Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Cultură naţională, multiculturalism şi dialog intercultural » Victor Neumann: Naţiunea multiculturală. O perspectivă asupra identităţii României

Victor Neumann: Naţiunea multiculturală. O perspectivă asupra identităţii României

Încărcătura ideologică pe care istoricii, filologii, sociologii, etnografii şi, pe urmele lor, oamenii politici o atribuie conceptelor de român şi minoritar, felul în care ei înţeleg diferențele dintre cele două concepte în cadrul aceluiaşi stat, ne îndeamnă să formulăm câteva întrebări:

Ce înseamnă să fii român? Care sunt elementele sociale, culturale, religioase ce definesc conceptul de român? Ce pondere are conceptul de român în limbajele social‑politice şi la ce înţelesuri identitare trimite el? Cum se explică faptul că delimitările dintre diversele grupuri cultural‑lingvistice şi religioase de pe teritoriul României au generat o relaţie majoritar‑minoritar şi o politică a diferențialismelor? Ce înseamnă străinul din interior şi cum se explică faptul că acest concept este uzitat în limbajele social‑politic ale unui stat modern? Este relaţia majoritar‑minoritar identificabilă prin dihotomia român‑străin? Este minoritarul un străin? Cine l‑a definit astfel şi în ce scop? Cine este străin în locul și în statul în care s‑a născut? În ce context e necesară autodefinirea cultural‑comunitară şi cum se face ea în cazul românesc? Când anume sublinierea diferenţelor trimite la existenţa mai multor categorii de cetăţeni în interiorul aceluiaşi stat? Este cultura politică românească marcată de semnul incluziunii sau al excluziunii? În ce măsură conceptul ce defineşte identitatea românească e influenţat de moştenirile istorice? Care sunt vulnerabilităţile conceptului de român? Cum se explică absența preocupării pentru transformarea lingvistică şi înnoirea conceptuală în cultura română, respectiv persistenţa imaginarului xenofob la nivelul mentalului colectiv? Ce fel de identitate colectivă a dezvoltat regimul fascist? Dar regimul comunist? Există o legătură între ideea de naţiune etnică românească profesată de inteligentsia interbelică şi ideologia naţional‑comunistă a regimului Ceauşescu? Dar între cultura protocronistă a anilor 1970‑1989 şi structura de gândire a elitelor culturale şi politice ale României postcomuniste? Este instrumentalizarea politică a limbii creatoare de stereotipuri şi dacă da, atunci cum pot fi acestea depăşite în cazul unei culturi umaniste cu reflexe defensive precum aceea română?

Acest articol caută să răspundă la interogațiile de mai sus, luând în considerare modul în care se folosesc în limba română conceptele privitoare la identitatea colectivă. Din raţiuni ideo­logice și din considerente statale, conceptul de român a fost echivalat cu acela de etnic. În temeiul culturii romantice întemeietoare a etnonaţiunii și premergătoare statalității[1], în statele Europei Centrale şi de Sud‑Est naţionalul a fost şi continuă să fie văzut prin prisma unor imaginare specificităţi. Motivaţia ce transpare din textele oficiale, din manualele şcolare de istorie, literatură, filosofie, din curricula universitară este aceea a formării conştiinţei maselor în temeiul unor repere în care dominante sunt sentimentele și nu reflecţia rațională. Astăzi, după câteva decenii de la eliberarea de sub dictatura comunistă, cultura scrisă din România acordă puţină importanţă regândirii evenimentelor trecutului, recunoaşterii şi integrării diversităţilor socială, culturală şi religioasă, bagajului teoretic necesar depăşirii prejudecăţilor. Confuzia între trecut şi prezent, între evenimentele propriu‑zise şi limbajele prin care acestea au fost făcute cunoscute lasă de dorit în mediile academice, literare, jurnalistice etc. Întrucâtva, așa se explică și ineficiența gândirii politice, respectiv a acțiunilor politice. În pofida libertății, cultura română n‑a produs o schimbare paradigmatică, n‑a contribuit – cum era de așteptat după două regimuri totalitare – la reinventarea ideii de națiune. Sensul prăfuit al conceptelor identitare continuă să provoace confuzii atât în limbajele elitelor profesionale, cât și în acelea ale clasei politice. De exemplu, conceptul de neam se multiplică în dauna aceluia de națiune. Dincolo de definiţiile dicţionarelor – întotdeauna marcate de o ideologie cum observa Reinhart Koselleck – cunoaşterea lor este importantă în ordinea decodării mesajelor şi a raţionalizării interpretărilor istorice, economice, juridice. Doar astfel putem elibera discursul social‑politic de sub servituţile ideologice.


Etnocultură, etnonaţiune şi identitate statală

Luând în considerare observaţiile generale de mai sus, vom argumenta de ce persistă în statul român promovarea valorilor etnice[2] ale majorităţii româneşti şi nu cunoaşterea realităţilor social‑demografice şi instituţionale ale ţării de‑a lungul timpului; vom arăta că minorităţile culturale continuă să fie prezentate în cărţile de istorie prin intermediul conceptului de străin, în pofida faptului că au aceleași drepturi și aceleași obligații, posedă aceeași carte de identitate și sunt subordonate acelorași norme juridice și decizii politice. În sfârşit, vom insista pe exemplele ce explică persistenţa limbajelor vetuste izvorâte din gândirea identitară românească articulată în prima jumătate a secolului al XIX‑lea.

În Europa Centrală şi de Sud‑Est etnocultura, respectiv etnonaţiunea echivalează – aidoma perioadei romantice în care a fost inventată – cu noţiunea‑cheie prin care se identifică una sau alta dintre comunitățile zonei. Războaiele civile din fosta Iugoslavie au arătat sensul lor nociv, capabil să genereze un discurs istorico‑politic belicos și acțiuni de exterminare în masă. În cazul României, conceptul de etnonaţiune folosit în descrierea trecutului este acceptat prin divizarea cetăţenilor statului în mai multe categorii[3]: cea de gradul I, comunitatea de limbă şi cultură română, de religie ortodoxă, revendicând tradiţiile şi istoria majorităţii etnice româneşti; cea de gradul al II‑lea, minoritatea maghiară, numărând 6% din populaţia României şi, în acest temei, dobândind dreptul la o prezenţă vizibilă în instituţiile publice; cea de gradul al III‑lea, reprezentată de alte comunităţi minoritare precum rromii, germanii, turco‑tătarii, sârbii, ruşii‑lipoveni, slovacii, evreii, bulgarii etc.; cea de gradul al IV‑lea, e vorba de indivizi şi comunităţi cu o identitate mixtă[4], având origini lingvistice şi religioase diverse, apartenenţe cultural‑comunitare multiple. Există şi mult hazard în autodefinirea apartenenţelor de grup, ceea ce nu justifică abordarea etnonaţională şi etnonaţionalistă a istoricului. Invocata diviziune/segregare falsifică ori reduce realitatea socială la o pretinsă singularitate, de unde şi modul de a scrie istoria în care ideea de diversitate multiculturală şi multiconfesională nu își găsește locul decât în mică măsură sau cu totul întâmplător. Studiul relaţiei majoritarminoritar ar trebui să urmărească integrarea socială, evidenţiind rolul fecund al plurilingvismului în creaţie, idei alternative, diplomaţie[5]. În realitate, el este întârziat în mediile academice şi în reflexele de gândire ale majorității locuitorilor. Mărturie stau expresiile xenofobe prezente în limbajele unor intelectuali și oameni politici din România.

Prin prelungirea vechii formule de istoria românilor, susţinută cultural şi politic de generaţiile care au înfăptuit unirea Valahiei cu Moldova la 1859 şi de acelea care au făcut posibilă apariţia pe harta Europei a României Mari la 1918, includerea minorităţilor cu istoriile şi culturile lor pare încă şi mai dificilă. Nici introducerea unor cursuri auxiliare în universităţi nu pare atât de simplă. În secolul al XIX‑lea şi la începutul secolului al XX‑lea concentrarea în jurul conceptului de etnocultură şi etnonaţiune era parte a orientării cultural‑identitare din regiunile Europei Centrale şi de Sud‑Est. Din punct de vedere demografic, administrativ şi juridic, condiţia statului naţional român format după Primul Război Mondial nu era identică perioadei premergătoare. Suprafața noului stat se dublase în deceniile interbelice; la fel și populaţia. Structura demografică devenise mult mai diversă comparativ cu aceea a Vechiului Regat al României. Alături de români, numeroase grupuri cultural‑lingvistice intraseră în componenţa noului stat: maghiari, germani, ucrainieni, evrei. Lor li se asociase şi un număr de comunităţi sensibil mai mici, reprezentate de sârbi, slovaci, cehi, bulgari, ruşi‑lipoveni, turco‑tătari, rromi. Toate la un loc indicau un procent considerabil, aproximativ 25% din populaţia ţării.

Componenţa demografică a nou­lui stat român creat după 1918 s‑a schimbat enorm. Tema identității naționale fusese reluată de oficialități, nu însă în scopul redefinirii ei, ci în acela al conservării conceptelor, perpetuând dihotomica relație majoritar‑minoritar. În deceniile interbelice nu exista instituție de stat sau privată, locală sau centrală care să nu abordeze amintita temă prin limitarea identităţii persoanei la o comunitate etnică. Conceptul de român și de național echivala cu apartenenţa la comunitatea românească, adică la etnia română majoritară. El nu trimitea însă la cetățenia română. Semnarea tratatului de pace de la Versailles, prin care România integrase regiunile Transilvania, Banat, Partium, Maramureş, Bucovina şi Basarabia, a recunoscut drepturile minorităţilor intrate în componenţa noului stat etnonaţional. Faptul acesta avea să complice viaţa intelectuală, ideologiile politice şi, mai ales, formarea cetăţenilor. În pofida recunoașterii diversității regionale, construcţia administrativă a nou­lui stat român a devenit în scurt timp similară celeia a Vechiului Regat al României. Ea nu se va preocupa de înțelegerea nici unei forme de pluralitate, dovadă obsesiile ideologice ale inteligentsiei și ale clasei politice începând cu anii 1920 și culminând cu originala mișacare fascist‑legionară[6].

Vechea şi noua istoriografie

Cât priveşte nararea trecutului, majoritatea istoricilor au fost influenţaţi de cronologia faptelor de eroism, de rememoarea victoriilor armate împotriva duşmanilor externi, de consolidarea mitului etnogenezei naţionale. Mulţi aveau să suprapună conceptul de statalitate aceluia de naţiune şi conceptul de naţiune aceluia de etnie. De aici şi sensul ideii de stat naţional, un stat al unei singure etnonaţiuni. Din convingere, din subordonare faţă de autorităţi sau din ignoranţă, istoricii au subordonat propriile lor scrieri ideologiei partidelor politice sau aspiraţiilor formulate de instituţiile administraţiei publice. Ceea ce merită reţinut este că în anii interbelici – chiar şi atunci când polemizau, exemplul disputei dintre C.C. Giurăscu şi N. Iorga – istoricii români reluaseră vechea ideologie de sorginte romantică: ei elogiau procesul de formare statală medievală, asociindu‑l aceluia al statalităţii moderne; neglijau distincţiile între limbajele, conceptele şi mesajele diferitelor timpuri; omiteau delimitările între identitatea politică a societăţii medievale şi aceea a lumii moderne, între legislaţia voievodală şi aceea bazată pe noile coduri civile şi penale; citeau viaţa şi opera personalităţilor prin prisma relaţiei eu‑tu, noi‑voi, prieten‑duşman; admiteau vecinătatea imediată în funcţie de priorităţile politice ale momentului; construiau mitul identităţii naţionale pornind de la conceptul de neam[7]; se ghidau după imaginarul colectiv cu acele ingrediente xenofobe şi în care întâlnim echivalarea conceptului de minoritar cu acela de străin.

Cu câteva excepţii, etnonaţiunea a fost şi este conceptul cel mai des uzitat de istorici în interpretările date evoluţiei naţiunii. Român, românesc, românitate, românism sunt variante ale unui concept ce trimite la sensul de etnic, adică la o comunitate, o limbă şi o cultură, de unde şi dificultatea includerii celuilalt sau uşurinţa delimitării de un celălalt. Oricum le‑am privi, conotaţiile invocate fac imposibilă asimilarea conceptului de naţiune civică şi a aceluia de stat multicultural. Inteligentsia are o explicaţie a absenţei civismului din conceptul de naţiune. Potrivit ei, înţelesul etnic (popor) sau comunitar (neam) al naţiunii era singurul posibil de receptat de către majoritatea populaţiei, una de provenienţă rurală, astăzi în curs de urbanizare.

Aşa se explică faptul că în perioadele interbelică, postbelică şi postcomunistă diversitatea lingvistică şi religioasă a locuitorilor n‑a fost îndeajuns luată în considerare. Conceptul de cetăţenie – unul fundamental, invitând la un sensus communis identitar – a fost neglijat. Aidoma altor culturi central și sud‑est europene, și în aceea română textele istorico‑politice au marginalizat perspectiva raţională asupra trecutului şi prezentului. Interpretarea civică a conceptului de naţiune putea fi creatoarea unei conştiinţe naţionale româneşti şi pentru majoritar, şi pentru minoritar. Exemplele Angliei, Olandei, Elveţiei şi ale Germaniei postbelice nu se regăsesc în România, unde clasa de mijloc a jucat un rol minor în formarea aspiraţiilor intelectuale şi în crearea culturii politice a segmentului social majoritar. Dincolo de aparenta curiozitate şi deschidere, o notă conservatoare şi‑a spus cuvântul în fiecare etapă a procesului de modernizare. Izvoarele literare şi istoriografice engleze au fost și sunt arareori citate atunci când în discuţie este emanciparea socială. Cât despre izvoarele franceze, ele au fost și sunt receptate selectiv. De altfel, atunci când este vorba de canonul identitar, trebuie să recunoaştem că înrudirea româno‑franceză este una superficială[8].

În pofida acumulărilor cantitative, a structurării studiilor pe baza cercetării şi criticii izvoarelor, în ciuda noilor metode și interpretări, vocile istoricilor români au multe similitudini de la o epocă la alta. Nu sunt diferenţe interpretative vizibile între Alexandru Papiu Ilarian şi A. C. Popovici[9], între A.D. Xenopol şi N. Iorga, între Dimitrie Onciul şi C.C. Giurăscu, între Ioan Lupaș și Ștefan Pascu. Cu toţii rămăseseră interesaţi de ego‑ul etnonaţional în dauna problemelor şi pluralităţilor regionale, sociale și cultural‑lingvistice. Când venea vorba de români, partizanatul lor dezaproba chiar şi diversitatea religioasă a propriei comunităţi de limbă. De notorietate este cazul greco‑catolicilor, al căror rol în emanciparea socială şi afirmarea ideii de naţiune română a fost minimalizat în deceniile interbelice şi interzis în perioada regimului comunist. Supralicitarea apartenenţei la o comunitate de limbă ori propagarea monoconfesio­nalului majoritar în numele naţionalului sau naţionalismului au jucat roluri explicit ideologice în discursul istorico‑politic din România. În aceste condiţii, ceea ce s‑a pierdut a fost norma, analiza obiectivă, conceptualizarea trecutului. Exemplul oferit de George Brătianu, inspirat de Şcoala de la Annales, pare o excepţie, dar nici ea relevantă deîndată ce, în pofida recunoaşterii prestaţiilor sale ştiinţifice, în anii maturităţii acesta avea să renunţe la profesia de istoric în favoarea aceleia de om politic. Coleg cu Fernand Braudel la Collège de France în anii 1920, George Brătianu nu înțelesese deosebirea dintre cunoaștere și ideo­logie, dintre istorie (ca disciplină de studiu) și politică, aşa cum o făcuseră colegii săi francezi. Distanţa tematică, absenţa înnoirii conceptuale explică întrucâtva faptul că în anii interbelici celebra revistă Annales n‑a acordat nici un interes mediului istoriografic din România[10].

Pentru a arăta că noțiunile românești care trimit la identitate continuă să fie cele dintr‑o epocă romantică, voi uza de exemplele oferite de Lucian Boia, istoricul român ale cărui scrieri au devenit de notorietate în deceniile postcomuniste. În cartea România. Ţară de frontieră a Europei, acesta consideră toate minorităţile României ca fiind străine[11]. „O ţară împresurată de străini, aceasta este România, şi de aici decurg tot felul de complexe şi de sensibilităţi”[12]. Potrivit istoricului, una dintre problemele României a fost neputinţa asimilării minorităţilor, inexistenţa timpului şi a mijloacelor necesare pentru o asimilare sau cel puţin pentru o integrare a acestora. În condiţiile supravieţuirii vechii distincţii etnice între grupurile de populaţii ale României, lui Lucian Boia i se pare firesc să continue să echivaleze conceptul de minoritar cu acela de străin, asociind străinul din interiorul ţării/naţiunii de acela din exteriorul ţării/naţiunii. „«Străinii din afară» sunt dublaţi de cealaltă categorie, a «străinilor din interior»[13]. Explicaţia este următoarea: „Cum să‑i asimilezi pe unguri, care au fost până mai ieri un element dominant în raport cu românii? Cum să‑i asimilezi pe evrei, o comunitate ea însăşi închisă şi având un nivel economic şi cultural în medie deasupra celui românesc? Cum să‑i asimilezi pe ţigani, care trăiesc într‑o lume a lor? România nu este Franţa! Şi nici măcar Ungaria, care i‑a integrat foarte bine pe evrei şi a reuşit să‑i asimileze pe germani. Minoritarul a fost perceput ca străin, înainte de a fi considerat membru al naţiunii române şi cetăţean român. Confruntarea aceasta a fost ascuţită în perioada interbelică, atunci cînd România, dublându‑şi teritoriul, s‑a trezit peste noapte cu o colecţie aproape nesfârşită de minoritari. Dar şi astăzi, când ponderea minorităţilor e mai mică şi s‑au făcut câţiva paşi spre integrare, minoritarul încă nu este considerat de românii majoritari cu adevărat român. Cum să spui de un ungur că este român? Sau de un ţigan? Ungurul e ungur şi ţiganul e ţigan”[14]. În acest fel, istoricul nu face altceva decât să valideze limbajul vetust privind orice fel de minoritate. Sensul noțiunilor folosite trimite la excludere și nu la includere. Nici vorbă de o redefinire ori de o reinventare a conceptului de națiune.

Ce să înţelegem din afirmaţia că „minoritarul nu este considerat de românii majoritari cu adevărat român”? Când e vorba de acelaşi stat, de aceleaşi legi şi aceeaşi administraţie, de aceeaşi limbă oficială, în temeiul căror criterii şi din a cui dispoziţie se stabileşte cine sunt românii şi cine sunt străinii? În paragraful citat, minoritarul nu este perceput ca duşman, dar continuă să fie socotit un străin. Atâta vreme cât împărţim în două societatea în care trăim, e greu de crezut că se poate depăşi amintitul dualism românstrăin. A pune faţă în faţă românii şi maghiarii, românii şi evreii, românii şi germanii este un mod de a prezenta societatea unui stat prin prisma complexelor de superioritate sau de inferioritate. Tocmai de aceea, chiar şi într‑o simplă descriere sau enumerare a diferenţelor precum aceea de mai sus, pare imposibilă identificarea diversităţii într‑o unitate. Semnele de întrebare din paragraful citat nu au în vedere posibila soluţionare a amintitei relaţii dihotomice prin abordarea temelor legate de: clasa de mijloc, civilitate, cetăţenie, multi‑ și interculturalitate, europenitate. Prin jocuri de cuvinte și note superficiale, abordările în genul celei citate aruncă în derizoriu un capitol esențial privind devenirea europeană a României. Ceea ce îmi pare grav este că astfel se continuă vechea structură de gândire, întâr­ziindu‑se reforma discursului identitar.

Textele istorice, filologice şi politologice se blochează adesea în prejudecăţi, iar descrierea trecutului este doar un pretext pentru sublinierea românităţii în funcţie de origini, continui­tate, neam şi consangvinitate, tradiţii, destin şi limbă. De aici şi dificultatea de a dezvolta o paradigmă alternativă atât în scrierea şi predarea istoriei, în formarea individului şi a societăţii, cât şi în gândirea politică. Istoricului îi revine misia de a rescrie istoria abia după ce resemantizează conceptele ce trimit la identitățile individuală și de grup, abia după ce se eliberează de prejudecăţi şi începe să caute adevărul. Ieşind din capcana conceptelor antinomice, îi va fi posibilă o interpretare obiectivă a armoniilor‑dizarmoniilor, o dezvăluire responsabilă a proceselor de includere‑excludere, o reflecție matură privind istoriile regională, naţională, zonală.

Român vs. străin în gândirea politică naţional‑comunistă

Este interesant de adus în discuţie faptul că cele două concepte, român şi străin, dobândesc sub regimul comunist sensuri apropiate cu acelea din perioada de asecensiune a Gărzii de Fier sau cu acelea uzitate în timpul dictaturii fasciste a lui Ion Antonescu. „Sunt încredinţat că neamul nostru nu se va reculege, nu va lua cunoştinţă de el însuşi şi nu va izbuti să devină creator în ordinea spirituală, scria Nae Ionescu, decât din momentul în care va pricepe, în sfârşit, că în această ordine nu se poate construi decât pe baze autohtone şi că orice import de idei – valabil, desigur, în cadrele stricte ale tehnicei – rămâne sterp şi duce la apariţiuni ridicole”[15].

În cultura şi ideologia interbelice, conceptele de român şi România au fost adesea echivalate cu autohton/autohtonie şi ortodox/ortodoxie. Potrivit aceluiaşi Nae Ionescu, „a fi român, nu bun român, ci român pur şi simplu, însemnează a fi ortodox. În acelaşi fel în care, de pildă, animalul cal este şi patruped… Întrebarea este: în momentul în care am devenit catolic, mai sunt şi român? Cu alte cuvinte: această operaţie de înlocuire a ortodoxiei prin catolicism este o componentă esenţială sau numai una accidentală a «rumâniei»? sau, mai simplu şi mai general: este confesiunea în genere o notă esenţială a naţiunii sau nu? Iată întrebarea de care depinde soluţia antinomiei dintre universalismul romano‑catolic şi particularismul naţional”[16]. Pentru Nae Ionescu şi pentru o mare parte a congenerilor săi, etnicitatea e cea mai acceptabilă formulă a naţionalismului. „Este etnicismul o formulă de import? După câte ştiu eu, nu. E adevărat că în unele ţări cum e Germania, naţionalismul ia forme şi justificări etniciste. Dar asta nu înseamnă deloc că naţionalismul nostru a fost adus de peste graniţă… naţionalismul etnicist, ca formulă publică, este reflexul unei anumite structuri istorice”[17]. Din perspectiva acestei categorii de ideologi, multă vreme consideraţi filosofii naţiunii, etnicismul, etnocraţia, etnocultura însemna puritatea rasei, refuzul oricărui element străin în colectivitatea naţională.

După Nichifor Crainic, „naţionalismul e voinţa naţiei de a se impune ca proprietară reală a patriei în virtutea identităţii istorice şi a omogenităţii spaţiale. Dacă elementele străine introduse în corpul naţional în momentele de slăbiciune ale istoriei sau de eclipsă a conştiinţei autohtone caută să dezrădăcineze şi să ţi se substituie în proprietatea părintească, nepăsarea ta e totuna cu moartea neamului tău şi desfiinţarea patriei. România închide în ţărmurile ei aproape toată marea vie a sângelui etnic”[18]. Există o continuitate submersă între opţiunile identitare ale generaţiei interbelice şi ale aceleia postbelice. E important de reţinut că formula identitară nu se schimbă în perioada comunistă, nici în deceniile regimului lui Gheorghiu‑Dej şi nici în acelea ale lui Nicolae Ceauşescu. Cultura oficială reia dualismul conceptual românstrăin și majoritarminoritar în momentele de criză politică internă şi internaţională, în condiţiile în care societatea se confruntă cu lipsuri materiale și în contextul în care minorităţile pot fi o monedă de schimb a regimului aflat la putere. Aşa se explică faptul că vechea paradigmă etnonaţională supravieţuieşte, periodic generând noi încălcări ale drepturilor omului.

Într‑o carte privitoare la relaţiile internaţionale şi la acordurile secrete ale României privind trocul cu una dintre populaţiile minoritare[19], Radu Ioanid dezvăluie faţetele multiple ale discriminării practicate de regimul naţional‑comunist din România. Din descrieri şi interpretări bazate pe izvoare documentare, pe corespondenţe şi mărturii ale principalilor actori care au săvârşit marea tranzacţie a evreilor români în anii ‘50‑’80 ai secolului trecut aflăm sensul exact conferit conceptelor de român şi străin. În funcţie de studii, profesie, vârstă, răscumpărarea unui evreu din România putea costa între 4000 şi 6000 de dolari. Dennis Deletant a dezvăluit procedura uneia dintre cele mai secrete tranzacţii, aceea în care apare numele lui Henri Jacober, mare comerciant care trăia la Londra: „I se dădea numele persoanei care urma să fie răscumpărată. El dădea apoi numelui un cod de referinţă, care era folosit în întreaga corespondenţă şi ducea detaliile persoanei la Bucureşti. Acţionând conform ordinelor lui Gheorghiu‑Dej, Direcţia Generală de Informaţii Externe (DIE) a României fixa un preţ de răscumpărare şi i‑l comunica lui Jacober, care, odată întors în Marea Britanie, transmitea celor care plăteau răscumpărarea să depună suma în contul lui Jacober aflat la Banca Suisse din Lucerna. Banii erau plătiţi autorităţilor române doar după ce persoana răscumpărată ajungea în Occident”[20]. Henri Jacober a fost unul dintre cele mai importante personaje în amintitul troc, fiind agreat pentru aceasta atât de România, cât şi de Israel. El era cel ce plătea bani direct reprezentantului DIE, generalului Gheorghe Marcu, şi tot el transmitea lista persoanelor (alături de evrei, erau şi neevrei, parte dintre ei împrizonaţi, celebrul caz al pastorului protestant Richard Wurmbradt), cărora urma să li se înmâneze paşaportul şi viza de ieşire din România.

În funcţie de interesele statului român, răscumpărarea unor familii presupunea construirea de ferme avicole, de uzine de prelucrare a alimentelor, livrarea de utilaje de foraj petrolier, încurajarea exportului etc. Probabil, aşa se explică faptul că în anii 1960‑1970, Ministerul de Interne avea o producţie impresionantă de carne[21]. „România nu şi‑a vândut doar evreii, observa Radu Ioanid. Încurajat de succesul comerţului cu Israelul, Ceauşescu a ordonat DIE să iniţieze o operaţiune similară pentru etnicii germani, prevăzând profituri şi mai mari”[22]. Chiar dacă, în funcţie de caz, au existat rezultate diplomatice, politice şi economice de ambele părţi, tranzacţiile amintite indică o politică a sclavajului şi a curăţirii etnice. „Vânzarea etnicilor germani – scrie fostul general de securitate Ion Mihai Pacepa – a urmat aceleaşi direcţii (ca și vânzarea evrei­lor, n.n.), totul aranjându‑se printr‑un acord personal între acelaşi Marcu şi un anume Eduard (numele adevărat, Edgar Hirt, negociatorul în relaţia Germaniei cu România), care se prezenta drept ofiţer de spionaj sub acoperire şi reprezentant direct al lui Hans Dietrich‑Genscher, ministrul de interne al Germaniei Federale, direct implicat în procesul de facilitare a emigraţiei germane din Europa de Est…. Pe liniile Tarom au început să circule lunar spre Bucureşti valize burduşite de dolari americani, în timp ce «Eduard» acoperea dobânzile unor credite speciale deschise periodic pentru a menţine şi a stimula entuziasmul manifestat de Ceauşescu pentru emigrarea Volksdeutsche spre patria‑mamă”[23].

Deciziile politice s‑au bazat pe ideo­logii vetuste. Etnicismul și etnonaţionalismul sunt posibil de recunoscut în majoritatea documentelor fostului partid comunist român. Diferenţele comunitar‑lingvistice fuseseră evidenţiate în fiecare discurs al lui Nicolae Ceauşescu sub formula: români, maghiari, germani şi alte naţionalităţi. În funcţie de mesajul astfel formulat se făcea şi politica de personal a regimului. Pe fondul în care evaluările istoriografice privind istoria secolului al XX‑lea au absentat (despre tragediile locale ale războiului mondial s‑a scris foarte puțin și adesea în absența cercetărilor de arhivă), viaţa culturală a fost antrenată în direcţii contradictorii. Uneori împinşi de regim, alteori din proprie iniţiativă, un segment al intelectualilor influenţi contribuiseră la reluarea temei identitare în accepţiunea dorită de autorităţi. Protocronismul este unul dintre curentele cultivate de comunismul din România, el făcând posibilă noua distanţare dintre majoritate şi minorităţi. În cadrul lui se reluase dualismul conceptual interbelic românstrăin şi se scrisese o nouă pagină a abuzurilor prin îmbrăţişarea formulei etnonaţionaliste[24].

Din ceea am prezentat aici rezultă că raportul majoritateminoritate a fost adeseori identificat cu raportul românstrăin, el sugerând că politicile oficiale echivalaseră identitatea național‑statală cu etnonațiunea majoritară. S‑a întâmplat ca includerea şi excluderea să fie foarte aproape una de cealaltă, atitudinea depinzând adesea de conjunctura politică ori de dispoziţia liderilor. Criteriul excluderii ori al marginalizării celuilalt era răspândit prin discursul politic și prin multiplicatorul aflat în slujba puterii. Tot atât de adevărat este că el era receptat cu uşurinţă de masa populaţiei pe fondul în care emanciparea era întârziată, iar cultura politică absentă. Confuziile dintre comunitate şi naţiune, aidoma acelora dintre comunism şi naţionalism, au generat amalgamări ideologice. Ele se regăsesc în regimurile fascist şi comunist, conturând atitudini ostile democraţiei şi ideii de naţiune multiculturală.

Cunoaşterea sensului conceptelor identitare în evoluţia lor istorică, precum și observarea modului în care limba a fost instrumentalizată politic vor contribui la mai buna cunoaștere a realităților interne şi internaţionale ale României. Aceeași cunoaștere va da seamă asupra convergențelor sau divergențelor, asupra armoniei sau dizarmoniei dintre oameni și grupuri. Pentru că repetitiv clişeele au generat un imaginar xenofob, este de dorit ca inteligentsia României să fie preocupată de recuperarea istoriei multi‑ și interculturale moștenite din secolele precedente, precum și de asocierea propriei diversități aceleia a Europei[25].

Note:

[1] Situația e relativ similară în toate statele central și sud‑est europene formate după Primul Război Mondial.
[2] Noțiunea este contraproductivă, capabilă să falsifice realităţile în sensul că ignoră diversităţile regională, religioasă, lingvistică într‑un stat cu o configuraţie multi‑ şi interculturală. Pentru exemple privind o astfel de configurație vezi Victor Neumann (Coordonator), Identitate şi Cultură. Studii privind istoria Banatului, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2009, 406 p; Idem (Coordonator), Istoria Banatului. Studii privind particularităţile unei regiuni transfrontaliere, Editura Academiei Române, ediția a II‑a, București, 2016, 700 p.; Idem, Interculturalitatea Banatului, ediția a III‑a, Editura Universității Al. Ioan Cuza, Iași, 2015, 175 p.; Idem, Die Interkulturalitaet des Banats, Frank und Timme Verlag, Berlinm, 2015, 160 p.
[3] Victor Neumann, „Conceptul de naţiune în România”, în Revista 22, Nr. 833, 21‑27 februarie 2006, p. 10.
[4] Idem, „Conceptul de identitate multiplă”, în Victor Neumann, Neam, Popor sau Naţiune? Despre identităţile politice europene, ediţia a III‑a RAO, 2015. Vezi şi Idem, Conceptually Mystified. East‑Central Europe Torn Between Etnonationalism and Multiple Identities, Bucharest, 2004. Sunt cercetători care se ocupă de studiul fenomenului minoritar în România şi nu înţeleg ori refuză să înţeleagă existenţa unei asemenea categorii de cetăţeni români cu identitate culturală multiplă, bilingvi, multi‑ și interconfesionali. În tot cazul, imposibil de definit din punct de vedere etnic, majoritar sau minoritar. În condiţiile în care România are un amestec de populaţii care întrece media europeană, este absurdă definirea pe criterii etnice. În ultimii ani, s‑au înregistrat şi câteva înnoiri conceptuale promovate de Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală din Cluj, director Salat Levente, de Institutul Intercultural Timişoara, de Centrul de Studii Avansate în Istorie din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara.
[5] Vezi Victor Neumann, „Multiculturality and interculturality. The Case of Timişoara”, în Hungarian Studies, Volume 21, Numbers 1‑2, 2007, pp. 3‑18; Idem, „Between Orthodox Byzantium and Catholic Europe: Banat and Multiple Coded Cultural Legacies” în Mihai Spăriosu (ed.), Intercultural Conflict and Harmony in the Central European Borderlands, V&R Uni Press, Goettingen, 2017, p. 43‑58; Idem, „Zwishen Osmanen und Oesterreichern. Temeswarer Banat – ein europaeisches Experiment des 18. Jahrhunderts” în A. Fickers, R. Haude, S. Krebs, W. Tschacher, Jeux sans Frontieres? Grenzgaenge der Geschichtswissenschaft, Transcript Verlag, Bielefeld, 2017, p. 187‑197.
[6] Vezi Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare, traducere de Vlad Russo, Bucureşti, 1998. Cartea se ocupă de problema integrării minorităţilor în România interbelică, de politicile etnonaţionaliste formulate şi implementate de Bucureşti în noile regiuni integrate în statul naţional, mare parte a acestora demonstrând necunoaşterea realităţilor social‑culturale din Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia. Pentru felul în care era înţeleasă coabitarea cu minoritatea evreiască vezi Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Bucureşti, 1995, capitolul: „Problema evreiască”, pp. 387‑411.
[7] Victor Neumann, „Romanian Identity: A Conceptual Confusion?” în Radio Free Europe/ Radio Liberty – East European Perspectives, I, Volume 6, Number 22, 17 December 2004; II, Volume 7, Number 1, 11 January 2005; III, Volume 7, Number 2, 9 March 2005. Textul a fost reluat în Victor Neumann, Essays on Romanian Intellectual History, Translated from the Romanian by Simona Neumann, Timişoara, 2008, pp. 39‑69.
[8] Idem, „The Concept of Peuple”, în Idem, Conceptually Mystified. East Central Europe Torn Between Ethnicism and Recognition of Multiple Identities, Translated from Romanian by Mihai Luca, Bucharest, 2004, pp. 13‑47. Urmărind comparativ conceptele de peuple şi popor, am identificat şi prezentat sensul diferit atribuit lor de cele două culturi identitar‑politice.
[9] Victor Neumann, „Federalism and Nationalism in the Austro‑Hungarian Monarchy: Aurel C. Popovici’s Theory” în East European Politics and Societies, Vol. 16, Nb. 3, American Council of Learned Societies, University of California Press, 2002, pp. 864‑897.
[10] În discuţiile ce le‑am purtat în 1999 cu Paule Braudel, soţia regretatului istoric, care au avut loc la Maison des Sciences de l’Homme din Paris şi care au fost posibile graţie preşedintelui de atunci, istoricul Maurice Aymard, am aflat că Fernand Braudel primise câteva scrisori de la istoricii români: C.C. Giurăscu, Ştefan Pascu şi Samuel Goldenberg. Copiile acestora se află în arhiva mea personală şi vor fi valorificate într‑o lucrare de sine stătătoare ce o voi dedica unui fragment din istoria istoriografiei române. De asemenea, am aflat că, exceptând perioada studiilor la College de France, Fernand Braudel nu‑l mai văzuse nicicând pe G.I. Brătianu şi nici nu i‑a urmărit cariera. În schimb, îşi adusese aminte de el, numele lui revenind de câteva ori în discuţiile din familie şi în dialogurile la care a asistat doamna Paule Braudel.
[11] Lucian Boia, România. Ţară de frontieră a Europei, Bucureşti, 2001, pp. 175‑207.
[12] Ibidem, p.177.
[13] Ibidem.
[14] Ibidem.
[15] Nae Ionescu, „Internaţionala sub glugă”, în Cuvântul, VI, 18 decembrie 19430, apud Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Bucureşti, 1995, p. 95.
[16] Idem, „A fi «bun român». Noi şi catolicismul”, în Cuvântul, VI, 2 noiembrie 1930, apud Z. Ornea, op.cit., p. 92.
[17] Idem, „Naţionalismul de «import»”, în Cuvântul, XV, 25 martie 1938, apud Z. Ornea, op.cit., p. 98. Pentru influenţele externe asupra ideii de naţiune în culturile Europei Est‑Centrale vezi şi Victor Neumann, „Peculiarities of the Translation and Adaptation of the Concept of Nation in East‑Central Europe: The Hungarian and Romanian Cases in the Nineteenth Century” în Contributions to the History of Concepts, Berghahn Publishers, New‑York, Volume 7, Issue I, Summer 2012, 72‑102.
[18] Nichifor Crainic, Spiritul autohton”, în Gîndirea, XVII, 1938, nr. 4, pp. 161‑167, apud Z. Ornea, op.cit, p 101.
[19] Radu Ioanid, Răscumpărarea evreilor. Istoria acordurilor secrete dintre România şi Israel, Iaşi, 2005.
[20] Dennis Deletant, Ceauşescu and the Securitate: Coercition and Dissent in Romania, 1965‑1989, Londra, 1995, pp. 53‑54, apud Radu Ioanid, op.cit., p.111.
[21] Ion Mihai Pacepa, Red Horizons: Chronicles of a Communist Spy Chief, Washington, D.C., 1987, pp. 73‑74, apud Radu Ioanid, op.cit., p. 116.
[22] Ibidem, p. 131.
[23] Ion Mihai Pacepa, p.76, apud Radu Ioanid, op.cit. p. 131.
[24] Pentru sensul noțiunilor identitare din limbajele social‑politice românești vezi Victor Neumann, Neam, Popor sau Naţiune? Despre identităţile politice europene, ediția a III‑a definitivă, RAO, București, 2015, îndeosebi capitolul: „Conceptul de națiune la români. O explicație teoretică”, cu subcapitolele: „Ostilitatea față de diversitate sau despre fantezia națiunii organice”, pp. 143‑152; „Refuzul discontinuității sau confuzia între vechea societate patriarhală și națiunea modernă. Perspectiva neoromantică privind geneza națiunii la români”, pp. 152‑166; „Întoarcerea la Herder”, pp. 167‑170; „Unicitatea culturii etnice sau repunerea în discuție a ideii de națiune”, pp. 171‑174.
[25] Vezi o teoretizare recentă a fenomenului multi‑ și intercultural din epoca iluministă: Victor Neumann, „Conceptualizing Modernity in Multi‑ and Intercultural Spaces. The Case of Cerntral and Eastern Europe”, în Conceptual History in the European Space, Edited by Willibald Steinmetz, Michael Freeden, Javier Fernández Sebastian, Berghahn Books, New York‑Oxford, 2017, p. 236‑263. În română, în volumul Victor Neumann, Conceptualizarea istoriei şi limitele paradigmei naţionale, RAO, București, 2015, p. 7‑37.

 

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*