Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Mitteleuropa - noua falie în spaţiul euro-comunitar » Victor Neumann: Multi‑ şi interculturalitate. Moșteniri imperiale în Banatul Timișoarei

Victor Neumann: Multi‑ şi interculturalitate. Moșteniri imperiale în Banatul Timișoarei

Tema pe care o prezint schiţează noţiunile de multi‑ şi interculturalitate, devenite concepte-cheie în perioada formării limbajelor social‑politice moderne. Chiar dacă nu sunt neapărat creaţii ale lumii moderne şi cu atât mai puţin ale aceleia postmoderne[1], decodarea sensurilor multi‑ şi interculturalităţii e utilă pentru definirea şi autodefinirea comunităţilor. Adesea ignorată, relaţia sau distanţarea lor faţă de un concept fluid precum acela de etnic va fi evidenţiată teoretic, dar şi prin câteva exemple dintr‑o regiune a Europei Centrale aflată timp de două sute de ani sub stăpânirea Casei de Habsburg. Am apelat la exemplele regiunii Banat, indicând cum s‑a desfăşurat coabitarea mai multor grupuri religioase şi culturale într‑un spațiu transfrontalier. Ipotezele, definirea sau redefinirea multi‑ şi interculturalităţii vor avea în vedere semnificaţia şi ordinea cultural‑lingvistică ce permite libertatea de a trăi, de a se mişca şi de a se identifica a individului în funcţie de context. Pe de altă parte, interpretarea noastră – bazată pe cercetări anterioare privind sensul atribuit conceptului de naţiune şi etnonaţiune în culturile politice est‑central europene[2] – ţine seama de relele comise în numele etniei şi naţionalităţii.

Avocaţii educaţiei şi filosofiei multiculturale sunt de părere că toate culturile trebuie să se bucure de un fel de integritate, să beneficieze de un anumit respect, să nu fie marginalizate, reduse la tăcere sau supuse opresiunii de către culturile dominante. În această accepţiune, idealurile personale sau ale societăţilor sunt în primul rând idealuri ale culturilor particulare, aspiraţii circumscrise tradiţiilor locale şi care se bazează pe capacitatea de conservare a habitatului moştenit de la generaţiile precedente. Ele reprezintă o gândire întemeiată pe trăsăturile psihologice ale comunităţilor lingvistice, religioase şi naţionale. Problema pe care o ridică societatea democratică este cum anume să fie respectate culturile ce afişează atitudini de superioritate, ştiut fiind că ele intră astfel în competiţie şi în contradicţie cu alte culturi. Una dintre dificultăţile majore priveşte concilierea culturilor (pretins superioare) cu obligativitatea tratării oamenilor ca fiinţe egale[3].

Charles Taylor are în vedere ideea conform căreia politicile diferenţelor se dezvoltă organic şi în afara acelora ce se referă la demnitatea universală. El susţine că recunoaşterea nu este doar o formă de politeţe pe care noi oamenii o avem, ci o necesitate umană vitală. Nerecunoaşterea sau greşita recunoaştere a cuiva poate deveni o formă de opresiune, de marginalizare, de excludere[4]. Aspiraţia pentru drepturi egale caracteristică fiinţei umane, cetăţeanului, a devenit un deziderat revoluţionar la 1789 şi în toate momentele istorice în care procesul de modernizare necesită programe de emancipare socială.

Ipoteza autorului invocat spune că lărgirea şi shimbarea curriculei este utilă nu atât în numele unei culturi libere, deschise oricui, cât mai ales în sens de recunoaştere a uneia ce a fost exclusă până la un moment dat. Premisa acestei cereri ar fi recunoaşterea identităţii pierdute. „Lupta pentru libertate şi egalitate trebuie să treacă prin revizuirea imaginilor despre aceasta. Curricula multiculturală înseamnă contribuţia la procesul de revizuire a imaginilor”[5]. „Fuziunea universurilor (the fusion of horizons), spune Taylor, operează pe măsură ce dezvoltarea noului vocabular al comparaţiilor arată cum putem să articulăm constrastele”[6]. Tentaţia unora de a impune propriul set de valori în interpretarea culturilor este respinsă pe considerentul că va face din fiecare cultură ceva asemănător. „Ceea ce prezumţia cere de la noi nu sunt judecăţile premonitorii şi inautentice ale valorilor egale, ci îndeosebi pregătirea de a fi deschis la studiile culturale comparative ale calităţii ce trebuie să deplaseze orizonturile noastre, transformându‑le în rezultate care fuzionează”[7]. Ideea orizonturilor care fuzionează a fost formulată mai devreme de Hans‑Georg Gadamer în Wahrheit und Methode, ea provenind însă din filosofia holistă şi din religia budhistă.

Cât priveşte dezvoltarea noţiunii moderne de identitate, Taylor o pune în legătură cu afirmarea politicii diferenţelor. El vede două părţi ale acestui diferenţialism, unul, benign, altul, malign. După el, recunoaşterea stă la baza afirmării identităţilor colective şi a diferenţelor dintre ele[8], evoluţia teoriei identitare evidenţiind un naţionalism cu părţi bune şi părţi rele. Aici, nuanţările absentează, respectiv conceptul de multiculturalism nu este văzut în relaţie cu semnificaţiile particulare atribuite etnicului şi naţionalului în diverse limbi şi culturi[9]. Într‑o analiză dedicată acestei accepţiuni a conceptului de multiculturalism, Jurgen Habermas nu acordă interes nici sensurilor filosofice şi nici acelora ideologice sugerate de Taylor. El susţine că Taylor contribuie puţin la discutarea problemei recunoaşterii în democraţiile constituţionale, iar în ceea ce priveşte partea filosofică ilustrează doar dificultăţile înţelegerii interculturale, rămânând profund marcat de sensurile juridic şi politic ale dezbaterii. După Habermas, multiculturalismul este un semn al fragmentării societăţilor şi al confuziei babilonice a limbilor într‑o lume aspirând la globalism. De unde şi scepticismul său în legătură cu scopurile universale cognitive şi normative ale unui atare demers. Habermas crede că într‑o problemă ca aceea a „politicii recunoaşterii”, dezbaterea despre raţionalitate trebuie să deţină un rol de netăgăduit, conceptele de bine şi de justiţie urmând a fi luate în considerare pentru articularea gândirii despre „politica recunoaşterii”. Prezervarea identităţii comunităţilor politice, scrie el, este aceea care permite fundarea ei pe principii constituţionale şi nu orientările dictate de viaţa culturală dominantă în acea ţară. De aici şi concluzia că imigranţii vor accepta cultura politică a statului de adopţie, fără a impune formele culturale ale ţării lor de origine[10]. Pe de altă parte, Habermas arată că „absenţa recunoaşterii culturale este corelată cu o mare discriminare socială, ambele încurajându‑se reciproc”[11]. Rezultă că preocuparea pentru identificarea şi rezolvarea unui posibil conflict între cele două cereri – socială şi culturală – este utilă înţelegerii sensurilor atribuite conceptelor de multiculturalism şi interculturalitate.

* * *

Rezultat al politicii diferenţelor, multiculturalitatea, dar şi interculturalitatea întâmpină dificultăţi în adaptarea lor de către societăţile al căror exerciţiu democratic se află în fază incipientă. Este şi cazul acelora din Europa Centrală şi de Est. În primul rând pentru că tradiţiile monoculturale şi totalitare au lăsat urme adânci în memoria oamenilor. În al doilea rând, organizaţiile non‑guvernamentale sunt încă insuficiente şi slabe spre a promova o gândire articulată pe tema pluralismului cultural şi politic. Cât priveşte instituţiile statului, ele nu au arătat o atenţie pentru definirea riguroasă a conceptelor de multi‑ şi interculturalitate şi pentru practicarea limbajelor social‑politice în funcţie de aceasta. Majoritatea, ca şi minoritatea sunt tentate să‑şi descopere în paralel originile, legătura cu solul, cu arhetipul, cu istoria. Mai ales în momentele de criză, iar în regiuni precum aceea a Europei Est‑Centrale, ele retrăiesc epoca romantică antimodernistă fără să fi avut experienţa luministă par­cursă în profunzime şi fără să fi realizat emanciparea segmentelor sociale numeric reprezentative. Pe acest fond, identitarismul fiecărui grup are şi componente belicoase.

Într‑un articol despre filosofia transculturalităţii, Harvey Siegel spune că multiculturalitatea devine legitimă deîndată ce acceptă atât idealurile derivate din sensurile culturale specifice, cât şi pe acelea care trimit la mai multe culturi în acelaşi timp[12]. Din unghiul său de vedere, o existenţă multiculturală este dublată de formarea şi înţelegerea altor culturi ca pe a noastră proprie. Promovarea aspiraţiei transculturale este acceptată pe măsură ce înţelegem că sunt idealuri care pot să transcendă o cultură anume. Harvey Siegel invocă exemplul caracterului transcultural al unor acte normative, situaţie în care forţa argumentelor raţionale este aceea care impune recunoaşterea şi adoptarea lor de către două sau mai multe comunităţi[13]. Între filosofii care neagă sistematic existenţa idealurilor transculturale, Siegel îl citează pe Richard Rorty, care susţine că specificitatea ar fi singura modalitate de definire a conceptelor culturale fundamentale. Potrivit acestuia, universalismul nu ar fi altceva decât proiecţia sau impunerea valorilor locale. Siegel a văzut mai multe dificultăţi în observaţia lui Rorty[14]. Mai întâi, dicotomia universal‑local rămâne problematică şi aceasta pentru că în aşezarea idealurilor universalistul este liber să identifice sau nu particularităţile. Principiile, valorile şi idealurile nu trebuie neapărat concepute doar în relaţie cu particularităţile locale. Dicotomia invocată de Rorty este falsă şi din cauză că universalitatea nu poate fi respinsă în temeiul idealurilor locale[15]. În ceea ce priveşte multiculturalismul, în anumite situaţii, acesta poate fi compatibil cu recunoaşterea idealurilor filosofice şi educaţionale transcendente.

* * *

Cum arată realităţile în oraşele şi în regiunile de graniţă? Cum pot fi ele definite din punct de vedere identitar? Le privim prin prisma localului sau a universalului? Care sunt concluziile ce se desprind din facticitatea şi reflexivitatea istorice? Pentru tema supusă atenţiei, am ales un exemplu simptomatic, Banatul şi mai ales oraşul Timişoara, cunoscut înainte sub numele de Temeswar. Reflectând asupra istoriei moderne[16], interesant este de observat cum fuzionează orizontul intelectual al locuitorilor oraşului, ce rol joacă informaţiile circulând în mai multe limbi în paralel, cum se structurează meseriile, profesiile, mişcarea sportivă, instituţiile civice, hobby‑urile, toate probând ponderea plurilingvismului în formarea codului cultural al cetăţenilor. Exemplul periodicelor bilingve şi trilingve editate la Timişoara între anii 1913 şi 1940 şi răspândite în întreg Banatul este relevant pentru înţelegerea modului cum se raportau locuitorii unii la ceilalţi, precum şi pentru sensul atribuit de ei conceptelor de multi‑ şi interculturalitate:

Lumea sportivă ilustrată – Képes sportvilág (1925-1929); Săptămâna – Die Woche (1922); Arhiva Poliţiei – Polizei Arhiv (1925); Der Fussball [= Fotbalul] (1925); Az uj levélbélyegtőzsde – Neue Briefmarkenbörse (1913-1920); Szakszervezet – Gewerkschaft (1920); Középeurópai Lloyd – Mitteleuropäischer Lloyd (1924); Die jüdische Woche [= Săptămâna evreiască] (12 Martie 1932-1933); Luther‑Zeitung – Luther‑Ujság [= Ziarul lui Luther] (24 Nov. 1933-1940); Revista Teatrului – Theater‑Revue – Szinházi Revue (1922); Foaia Tehnică – Müszaki Lapok – Technische Blätter (1925-1926); Gazeta Industriaşilor – Gewerbe Zeitung – Iparosok (1925); Gazeta Lăptăriilor: Tejgazdasági Közlöny – Mollkerei Zeitung (1925); Meseriaşul – Iparos – Der Gewerbetreibende (1926-1928); Voiajorul – Der Reisende – Az Utazó (1926-1931); Dansul – Der Tanz – A Tánc (1928); Revista Radio – Radio Zeitung – Radio Ujság (1929-1935); Gazeta Brutarilor – Bäcker Zeitung – Sütőiparosok Lapja (1 Octombrie 1931‑ 28 Mai 1932); Clopotul – Die Glocke – Harang (10 Februarie 1932-1933); Gazeta restauratorilor şi hotelierilor –  Restaurateur – und Hotelier‑Zeitung – Vendéglösök és Szállodások Lapja (1934-1940); Salariatul – Der Angestellte – A magán alkalmazott (1934-1935).

Din totalul de 385 de publicaţii timişorene editate în deceniile dintre cele două războaie mondiale, 37 erau bilingve şi 47 trilingve[17]. Ele indică cunoaşterea idiomurilor ce particularizau oraşul, interesul pentru alteritate, pentru integrarea diversităţii comunităţilor sociale, religioase, economice, profesionale. În pofida regimurilor dictatoriale, fascist şi comunist, instaurate în România, trăsătura multi‑ şi interculturală a oraşului a fost perpetuată în diferite chipuri. De exemplu, mulţumită tradiţiei locale şi interesului deosebit pentru muzică şi viaţa teatrală, începând cu anul 1953, autorităţile au acceptat ca la Timişoara să funcţioneze trei teatre de stat în limbile română, germană şi maghiară.

În anii interbelici, o mare parte a intelectualilor Timișoarei preluase şi valorificase starea de spirit a populaţiei oraşului. Este cazul unora dintre scriitorii cu o orientare cosmopolită, traducând poezie sau proză dintr‑o limbă într‑alta, experimentând noi genuri literare. Între ei, Zoltán Franyo, Ilie Ienea, Franz Liebhardt, Viktor Orendi Hommenau, Anavi Ádám. Fuseseră pentru întâia oară traduse și publicate în limbile germană și maghiară câteva dintre operele de referință ale scriitorilor români Mihai Eminescu și I.L. Caragiale. Aceeaşi orientare o întâlnim în cercul artiştilor plastici reprezentat de pictorii Catul Bogdan, Aurel Ciupe, Franz Ferch, Ioan Isac, Albert Krausz, Emil Lenhardt, Corneliu Liuba, Ioan Eminet, Julius Podlipny, Oskar Szuhanek, Ștefan Szőnyi, Albert Varga, Nándor Kora Korber, Alexandru Popp, precum şi de sculptorii Andrei Gál, Ferdinand Gallas, Romul Ladea, Sebastian Rotschingk, Géza Rubletzky. Un accent şi mai particularizant a fost generat de mediul muzical, cu deosebire de conservatorul din Timişoara care a ştiut să valorifice mai bine decât oricare altă instituţie diversitatea tradiţiilor folclorice din Banat. Cei care au dat consistenţă programelor creative şi de formare au fost dirijorul de cor şi compozitorul Guido von Pogatschnigg, violoncelistul Nicolae Papazoglu, profesorul de vioară Maximilian Costin, compozitorul Sabin Drăgoi, violoniştii Josif Pianezze, Béla Tomm, Eugen Cuteanu, Ludwig Farago şi Josef Brandeis[18].

Plurilingvismul, multiculturalitatea şi multiconfesionalitatea au reprezentat nota dominantă a regiunii încă în Evul Mediu, dar mai ales în secolele al XVIII‑lea și al XIX‑lea, când Banatul Timișoarei fusese parte a Imperiului Habsbsburgic. Deşi limbile oficiale s‑au schimbat de‑a lungul timpului (limbile latină și germană în secolul al XVIII‑lea, maghiara şi sârba în secolul al XIX‑lea, româna după 1919), aici a existat întotdeauna o înclinaţie spre a învăţa mai multe limbi. Plurilingvismul este vizibil până astăzi la o parte dintre locuitorii oraşului și regiunii. Alături de instituţiile de învăţământ în limba română, există şcoli şi licee în Timişoara în care predarea se desfăşoară în limba germană (Liceul Nikolaus Lenau), maghiară (Liceul Béla Bartók), sârbă (Liceul Dositej Obradovici), franceză, spaniolă şi italiană (Liceul Jean Louis Calderon) şi engleză (Liceul Shakespeare). Din acest interes de a învăţa mai multe limbi, un fenomen destul de rar în oraşele moderne şi contemporane din Europa, au apărut şi aspiraţiile populaţiei din Timişoara pentru integrarea în Europa (şi, în unele cazuri, pentru emigrare).

Interferenţa a fost posibilă datorită bunei înţelegeri a populaţiei oraşului şi asumării ideii de diversitate. Interferenţele dintre religii au generat împrumuturi reciproce sau chiar religii noi, cum ar fi cea greco‑catolică, apărută în Banat în anul 1747. Religia ortodoxă a preluat obiceiuri şi sărbători din tradiţia catolică şi a ţinut slujbe în limba română şi sârbă. În secolul al XIX‑lea, sub influenţa romano‑catolică, evreii au adoptat reforma religioasă, devenind neologi de limbă germană sau/și de limbă maghiară. Majoritatea dintre ei a acceptat – după obiceiul catolic – muzica de orgă şi corul în sinagogi. Viaţa religioasă a fost practicată în ebraică, dar în secolele al XIX‑lea ‑ al XX‑lea au fost intruduse și limbile germană, maghiară și română.

În perioada imperială, slujbele religioase ale catolicilor se ţineau în mai multe limbi, ceea ce reflectă o înclinație a populației Banatului Timișoarei spre multi‑ și interculturalitate, dar și o evidentă încurajare din partea imperialilor. Se predica în germană, maghiară, română, slovacă, bulgară şi italiană. Reformato‑calvinii preferau maghiara ca limbă de cult, iar evanghelico‑luteranii, alături de limba germană, țineau slujbele și în maghiară. În secolul al XIX‑lea a existat o dispută locală pentru întâietate între limbile germană şi maghiară, fără ca aceasta să însemne exluderea altor limbi. Astăzi, urmând tradiția imperială multiculturală și plulingvă, unele biserici catolice păstrează obiceiul de a ține slujbele în latină, germană, română, maghiară. Mai puțin vizibile, dar nu absente, sunt bisericile în care slujba se ține în limbile slovacă, bulgară şi italiană[19].

Căsătoriile mixte şi trecerea de la o credinţă la alta sunt practici comune[20], adesea motivate de interese sociale şi mai puţin de negarea sau asimilarea dogmei religioase. Acest fenomen este întâlnit destul de des în Timişoara şi în Banat încă din prima jumătate a secolului al XIX‑lea. Documentele păstrate în arhiva Episcopiei Romano‑Catolice indică un astfel de proces ca făcând parte din coabitarea mai multor culturi şi confesiuni, coabitare cultivată de Casa de Habsburg. Acelaşi lucru rezultă și din documentele păstrate în arhiva Primăriei Municipiului Timişoara, unde rata căsătoriilor mixte poate fi urmărită începând din 1895 până în prezent. Diversitatea de elemente culturale a generat un mod de viaţă şi o cultură la care fiecare a contribuit cu ceva din propria zestre culturală, iar vecinul era perceput în primul rând ca parte a societăţii. Trebuie spus că civilitatea a fost o prioritate în formarea individului și a comunității, iar preocuparea pentru aceasta a fost parte din politicile Vienei aplicate în toate regiunile integrate imperiului ei. După două secole de dominație habsburgică, Banatul Timișoarei (regiunea dintre Tisa, Mureș, Dunăre și Carpații Orientali) a fost socotit cel mai reușit experiment multi‑ și intercultural al Habsburgilor.

Experimentele mercantile ale Casei de Habsburg din secolele al XVIII‑lea şi al XIX‑lea – colonizarea în Timişoara şi în Banat a unor populaţii din toată Europa (germani, spanioli, italieni, cehi, slovaci, bulgari, croaţi, maghiari) – şi‑a lăsat o amprentă asupra codului cultural‑identitar multiplu al oraşului şi al regiunii, termenul de timişorean și de bănățean fiind adesea preferat acelora de catolic, ortodox, reformat, mozaic etc. sau acelora de român, sârb, german, maghiar, evreu etc. Aidoma istoriei şi culturii identitare a altor oraşe fără frontiere (borderless city) ale Europei Centrale şi Est‑Centrale, precum Praag/Praga, Brno/Brünn, Görlitz/Goražde, Krakowia/Krakau, Lemberg/Lwow, Cernăuţi/Czernowitz, Pressburg/Bratislava, Pécs/Fünfkirchen, Novi‑Sad/Újvidék/Neusatz, Split‑Spoleto, Dubrovnik/Ragusa, Banatul Timişoarei arată cum cuprinderea experienţei celuilalt a fost o aspiraţie legitimă a individului, dar şi a comunităţilor regiunii. Fără riscul de a ideologiza interpretarea, trebuie spus că oraşele întregii zone a Europei Centrale și Est‑Centrale au origini diverse, fiind impregnate de simboluri şi de o „hybrid cultural communities”. De aici şi observaţia potrivit căreia Europa Centrală și Est‑Centrală are drept trăsătură identitară dominantă similitudinea cultural‑comportamentală a locuitorilor săi şi nu delimitările pe criterii lingvistice, religioase sau social‑comunitare. Europenitatea de ieri a regiunii poate fi înţeleasă cu mult beneficiu pentru ziua de mâine, decodându‑i noţiunile, conceptele şi limbajele social‑politice, studiind și apreciind comportamentul locuitorilor ei în funcţie de straturile temporale şi de experienţele acumulate[21].

* * *

Câteva concluzii pe marginea analizei şi ipotezelor formulate arată importanţa teoretică şi practică a multi‑ și interculturalității: 1. particularitatea nu exclude în principiu multiculturalitatea, transculturalitatea şi nici identitatea multiplă; 2. sunt cazuri în care adeptul unei culturi este de acord să îmbrăţişeze atât propriile valori, cât şi pe acelea aparţinând unei comunităţi diferită de a sa; 3.multiculturalitatea îşi are un temei raţional în cazul în care admite schimbul de valori între două sau mai multe culturi; 4. transculturalitatea şi interculturalitatea sunt concepte ale căror înţelesuri trimit la fuziunea orizonturilor aparent distincte, putând fi un suport în politica recunoaşterii; 5. conceptele de transculturalitate şi interculturalitate generează comunicarea plurilingvă, precum şi geneza identităţilor personale, comunitar‑civice, regionale, multiple; 6. rădăcinile culturale diverse pot să se opună coabitării, generând conflicte, dar, deopotrivă, pot contribui la coagularea vieţii sociale, civice, profesionale, conferindu‑i comunităţii în cauză norme similare, un sensus communis; 7. prin identitate multiplă am presupus fie egala asumare a diverselor rădăcini culturale, fie naşterea unei identităţi diferite (mixte/melting pot) în raport cu aceea iniţială, caz în care spaţiile urban, regional şi social îi conferă un nou nume[22]; 8. dicotomia local‑universal nu este relevantă deîndată ce suntem dispuşi să îmbrăţişăm deopotrivă valori locale şi valori universale[23].

 

Bibliografie selectivă

♦ Gutmann Amy. „Introduction” to Charles Taylor et alii, Multiculturalism. Examining the Politics of Recognition, edited by Amy Gutmann, Princeton: Princeton University Press, 1994
♦ Habermas Jurgen. „Struggles for Recognition in the Democratic Constitutional State”, in Charles Taylor et alii, Multiculturalism. Examining the Politics of Recognition, edited by Amy Gutmann, Princeton: Princeton University Press, 1994
♦ Levy Jacob T. The Multiculturalism of Fear, New York: Oxford University Press, 2000
♦ Mochnács Thomas, Viaţa multi‑ şi interculturală în Timişoara interbelică, [The Multi‑ and Intercultural Life in the Interwar Timisoara] PhD thesis, Universitatea de Vest din Timişoara, 2012
♦ Neumann Victor. „Peculiarities of the translation and adaptation of the concept of nation in East‑Central Europe: the Hungarian and the Romanian cases in the nineteenth century”, in Contributions to the History of Concepts, Berghan Publishers, New York‑Oxford, vol, 7, Issue 1, 2012, p. 72‑102
♦ Neumann Victor. Interculturalitatea Banatului, ediția a III‑a, Editura Univ. Al.I. Cuza, Iași, 2015
♦ Neumann Victor. Neam, Popor sau Naţiune? Despre identităţile politice europene, Editura RAO, ediția a III‑a, definitivă, RAO, București, 2015
♦ Niendorf Mathias. Minderheiten an der Grenze: Deutsche und Polen in den Kreisen Flatow (Zlotow) und Zempelburg (Sepolno Krajenskie) 19001939, Wiesbaden: Harrasowitz, Deutsches Historisches Institut Warschau. Quellen und Studien, vol.6, 1997
♦ Recensământul populaţiei și al locuințelor, 18‑27 martie 2002 [The Census of Population and Dwellings, 18‑27 march 2002], București: National Institute of Statistics, 2003. http://www.insse.ro/cms/rw/pages/rpl2002.en.do (accesat 30 mai 2012)
♦ Schematismus Dioeceseos Timisoaraensis pro Anno Domini 2005‑2006, Timişoara: Mirton, 2005
♦ Siegel Harvey. „Multiculturalism and the Possibility of Transcultural Educational and Philosophical Ideals”, in The Journal of the Royal Institute of Philosophy, Cambridge University Press, vol.74, no.289, 1999
♦ Taylor Charles. „The Politics of Recognition”, in Charles Taylor et alii, Multiculturalism. Examining the Politics of Recognition, edited by Amy Gutmann, Princeton: Princeton University Press, 1994

 

Note:
[1] Jacob T. Levy, The Multiculturalism of Fear (New York: Oxford University Press, 2000), p. 7.
[2] Victor Neumann, Neam, Popor sau Naţiune? Despre identităţile politice europene (Bucureşti: Editura Curtea Veche, 2005), p. 147‑177. Idem, Banatul între Bizanțul ortodox și Europa catolică, în Victor Neumann (Coordonator) Istoria Banatului. Studii privind particularitățile unei regiuni transfrontaliere, Editura Academiei Române, București, ediția a II‑a, 2016, p. 19‑43.
[3] Amy Gutmann, „Introduction” la Charles Taylor et alii, Multiculturalism. Examining the Politics of Recognition, edited by Amy Gutmann (Princeton: Princeton University Press, 1994), p. 5.
[4] Charles Taylor, „The Politics of Recognition”, în Idem, Multiculturalism. Examining the Politics of Recognition…, 26‑ 27.
[5] Idem, p. 65.
[6] Idem, p. 66‑67. „But when I call this claim a «presumption», I mean that it is a starting hypothesis with which we ought to approach the study of any other culture. The validity of the claim has to be demonstrated concretely in the actual study of culture… «The fusion of horizons» operates through our developing new vocabularies of comparison, by which we can articulate these contrasts”.
[7] Idem, p. 73. … „But what the presumption requires of us is not peremptory and inauthentic judgments of equal value, but willingness to be open to comparative cultural study of the kind that must displace our horizons in the resulting fusions”.
[8] Idem, p. 30.
[9] Victor Neumann, Neam, Popor sau Naţiune?
[10] Jurgen Habermas, „Struggles for Recognition in the Democratic Constitutional State”, în Charles Taylor, op.cit., 107‑148.
[11] Idem, 110.
[12] Harvey Siegel, „Multiculturalism and the Possibility of Transcultural Educational and Philosophical Ideals”, in The Journal of the Royal Institute of Philosophy, Cambridge University Press, vol.74, nr.289, 1999, p. 387‑409.
[13] Idem, p. 402.
[14] Idem, p. 402‑403.
[15] Idem, p. 404; „…Goldberg`s (and Rorty`s) denial of universality relies upon the presupposition that values, in order to be universal or transcultural, must be grounded in some impossibly neutral perspective. He argues, in effect, as follows: 1.Universal (moral) principles and values must be grounded on, or derived from, a «transhistorical or supersocial Godly» perspective. 2. There is no such perspective. 3. Therefore, there can be no universal principles or values. If «universal» is understood in this way, then I agree with Goldberg and Rorty that there can be no such universal values, principles or ideals. But we need not and should not understand the term in this way”.
[16] Pentru epoca de început a Habsburgilor în Banatul Timișoarei vezi Victor Neumann, Timișoara sub semnului prințului Eugeniu de Savoya. Trei sute de ani de europenitate/ Timișoara under the sign of Prince Eugen of Savoy. Three Hundred Years of Europeanism, Timișoara, Centrul de Studii Avansate în Istorie&Editura Balcanic, 2016. Vezi îndeosebi p.8‑13; 23‑34 și 40‑45; 55‑67.
[17] Thomas Mochnács, Viaţa multi‑ şi interculturală în Timişoara interbelică, Teză de doctorat, Centrul de Studii Avansate în Istorie al Universității de Vest din Timişoara, 2012.
[18] Pentru detalii și note documentar‑bibliografice privind multiculturalitatea moștenită de la imperiali și generând civilitatea vezi Victor Neumann, „Timișoara interbelică: între «etnicitartea fictivă» și societatea deschisă”, în Idem, Interculturalitatea Banatului, ediția a III‑a revăzută și adăugită, Editura Universității Al.Ioan Cuza, Iași, 2015, p. 45‑73. Vezi și ediția în limba germană: Die Interkulturalität des Banats, Frank und Timme Verlag, Berlin, 2015, p. 43‑71.
[19] În 2002, romano‑catolicii numărau 32,274 de credincioşi în Timişoara, conform Recensământului populaţiei şi al locuinţelor, 18‑27 martie 2002, (Bucureşti: Institutul Naţional de Statistică, 2003). http://www.insse.ro/cms/rw/pages/rpl2002.en.do (accesat 30 mai 2012). Potrivit Schematismus Dioeceseos Timisoaraensis Anno Domini pro 2005‑2006 (Timişoara: Mirton, 2005), 82‑84, procentul de enoriaşi pe bază de limbă maternă a fost următorul: 54,29% maghiari, 15,39% germani; 10,5% români, 5,87% bulgari, 5,76%, croaţi; 3,93% romi, 1,6% slovaci, 0,26% alţii.
[20] Victor Neumann, „Schimbările politice din 1989”, în Idem, Interculturalitatea Banatului, p. 87‑113. Cf. și Idem, Die Interkulturalität des Banats, p. 85‑109.
[21] Vezi Mathias Niendorf, Minderheiten an der Grenze: Deutsche und Polen in den Kreisen Flatow (Zlotow) und Zempelburg (Sepolno Krajenskie) 19001939 (Wiesbaden: Harrasowitz, Deutsches Historisches Institut Warschau. Quellen und Studien, vol.6, 1997). Cred că redefinirea identităţilor într‑o viitoare Europă federală este o prioritate a cercetărilor contemporane de filosofia culturii şi de filosofia politicii.
[22] Jacob T. Levy, op.cit.
[23] Vezi Victor Neumann, Neam, Popor sau Naţiune?…, 206‑215.

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Victor Neumann

Născut la Lugoj,  studii gimnaziale şi liceale la Ineu-Arad, studii de licenţă în istorie la Univ. Babeş-Bolyai din Cluj, coordonator prof. dr. Pompiliu Teodor; studii doctorale în istorie la Universitatea din Bucureşti, coordonator acad. Răzvan  Theodorescu; studii postdoctorale la universităţi [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*