Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Mitteleuropa - noua falie în spaţiul euro-comunitar » Vasile Simileanu: România – stat central sud‑est european

Vasile Simileanu: România – stat central sud‑est european

Abstract: As we have shown in the many analyzes published over the years, geopolitical research is of particular interest in studying with insistence the conditions that determine the evolution of a nation in a certain geographic space, comprising two distinctive aspects of meaning and importance – the first: relations with the states in the more distant geographic area, and the second: the economic, political, cultural, ethno‑confessional and military‑strategic relations area conditioned by a certain collaboration.

In this complex international context, Romania – a Euro‑Atlantic state – through its geographic position has chances to succeed geopolitically in the Eurasian region, being a real „bridge” between the West and the East.

We can say in this context that Romania appears as an element of equilibrium and continuity in its strategic area, being a political, social and military stability space located between the two major crisis springs: the south‑west (former Yugoslavia) and the north ‑estic (former USSR).

Neighborhood with the Black Sea and the Danube River (over 1,000 km of the navigable course being controlled by Romania) and the connections made to the Rhin – Main – Danube and the Danube – Black Sea direction give high relevance provided increased investment Of the European Union in the field of security, which could play a big role in preventing the „mutual potentiation” of the two springs of crisis between which Romania geographically interferes.

Aşa cum am arătat în numeroasele analize publicate de‑a lungul anilor, cercetările geopolitice prezintă un interes deosebit sub raportul studierii cu insistenţă a condiţiilor care determină evoluţiile unei naţiuni într‑un anumit spaţiu geografic, cuprinzând două înfăţişări deosebite ca sens şi importanţă – prima: raporturile cu statele din spaţiul geografic mai îndepărtat, iar a doua: zona de relaţii economice, politice, culturale, etno‑confesionale şi militar‑strategice condiţionate de o anumită colaborare.

România ca stat central sud‑est european este definită de caracteristicile acestui spaţiu:
–   are o istorie foarte bogată şi extrem de zbuciumată;
–   deţine numeroase efecte de falie civilizaţionale;
–   are o diversitate de entităţi etnice, religioase şi civilizaţionale care n‑au avut timpul istoric necesar sau nu au fost lăsate să‑şi definească şi să‑şi consolideze condiţia, statutul, valorile, interesele şi vecinătatea;
–   este caracterizat de conflictualitate ridicată;
–   lipsa unor politici coerente, atât pe plan regional, cât şi pe plan european cu privire la acest spaţiu, datorată neimplicării organizaţiilor europene;
–   este spaţiul de confluenţă şi confruntare a intereselor marilor puteri, în general, străine de cele ale ţărilor din zonă;
–   exploatarea nerentabilă a resurselor naturale şi lipsa unor resurse energetice în unele state din regiune;
–   deţine resurse foarte mari de inteligenţă şi capacitate umană.

Ideile geopolitice s‑au manifestat pe parcursul evoluţiei sistemelor statale, încă din Antichitate. În acest sens, Aristotel constata interdependenţa dintre formele de guvernământ şi cadrul natural al unui stat, iar Platon descoperea relaţiile ce se stabilesc intre creşterea demografică şi posibilităţile de locuire ale unei cetăţi.

Relaţiile dintre spaţiul geografic şi politica unei zone s‑au impus arhaic înaintea cristalizării conceptului ştiinţific. Unele idei arhaice au supravieţuit şi au fost preluate de diversele şcoli de cercetare politică, geografică sau umaniste. Merită să amintim abordările determinismului geografic, ale geografiei politice sau ale strategiilor militare regăsite în studiile cercetătorilor diferitelor epoci, cum ar fi: Sun Tzî, Jean Bodin, K. Ritter, Fr. Ratzel, von Clauserwitz, Rudolf Kjellen, Jean Ancel, Halford Mackinder, A. Mahan, Nicholas Spykman, Simion Mehedinţi, Ion Conea, Anton Golopenţia, J. Thyriart, P. Claval, Bernard Guetta, Yves Lacoste, Aymeric Chuprade, Francois Thual, Samuel Cohen, Immanuel Wallerstein, Zbigniew Brzezinski, Samuel P. Huntington, Dmitri Trenin, Olivier Roy, Al. Dughin, Francisc Fukuyama, Arnold Toynbee, Ezzatollah Ezzati, M. Hafeznia ş.a.

Presiuni exercitate asupra României
Sursa: Vasile Simileanu – prelucrare după The Military Balance 1996‑1999, Londres, 1998, BM, 1999

Rudolf Kjellen definea geopolitica ca „ştiinţa care se ocupă de studiul pătrunderii organizării politice în teritoriu şi de studiul mediului politic al poporului”.

De la Kjellen şi până în prezent, geopolitica a cunoscut mai multe abordări. Unele şcoli şi curente ştiinţifice au considerat‑o ştiinţă, iar altele au considerat‑o metodă de lucru.

Deşi abordările prezente ale geopoliticii au diferite orientări, în funcţie de şcoli, este necesar să plecăm de la baza geopoliticii care este dată de ştiinţele geografice. Geopolitica este o nouă ştiinţă, de mare importanţă pentru studierea evoluţiilor politico‑militare şi strategice actuale. În spiritul celor afirmate mai sus, geopolitica este ştiinţa care studiază proiecţiile sociale în plan geografic (Vasile Simileanu, 2008).

Considerată liniştea de dinaintea furtunii, perioada actuală este reprezentativă prin noile doctrine şi tendinţe de globalizare, majoritatea experţilor internaţionali apreciind că societatea umană se îndreaptă spre o nouă etapă a dezvoltării sale, dar care nu poate fi previzionată pe termen lung.

În acest context internaţional complex, România – stat euro‑atlantic – prin poziţia sa geografică are şanse să reuşească pe plan geopolitic în regiunea Eurasiatică, fiind o reală „punte” între Vest şi Est.

În acest sens, vom face câteva referiri de context la geopolitica germană, şi anume la Mitteleuropa. Pentru a înţelege complexitatea a ceea ce au însemnat condiţiile favorabile şi nefavorabile de întregire a României şi pentru a translata în prezent unele aspecte geopolitice de interes.

  1. Mitteleuropa

Plecând de la studiile lui Ritter, Ratzel formulează primele legi ale geopoliticii, care contopesc în ele totalitatea principiilor privind creşterea spaţială a statelor, cum ar fi:

a. spaţiul unui stat creşte odată cu creşterea culturii sale – aspect real după Marea Unire;
b. creşterea spaţială a statelor este un însoţitor al altor manifestări ale dezvoltării lor, cum sunt forţa ideilor, intensitatea comerţului, activitatea desfă­şurată în diferite sfere;
c. statele se extind prin asimilarea sau absorbirea unităţilor politice având o importanţă mai redusă, dar de impact pentru blocul etnic românesc;
d. frontiera constituie organul periferic al statului şi în această calitate serveşte drept martor al creşterii, tăriei sau slăbiciunii sale, precum şi al schimbă­rilor survenite în organismul său;
e. în creşterea sa statul tinde să înglobeze elementele cele mai valoroase ale mediului fizic înconjurător: linii de coastă, albii ale fluviilor şi râurilor, zone bazate pe diferite resurse;
f. primul impuls de creştere teritorială este primit de statele subdezvoltate (nedezvoltate) din exterior, de la civilizaţiile mai avansate.

Influenţat de teoriile lui Kant asupra spaţiului, Ratzel a reliefat rolul primordial a ceea ce filosoful german numea Mittelpunkte – sâmburele de civilizaţie. Mittel­punkte‑ul a reprezentat criteriul esenţial de analiză şi interpretare a statului în perspectiva organicistă.

În lucrarea Despre legile de creştere spaţială a statelor – Über die Gesetze des raümlichen Wachstums der Staaten (1901) ‑, analistul german a analizat şapte legi ale expansiunii statale.

  1. Mittelpunkt

Expansiunea frontierei determinată de presiunea Mittelpunkt generează:

–   stimulii interni, proeminenţi la popoarele capabile să îşi însuşească simţul spaţiului – Raumsinn – şi şcoala spaţiilor – die Schule des Raumses. Aceşti stimuli au stat la baza teoriei spaţiului vital.

–   stimulii externi, adică spaţiile subpopulate, care atrăgeau revărsarea civilizaţiilor fertile şi puternice, ale căror teritorii erau suprapopulate.

Evoluţia şi migraţia frontierelor au avut la bază elementele care asigurau funcţia organicistă a statului.

a. Stimulii externi
Stimulii externi, adică spaţiile subpopulate, au fost atraşi în sfera de influenţă a civilizaţiilor fertile şi puternice, cu teritorii suprapopulate. Acest fenomen s‑a manifestat ca o migraţie masivă către centrele politico‑administrative, economice şi cultural‑religioase din compunerea spaţiului islamic, cum a fost şi este cazul metropolelor Isfahan, Damasc, Alep, Istanbul, Buhara, Samarkand, Alexandria şi Cairo.

b. Stimulii interni
Raumsinn – stimulii interni au fost determinaţi de capabilitatea de a gestiona spaţiul din punct de vedere politico‑militar, economic, cultural şi religios. Această vitalitate a generat expansiunea lingvistico‑religioasă şi culturală, grefate pe elementele politico‑militare şi administrative.

Sferele de influenţă în relaţie cu Mitteleuropa
(Vasile Simileanu – prelucrare după Geoffrey Parker, Western Geopolitical Though in the
Twentie th Century, German Geopolitik and its Antecedents, p. 66
)

2.1. Spaţiul (der Raum)

Spaţiul este suportul natural‑politic al statului, realizat de raporturile istorice ce se realizează prin relaţia popor‑teritoriu. Consolidarea acestui spaţiu politico‑geografic al entităţii statale se realizează pe parcursul a două stadii de dezvoltare: configurarea teritoriului naţional Lebensgebiete şi constituirea şi organizarea spaţiului vital Lebensraum.

2.2. Poziţia (die Lage)

Poziţia geografică sau aşezarea geografică este considerată de către Ratzel ca fiind elementul determinant al civilizaţiei Mittelpunkt. Astfel, situarea într‑o poziţie geografico‑climaterică avantajoasă a generat formarea unor aseme­nea centre de atracţie şi a polilor de putere din Antichitate şi până în prezent.

Poziţia (die Lage), determinată de situarea geografico‑climaterică în zone aride şi ostile, a generat formarea centrelor de atracţie şi a polilor de putere din Antichitate şi până în prezent, pe văile cursurilor mari de apă (Nil, Tigru, Eufrat, Iordan) şi pe rutele traseelor comerciale.

2.3. Graniţele – frontierele – (die Grenzen)

Frontierele au reprezentat, în concepţia geopoliticianului german, produsul mişcării iniţiate dinspre Mittelpunkt. Situată la periferia teritoriului statal, eco­nomic şi al poporului, graniţa este un organ periferic foarte important al statului aflat în expansiune demografico‑teritorială. Această migraţie a frontierei determi­nată de expansiunea demografico‑teritorială – generată de Mittelpunkte – se realizează prin forţă militară şi războaie, prin comerţ şi impact cultural.

Ratzel – în urma studierii marilor civilizaţii – a considerat că forţa acestora a avut la bază capacitatea de a modifica şi desfiinţa frontierele statelor vecine, în scopul ocupării geospaţiilor (de mărimi continentale). Prin această abordare, Ratzel a determinat transformarea Germaniei din Volk ohne Raum în puterea europeană care a generat două conflicte mondiale de proporţii.

În acest context geopolitic german, atunci, ca şi acum, România va trebui să genereze pe plan extern strategii viabile cu partenerii occidentali, asiatici şi americani.

Pe plan extern, cercetarea geopolitică românească trebuie să fie militantă, să scoată în relief realităţile mediului geografic românesc, să studieze toate elementele şi condiţiile care pot contribui la închegarea comunităţii româneşti din străinătate şi, în acelaşi timp, să urmărească expansiunea economică românească spre bazinul occidental al Mării Mediterane. În acelaşi timp, trebuie să impună teoriile geopolitice şi practica geopolitică naţională elaborată de specialişti în domeniu şi nu de impostori care fac recenzii la cărţile şi studiile lecturate de către un asistent sau de alte persoane aflate în staff.

Poziţia, în contrast cu întinderea, reprezintă elementul de geografie politică admis de francezi şi respins de germani. Simion Mehedinţi evidenţiază încadrarea României în Europa, pe axa Carpaţi (pe care îi consideră cel din urmă accident de relief al Europei Peninsulare) – Europa Continentală (latinitatea României, limita de est a catolicismului, stepa de după Nistru) – zona preasiatică. Aceste puncte de vedere sunt împărtăşite şi de bulgari şi sârbi. Părerea autorizată a geografului Emmanuel de Martonne, exprimată în lucrarea Géographie universelle, este că România este localizată în centrul Europei.

  1. Bazele gândirii geopolitice româneşti

3.1. Mihai Eminescu (1850‑1859)[1]

Fără să promoveze autarhia în viaţa spirituală românească, Mihai Eminescu a combătut tendinţele de transformare a spaţiului spiritual – cultural românesc în periferia civilizaţiei occidentale[2]. Făcând un scurt istoric al modului cum s‑a produs introducerea formelor civilizaţiei apusene în România, după jumătatea secolului al XlX‑lea, poetul naţional constata că „s‑a lăţit obiceiul de a nu gândi nimic din proprie iniţiativă şi de a ţine ca orbul de gard de cărţi străine care, mai cu seamă în materia mişcătoare şi pretutindeni alta a economiei poporului, nu au decât o valoare relativă care sunt răsărite din reflecţiunea asupra unor stări de lucruri cu totul altele de cum sunt ale noastre”.

Într‑un articol publicat la 22 iunie 1882, Minai Eminescu era uimit „de risipa, de irosirea de puteri vii ce se face în această ţară”, pentru a se crea forme de cultură goale, de prisos. Combătând pe „fiecare băiet ud după urechi, care‑a‑nvăţat două buchii la nemţi ori la francezi, fiecare om la noi ce‑a venit cu cultură străină se crede îndreptăţit, ba chiar dator de a da lecţiuni poporului şi de a şti toate acelea mai bine decât dânsul”[3], analistul Eminescu avertiza elita politică românească de faptul că stadiul de barbarie apare la un popor atunci când el imită pe un altul „în manifestaţiuni exterioare de viaţă, fără a fi pătruns în sucul şi sângele culturii străine”.

3.2. Simion Mehedinţi (1869‑1962)[4]

Şcoala geografică românească în frunte cu fondatorul ei, Profesorul Simion Mehedinţi, a dat cea mai profundă modalitate de analiză geopolitică a statului şi a poporului român. Simion Mehedinţi s‑a situat în studiile sale în aria de interferenţă a geografiei cu istoria, politica şi etnologia, îmbinând criteriul universalităţii istoriei cu cel al organicităţii geopolitice şi geo‑etnologice a popoarelor. Potrivit teoriei sale, înţelegerea geopolitică a unui popor trebuie să îndeplinească două serii de exigenţe şi repere: cele legate de dinamica spaţiilor şi cele legate de dinamica popoarelor.

Tema centrală dezvoltată de Mehedinţi a fost cea a statului naţional în raport cu vecinătăţile sale, considerând de maximă importanţă strategică istmul ponto‑baltic, strâmtorile ponto‑mediteraneene, Dunărea şi Carpaţii[5]. Ulterior, îşi va centra demersul geopolitic pe argumentarea continuităţii etnice şi politice a poporului român, singurul popor care, spre deosebire de vecini „n‑a cunoscut altă patrie decât cea pe care o locuieşte în prezent”[6].

Discipol al lui Friedrich Ratzel şi Paul Vidal de la Blache, profesorul Simion Mehedinţi[7] (1869‑1963) organizează învăţământul geografic românesc şi formează nucleul şcolii de geopolitică din România interbelică[8]. În numeroasele sale lucrări, geograful român abordează „ameninţarea potenţială a Rusiei sovietice” şi „revizionismul maghiar”, problematici care au afectat România în ultimele şase decenii ale secolului trecut. Dacă revizionismul maghiar avea delimitare strictă la spaţiul românesc, în schimb ameninţarea URSS se răsfrângea asupra mai multor culturi, civilizaţii şi religii. Putem afirma că este meritul geopoliticianului român de a fi prevăzut efectele negative asupra mediului de securitate eurasiatic prin exportul ideologiei bolşevice. Asemeni statelor islamice din arealul fostei URSS, şi România avea să cunoască timp de peste 40 de ani „beneficiile” Moscovei.

În ceea ce priveşte geopolitica românească iniţiată de Ion Conea şi Anton Golopenţia, putem afirma, pe bună dreptate, că schimbările istorice impuse de secolul al XX‑lea au „anatemizat” şcoala geopolitică naţională. Din nefericire, perioada 1947 – 1988 a fost o perioadă moartă pentru geopolitica româ­nească. După 1989 s‑au făcut simţite mai multe abordări, unele dintre ele ignorând în totalitate ştiinţele geografice. În acest context, lumea geografică românească nu a făcut nici un demers de a reimpune un adevăr ce nu mai trebuie demonstrat, în condiţiile în care şcolile geopolitice de marcă din lume au în primul rând o abordare geografică.

Favorizată de poziţia geostrategică a României după 1918, în aria de interferenţă şi de interacţiune central‑europeană (austro‑ungară), balcanică (turcă şi slavă) şi est‑europeană (rusă şi ucraineană), geopolitica românească a pus în centrul preocupărilor sale factorul naţional, dezvoltându‑se ca o geopolitică a naţiunii şi a statului naţional. Evoluând ca o ştiinţă interdisciplinară, la graniţa dintre geografie, istorie, sociologie, statistică şi demografie, dezvoltarea geopoliticii româneşti s‑a datorat strălucitei pleiade de oameni de ştiinţă care, pornind de la preocupările lor de bază, au adus puncte de vedere noi şi o multitudine de abordări inedite în domenii controversate atât la vremea respectivă, cât şi în zilele noastre.

3.3. Nicolae Titulescu (1882‑1941)[9]

Este important să avem în vedere şi viziunea anumitor politicieni care au făcut de fapt şi geopolitică. Nicolae Titulescu este cel care observă şi importanţa strâmtorilor Bosfor şi Dardanele[10] pentru România: „strâmtorile sunt inima Turciei, dar sunt şi plămânii României”. El vorbeşte despre importanţa Dunării, care prin construirea canalului Rin – Main – Dunăre a legat acest fluviu cu Marea Nordului, după ce era deja natural legat de Marea Neagră şi de aici cu Oceanul Planetar.

3.4. Mihail Popa Vereş[11]

Prin studiile sale[12], a adus în discuţie unitatea pământului românesc din punct de vedere economic, punând în centrul atenţiei sistemul de comunicaţii, ca factor determinant în viaţa economică şi socială a statului.

Discursul său geopolitic pornea de la teza lui Karl Haushofer, care susţinea că graniţele unui stat sunt viabile numai atunci când acestea sunt în concordanţă cu „energiile vitale ale neamului respectiv”, deci când funcţiunile esenţiale ale respectivei entităţi spaţiale pot fi îndeplinite. Ideea fundamentală a viziunii geopolitice a lui M. Popa‑Vereş este concepţia acestuia despre cele două sensuri ale geopoliticii: obiectivă (descriptivă), care porneşte de la cercetarea diferitelor condiţii (fizice, sociale, culturale, etnice, politice etc.), cuprinse în mediul geografic şi care influenţează politica internă şi internaţională a unui stat şi subiectivă (militantă), care porneşte de la orientarea politică a statului ca urmare a intereselor vitale ale unui popor.

3.5. Nicolae Iorga (1871‑1940)[13]

Geopolitica românească interbelică, prin vocea unuia dintre reprezen­tanţii săi cei mai autorizaţi, istoricul Nicolae Iorga, s‑a constituit într‑o ripostă la abordările şcolii geopolitice germane promovate îndeosebi de Friedrich Ratzel şi Karl Haushofer, cu tendinţe evidente de a ieşi din sfera ştiinţei, transfor­mându‑se în ideologie. Astfel, încă din 1917, în prelegerile susţinute la Iaşi, intitulate Cugetare şi faptă germană (reeditate semnificativ în preajma celui de‑al Doilea Război Mondial), ca şi în prelegerile sale de la Academia de Comerţ (intitulate Îndreptări noi în concepţia epocii moderne), sau în cele ţinute la Universitatea din Bucureşti (Dezvoltarea imperialismului contemporan), marele nostru istoric face un amplu rechizitoriu împotriva „falsei concepţii naţio­nale”, promovată de protagoniştii şcolii geopolitice germane care alocau exclusiv spiritului germanic „iniţiativa creatoare” sau „spontaneitatea revoluţionară” care impuneau „viitorul civilizaţiei”.

Aceste polemici au fost preluate în cursurile sale intitulate Chestiunea Rhinului (1912); Chestiunea Dunării (1913); Chestiunea Oceanelor (1919); în cursul de Istorie Universală (1933‑1934), dar mai ales în cel ţinut în 1938 la Vălenii de Munte: Hotare şi spaţii naţionale, în care declară: „Care este ideea ce trebuie combătută nu numai ca tulburătoare a păcii, ci şi ca o idee ce ameninţă civilizaţia… E ideea necesităţii de spaţiu pentru o naţiune, ideea de Raum, cum spun germanii.” Însă fundamentul întregului demers geopolitic al lui Nicolae Iorga constă în Teoria vitalităţii popoarelor, prin care acesta scoate în evidenţă rolul culturii şi religiei ca factori de rezistenţă la agre­siu­nea armată. Astfel, dimensiunea spirituală a unui popor reprezintă factorul deter­minant al rezistenţei la asimilare, Nicolae Iorga vorbind despre „frontiere culturale” sau despre „cucerire fără dominaţie”.

Cursul Afirmarea vitalităţii româneşti, ţinut la Vălenii de Munte (1939‑1940), este edificator în acest sens.

3.6. Alexandru Dimitrescu‑ Aldem (1880‑1917)[14]

În pofida formaţiei sale de geomorfolog şi a scurtei activităţi ştiinţifice, ca urmare a dispariţiei premature, este autorul unor contribuţii cartografice mai puţin cunoscute, însă de o mare importanţă pentru radiografia structurii etnice a teritoriilor româneşti la cumpăna dintre secolele XIX şi XX[15].

3.7. Constantin Brătescu (1882‑1945)[16]

Tot în acest spirit pledează şi Constantin Brătescu (1882‑1945), care într‑o comunicare susţinută în Şedinţa din 14 iunie 1941 a Societăţii Regale Române de Geografie de la Fundaţia „Carol I, în prezenţa Regelui Mihai I, evidenţiază, pe lângă particularităţile fizico‑geografice, rolul geopolitic al Văii Nistrului de discordanţă etnică şi culturală, de hotar răsăritean al României”[17].

3.8. Vintilă Mihăilescu (1890‑1978)[18]

Vintilă Mihăilescu a pus în centrul preocupărilor sale geopolitice rolul României de răspântie geografică şi geopolitică, precum şi capacitatea sa de absorbţie, de atenuare şi neutralizare a conflictelor. Concluzia face referire la statutul european al României: „Linişte în această parte a Europei a fost numai atunci când între imperiile din est, vest şi sud s‑a intercalat un puternic stat carpatic”[19]. Acest punct de vedere fusese deja exprimat şi de Mihai David, în lucrarea Consideraţii geopolitice asupra Statului Român (1939). Vintilă Mihăilescu vorbeşte despre frontiere pacifice şi frontiere conflictuale, susţinând teza efectelor difuze ale deplasărilor de frontieră.

3.9. Sabin Manuilă (1894‑1964)[20]

Sabin Manuilă, prin dubla sa formaţie (demograf şi statistician), aduce în discuţie raporturile demografice rural‑urban ca factor determinant în studiul vitalităţii populaţiilor, considerând că structura etnică a mediului rural este determinantă pentru stabilirea evoluţiei colonizării unui teritoriu cu elemente etnice alogene.

Analizând structura etnică pe medii de rezidenţă, Sabin Manuilă ajunge la o a doua concluzie fundamentală: „Dacă o etnie deţine o pondere redusă în structura naţională a unui teritoriu, dar este repartizată în întregime în oraşele mari, ea dobândeşte pe harta geopolitică un procent real cu mult mai important”. Era cazul populaţiei evreieşti, a celei maghiare din Transilvania sau a populaţiei ruseşti din Basarabia.

3.10. Gheorghe I. Brătianu (1898‑1953)[21]

Acelaşi fir conducător în discursul său geopolitic îl adoptă şi Gheorghe I. Brătianu. Istoric de formaţie, Gheorghe I. Brătianu a susţinut cu tenacitate şi rigoare ştiinţifică continuitatea poporului român în spaţiul carpato‑danubiano‑pontic. Lucrările sale asupra prezenţei româneşti în Basarabia sunt reprezen­tative pentru statura istoricului şi conştiinţa omului politic, acesta înscriindu‑se în constelaţia luminoasă de savanţi şi politicieni patrioţi ce legitimează identitatea etnică şi culturală a poporului român[22]. I s‑a propus, de altfel, să se dezică de tezele despre Basarabia, dar a refuzat, asumându‑şi cu luciditate responsabilitatea: „Adevărul rămâne, indiferent de soarta celor care l‑au servit”.

Teza sa geopolitică fundamentală se referă la „spaţiul de securitate”, spaţiul fără de care nici o naţiune nu‑şi poate menţine existenţa, nu‑şi poate îndeplini „nici misiunea sa istorică, nici posibilităţile care alcătuiesc destinul ei”. El face o netă diferenţiere între spaţiul etnic, teritoriul naţional şi spaţiul de securitate, existând atât spaţii etnice româneşti care nu aparţin spaţiului de securitate (cazul românilor din Peninsula Balcanică sau al celor de la est de Bug), cât şi spaţii care, deşi nu intră în spaţiul etnic, intră totuşi imperativ în spaţiul de securitate (de exemplu, zona Harghita – Covasna, cu populaţie predominant maghiară).

În opera geopolitică a lui Gheorghe I. Brătianu este evidenţiat rolul geostrategic al celor trei componente definitorii ale spaţiului românesc: Carpaţii, Dunărea şi Marea Neagră („Munţii ocupaţi şi marea închisă sugrumă libertatea şi viaţa naţională… Marea liberă şi munţii în mâinile noastre sunt pentru noi nu numai spaţiu vital, dar condiţiuni vitale, sunt elementele însăşi ale existenţei noastre”). În viziunea sa, există două poziţii geopolitice cheie pe care România trebuie să le includă obligatoriu în calculele ei strategice: sistemul de strâmtori Bosfor‑Dardanele şi Crimeea, ca un „avanpost” peste tot complexul maritim al Mării Negre[23].

3.11. Ion Conea (1902‑1974)[24]

Ion Conea este considerat a fi primul teoretician al geopoliticii româneşti ce a formulat o concepţie proprie, unitară, asupra noii ştiinţe[25]. El corelează naşterea geopoliticii cu ceea ce numim astăzi procesul globalizării; cu perma­nentul proces de îngustare a frontierelor, acestea devenind în timp din fâşii largi, din ample spaţii de interferenţă etnică şi culturală, nişte linii simbolice. În consecinţă, afirmă el, geopolitica studiază jocul politic dintre state, respectiv mediul politic planetar, fiind practic o geografie aplicată.

Este evident astfel modul său de abordare a ştiinţei geopolitice, ca o ştiinţă a relaţiilor şi a presiunilor dintre state. În studiile sale, axate îndeosebi pe spaţiul montan carpatic, el combate teza „hotarelor naturale”, arătând că nici munţii şi nici fluviile nu despart, ci mai curând unesc. Munţii au rolul de conservator, de păstrător al elementului naţional, în vreme ce mările şi stepele sunt artizanii schimbului intercultural, al „nivelării” civilizaţiilor[26]. Preluând ideea lui Kjellen cu privire la termenul de kernland, Ion Conea analizează România din acest punct de vedere, afirmând că în România Mare, Transilvania îndeplineşte rolul unei piese de centru vital, acel mittelpunkt de care vorbea Ratzel, de unde pornesc pulsarii unei ţări. Dacă Transilvania reprezintă inima, acel sâmbure de care o ţară nu poate fi despărţită, Carpaţii sunt coloana vertebrală a pământului şi poporului român. Pornind de la teoria spaţiului vital a lui Friedrich Ratzel, Ion Conea consideră Transilvania nucleul etnic şi cultural al românilor, un veritabil „mittelpunkt” al României[27], afirmând că „formarea poporului român a avut loc în spaţiul de la nord de fluviu, având ca teritoriu nucleu ţinuturile de deal şi de munte ale Daciei”. În acest context, combate cu argumente istorice, toponimice şi documentare teoria maghiară promovată de Iancso Benedek, potrivit căreia ponderea majoritară a românilor din Transilvania s‑ar explica prin imigrările masive din Principate în secolele XVII‑XVIII, demonstrând că, „în tot cursul istoriei româneşti, ţara‑stup, ţara de roire etnică în jur, a fost Transilvania, împreună cu centura ei de munţi, dealuri şi depresiuni”[28].

Poziţia geopolitică a României, fruntariile, unitatea etnică şi teritorială a României, direcţiile de bază ce străbat ca un fir călăuzitor întreaga gândire geopolitică românească sunt larg reprezentate şi în opera lui Conea, acestea fiind minuţios argumentate pe baze istorice şi toponimice[29].

Acestea au fost continuate şi dezvoltate de alţi trei străluciţi reprezentanţi şcolii geografice româneşti: Nicolae Alexandru Rădulescu, Vintilă Mihăilescu şi Victor Tufescu.

3.12. Ion Chelcea (1902‑1991)[30]

Pe de altă parte, factorul etnic se situează în centrul preocupărilor unor reprezentanţi marcanţi ai şcolii sociologice româneşti. Astfel, în lucrările sale[31], profesorul Ion Chelcea vorbeşte despre flux şi reflux etnic, de raportul dintre dimensiunea etnică, culturală şi politică a poporului român.

3.13. Nicolae Alexandru Rădulescu (1905‑1989)[32]

Nicolae Alexandru Rădulescu analizează poziţia geostrategică a României pornind de la statutul geopolitic al Dunării: „drum” fluvial; graniţă între Europa central – orientală şi Europa balcanică şi element de polarizare politică a statului românesc. Concluzia ce derivă din demersul său geopolitic, sintetizată magistral în lucrarea Probleme Româneşti Dunărene (1942), este că „navigaţia pe Dunăre s‑a putut face în deplină libertate numai în perioadele în care ruşii au fost îndepărtaţi de la gurile Dunării; principiul acesta este cu atât mai mult valabil şi în viitor”.

N. Al. Rădulescu demonstrează într‑un amplu studiu consacrat poziţiei geopolitice a României[33] apartenenţa ţării noastre la spaţiul central‑european, fapt argumentat prin convergenţa dintre elementele fizico‑geografice (situarea în nordul Dunării, considerată ca principalul element de discontinuitate dintre Europa Centrală şi cea Balcanică), economico‑sociale (gravitarea fluxurilor comerciale şi economice, prin intermediul aceleiaşi axe fluviale către centrul continentului) şi etno‑culturale (Dunărea este limita dintre domeniul slav, balcanic şi cel romanic din Europa Centrală şi Vestică, este limita de sud a colonizărilor germane şi limita de nord a răspândirii culturii islamice). Unitatea fizică, umană şi economică a pământului românesc este argumentată şi prin dispunerea radiar‑concentrică a reţelei hidrografice[34], având în întregime surse carpatice (ţară carpatică), colectori secundari marginali şi cu un singur colector principal: Dunărea (ţară dunăreană). Concluziile sale geopolitice au fost magistral expuse în lucrarea Unitatea antropogeografică a României, ca parte a unui volum colectiv[35] intitulat Unitatea şi funcţiunile pământului şi poporului românesc (1943). Sintetizând toate aceste puncte de vedere, N. Al. Rădulescu plasa în Europa Centrală ansamblul teritorial cuprins între graniţele Germaniei, Elveţiei, Austriei, Italiei, statelor din spaţiul ex‑iugoslav, Albaniei şi Greciei în vest, respectiv Poloniei, României, Bulgariei şi Turciei europene în est, distingând trei subregiuni[36]:

–   Europa centro‑occidentală, de expresie germanică, constituită din Germania, Austria, Elveţia şi Liechtenstein;
–   Europa centro‑orientală, constituită din Polonia, enclava rusă Kaliningrad, Cehia, Slovacia, Ungaria şi România;
–   Europa balcanică, alcătuită din statele spaţiului ex‑iugoslav, Bulgaria, Albania şi Grecia.

3.14. Victor Tufescu (1908‑2000)[37]

Victor Tufescu a analizat poziţia geopolitică a României prin prisma reţelelor economice continentale, respectiv a plasamentului economic al ţării în raport cu relaţia Europa – Asia[38]. Situarea României pe drumul comercial ce leagă Europa Occidentală de India constituie o premisă a dezvoltării infrastructurii şi a sporirii rolului geopolitic pe care‑l poate juca ţara noastră în această parte a continentului. Este şi motivul pentru care Regele Carol I, cel dintâi care a înţeles şi a dedicat întreaga sa activitate valorificării enormelor avantaje ce decurg din această poziţie geostrategică, a comandat construirea Podului de la Cernavodă, pe atunci cel mai lung pod din lume şi tot în acest scop a fost extins şi modernizat Portul Constanţa.

Geograful român sesizează – întocmai ca ilustrul său predecesor, Simion Mehedinţi –, necesitatea şi tendinţa „europenizării” acestei părţi a continentului, ca urmare a epuizării resurselor de materii prime din Europa Centrală şi de Vest şi a enormului potenţial natural şi uman al lumii slave. În lucrarea Funcţiunile economice ale României (1943), profesorul Victor Tufescu distinge trei vectori de dezvoltare social‑economică a ţării noastre: rolul de producătoare de materii prime (agricole şi miniere), avantajele ce decurg din funcţia sa de piaţă pentru anumite produse şi nu în ultimul rând poziţia sa ca zonă de tranzit între spaţii economice diferite.

3.15. Anton Golopenţia (1909‑1951)[39]

Anton Golopenţia a fost o personalitate ştiinţifică complexă, sociolog de formaţie, înscriindu‑se printre fondatorii şcolii româneşti de geopolitică.

În analizele sale a pornit de la distincţia dintre frontierele etnografice şi frontierele politice ale unui teritoriu; dintre realităţile din teren şi rezultatele decise în urma negocierilor politice. În acest context, vorbeşte despre „forme fără fond”, respectiv despre acele entităţi statale care nu sunt sprijinite pe o componentă etnică corespunzătoare, ale căror graniţe sunt trasate necorespun­zător în raport de factorul etnic. Semnificativ în acest sens este studiul Preocupări biopolitice ungureşti (1942), în care autorul preia şi analizează tezele ideologice pe baza cărora se clădise politica maghiară de până atunci, teze expuse de Andrei Korporany în lucrarea „Ne trebuiesc douăzeci de milioane de unguri”, editată în 1941 de Institutul maghiar de politică externă.

Cele două direcţii fundamentale pe baza cărora este structurată opera geopolitică a lui Anton Golopenţia se referă la rolul esenţial al componentei demografice în procesele de deplasare a frontierelor şi, respectiv, la pericolul potenţial generat de aceste „forme fără fond”, artificiale prin esenţă, care însă pot declanşa conflicte neaşteptate.

Între anii 1941 şi 1944 a condus o echipă de cercetători de la Institutul Naţional de Statistică în regiunile Harkov şi Doneţk ale Ucrainei de astăzi, într‑o acţiune de identificare a românilor de la est de Bug. Rezultatele cercetărilor întreprinse între râurile Nistru şi Bug, dar şi dincolo de Bug, precum şi rapoartele lui Golopenţia au fost publicate abia în 2006, în lucrarea în două volume intitulată Românii de la est de Bug[40].

 3.16. Romulus Seişanu[41]

Principiul naţionalităţilor a fost ilustrat în geopolitica românească interbelică de către Romulus Seişanu. De formaţie jurist, acesta a fost călăuzit în lucrările sale de faptul că principiul naţionalităţilor[42] este un principiu moral şi de drept, cel mai important în dreptul internaţional public, ce a provocat profunde schimbări juridice şi teritoriale în Europa. Autorul a pus la baza principiului naţionalităţilor dreptul istoric, principiul legitimităţii, principiul echilibrului static, principiul egalităţii raselor şi al naţiunilor şi principiul superiorităţii statelor asupra naţionalităţilor şi naţiunilor, principii pe care se sprijină întregul său demers geopolitic.

Romulus Seişanu a pornit de la observaţia că limitele blocului etnic românesc nu sunt nicăieri nişte limite naturale, geografia etnică fiind rezultatul unui relativ echilibru între forţele de expansiune ale diferitelor popoare. Concluzia care străbate ca un fir conducător întreaga sa operă geopolitică este că „naţionalitatea este o realitate, pe când internaţionalitatea este o formulă”.

Seişanu este şi autor al unui valoros atlas complex (istoric, geopolitic, etno­grafic şi economic), în fapt o complexă ilustrare cartografică a României interbelice, pe baza principiilor care i‑au călăuzit întreaga operă, atlas reeditat după 1989[43].

3.17. Emmanuel de Martonne[44]

Geograful francez, un bun cunoscător şi prieten al României, Emmanuel de Martonne aprecia – în lucrarea Europa Centrală, publicată în 1930 – că Europa Centrală are în compunere Germania, Polonia, Austria, Elveţia, Ungaria, Cehoslovacia şi România[45]. Părerea autorizată a geografului Emmanuel de Martonne, exprimată în lucrarea Géographie universelle, este că România este localizată în centrul Europei.

Marea majoritate a lucrărilor actuale recunosc poziţia centrală sud‑est europeană a României şi o încadrează în sistemele geopolitice aparţinătoare acestei clasificări.

În general, astfel de diviziuni, de tipul spaţiului carpato‑danubiano‑pontic, au în vedere diferite criterii geografice, mai mult sau mai puţin economice, politice, culturale şi chiar de mentalitate. Deşi aceste criterii sunt destul de flexibile, există partajări artificiale, neacceptate de majoritatea statelor datorită relativităţii acestora. În acest sens, cele mai frecvente şi mai uzitate partajări ale continentului european sunt:
–   Europa de Vest (Europa Occidentală);
–   Europa de Est (Europa Orientală);
–   Europa de Nord;
–   Europa de Sud;
–   Europa Centrală;
–   Europa de Sud‑Est.

Aceste grupări şi regrupări de ţări nu au valoare în sine, ci sunt strâns legate de dinamica realităţilor şi de variaţia intereselor care au stat la baza arhitecturii şi construcţiei europene în diferite epoci istorice, din Antichitatea timpurie şi până în prezent. Uneori, s‑au produs rupturi grave între aceste entităţi (Cortina de Fier), alteori, ele s‑au constituit în adevărate zone de liant strategic pentru Europa.

Cu toate aceste delimitări şi excluderi ale statelor europene, spaţiul european a fost şi va rămâne mereu o entitate geografică, geopolitică, geoculturală şi umană cu cea mai dinamică şi complexă evoluţie.

  1. Concluzii

Începând din 1991, în Europa sau în imediata ei apropiere s‑au constituit 23 de state noi, recunoscute pe plan internaţional, 14 state naţionale în Europa Mediană şi 9 în Orientul Apropiat şi în Asia Centrală, ceea ce face să crească numărul de probleme privind frontierele. Prin dezmembrarea provizorie sau definitivă a unui imperiu sau a unui stat federal, precum Iugoslavia, aceste probleme capătă aspecte speciale.

Europa Centrală cuprinde un ansamblu ce se întinde de la Marea Baltică până la Marea Neagră şi la Mediterană. Această Europă Mediană[46] are contacte, mai mult sau mai puţin vagi, cu Europa de Vest şi cu Europa de Est, unde domină pentru moment naţiunea rusă.

România se află localizată la mijlocul zonei temperate, la distanţe aproape egale faţă de Oceanul Atlantic, de Oceanul Îngheţat şi de Munţii Ural. Din analiza datelor geografice, reies elementele-cheie care au determinat, în mileniile de existenţă ale poporului român, importanţa geopolitică a arealului românesc, caracterizat de:
–   arcul carpatic, ieşire la Marea Neagră şi controlul asupra Deltei Dunării;
–   poziţia de stat central european, situat la nord de Munţii Balcani, a constituit zonă de confluenţă a mai multor culturi, trasee comerciale şi interese militaro‑politice;
–   latinitatea poporului român ca fundament al apartenenţei acestuia la civilizaţia occidentală;
–   ortodoxismul latin românesc – element de legătură între religiile creştine (catolicism – protestantism – baptism) şi cele orientale (ortodoxismul slav cu formele vechi; gregorianism, copt etc.) – ca formă a marii religii creştine.

Putem spune în acest context că România apare ca element de echilibru şi continuitate în zona sa strategică, fiind un spaţiu de stabilitate politică, socială şi militară situat între cele două arcuri majore de criză: cel sud‑vestic (fosta Iugoslavie) şi cel nord‑estic (fosta URSS).

Vecinătatea cu Marea Neagră şi cu fluviul Dunărea (peste 1.000 km din cursul navigabil, fiind controlat de România), cât şi legăturile realizate pe direcţia Rhin – Main – Dunăre şi Dunăre – Marea Neagră dau o relevanţă ridicată, cu condiţia unor investiţii sporite din partea Uniunii Europene în materie de securitate, care ar putea avea un mare rol în prevenirea „potenţării reciproce” a celor două arcuri de criză între care România se interpune geografic.

Corelaţii geopolitice privind apartenenţa României la spaţiul Central – Sud‑Est european
Sursa: Vasile Simileanu – prelucrare după P.R. Magocsi: Historical Atlas of East Central
Europe
, Seattle and London, University of Washington Press, 1993, p. 3.

În noua structură central europeană, România a devenit al doilea stat ca întindere, populaţie, potenţial economic şi militar după Polonia, iar dacă situaţia politică va fi favorabilă unificării cu Republica Moldova, există şansa să devenim primul stat din zonă. În prezent, România se numără, alături de Ucraina, printre cele mai mari şi mai puternice state din apropierea flancului sudic al NATO, UEO şi UE.

În contextul afirmării tendinţelor imperiale ale Rusiei, zona de apartenenţă a României se constituie într‑un veritabil şi necesar obstacol în calea penetrării influenţei ruseşti pe direcţiile Balcani – Marea Adriatică. Luând în considerare această tendinţă de extindere a CSI, intervenţia NATO în Iugoslavia este pe deplin justificată, prin câştigarea spaţiului ex‑iugoslav şi independenţa statelor baltice reuşindu‑se blocarea accesului Rusiei la mările extra‑continentale (Marea Nordului, Marea Adriatică, Marea Mediterană), controlul asupra Mării Negre făcându‑se de România şi Turcia (stat membru NATO).

Dispariţia ideologiei comuniste din „blocul Central – Est european” a dat undă verde redirecţionării axului politicii interne şi externe româneşti spre Europa de Vest şi America, pentru forţele politice româneşti importante, indiferent de poziţia actuală putere – opoziţie, fapt reflectat şi de continuitatea politicii externe a României de după decembrie 1989.

De obicei, ţelurile politice şi relaţiile interstatale depăşesc graniţele unui stat, nefiind vorba de expansiune teritorială, ci de viabilitatea sistemico‑geografică determinată geopolitic. Statul român nu are revendicări teritoriale. Politica externă a României a fost precizată de nenumărate ori în documentele oficiale naţionale şi internaţionale, doctrina geostrategică naţională fiind una de apărare pe teritoriul naţional istoric. Aceasta nu înseamnă că suntem opaci la modul în care îşi duc existenţa românii (vlahii, aromânii, megledo‑români, istroromânii ş.a.) aflaţi în afara frontierelor naţionale, şi nici la soarta românilor aflaţi în diaspora. În contextul păstrării continuităţii etnico‑culturale a unei minorităţi române din străinătatea apropiată, statul român este obligat să intervină în spiritul normelor de drept internaţional pentru protejarea acestei minorităţi. Destinul istoric al poporului român a fost hotărât de foarte multe ori în afara comunităţii spaţiului carpato‑danubiano‑pontic, de către terţe puteri care urmăreau expansiunea teritorială şi distrugerea fiinţei noastre naţionale.

Conflictele militare nu s‑au purtat niciodată în afara teritoriului istoric, iar unitatea naţională am fost obligaţi să o păstrăm cu arma în mână.

 

Bibliografie

♦ Vasile Simileanu, Geopolitică şi centre de putere, Bucureşti, 2011, pg. 301
♦ Mihai Eminescu, Opere, vol. 3. ed., I. Creţu, Bucureşti, 1939, p. 142; Vatamaniuc, P. Creţia, Oxana Busuioceanu, Simona Cioculescu, Anca Costa‑Foru, Aurelia Creţia, Claudio Dimiu, Eugenia Oprescu, Al. Oprescu (coordonator). Bucureşti, 1985, p. 145. Citat de: Constantin Hlihor, Istorie şi geopolitică în Europa secolului XX. Consideraţii teoretice şi metodologice, op. cit. p. 165‑166
♦ Le pays et le peuple roumain (1944)
♦ Frontul carpatic apusean, în Geopolitica şi Geoistoria, I, 1, 1941 şi Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie, LXI, 1942, pp. 281‑285
♦ Rădulescu N. Al. (1938), Poziţia geopolitică a României, în Revista Geografică Română, I, 1, Tipografia Cartea Românească, Cluj
♦ Rolul economic al României în cadrul Europei noi, Lucrările Institutului de Geografie al Universităţii din Cluj, VII, pp. 231‑249
♦ Seişanu, R. (2000), România. Atlas istoric, geopolitic, etnografic şi economic, Editura Asociaţiei pentru Educaţie Democratică, Bucureşti
♦ Vasile Simileanu, Radu Săgeată, Geopolitica României, Bucureşti, 2009, pp 1‑2
♦ Giblin et Yves Lacoste, Géo‑histoire de l’Europe médiane. Mutations d’hier et d’aujourd’hui, Éditions La Découverte, Paris, 1998, p. 5‑7)
♦ Lacoste, Y., Les nouvelles frontiéres: changements et précarité (Noile frontiere: schimbări şi situaţii precare), în: Défense Nationale, an 50, nr.10, oct. 1994, p. 9‑14

Note:
[1] Vasile Simileanu, Geopolitică şi centre de putere, Bucureşti, 2011, pg. 301.
[2] Idem p. 165‑166.
[3] Mihai Eminescu, Opere, vol. 3. ed., I. Creţu, Bucureşti, 1939, p. 142; Vatamaniuc, P. Creţia, Oxana Busuioceanu, Simona Cioculescu, Anca Costa‑Foru, Aurelia Creţia, Claudio Dimiu, Eugenia Oprescu, Al. Oprescu (coordonator). Bucureşti, 1985, p. 145. Citat de: Constantin Hlihor, Istorie şi geopolitică în Europa secolului XX. Consideraţii teoretice şi metodologice, op. cit. p. 165‑166.
[4] Vasile Simileanu, Geopolitică şi centre de putere, Bucureşti, 2011, pg. 302.
[5] Chestia orientală din punct de vedere geografic şi etnografic (1914), România în marginea continentului. O problemă de geopolitică românească şi europeană (1941), Fruntaria României spre răsărit (1941) şi Qu’est‑ce que la Transylvanie? (1940).
[6] Le pays et le peuple roumain (1944).
[7] Simion Mehedinţi este autorul lucrărilor de geopolitică: Chestia orientală, din punct de vedere geografic şi etnografic (1914), România la marginea continentului. O problemă geopolitică românească şi europeană (1941), Fruntaria României spre Răsărit (1941), Le paix et le peuple roumain (1927, 1944), Ce este Transilvania? (1940).
[8] Simion Mehedinţi a fost formatorul reprezentanţilor şcolii de geopolitică din România: Ion Conea, N. Al. Rădulescu, A. Golopenţia, M. Popa Vereş, M. David, S. Manuilă, Şt. Manciulea, V. Mihăilescu, A.D. Xenopol, C. Brătescu ş.a.
[9] Vasile Simileanu, Geopolitică şi centre de putere, Bucureşti, 2011, pg. 301.
[10] Importanţa strâmtorilor Bosfor şi Dardanele este relatată de: Radu Ştefan Vergatti, Despre Problematica Mării Negre către sfârşit de ev (sec. XII‑XV), în: GeoPolitica. Revistă de Geografie Politică, GeoPolitică şi GeoStrategie, Anul III, nr. 14‑15 (4/2005), p. 17.
[11] Vasile Simileanu, Geopolitică şi centre de putere, Bucureşti, 2011, pg. 302.
[12] Comerţul nostru de cereale sub aspectul vieţii româneşti (teză de doctorat, 1938); Geneza şi morfologia vieţii economice româneşti (1938); Producţia şi exporturile de cereale în ultimii zece ani (1939); Circulaţia rutieră de mărfuri cu autovehicule (1940), dar mai ales prin studiul Cedările noastre teritoriale: dezorganizarea economiei transporturilor (1941).
[13] Vasile Simileanu, Geopolitică şi centre de putere, Bucureşti, 2011, pg. 302.
[14] Vasile Simileanu, Geopolitică şi centre de putere, Bucureşti, 2011, pg. 303.
[15] Infiltraţiuni străine în masa neamului românesc peste Carpaţi, Răspândirea neamului românesc peste Carpaţi, Infiltraţiuni străine în Bucovina, Răspândirea neamului românesc în Bucovina, Harta proporţionalităţii elementului mozaic în România după datele recensământului din dec. 1899, Harta proporţionalităţii elementului catolico‑protestant după datele recensământului din dec. 1899. Realizate în manuscris în 1915, acestea au fost publicate postum, într‑un volum de tiraj redus, intitulat „Al. Dimitrescu‑Aldem. Viaţa şi opera”, Arad, 1945.
[16] Vasile Simileanu, Geopolitică şi centre de putere, Bucureşti, 2011, pg. 303.
[17] Unitatea şi individualitatea fizică a pământului românesc (publicat în 1943 în Biblioteca informativă a SRRG, pp. 19‑33).
[18] Vasile Simileanu, Geopolitică şi centre de putere, Bucureşti, 2011, pg. 304.
[19] Frontul carpatic apusean, în Geopolitica şi Geoistoria, I, 1, 1941 şi Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie, LXI, 1942, pp. 281‑285.
[20] Vasile Simileanu, Geopolitică şi centre de putere, Bucureşti, 2011, pg. 304.
[21] Idem.
[22] O enigmă şi un miracol istoric: poporul român (1940).
[23] Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană (postum).
[24] Vasile Simileanu, Geopolitică şi centre de putere, Bucureşti, 2011, pg. 305.
[25] Geopolitica, o ştiinţă nouă, în Sociologie Românească, II, 9‑10, 1937, pp. 3‑36.
[26] Destinul istoric al Carpaţilor (1937), Carpaţii, hotar natural? (1942), Spaţiul geografic românesc (1944).
[27] Transilvania, inimă a pământului şi statului românesc (1941), Cu privire la teritoriul nucleu de formare a poporului român (1967).
[28] Tota Transilvania ad nos venit (sau Cât valorează teoria lui Iancso Benedek) (1942).
[29] Actualele frontiere româneşti, biruinţa geografiei asupra istoriei (1938), Unitatea geopolitică a Statului Român (1940, 1942), O poziţie geopolitică (1944).
[30] Vasile Simileanu, Geopolitică şi centre de putere, Bucureşti, 2011, pg. 306.
[31] Obiceiurile noastre populare şi grija noastră de a le păstra, în Şoimii Carpaţilor, Cluj. (1938) şi Neam şi ţară. Pagini etnografice şi folclor, Bucureşti (1940).
[32] Vasile Simileanu, Geopolitică şi centre de putere, Bucureşti, 2011, pg. 306.
[33] Poziţia geopolitică a României, în Revista Geografică Română, I, 1, Cartea Românească, Cluj, 1938.
[34] Consideraţiuni geopolitice asupra reţelei hidrografice, în Revista Geografică Română, III, 1, 1940, pp. 1‑16.
[35] Împreună cu Victor Tufescu şi Vintilă Mihăilescu.
[36] Rădulescu N. Al. (1938), Poziţia geopolitică a României, în Revista Geografică Română, I, 1, Tipografia Cartea Românească, Cluj.
[37] Vasile Simileanu, Geopolitică şi centre de putere, Bucureşti, 2011, pg. 307.
[38] Rolul economic al României în cadrul Europei noi, Lucrările Institutului de Geografie al Universităţii din Cluj, VII, pp. 231‑249.
[39] Vasile Simileanu, Geopolitică şi centre de putere, Bucureşti, 2011, pg. 307.
[40] Românii de la est de Bug, vol. I‑II, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 2006.
[41] Vasile Simileanu, Geopolitică şi centre de putere, Bucureşti, 2011, pg. 308.
[42] Principiul naţionalităţilor, Edit. Albatros, Bucureşti, 1996.
[43] Seişanu, R. (2000), România. Atlas istoric, geopolitic, etnografic şi economic, Edit. Asociaţiei pentru Educaţie Democratică, Bucureşti.
[44] Vasile Simileanu, Radu Săgeată, Geopolitica României, Bucureşti, 2009, pp 1‑2.
[45] Giblin et Yves Lacoste, Géo-histoire de l’Europe médiane. Mutations d’hier et d’aujourd’hui, Éditions La Découverte, Paris, 1998, p. 5-7).
[46] Lacoste, Y., Les nouvelles frontiéres: changements et précarité (Noile frontiere: schimbări şi situaţii precare), în: Défense Nationale, an 50, nr.10, oct. 1994, p.9-14.

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*