Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Cultură naţională, multiculturalism şi dialog intercultural » Vasile Simileanu: Matrici civilizaţionale şi multiculturalism

Vasile Simileanu: Matrici civilizaţionale şi multiculturalism

Abstract: Real, palpable culture exists only in the concrete hypostases of diversity. In this context, culture is the multiplier of diversity. Contemporary culture, associated with the term global, can be analyzed as a result of fundamental changes that are manifested in social, political, economic, demographic and religious terms. The historical stage that we cross, knows relevant spatio‑temporal and aesthetic changes that determine the acceleration of processes specific to the components of human life.

During the twentieth century, the cultural universe was marked by the emergence and expansion of mass media, a phenomenon of historical magnitude, since it radically changed the relationship between society and culture, imposing new tools for the dissemination of values ​​and new forms of expression and creation. From the „scholarly”, institutionalized, elitist, „high” culture, the beginning of the 21st century marked the transition to mass culture, the insertion of culture into the daily. An important role was played by the democratization of spaces, the expansion of global media networks, the Internet and socialization, and the globalization of information. The need to interpret the meaning of these changes has stimulated the theoretical reflection on culture.

In all these fields new methodologies and new paradigms are formulated, which bring into question the symbolic thinking, the problem of language, myth, as well as the validity of the new forms of artistic expression.

In the new context, Romania – as an eurasian state – has diversified its cultural approaches on a historically and religiously tolerant background, being an ethno‑confessional „small Europe” in which there is no discrimination of social groups (ethnic, religious, linguistic etc.).

„Civilizaţia industrială exportată de Occident nu este decât una dintre trăsăturile civilizaţiei occidentale. Adoptând‑o, lumea nu acceptă dintr‑odată şi ansamblul acestei civilizaţii, ci, dimpotrivă (…). Pe scurt, presupunând că toate civilizaţiile lumii ajung, într‑un răstimp mai lung sau mai scurt, să‑şi uniformizeze tehnicile uzuale şi, prin aceste tehnici, unele dintre modurile lor de viaţă, nu este mai puţin adevărat că, pentru multă vreme de aici înainte, ne vom găsi în cele din urmă în faţa unor civilizaţii foarte diferenţiate. Pentru multă vreme încă, cuvântul civilizaţie va avea singular şi plural. În această privinţă, istoricul nu ezită să fie categoric”.[2]
Dacă în secolul al XX‑lea geopolitica s‑a manifestat ca o ştiinţă a „toposului”, consider că în secolul al XXI‑lea va trebui să abordeze problemele complexe ale „ethosului”. Perioa­dele istorice traversate de societatea globală au demonstrat că erorile de „sistem” ale diferitelor imperii – din Antichitate şi până în prezent – au avut ca efect dispariţia totală a unor culturi, civilizaţii şi religii. Aceste componente sunt unite de o linie mediană a muncii (unde Simion Mehedinţi plasează sintetic „graiul” şi „unealta”), poziţie ce semnifică faptul că atât cultura, cât şi civilizaţia îşi au rădăcina în activitatea fundamentală a omului, aceea de transformare a mediului natural şi social de viaţă în funcţie de anumite scopuri. Astfel de sistematizări au fost propuse şi de alţi antropologi ai timpului. Mehedinţi ajunge la concluzia, verificabilă istoric, după care civilizaţia şi cultura pot avea evoluţii relativ independente, astfel încât „o stare de civilizaţie modestă se poate asocia cu o foarte bogată cultură”, după cum există şi situaţii în care raportul are valori opuse. „De aceea, polul civilizaţiei şi polul culturii rar coincid. Un grad mare de civilizaţie poate atinge orişicine dacă împrumută rezultatele muncii altora. O cultură înaltă este însă un fenomen cu mult mai greu de realizat. Ea presupune nu numai muncă bogată şi mare bogăţie de cugetare, dar şi o simţire fină, care se traduce printr‑o atitudine etică şi estetică de un nivel superior”[3].

Religia reprezintă una dintre trăsăturile caracteristice ale civilizaţiilor, în opinia specialiştilor, marile religii fiind „fundamentele pe care marile civilizaţii se odihnesc” (Christopher Dawson)[4]. Este în mod general recunoscută implicaţia lor semnificativă în domeniile vieţii sociale, culturale, politice, ştiinţifice, economice şi chiar geopolitice, dar şi impactul produs asupra comportamentului uman şi asupra politicii mondiale de către religii[5].

Geopolitica – şi majoritatea specializărilor sociale şi istorice – a fost determinată în profunzime de ideea unităţii în diversitate a elementelor umanităţii manifestate în plan geografic. Specificitatea culturilor şi evoluţiile acestora în mediul geografic, inclusiv sub aspectul identităţii naţionale, este un fenomen de acumulare istorică şi îşi are temeiul în structura ontologică a modului uman de existenţă, fiind confirmată de datele conjugate ale unor cercetări istorice.

Imperiile triumfătoare au fost cele în care extinderea puterii politice şi militare a fost întărită de extinderea puterii culturale (răspândirea, emulaţia, întinderea şi adâncirea culturală, precum şi crearea de infrastructuri culturale pot să constituie o parte dintr‑o strategie intenţionată de dominaţie)[6].

Religiile, asemeni culturilor, se întemeiază, la nivel filosofic global, pe ideea că homo sapiens, ca fiinţă socia­lă şi creatoare, nu se poate reproduce pe sine ca generalitate formală şi abstractă, ci numai în şi prin intermediul ipostazelor sale concrete, ce se întruchipează pe întreaga scară a diversităţilor, pornind de la individ spre formele complexe de asociere şi de comunitate. Analizând acest dat ontologic al umanului, cu semnificaţie deopotrivă genetică şi structurală, putem spune că raportul unitate/diversitate a devenit în secolul al XX‑lea tema centrală a antropologiei şi a filosofiilor culturale şi religioase.

În planul ideilor este vorba de o succesiune de opoziţii şi rupturi, prin care umanismul inaugural al culturii moderne se transformă în „antiumanism teoretic” (Althusser), caracterizat de:

1. emanciparea omului faţă de divinitate
(de la secularizarea vieţii sociale se ajunge la denunţarea lui Dumnezeu ca „transcendenţă goală”, ca „absenţă”, proclamând omul ca „demiurg” şi „măsură” a tuturor lucrurilor);

2. opoziţia dintre om şi natură (ideea omului ca „stăpân” al naturii, creator al unei „ordini” care se opune „dezordinii” naturale, agent care instituie un sens împotriva entropiei şi a nonsensului natural, un text ce traduce contextul naturii şi‑l recodifică în limbaj uman; este „marea afacere” intelectuală a antropologiei culturale);

3. ruptura dintre om şi „lumea” sa culturală (denunţarea culturii ca „lume înstrăinată”, cu o entitate autonomă, ca „lumea a treia”, după Karl Popper, ca univers independent atât faţă de lumea lucrurilor, cât şi faţă de cea a conştiinţei).

Geneza doctrinelor religioase şi prezenţa lor în conştiinţa umanităţii au fost raportate la diverse cauze şi scopuri, înlesnind simultan apariţia primelor manifestări de conştiinţă de sine, dar şi socială. Putem afirma, pe bună dreptate, că doctrinele religioase au stat la baza şi au contribuit substanţial la apariţia şi dezvoltarea culturii, filosofiei, artei, literaturii, moralei, dreptului etc.

  1. Raportul religie – grupuri sociale

Formarea unui popor – depăşind aspectul de ethos şi admiţând apariţia unui limbaj comun, a unor relaţii inter şi intra‑sociale universal valabile pentru comunitate, manifestate prin comportamentul unanim acceptat (în perioada iniţială sub forma cutumelor şi tradiţiilor spirituale din sferele religioase, culturale, juridice, economice şi, nu în ultimul rând, lingvistice) – a evoluat pe parcursul a cinci etape distincte:

–   stabilirea unor grupuri pe un teritoriu convenabil
–   acumularea etnică
–   sinteza psihosocială
–   elaborarea unor criterii religioase, spirituale, culturale (implicit artistice şi ideologice)
–   construcţia unei civilizaţii originale[7]
Religia este cea mai veche şi, în acelaşi timp, cea mai răspândită şi persistentă stare de agregare a conştiinţei cosmice umane, folosind metode empirice de contact subiectiv şi transcendent cu Universul creaţiei noastre.

În lucrarea „Les formes élémentaires de la vie religieuse” apărută în 1912, Émile Durkheim afirmă că sistemul religios este eteronom, în sensul că el codifică sistemul relaţiilor sociale în interiorul unui grup.

  1. Raportul civilizaţie – religie

Istoricul Arnold Toynbee (1889‑1975) a elaborat o teorie privind civilizaţiile, pe care le consideră mari grupuri umane, „societăţi vaste” ce cuprind etnii, popoare, state, chiar imperii, şi care formează, prin legăturile dintre ele, mari „ansambluri” ce se întind pe suprafeţe geografice considerabile[8]. Civilizaţiile – în concepţia lui Toynbee – sunt „domenii inteligibile pentru studiul istoric”. „Unitatea inteligibilă a studiului istoric nu este nici statul naţional, şi nici (la celălalt capăt al scării de referinţe) omenirea ca un tot, ci este o anumită alcătuire a umanităţii, alcătuire pe care am denumit‑o societate. Am descoperit cinci asemenea societăţi existente în zilele noastre, împreună cu anumite rămăşiţe fosilizate ale unor societăţi moarte sau dispărute”. Toynbee foloseşte indistinct denumirea de societăţi şi civilizaţii, deşi el deosebeşte în cadrul acestor „societăţi” două categorii: civilizaţiile şi „societăţile primitive”. Societăţile primitive, apreciate la circa 650 ca număr, sunt cele care nu au dat naştere unui „proces de civilizaţie”, sunt societăţi stagnante, îngheţate, fără evoluţie.

Din cele 21 de civilizaţii descrise de Toynbee, unele s‑au stins fără a genera „urmaşi”, altele 5 ar fi încă active în lumea contemporană: civilizaţia creştină occidentală, civilizaţia creştină ortodoxă, civilizaţia islamică, civilizaţia hindusă şi civilizaţia extrem‑orientală[9]. Aceste cinci civilizaţii actuale descind fiecare din alte civilizaţii, pe care le continuă.

În viziunea lui Oswald Spengler (1880‑1936), cultura şi civilizaţia formează o pereche conceptuală în toate construcţiile teoretice dezvoltate în cadrul filosofiei culturii, cultura fiind un „organism” care, după geneza sa, parcurge o fază de creştere şi de maturizare, caracterizată prin dezvoltarea plenară a activităţilor spirituale (ştiinţă, artă, religie, credinţe, principii juridice şi morale etc.), urmată de faza de decădere, când cultura se „cristalizează” în forme stilistice îngheţate, se ofileşte şi se transformă în civilizaţie, fază în care predomină maşinismul, spiritul mercantil şi pragmatic, viaţa umană se tehnicizează, alte caracteristici fiind ireligiozitatea mediului social, tranzacţionarea valorilor morale, lipsa de ideal spiritual etc.

Din aceste abordări reiese foarte clar că factorii fundamentali care diferenţiază civilizaţiile sunt religia şi complexul de valori dezvoltat pe credinţele religioase. „În lupta pentru existenţă, Occidentul a împins socie­tăţile contemporane lui către marginea zidului şi le‑a învăluit în mrejele superiorităţii lui economice şi politice, dar nu le‑a silit să renunţe la culturile lor distincte. Oricât de asuprite ar fi, aceste societăţi îşi pot încă menţine sufletul intact”.

Fernand Braudel consideră că atât termenul de cultură, cât şi cel de civilizaţie trebuie scrise concomitent la singular şi la plural. Elaborând scara temporalităţilor istorice, Fernand Braudel face o ierarhizare verticală a componentelor unei civilizaţii, elaborând o evoluţie a lor, bazată pe componente, relaţii şi activităţi, distribuite pe paliere şi secţiuni interdependente (figura 1).


Figura 1

Societăţile, în concepţia sa, se aseamănă prin bunurile ce satisfac funcţii utilitare, dar se deosebesc pregnant prin cele care răspund funcţiei simbolice.

Preocupat de geopolitică, fiind mentorul lui Ion Conea (cel care avea să înfiinţeze prima mişcare cu această specializare în România), Simion Mehedinţi (1868‑1962) a elaborat un sistem teoretic de interpretare a raportului dintre cultură şi civilizaţie[10]. El considera că Omul este un agent ontologic excepţional, întrucât el creează prin activitatea sa o nouă realitate, un „nou cosmos” de obiecte şi valori materiale şi spirituale. Viaţa popoarelor, în accepţiunea sa, trebuie cercetată în funcţie de aceste creaţii, iar disciplina investită cu acest rol este „geoetnografia”. Sistemul de gândire al lui Mehedinţi porneşte de la ideea că munca are rolul determinant în procesul de antropogeneză şi în întreaga existenţă umană. Mehedinţi afirmă că „uneltele şi munca cu uneltele pot fi considerate ca adevăratul caracter distinctiv al speciei homo”[11]. Omul a creat nu numai unelte materiale, care au extins progresiv domeniul civilizaţiei, ci şi‑a dezvoltat şi unelte spirituale, limbajul fiind cel mai important instrument al vieţii psihice şi al întregului univers de creaţii culturale.

Plecând de la perspectiva antropologică, geograful Simion Mehedinţi descoperă în realitatea umană două categorii de fapte care au înlesnit omului adaptarea sa la mediul fizic: civilizația și cultura, „suma tuturor creaţiilor sufleteşti (intelectuale, etice şi estetice) care înlesnesc adaptarea individului la mediu social[12]


(figura 2).

Elementul comun al acestor dimensiuni intersectate ale realităţii umane este „adaptarea”, în sens ecologic şi larg antropologic. Mehedinţi elaborează un sistem de categorii, de „coor­donate etnogeografice”, prin care împarte civilizaţia şi cultura în alte subcategorii definitorii, care pot fi aplicate oricărei comunităţi etnice, indiferent de treapta de dezvoltare pe care se află. „Paralelismul este evident. Civilizaţia se măsoară pe coordonata tehnică, prin numărul, calitatea şi originalitatea uneltelor; iar cultura se măsoară pe coordonata superioară a creaţiunilor psihice, adică prin numărul, calitatea şi originalitatea produselor sufleteşti[13].

  1. Raportul civilizaţie – cultură

Cultura şi civilizaţia, în accepţia sa, sunt prezente concomitent în orice stadiul a dezvoltării umane, ca două aspecte îngemănate, universale. În acelaşi timp, Mehedinţi respinge cu argumente teoria lui Oswald Spengler, despre opoziţia dintre cultură şi civilizaţie, ca două faze distincte în evoluţia popoarelor. Împotriva curentelor spiritualiste din perioada interbelică, geograful român susţine, pe baza unei vaste documentaţii, că progresul se desfăşoară concomitent în cele două faze distincte, dar „inseparabile”, ale vieţii umane, reabilitând astfel dimensiunea civilizaţională. Evoluţiile societăţii umane contemporane aveau să atragă atenţia şi altor analişti, mai apropiaţi timpurilor noastre şi lansarea unor teorii cu efect pentru civilizaţia carpato‑danubiano‑pontică.

În 1993, în plină glorie a viziunilor globaliste şi integraţioniste, de tip Fukuyama, viziuni care prognozau unificarea lumii sub egida democraţiei liberale, care a învins regimurile totalitare, Samuel Huntington a publicat un studiu în care contrazice flagrant euforia care a cuprins mediile occidentalo‑centriste după sfârşitul Războiul Rece: „În ipoteza mea, sursa fundamentală de conflict în noua lume nu va mai fi în principal ideologică sau economică. Marile diviziuni dintre oameni şi sursa dominantă de conflict vor fi de natură culturală. Statele naţionale vor rămâne cei mai puternici actori în relaţiile internaţionale, dar principalele conflicte se vor ivi între naţiuni şi grupuri ale diferitelor civilizaţii. Conflictul civilizaţiilor va domina politica mondială. Linia de demarcaţie dintre civilizaţii va fi linia confruntărilor în viitor”[14].

Huntington acordă factorului religios un rol primordial în declanşarea acestor conflicte. Adevărat este că cele mai dure conflicte au loc la frontierele ce despart lumea creştină (occidentală şi ortodoxă) de cea musulmană (zona Balcanilor, Caucaz, Asia Centrală, zonele Mării Negre şi ale Mării Mediterane). Aceste puncte de contact intercivilizaţional inflamează identităţile şi generează conflicte deschise, mai ales acolo unde în spatele lor răbufnesc politicile religioase neconsumate în plan social‑economic (figura 3).

Aceste conflicte, chiar dacă îmbracă un aspect preponderent religios, îşi au izvorul în stările de subdezvoltare economică şi în solicitările contradictorii la care popoarele cu modernitate întârziată trebuie să facă faţă în lumea contemporană. Aflate permanent în situaţii critice, fără ieşire, confruntate cu un viitor incert, civilizaţiile întârzia­te sunt înclinate, mai degrabă, să‑şi reproblematizeze originile şi istoria decât să se angajeze prospectiv în acţiuni de modernizare socială. Dar, pe de altă parte, Huntington observă că replierea identitară a acestor socie­tăţi nu este un fenomen singular, ci unul care a dobândit o extensie „globală”.

  1. Integrarea culturală

„…Putem astfel distinge între activităţile umane pe cele care ţin de credinţă (beliefs). Acestea sunt esenţialmente subiective. Două mari categorii pot fi imediat identificate: religiile şi ideologiile, ca forme fundamentale de articulare a unor credinţe, opinii, presupuneri sau ipoteze de bază. Valorile aparţin aceleiaşi categorii, ele fiind în ultimă instanţă preferinţe, organizarea unei ierarhii de idei, aspiraţii, obiective, gusturi. Ele izvorăsc din tradiţii şi obiceiuri şi caracterizează grupuri legate prin limbă şi istorie, ce le sunt proprii. Manifestările lor sunt atitudinile şi mentalităţile specifice. Culturile apar întotdeauna la plural, singularul cere adjectiv. Să numim acest gen de activităţi umane: culturi.[…]

Sub semnul civilizaţiei stau cunoştinţele verificabile şi uşor transmisibile. De aceea, noţiunea cea mai strâns legată de civilizaţie este blue‑printul, reţeta sau instrucţiunea de fabricare sau folosire. Dacă izvorul cunoştinţelor este ştiinţa, sfera lor de aplicare principală este tehnica. În toate ţările, indiferent de limbă, tradiţie şi obiceiuri, locomotivele, automobilele, căile ferate, telefoanele, aparatele casnice, televiziunea şi computerele se produc şi se utilizează la fel. În termen mai vechi se spunea că sfera materială este de domeniul civilizaţiei, iar cea spirituală de ordinul culturii, dar „materia” arhitecturii din cultură şi „imaterialitatea” informaţiei din civilizaţie ne fac să depăşim această definiţie. Important este faptul că, reprezentând un stoc de cunoştinţe comunicabil şi transferabil, civilizaţia are o vocaţie universală pronunţată, trece peste graniţele teritoriale sau culturale, tinde spre unitate şi omogenizare. Nu numai producţia de bunuri ce stă în centrul civilizaţiei reclamă acest lucru, dar şi circulaţia bunurilor, schimburile şi comerţul, afacerile şi finanţele”[15].

  1. Integrarea socială

Integrarea socială completează integrarea economică, dar nu va fi niciodată totală, deoarece niciodată oamenii nu se vor simţi deplin solidari, chiar dacă asupra lor acţionează factorii distinctivi ai specificului naţio­nal: acţiunea antropică a condiţiilor cosmico‑geografice; particularităţile etnico‑antropologice ale comunităţii; ethos‑ul, dominantele caracterologice, amprenta psihică şi factura morală; efectele psihologiei colective; tradiţiile şi cutumele specifice modului de viaţă comunitar; unitatea lingvistică ca element esenţial de constituire şi comunicare a valorilor şi a semnificaţiilor; spiritualitatea; atitudinile axiologice faţă de reprezentările sociale.

Această abordare globală se dovedeşte indispensabilă şi trebuie să constituie primul nivel de interpretare a culturologiei în ţările în curs de transformare rapidă. În condiţiile vieţii contemporane, multe infracţiuni, proceduri şi sancţiuni prevăzute în sistemele de drept tradiţionale trebuiau să fie abandonate pentru că erau prea strâns legate de culturile tribale. De exemplu, în prezent putem vorbi de „tribalizarea reţelelor de socializare” (Ionuţ Purica). Faptele de aculturaţie manifestă, în acest caz, în acelaşi ansamblu social, o ambiguitate fundamentală.

Politologii şi sociologii occidentali recunosc faptul că cele mai eficiente şi mai elastice tehnici de propagare a culturii şi valorilor democratice, în ţările subdezvoltare, sunt formele vechi şi noi ale industriei culturale, difuzate prin mass‑media, Internet şi reţelele de socializare (figura 4).

  1. Ch. Frenkel – legăturile sociale

În această privinţă, Ch. Frenkel, fostul adjunct al secretarului de stat american pentru legăturile culturale cu străinătatea, profesorul de filosofie de la Universitatea Columbia, observa sugestiv că „legăturile culturale sunt nu numai un instrument al politicii externe, ele sunt cea mai importantă parte componentă a acesteia, sunt un mijloc mai puternic al relaţiilor internaţionale decât diplomaţia”[16].

  1. Topos sau etno‑cultură?

(figura 5)

Actualele conflicte internaţionale au la bază variabile cultural‑civilizaţionale, cu toată redescoperirea şi reactivarea diversităţilor culturale şi identitare, deşi căderea „Cortinei de Fier” a deschis dialogul inter‑civilizaţional şi intercultural, oferind în plan diplomatic o înţelegere a dinamicilor sociale şi politice actuale. Cultura este alcătuită din două procese sau cicluri strâns legate: „un ciclu al crea­ţiei şi al instituirii valorilor; un ciclu al circulaţiei şi al realizării valorilor”[17]. Civilizaţia vizează al doilea proces, cel al realizării tehnice şi practice a valorilor, transmiterea lor în spaţiul social şi asimilarea lor de către indivizi, modalităţile organizate şi instituţionalizate de socializare a valorilor, cum ar fi sistemul educaţiei şi cel mediatic. Astfel, civilizaţia este înţeleasă de Al. Tănase ca fiind „cultura în acţiune”, adică „întruchiparea culturii în mediul de viaţă, de muncă şi comportare, în obiecte ale universului artificial, deci mişcarea sa din panteonul valorilor spre forumul cetăţii, pătrunderea în laboratorul vieţii practice”[18]. Miza majoră, care explică o parte din conflictele actuale, este reprezentată de implementarea şi supremaţia unui mod de viaţă de tip occidental, islamic, asiatic sau latino‑american, care să includă variabilele economice, sociale, politice, culturale, religioase ale acestora. Abordările geopolitice clasice de tip „topos” se impun a fi schimbate cu cele de tip etno‑culturalist, care să ducă la reafirmarea identităţilor culturale şi religioase fără a se abandona cele economice şi sociale. Pentru a nu reactiva conflictele determinate de încercările de extindere sau de impunere, altfel decât în mod natural, se impune realizarea unor modele care să conjuge – pentru fiecare cultură, civilizaţie, religie sau categorie minoritară – modele sau matrice sociale. Istoria civilizaţiei umane a demonstrat că cele mai dure conflicte au fost determinate de economic şi mai puţin de divergenţele culturale sau religioase. Conflictele etnice regionale se vor atenua ca urmare a multiculturalismului, dar este posibil ca în societatea globală să apară puncte fierbinţi între grupurile de rezidenţi sau între nativi şi rezidenţi, aşa cum au evoluat crizele în Franţa şi Danemarca.

Lipsa unei perspective, absenţa oricărei preocupări sociologice în domeniu sunt evidente. Manifestarea subculturilor este definită de Graham Murdock ca fiind un „sistem de semnificaţii şi de moduri de expresie dezvoltate de grupuri aparţinând unor părţi particulare ale structurii sociale, pentru a se adapta la contradicţiile situaţiei lor sociale”. În acest context, subculturile sunt privite ca sisteme de semnificaţii şi de moduri de expresie prin care grupuri aflate în poziţii subordonate structural încearcă să le negocieze sau să se le opună sistemului de semnificaţii al culturii clasice tradiţionale dominante ale actorului statal sau multistatal. Aşadar, grupurile subculturale sunt parte a societăţii şi aşteaptă o soluţie colectivă de acceptare din partea culturii dominante. În relaţiile bilaterale cultură – subcultură indivizii ambelor structuri sunt nevoiţi să genereze modalităţi de negociere/opunere care să rezolve problemele identitare ale ambelor grupuri.

  1. S. Cohen – grupurile subculturale

Samuel Cohen consideră la nivelul grupurilor subculturale trei consecinţe care se impun a fi analizate: evoluţia istorică a condiţiilor sociale în care s‑au dezvoltat subculturile; evoluţia simbolurilor specifice generate de artefactele subculturale şi efectele asupra culturii dominante; evoluţia etnografică şi penetrarea socială.

Tema conflictului cultural este abordată în mod evident în cadrul „teoriei intereselor focale” emisă de Miller. Tinerii din clasa de jos, neadaptaţii, au comportamente specifice scopurilor care sunt valorizate în cultura lor (găştile de cartier, formaţiile de muzică de cartier cu limbaje verbale şi nonverbale specifice). Aceste tradiţii sunt precizate de Miller ca fiind: încărcătură (neplăcere); duritate; isteţime (şiretenie); excitare (sex, viol, alcool, droguri); soarta (destiny); autonomie. Comportamentul, cu latura sa deviantă – specifică societăţilor moderne –, este determinat de afirmarea eşecului, în ceea ce priveşte controlul efectiv al ego‑ului şi super‑ego‑ului, fiind considerat metodă simptomatică de abordare a problemei bazale a adaptării, şi anume apărarea anxietăţii. Acest comportament a fost studiat de Healy & Bronner (1936), Alchron (1935) şi Alexander & Bronner (1935).

La baza analizei comportamentului uman a stat teoria lui Sigmund Freud privind existenţa celor trei categorii de forţe: iraţionale (id); raţionale (ego) şi morale (super‑ego) aflate în continuă dispută privind asigurarea conduitei. În ansamblu, atât freudienii, neofreudienii, cât şi reprezentanţii altor şcoli psihanalitice atribuie comportamentul deviant conflictelor interne, problemelor emoţionale sau sentimentelor de insecuritate, inadvertenţă şi inferioritate.

  1. Relaţia individ‑social

În concepţia sociologului Hirschi relaţia individ‑social, în perspectivă psihosocială, are următoarele elemente definitorii:

  1. ataşamentul faţă de persoanele convenţionale: părinţi, lideri religioşi, lideri locali – şefi de trib sau clan;
  2. obligaţia faţă de comportamentele convenţionale: micşorează posibilităţile orientate către scopuri neconvenţionale;
  3. convingerea individului că trebuie să se subordoneze grupului: subordonarea individului faţă de grup a generat manifestări antisociale executate în numele unor idei neacceptate de religie şi de liderii politici din marea majoritate a statelor.

 

  1. Containment Theory

Conform teoriei înfrânării (containment theory) emisă de Walter Reckless (1961), comportamentul este influenţat de o varietate de factori:

  1. factorii de presiune socială: condiţiile economice, condiţiile de locuit, statul social, oportunităţi, conflicte familiale.
  2. factorii de atragere (pull factors) abat indivizii de la normele de grup acceptate, cum ar fi: companionii răi, subcultură deviantă, grupuri deviante. Din acest punct de vedere putem aprecia că apariţia dezrădăcinaţilor a determinat atragerea – în numele unor idei religioase – şi manipularea acestora de către liderii unor mişcări sociale contestatare;
  3. înfrânarea externă determinată de viaţa familială şi grupurile suportative;
  4. înfrânarea internă este produsul unei bune sau slabe internalizări;
  5. presiunile dinlăuntru individului se manifestă sub formă de: presiuni interne, ostilitate, agresivitate, puternice sentimente de inadecvenţă şi inferioritate, afecţiuni organice.

 

  1. Aculturaţia

Distincţia dintre motivaţia intrinsecă şi extrinsecă nu se suprapune cu distincţia dintre factorii interni şi cei externi, care duc la conturarea suportului motivaţional al actului de aderare/respingere la/din grup.

Subculturile creează un mozaic cultural în interiorul unei societăţi şi ele se pot diferenţia şi prin limbaj (limbajul oamenilor de ştiinţă este un jargon subcultural, terminologia negustorilor de droguri). Subculturile dau identitate grupurilor din interiorul unei societăţi, mai ales când derivă din condiţii economice (săracii din ghetouri, în opoziţie cu societatea celor bogaţi). „Orice grup de mărime medie care are idei sociale, valori, norme şi stiluri de viaţă considerabil diferite de cele ale societăţii mai mari poate fi considerat o subcultură”[19].

Contraculturile reprezintă cultura unui grup care se opune tiparelor acceptate social, cultivând idei, norme şi stiluri de viaţă contrare societăţii în ansamblu. Valorile şi normele acestor subgrupuri contrazic normele acceptate social, le pun în discuţie (cazuri: mişcările teroriste, mişcările hippy, Ku Klux Klan‑ul, Hamas etc.). Unele contraculturi sunt absorbite cu timpul în structurile culturale ale societăţii.

  1. Pattern‑urile

Rezistenţa patern‑urilor culturii naţionale în faţa civilizaţiei tehnico‑ştiin­ţifice occidentale demonstrează că avem de‑a face cu un fenomen mai adânc decât simpla propagare a tehnicii de vârf şi tehnologiei, adică a civilizaţiei industriale, pe orizontală. Culturile nu sunt entităţi abstracte, ele evoluează prin cristalizarea valorilor într‑un spaţiu geografic (patrie), într‑un mod specific de funcţionare în acest mediu (stil de viaţă), cu un nucleu etnic determinat de aceste condiţii (naţiune).

Reacţiile culturii dominante la manifestările subculturilor opozante, care contestau tiparele instaurate şi unanim acceptate de indivizii grupului social, au fost în general de absorţie, şi în puţine cazuri acestea au reuşit să detroneze cultura clasică. Societăţile diversificate cultural au generat expresii culturale de intensitate ridicată, dar nu au creat un „patern” cultural, deoarece nu a existat unitatea de limbă, religie şi tradiţii, nu au promovat aceleaşi valori comune, nu au realizat integrarea socială şi instituţională într‑o configurare unitară.

  1. Etnocentrismul

Etnocentrismul unei culturii se manifestă prin tendinţele de menţinere a unicităţii şi unităţii după standardele proprii, fiind exclusivist şi intolerant şi considerat conservator, o piedică în realizarea dezvoltării spaţiului global.

  1. Fragmentarea spaţiului cultural

Fragmentarea cultural – religioasă şi lipsa de comunicare între culturi sunt realităţi incontestabile ale relaţiilor internaţionale contemporane, deoarece conceptele de „societate civilă”, „globalizare” nu au relevanţă în spaţiul „culturilor închise” (spre exemplu, cele ale spaţiului islamic). Eliminând dimensiunea istorică şi socială a întrebării, ne face să uităm experienţa a 2000 de ani de istorie militară[20].

Există o tendinţă în cercurile politice şi militare de a căuta inamicii care ni se potrivesc, în loc să ne pregătim pentru a ne confrunta cu inamicii adevăraţi. Ar trebui ca în permanenţă să ne amintim cuvintele lui R. Peters: „Ne preţuim pentru raţionamentul nostru, în timp ce evităm realitatea. Dacă vrem cu adevărat să fim eficienţi ca diplomaţi şi soldaţi, trebuie să schimbăm ceva. Trebuie să studiem comportamentul individului şi al maselor şi să facem acest lucru fără reţinere. Ne mulţumim să privim spre avantajul tehnologic care dă răspunsul tuturor dilemelor noastre, dar inamicii noştri ştiu că vărsarea de sânge şi împotrivirea sunt răspunsul potrivit la tehnologia noastră”[21].

  1. Conflictele comportamentale

Conflictele dintre normele de comportament generate de contactul în aceeaşi zonă geografică a sistemelor culturale diferite au fost ordonate de cei doi mari criminologi americani la cel puţin trei paliere:

a. Conflictele pot apărea la frontierele a două zone culturale învecinate.

În această ordine de idei, Evelyn Crook[22], în studiile de specialitate efectuate, a descoperit că 86% din tinerii delincvenţi studiaţi de ea locuiau în zonele de „frontieră” rasială sau lingvistică în care două grupuri rasiale sau mai multe erau în contact şi numai 14% în cadrul unui grup rasial sau lingvistic omogen.

b. Colonizarea poate să introducă legile şi normele unui grup cultural pe teritoriul altui grup cultural, făcând astfel ilegale regulile tradiţionale de conduită.

Când normele juridice sovietice au fost aplicate triburilor siberiene, femei­le care, supunându‑se legii sovietice, umblau cu faţa descoperită au fost ucise de părinţii lor pentru că au violat obiceiurile tribului. Portul voalului era ilegal în dispoziţiile legii sovietice, dar a‑l purta nu era ilegal pentru mentalitatea tribului. Acelaşi fel de manifestare a fost şi pe timpul ocupaţiei sovietice din Afganistan, dar şi după intervenţia coaliţiei occidentale. Tot astfel, înainte de introducerea legislaţiei franceze în Algeria, era de datoria tatălui sau a fratelui să ucidă femeia adulteră; dar, sub influenţa legii franceze, o asemenea infracţiune a devenit o crimă pedepsită cu moartea. Mai nou, legislaţia franceză nu permite azilanţilor să folosească porturile tradiţionale şi însemnele religioase, Grecia nu acceptă recunoaşterea minorităţilor, în India colonială nu erau acceptate comportamentele religioase extremiste, expansiunea spaniolă în America de Sud a dus la distrugerea riturilor religioase şi a civilizaţiei aztece, colonizarea Americii de Nord a avut ca efect exterminarea populaţiilor native, intervenţia occidentală în spaţiul arab a dus la fragmentarea Ummei Arabyia şi la apariţia statelor arabe, şi exemplele ar putea continua.

c. Cei care participă la un sistem cultural, când emigrează spre un alt sistem, îşi pot păstra unele moduri de comportament care sunt în contradicţie cu normele culturii care trebuie asimilate în ţara adoptivă.

Procesul se manifestă când grupul emigranţilor este mai slab din punct de vedere politic decât grupul pe teritoriul căruia se instalează. Populaţia din ţările dezvoltate se stabilizează sau are evoluţii descendente. Compoziţia populaţiei de la periferii este multiplă: străini, refugiaţi, populaţia ce a migrat către oraş, de origine mai mult sau mai puţin recentă. Pe toţi îi reuneşte un factor comun: această populaţie are un nivel de cultură generală redus şi o forţă de muncă slab calificată. În acest context, societatea industrială adoptivă, tot mai mecanizată şi informatizată, respinge această categorie socială numeroasă.

  1. Asimilarea şi integrarea

Asimilarea şi integrarea prin muncă fizică s‑a diminuat. Al doilea sistem de asimilare şi integrare, şcoala, este şi ea falimentară, funcţionând chiar în sens invers. De ce să înveţi, dacă ajungi şomer, cu atât mai mult cu cât mediul familial, puţin cultivat, nu este favorabil studiului? Sectorizarea şcolară, care perpetuează segregarea şi apariţia zonelor defavorizate în interiorul metropolelor, a dus la apariţia unei populaţii care nu îşi poate permite să îşi scoată copiii din această periferie, unde primesc o educaţie neadecvată standardelor culturale ale statului gazdă. Ignorarea ariilor culturale şi eterogenizarea religioasă au iniţiat procese sociale noi, cum ar fi fragmentarea (ca rezultat al contopirii fragmentării şi integrării) şi glocalizare (reunind globalizarea şi localizarea).

Dinamismul organizaţiilor statale multinaţionale către societatea globală a dus la deschiderea dialogurilor inter‑ecumenice şi interculturale, prin care ar trebui să se realizeze comunicarea unică intercivilizaţională. Instaurarea noii ordini mondiale, ca urmare a procesului de globalizare, trebuie să ia în considerare legitimitatea etno‑istorică şi religioasă, eliminând legitimitatea postimperială, pentru a nu repeta erorile cruciaţilor şi a conchistadorilor, care au avut ca efect distrugerea unor civilizaţii şi crearea unui dezechilibru major, cu efecte vizibile mai ales în Africa postcolonială.

  1. Mediul socio‑cultural

Mediul socio‑cultural, în calitatea sa de componentă a spaţiului competiţional mondial, simbolizează un complex unitar şi multivalent alcătuit din: organizaţii sociale şi culturale, valori culturale centrale, norme de convieţuire socială, limbă, educaţie, religie, artă, conexiuni subculturale (în rândul cărora stilurile de viaţă ocupă locul primordial), care „subjugă” în mod autoritar întregul spectru al comerţului mondial, el concretizându‑se într‑un comportament de cumpărare şi consum mereu fluctuant, clientul modern situându‑se în permanenţă la confluenţa dintre imaginaţie şi originalitate, dintre nevoi spirituale şi trebuinţe efective.

Teilhard de Chardin, în discursul ţinut la Universitatea din Bucureşti, preciza că în noul mediu al civilizaţiei universale „particularităţile geo‑socio‑istorice ale indivizilor şi ale popoarelor nu sunt nicidecum suprimate; omul nu există şi nu progresează decât prin diversitatea sa”. Stiluri de viaţă ne‑au fost impuse de educaţie, instruire, cultură şi religie, iar mai nou de mass‑media, Internet şi reţelele de socializare. Este foarte important de observat că mutaţiile survenite în milenii de istorie nu au finalizat deschiderea dialogului intercultural şi ecumenic.

Relaţia „centru‑periferie” între comunităţi este una de tip structural, afectată de decalajele diferitelor areale ale sistemului global şi de percepţia mutaţiilor de către sistemele clasice, conservatoare. Raporturile specifice „centru‑periferie” determină conflicte identitare dezvoltate de mişcările de emancipare a indivizilor reveniţi din statele gazdă către spaţiile native. Aceste mişcări sunt de contestare a tradiţiilor, cutumelor, religiei, culturii, sistemului politico‑economic şi social. Prin acest comportament, s‑a realizat practic exportul doctrinelor statului gazdă către statul nativ, fără nici un efort din partea celui dintâi, dar cu repercusiuni foarte mari în supravieţuirea celui de al doilea (figura 6).

Globalizarea culturală este o teorie care argumentează în mod simplificat simbioza tendinţelor şi catenelor complexe ce se stabilesc între culturile mondiale. „Contopirea” acestor culturi trebuie să se manifeste în plan integrativ şi nu uniformizator, care să păstreze „sistemul multicivilizaţional” şi multipolar, cu manifestare în multiple planuri. Elementele culturale distincte fiecărei civilizaţii sunt date de religie, de viziune şi percepţia lumii, de credinţele şi valorile unice promovate, care se răsfrâng asupra modului de viaţă, a obiceiurilor, tradiţiilor, cutumelor, normelor juridice, economice şi a doctrinelor politice.

Integrarea culturală este determinată de factorii geografici, economici, politici, demografici, tehnici şi culturali, care se manifestă în raporturile internaţionale, dar şi paradigmele globalizării spirituale. În aceste condiţii se apreciază că din cauza inexistenţei dialogului intercultural global „«expansiunea Occidentului» a încetat şi «revolta împotriva Occidentului» a început”.[23]
Integrarea culturală va trebui să elimine paradigma conflictelor culturale, deoarece conflictele sunt apanajul actorilor statali sau suprastatali care doresc să impună terţilor interesele economice, geostrategice sau politice ale puterii de rang superior. Conflictele din spaţiul islamic nu au la bază surse culturale, ci realităţi economice şi teritoriale.

Globalizarea economică şi financiară a produs mutaţii esenţiale în toate planurile. Dar globalizarea economico‑financiară ar fi fost de neimaginat fără revoluţia informatică, prin care s‑a generat fuziunea informaticii cu telecomunicaţiile – deschizând fluxurile de circulaţie cvasi‑instantanee, care au dus la o bulversare generală, în plan geopolitic – şi a creat mutaţii bazate pe schimbări calitative importante în schimburile internaţionale. Problema strategiei de supravieţuire în spaţiul global este imperativă pentru etapa actuală. „Subdezvoltarea nu este o consecinţă a supravieţuirii instituţiilor arhaice, de la lipsa capitalurilor în zonele care s‑au menţinut la distanţa de torentul istoriei lumii, din contră, subdezvoltarea a fost şi este generată de însuşi procesul istoric ce creează dezvoltarea economică a capitalismului”[24].

În elaborarea tipologiei semiotice a culturilor, Lotman apreciază cultura ca fiind un complex de coduri, dintre care unul este dominant. El ia în considerare dimensiunea semantică şi pe cea sintactică. Dimensiunea semantică a culturii este reprezentată de raportul dintre semn şi non‑semn (referent), iar cea sintactică este dată de raporturile ce se stabilesc între semne. În sensul celor afirmate, Lotman a stabilit patru culturi fundamentale: tipul semantic şi asintactic; tipul asemantic şi sintactic; tipul asemantic şi asintactic; tipul semantic şi sintactic.

Globalizarea mass‑media a readus în prim‑plan sensul culturii naţionale şi universale. Culturile clasice au conservat tiparele identitare creatoare ale sistemului cultural propriu. Conservatorismul culturii tradiţionale a generat asimilarea elementelor alogene, după o lungă perioadă „de testare” a compatibilităţii şi după o amplă prelucrare structurală şi de conţinut. Acest proces îndelungat a avut ca efect modificarea structurală a elementului alogen şi elaborarea unui tipar diferit de elementul alogen asimilat. Cultura materială, într‑un anumit context istoric, a generat factorii obiectivi care au contribuit la dezvoltarea societăţii. Elementul alogen asimilat din afara spaţiului cultural propriu, ca necesitate economică a alterităţii, a oferit o soluţie de complementaritate.

Cultura globală (percepută ca fiind – construită artificial, atemporală, anistorică, lipsită de o memorie colectivă, compusă dintr‑un amalgam de stiluri şi ideologii scoase din context – preponderent americană şi mai puţin occidental‑europeană) este, în concepţia analistului A. Smith, în mod fundamental „artificială”, „îngustă”, „capricioasă” şi „ironică”, „fluidă şi lipsită de formă” şi lipsită de „orice implicare emoţională faţă de ceea ce reprezintă”[25].

  1. Multiculturalitatea

Multiculturalitatea nu este adversarul universalismului perioadei globale, ci o altă formă de manifestare a universalităţii culturale. În contextul globalizării, multiculturalismul reprezintă voinţa globală (?) de a plasa o cultură mai presus de puterea statului sau de interesele unui grup so­cial. Aşadar, diferitele culturi de impact mondial sunt anulate şi izolate într‑un spaţiu fizic comun, condamnate la conservare sau perisabilitate, fără a mai avea posibilitatea, în mod explicit, să comunice şi să coopereze. Cultura hegemonică condamnă societăţile multiculturale şi anihilează pluralismul moral şi religios – prin excluderea existenţei setului comun de valori şi principii – stopând identitatea civică a acestor culturi în spaţiul fizico‑social global. Toleranţa reciprocă dezvoltată de culturile implicate este una de tip pasiv. Culturile considerate de rang inferior coexistă spaţio‑temporal în acelaşi mediu, fără a genera conflicte majore, dar şi fără a dezvolta relaţii permanente şi consistente. Impunerea procesului de izolare sau de asimilare de către cultura hegemonică determină transformarea culturilor regionale în subculturi sau aculturaţii. Manifestarea acestor noi tendinţe aculturative au determinat stereotipizarea, pauperizarea intelectuală şi conduita senzorialistă.

  1. Interculturalismul

Interculturalismul este procesul care analizează relaţiile ce se stabilesc între culturi diferite şi aria de întrepătrundere sau suprapunere a elementelor comune. Interculturalismul oferă posibilitatea stabilirii contactelor sociale, indiferent de etnie şi religie, fiind o cheie în dezvoltarea culturii de tip global. Relaţiile interculturale pot constitui căile de comunicare dintre culturi în cadrul culturii globale, prin toleranţă şi păstrarea identităţii culturilor clasice. Toleranţa înseamnă cunoaşterea, recunoaşterea şi acceptarea modului de a fi al persoanelor şi grupurilor. Aceasta presupune alegerea deliberată de a nu interzice, a nu împiedica, a nu interveni în comportamentul unei persoane sau al unui grup, chiar dacă noi dezaprobăm aceea purtare şi avem şi cunoştinţe şi puterea de a interzice sau împiedica.

  1. Cultura de tip popular

Cultura de tip popular tinde să fie globală, fiind asimilată în întreaga lume prin filme, muzică, show‑uri de televiziune, ziare, transmisiuni prin satelit, fast‑food‑uri şi îmbrăcăminte de duzină şi alte bunuri destinate consumatorului de condiţie modestă. Globalizarea culturii de tip popular a permis societăţilor transnaţionale occi­dentale şi asiatice să distribuie produse pseudoculturale, inclusiv muzică şi cărţi, accesibile unor segmente de populaţie reprezentative numeric şi mai puţin calitativ‑elitist. Dezvoltarea reţelelor de comerţ alimentar occidental, asiatic şi islamic a atras consumatori în toate statele lumii, care au acceptat pseudocultura promovată de aceşti producători. De la producţiile Hollywood‑iene, Boolywood‑iene, latino‑americane şi sud‑asiatice la show‑urile de televiziune americane, masele de consumatori media au transformat producţiile acestora într‑o cultură populară globală. Genocidul cultural şi presiunea exercitată asupra culturilor clasice promovate de aceste societăţi transnaţionale media au dus la distrugerea oportunităţilor culturale şi au accentuat „black hool‑ul” „satului global” multicultural. Strategiile de promovare a valorilor culturale clasice încorporează idealurile societăţilor islamice, creştine sau confucianiste – culturi acceptate de indivizii nativi, de o anumită clasă socială, care nu sunt conservatori, ci protectivi ai valorilor care le caracterizează şi diferenţiază unicitatea culturală.

  1. Opoziţia curentelor culturale

Cu toată opoziţia curentelor care promovează aculturaţia şi subcultura de tip popular‑comercial, „conservatorii” păstrării culturilor tradiţionale nu resping modernitatea, integrarea culturală şi valorile universale ale altor culturi de mare intensitate.

Manifestările intoleranţei culturale pot duce la: încălcarea libertăţii şi demnităţii persoanei, privarea de libertate, marginalizarea, persecuţia sau chiar suprimarea fizică. Intoleranţa este sinonimă cu discriminarea.

Societatea globală este copleşită de antivalori generate de hedonism şi egoism, anomia endemică, şi contestarea valorilor specifice culturii unei naţiuni. Din nefericire, antivalorile sunt promovate de cultura de masă prim mass‑media contemporană. Cultura de masă – ca element al poli‑culturii globale – a evidenţiat subculturile regionale sau de grup, precum şi manifestări ce aparţin contra‑culturii, cultura de opoziţie faţă de cea oficială.

Concluzii

Cu cât sunt de mai mari dimnsiuni, Statele sunt, în chip firesc, puternic formalizate.

a. Apartenenţa intelectului individual la cultura naţională determină caracterul profund umanist al intelectului colectiv, care nu exclude riscuri impuse de procesul de globalizare manifestat prin:

–   accentuarea deznaţionalizării,
–   pierderea independenţei naţionale şi anihilarea prin asimilare a naţiunilor de rang inferior de către cele de rang superior,
–   negarea intereselor naţionale de către cele naţionale şi individuale,
–   pierderea diversităţii culturale, generarea de consecinţe imprevizibile pentru naţiunile fără impact civilizaţional.

Amploarea acestui fenomen este remarcabilă, existând ţări în curs de dezvoltare unde acest flux financiar reprezintă principala intrare de valută străină în economie.

b. În contextul globalizării se manifestă şi accelerarea fluxurilor migratorii

Unul dintre aceste fluxuri este dat migrarea inteligenţei către polii mondiali dezvoltaţi, în speranţa unei împliniri personale şi profesionale. După polarizarea reţelelor migratorii, abordările teoretice care încadrează acest fenomen au ca punct de plecare teoria capitalului uman[26]. Această circulaţie internaţională, în cadrul procesului de mondializare, este privită de Meyer şi Charum (1995) prin prisma a patru caracteristici specifice pieţei de „inteligenţă”: atomizarea agenţilor, omogenitatea şi interşarjabilitatea obiectelor tranzacţiei, transparenţa sau fluiditatea sa şi instantaneitatea.
Libera circulaţie a specialiştilor şi oameni de ştiinţă este privită ca o extensie a comunităţii naţionale de provenienţă, „… ca o resursă – rezervor” (Gaillard, 1999) de inteligenţă şi competenţă pe care le‑ar putea antrena între polii de mobilitate ai acestora. Conceptele precum „brain gain”, „brain overflow”, „reverse transfer of technology”, „transit brain drain”, „delayed return”, „skilled transients”, „brain mobility”, „brain exchange” caracterizează dinamica fluxurilor migratorii a inteligenţei, în context istoric, politic şi tehnologic ce impune noi abordări a globalizării elitelor.

c. Potenţialul scăzut al unei naţiuni generează degradarea socială.

Prin „brain migration”, unele state vor fi defavorizate, dacă emigranţii acesteia nu fac lobby statului nativ. Absorbţia de către statul gazdă a specialiştilor imigraţi are la bază îndepărtarea de statul mamă şi adoptarea modului de viaţă şi a culturii societăţii care i‑a adoptat. Acest fenomen are implicaţii negative asupra spaţiului din care au migrat specialiştii, deoarece marea majoritate „renunţă” la „legile pământului” abandonat. În acest sens, putem afirma că acest fenomen nu este specific migranţilor proveniţi din spaţiul islamic. Această „neadaptare” la principiile statului gazdă au creat o stare de instabilitate în dimensiunea socială a conştiinţei umane. Prosperitatea occidentală este înlocuită de crize globale, care au la bază această abordare. Individul, în egoismul său, nu conştientizează pericolul neadaptării sociale, cu efecte greu de controlat pentru stabilitatea societăţii globale.

d. Rolul esenţial pentru schimbarea mentalităţilor îl au codurile

Aria mare de răspândire a acestora în cadrul procesului de globalizare are impact asupra reconstrucţiei conştiinţei, prin realizarea următoarelor obiective:
– umanizarea procesului de globalizare prin emiterea de teorii umaniste, care să reducă percepţia negativă a globalismului,
– elaborarea de noi paradigme socio‑culturale şi economice apte pentru supravieţuirea şi schimbarea mentalităţilor,
– informatizării şi constituirea societăţii informaţionale.

e. Procesul de globalizare se manifestă ca o transformare de intensitate istorică, în care mentalităţile şi prejudecăţile suferă transformări profunde

Schimbările sociale accentuate impuse de modelul neo‑liberalismului, conform căruia problemele sociale pot fi rezolvate mai uşor dacă sunt lăsate pe mâna pieţei şi a întreprinderilor private, pun accent pe:

– clivajul social al celor două emisfere, în care alianţa emisferei nordice nu mai poate supravieţui fără resursele emisferei sudice,
– sărăcia specifică statelor emisferei nordice poate deveni endemică pentru emisfera nordică, unde resursele sunt pe cale de epuizare, iar demografia este în scădere accentuată,
– subminarea democraţiei şi libertăţilor occidentale de către „global players”,
– încorsetarea liberalizării pieţelor muncii globale,
– creştere drastică a violenţei, victimele războaielor moderne, globalizate, fiind, de cele mai multe ori, femeile şi copii,
– diminuarea resurselor naturale de către abordările tehnologice,
– transformarea mediului cultural într‑o industrie culturală de tip economic,
– impunerea intereselor hegemonice prin acţiuni militare, ca urmare a diminuării resurselor de hidrocarburi necesare statelor industrializate,
– generarea violenţei de către destabilizare.

  1. Standardele globale înlocuiesc omogenitatea particulară, specifică unităţilor teritoriale mici

Locul diferenţierilor din interiorul unităţilor teritoriale, care erau reciproc exclusive, este luat de uniformitate, ca infrastructură a „spaţiului expansiunilor” şi mişcării libere de bunuri materiale, oameni şi idei la scară internaţională şi globală. Globalizarea se impune a fi înţeleasă ca redistribuirea teritorială a diversităţii lumii ca întreg. Mecanismele prin care comerţul internaţional agravează sărăcia statelor periferice sunt diferite şi impun abordări specifice:

– specializarea internaţională impusă de procesul de globalizare atribuie economiilor din statele periferice rolul de producători‑exportatori de materii prime şi produse agricole şi consumatori‑importatori de produse industriale şi tehnologii avansate.
– monopolizarea economiilor cen-
trale permite ca evoluţia tehnologică să ducă la creşteri salaria­le şi de prețuri în statele dezvoltate, în timp ce în statele slab dezvoltate au loc crize sociale determinate de aceste fluctuaţii internaţionale.
– globalizarea economică afectează cererea de produse industriale şi agricole, importurile statelor periferice depăşind exporturile.

f. Mişcările sociale de intensitate ridicată pot fi evitate prin:

– democratizarea societăţii globale;
– distribuirea echitabilă a resurselor vitale;
– menţinerea echilibrului ecologic şi renunţarea la poluarea mediului ambiant;
– soluţionarea diplomatică a conflictelor militare;
– introducerea impozitelor Tobin pe tranzacţiile financiare internaţionale şi folosirea acestora pentru derularea proiectelor de dezvoltare şi securitate globală;
– interzicerea fondurilor ultra‑speculative („hedge funds”);
– susţinerea intereselor naţiunilor dezavantajate din punct de vedere social;
– reforma democratică a securităţii sociale;
– redistribuirea şi reevaluarea forţei de muncă în funcţie de resurse;
– reevaluarea agriculturii şi asigurarea resurselor necesare unui trai decent;
– egalitate între naţiuni, culturi şi civilizaţii;
– reconsiderarea drepturilor minorităţilor,
– acordarea libertăţilor religioase şi de exprimare.

Bibliografie

  1. Fernand Braudel, Gramatica civilizaţiilor, vol. I, Bucureşti, Editura Meridiane, 1994.
  2. Vasile Simileanu, Civilizaţia islamică – integrarea culturală, Editura Top Form, Bucureşti, 2009.
  3. Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiei şi refacerea ordinii mondiale, traducere de Radu Carp (Oradea: Antet, 1998).
  4. Vasile Simileanu, România. Tensiuni geopolitice, col. Geopolitica (Bucureşti: Ed. Top Form, 2003).
  5. David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt, Jonathan Perraton, Transformări globale. Politică, economie şi cultură, traducere de Ramona‑Elena Lupaşcu, Adriana Ştraub, Mihaela Bordea, Alina‑ Maria Turcu (Iaşi: Ed. Polirom, 2004).
  6. Victor Kernbach – Biserica în involuţie, Ed. Politică, Bucureşti, 1984.
  7. Arnold J. Toynbee, Studiu asupra istoriei (sinteză a volumelor I‑IV de D.C. Sommervell), Bucureşti, Editura Humanitas, 1997S. Mehedinţi, Caracterizarea etnograficã a unui popor prin munca şi uneltele sale (1920); Coordonate etnografice: cultura şi civilizaţia (1928).
  8. S. Mehedinţi, Civilizaţie şi cultură, Îngrijirea ediţiei, studiu introductiv şi note de Gheorghiţă Geană, Bucureşti, Editura Trei, 1999.
  9. S. P. Huntington, The Clash of civilizations?, in „Foreign Affairs”, summer, 1993, vol. 72, nr. 3.
  10. Mircea Maliţa, Zece mii de culturi, o singură civilizaţie, Bucureşti, Editura Nemira, 1998.
  11. International Communication and the New Diplomacy. Editat de A. Hoffman, New York, 1968.
  12. Alexandru Tănase, Cultura şi civilizaţia, Bucureşti, Editura Politică, 1977.
  13. Norman Goodman, Introducere în sociologie, Bucureşti, Editura Lider, 1998.
  14. Latham, „Warfare Transformed: A Braudelian Perspective on the „Revolution in Military Affairs”, European Journal of International Relations, Vol. 8, nr. 2, 2002.
  15. R. Peters, Fighting for the Future, Will America Triumph?, Stackpole Books, Mechanicsburg, 1999.
  16. Raymond Boudon, L’idéologie on l’`origine des idées reçues, Paris, Ed. Fayard, 1986.
  17. Tudor Vianu, Filosofia culturii, apud Dorin Oancea, Biserica şi multiculturalitatea europeană, în „Biserică şi multiculturalitate în Europa sfârşitului de mileniu”, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca 2001.
  18. Alvin Toffler, Şocul viitorului, Bucureşti, Editura Politică, 1973.
  19. H. Paris, La menace terroriste et insurrectionnelle (Ameninţarea teroristă şi insurecţională), Défense Nationale, Franţa, an 54, nr. 4, aprilie 1998.
  20. Andre Gunder‑Frank: „America Latina: Subdezvoltare sau Revoluţie”, Editura ERA, Mexic, 1963.
  21. M. Castells, The Power of Identity, vol. II, Oxford, Blackwell, 1997.

Note:

[1] Text prelucrat după Vasile Simileanu, Civilizaţia islamică – integrarea culturală, Editura Top Form, Bucureşti, 2009.
[2] Fernand Braudel, Gramatica civilizaţiilor, vol. I, Bucureşti, Editura Meridiane, 1994, p. 39.
[3] Vasile Simileanu, Civilizaţia islamică – integrarea culturală, p. 12, Editura Top Form, Bucureşti, 2009.
[4] Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiei şi refacerea ordinii mondiale, traducere de Radu Carp (Oradea: Antet, 1998), p. 67.
[5] Vasile Simileanu, România. Tensiuni geo­politice, col. Geopolitica (Bucureşti: Ed. Top Form, 2003), p. 13.
[6] David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt, Jonathan Perraton, Transformări globale. Politică, economie şi cultură, traducere de Ramona‑Elena Lupaşcu, Adriana Ştraub, Mihaela Bordea, Alina‑Maria Turcu (Iaşi: Ed. Polirom, 2004), pp. 378‑379.
[7] Victor Kernbach, Biserica în involuţie, Ed. Politică, Bucureşti, 1984, p. 59.
[8] Arnold J. Toynbee, Studiu asupra istoriei (sinteză a volumelor I‑IV de D.C. Sommervell), Bucureşti, Editura Humanitas, 1997, pp. 15‑30.
[9] Alături de aceste cinci civilizaţii, el mai menţionează alte două „relicve fosilizate” ale unor civilizaţii similare, ce îi cuprind pe creştinii monofiziţi, pe nestorieini (din Orientul Mijlociu), pe evrei şi farsi, precum şi anumite ramuri ale budismului şi pe jainii din India.
[10] S. Mehedinţi, Caracterizarea etnograficã a unui popor prin munca şi uneltele sale (1920); Coordonate etnografice: cultura şi civilizaţia (1928), passin
[11] S. Mehedinţi, Civilizaţie şi cultură, Îngrijirea ediţiei, studiu introductiv şi note de Gheorghiţă Geană, Bucureşti, Editura Trei, 1999, p. 85.
[12] Ibidem, p. 119.
[13] Ibidem, pp. 119‑120, 124.
[14] S. P. Huntington, The Clash of civilizations?, in “Foreign Affairs”, summer, 1993, vol. 72, nr. 3, p. 22.
[15] Mircea Maliţa, Zece mii de culturi, o singură civilizaţie, Bucureşti, Editura Nemira, 1998, pp. 24‑25.
[16] International Communication and the New Diplomacy. Editat de A. Hoffman, New York, 1968, pp. 7, 12.
[17] Alexandru Tănase, Cultura şi civilizaţia, Bucureşti, Editura Politică, 1977, p. 158.
[18] Al. Tănase, op. cit., p. 145.
[19]  Norman Goodman, Introducere în socio­logie, Bucureşti, Editura Lider, 1998, p. 59.
[20] A. Latham, Warfare Transformed: A Brau­delian Perspective on the „Revolution in Military Affairs”, European Journal of International Relations, Vol.8, nr. 2, 2002.
[21] R. Peters, Fighting for the Future, Will America Triumph?, Stackpole Books, Mechanicsburg, 1999, p. 194.
[22] Raymond Boudon, L’idéologie on l’`origine des idées reçues, Paris, Ed. Fayard, 1986, p. 81.
[23] Ibidem, pp 75‑76.
[24] Andre Gunder‑Frank, America Latină: Subdezvoltare sau Revoluţie, Editura ERA, Mexic, 1963.
[25] M. Castells, The Power of Identity, vol II, Oxford, Blackwell, 1997, p. 157.
[26] Conform teoriei capitalului uman, munca este o marfă. Personalul se diferenţiază în funcţie de investiţia acordată calificării, indicatorul de capital uman fiind specializarea dată de diplomă, Forsé, 1997.

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*