Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Basarabia românească. Destin şi istorie » Vasile Păsăilă: Învățământul românesc din Basarabia după Marea Unire din 1918

Vasile Păsăilă: Învățământul românesc din Basarabia după Marea Unire din 1918

Desăvârșirea făuririi statului națio­nal român în memorabilul an 1918 a creat condiții favorabile realizării unor importante progrese în domeniul culturii, în cadrul cărora învățământului i‑a revenit un rol important.

Exigențele care se aflau în fața națiunii din acest punct de vedere erau stringente și ele reclamau măsuri importante de punere în valoare a noilor posibilități. Dacă până acum – sublinia marele sociolog român Dimitrie Gustiîncordarea națiunii a fost îndreptată pentru a ne apăra și a ne menține, acum vine datoria cea mare, una dintre cele mai grele, anume de a face să se valorifice toate izvoarele ascunse de bogății noi și rodnice, și de a scoate la iveală comoara de energie culturală, pe care o posedă națiunea cu atâta prisosință! Va trebui să se creeze o cultură proprie geniului nostru național, și în felul acesta să ne afirmăm cu tărie drepturile noastre de a ocupa cu prestigiu locul ce ni se cuvine în societatea națiunilor[1].

Un rol important în procesul afirmării culturii naționale a revenit Constituției din 1923. A fost creat, pe baza așezământului constituțional, cadrul juridic necesar și propice dezvoltării cu deosebire a învățământului național, organizat pe temeiuri unitare, care avea drept idee centrală deschiderea drumului spre cultură prin întărirea conștiinței naționale, spre cultura modernă europeană, cimentând, după cum spunea C. Kirițescu, prin dragostea de Țară, blocul unității noastre de neam[2]. În același timp, învățământul era considerat ca fiind și un punct de plecare solid al unei cooperări pașnice cu celelalte naționalități dinăuntrul și din afara hotarelor, cu care laolaltă trebuie să pornim spre cuceririle culturii și civilizației[3]. Învățământul, prin urmare, a fost conceput în epocă, și chiar a devenit unul dintre factorii importanți ai consolidării statale, iar continuitarea dezvoltării sale în anii interbelici i‑a accentuat, firesc, orientarea spre desăvârșirea organismului național‑statal; înlăturarea barierelor politico‑naționale a permis accesul larg la educație și cultură al unor categorii mult mai largi ale populației, și, totodată, noul spațiu statal a beneficiat de contribuția neîngrădită a energiilor tuturor provinciilor istorice românești.

Realizarea Marii Uniri a pus în fața factorilor de decizie naționali o problemă de mare însemnătate – integrarea privinciilor românești aflate până în 1918 sub ocupație străină cu Vechiul Regat sub toate aspectele: politic, economic, social, cultural. În diverse proporții și grade, atât Transilvania, Banatul, Bucovina, cât și, mai ales, Basarabia fuseseră până atunci un fel de semicolonii ale Imperiului Austro‑Ungar și Rusesc, aveau multe dintre caracteristicele unei periferii uitate, în care românii erau tratați, la ei acasă, ca niște tolerați[4]. Asumându‑și imperativele noii epoci din istoria contemporană a României, Ion I. C. Brătianu afirma în acele momente decisive pentru soarta națiunii întregite: „Am făcut pentru unitatea ținuturilor un război mare și cumplit. Azi trebuie să facem unirea puterilor pentru a organiza pe temeiuri de legalitate, de cinste și de dreptate socială. Scumpa noastră Românie!”

O analiză cât mai aproape de realitate a învățământului basarabean, ca parte a culturii românești, în anii de după 1918, trebuie să pornească, fie și apelând numai la câteva repere de referință, încă de la începutul Epocii Moderne, înainte și după raptul de la 1812 săvârșit de Imperiul țarilor, în contextul internațional european dominat de conflictele austro‑ruso‑turce, dar și de războaiele napoleoniene.

Începuturile învățământului modern în Moldova s‑au conturat încă din vremea lui Vasile Lupu și apoi în timpul lui Constantin Mavrocordat. Acesta din urmă, cu ocazia inaugurării la Iași a unei școli de învățătură latinească și arăbească pe lângă Academia Vasiliană de la Trei Ierarhi, a dat și un manifest către toți mazilii din toată țara Moldovei, spunându‑le și sfătuindu‑i ca să‑și aducă copiii la învățătură, la școală, ca să învețe orice limbă le‑ar fi voia, pentru ca să afle oameni învățați și în pământul nostru, al Moldovei, precum sunt și printr‑alte țări și fără alte părți de loc[5]. Era în a doua jumătate a secolului al XVIII‑lea! În plin secol al luminilor situația învățământului din Moldova întreagă se prezenta astfel: câte o școală în fiecare capitală de județ și pe lângă fiecare episcopie, iar la Iași, lângă Mitropolie prin dania Domnului Grigore Al. Ghica, se zidise din temelie, încăpătoare și înzestrată cu toate cele necesare și de trebuință, „Academia”, deja renumită prin absolvenții ei[6].

Începutul de secol XIX găsea Moldova dintre Prut și Nistru cu o populație de aproximativ 330.000 de locuitori, dintre care doar 5% erau străini, ceea ce arată clar că Moldova transpruteană era românească fără tăgadă, cu toate că ocupanții au numit teritoriul Basarabia, pentru a masca jaful asupra Moldovei. Unul dintre exegeții în problemele culturii basarabene, Ștefan Ciobanu, aprecia că Basarabia, pe la începutul secolului al XIX-lea, avea cultura ei proprie, națională, avea chiar școli, avea cărturarii ei, adică nu se deosebea prin nimic din acest punct de vedere de Moldova de peste Prut[7].

Pericolul deznaționalizării teritoriului furat de Imperiul Rus în 1812 pândea la tot pasul, fiind cunoscută deja bine politica rusească în alte zone ale imperiului intrate în granițele statului rus. Mai mulți factori au concurat la rusificarea provinciei, între care pot fi amintiți: românii (moldovenii) de aici aveau aceeași credință cu ocupantul, elitele culturale (boierii) încă își puneau speranțe în noua administrație, colonizarea masivă cu alogeni, impunerea limbii ruse alături de cea a locuitorilor de baştină ca limba oficială, școlile insuficiente în limba națională, urbanizarea deficitară în Basarabia, întreruperea legăturilor cu Moldova și apoi cu România în anii care au urmat răpirii. Scria același Ștefan Ciobanu că: „A fost o mare nenorocire pentru basarabeni, că ei au fost de aceeași credință ca și rușii, ceea ce a adus poate oarecare apropiere a intelectualității cu rușii, la indeferetismul acestor intelectuali față de problemele naționale – lipsa de școli naționale a făcut că această cultură s‑a dezvoltat foarte puțin sau, mai bine zis, a rămas în stadiul ei de primitivitate, așa cum a fost la 1812”[8].

Progrese în dezvoltarea învăță­mântului național totuși s‑au făcut, mai ales în primii ani după anexare, un mare rol în acest sens avându‑l Mitropolitul Basarabiei Gavriil Bănulescu‑Bodoni (1813‑1821), dar și politica rusească în provincie, prin măsuri care să câștige încrederea populației majoritare din provincie. Administrarea Basarabiei se baza deocamdată pe vechile rânduieli, între care enumerăm: folosirea ca limbi de circulație a limbii române, a limbilor greacă și rusă, iar în Așezământul de funcționare a provinciei Basarabiei se prevedea ființarea de școli pentru norod. Astfel, în 1819 s‑a hotărât deschiderea unor lăcașuri de ciclu primar la Hotin și Cetatea Albă[9]. Pe de altă parte însă, noile autorități au înființat școli cu predare în limba rusă. Putem aprecia totuși că, până în anul 1830, învățământul primar, de bază a rămas preponderent în limba națională, chiar şi școlile lancasteriene pentru învățământul reciproc, introduse în Basarabia în 1824, și‑au desfășurat procesul didactic în românește și numai voluntar în limba rusă[10].

Așadar, în primii ani ai ocupației ruse în Basarabia, în pofida încercărilor repetate ale puterii centrale de la Sankt Petersburg de a‑i asimila pe localnici prin deznaționalizare și colonizări cu elemente slave: bulgari, ruteni sau ucrainieni, conștiința națională a românilor din spațiul pruto‑nistrean nu a încetat să se manifeste, românii de aici păstrându‑și limba și obiceiurile specifice țării Moldovei.

Măsurile de rusificare au crescut în intensitate după 1828, când s‑a introdus așa-zisul Regulament Voronțov, în timpul domniei țarului Nicolae I, autocratismul rus impunându‑se cu toată forța în teritorii ocupate, cum au fost cele poloneze, finlandeze, georgiene și românești. Limba rusă a devenit obligatorie în administrație, iar româna (moldoveneasca) nu se mai folosea în actele publice, Basarabia devenind o simplă gubernie rusească, autonomia primilor ani de ocupație fiind desființată[11]. Situația românilor din Basarabia s‑a înrăutățit spre sfârşitul secolului al XIX-lea, în timpul domniei lui Alexandru al III‑lea, un alt țar autocrat. În acei ani analfabetismul în Basarabia a crescut, mai ales în rândul populației românești. Așa cum aprecia Ștefan Ciobanu, de la 1867 încoace învățământul în Basarabia se rusifică complet; și dacă se mai găsea câte un cântăreț sau preot bătrân, trecut prin seminarul vechi, învăța pe unii din copiii țăranilor să citească cărțile vechi bisericești scrise în românește cu literă chirilică[12]. Astfel, la recensământul din 1897, știutorii de carte în Basarabia erau doar 19,4% din populație, un procent foarte mic în comparație cu celelalte teritorii (provincii istorice) românești[13]. Deși revoluția rusă din 1905 a pus problema predării limbii române, în școala basarabeană acest deziderat nu a fost realizat, doar în învățământul superior s‑au înregistrat unele progrese, cum a fost cele de la universitățile din Sankt Petersburg sau Odesa, unde au predat, între alții, profesorii P. A. Sârcu și I. Nistor, în perioada 1905‑1917, primul – român din Basarabia, al doilea, profesor la Cernăuți.

Considerațiile asupra culturii româ­nești din Basarabia și a situației învă­ță­mântului național din spațiul pruto‑nistrean în perioada ocupației ruseşti ne arată, fără putință de tăgadă, că românii din Moldova răpită la 1812 și‑au păstrat conștiința națională cu toate încercările de rusificare, accentuate mai ales la sfârșitul secolului XIX[14]. O contribuție în acest sens au avut‑o tinerii intelectuali români basarabeni din universitățile de pe cuprinsul Imperiului țarist, presa în limba română, reformele de după 1905, precum și procesul de disoluție a statului rus țarist în anii 1917‑1918, proces revoluționar care a avut ca finalitate actul istoric din 27 martie/9 aprilie 1918, când Sfatul Țării a decis unirea Basarabiei cu România.

Organismele administrative din Basarabia desemnate de Sfatul Țării au rezolvat problemele curente din Basarabia prin cele 9 Directorate, fiind aleși în guvernul central al României doi miniștri: Daniel Ciugureanu și Ion Inculeț.[15]

În fruntea învățământului basarabean a fost desemnat ca director general Ștefan Ciobanu, păstrat în aceeași funcție și de guvernul condus de I.I.C. Brătianu, care prin decizie ministerială a rămas la conducerea instrucției publice[16].

Integrarea provinciilor istorice unite cu România în noile structuri statale era o prioritate pentru guvernanții de la București, iar măsurile care trebuiau luate aveau ca scop consolidarea Unirii din 1918. În Basarabia mai ales, nu era ușor să se treacă de la fosta administrație rusească la cea națională, românească, în condițiile în care lipsa funcționarilor publici, atitudinea ostilă a rusofonilor, propaganda organizată de Cominternul moscovit, provocările de la granița de pe Nistru puneau piedici acestui proces. În domeniul învățământului public noile autorități se confruntau cu numărul redus de școli, mai ales în mediul rural și, evident, cu un număr redus de profesori și învățători abilitați să pregătească copiii și tinerii basarabeni în noul sistem de învățământ, în care limba de predare era limba română, devenită limbă oficială. În acest sens s‑a apreciat, pe bună dreptate, că Procesul de unificare instituțională a continuat în tot timpul anului 1921. El s‑a desfășurat însă lent, întâmpinând unele greutăți rezultate din concepțiile diferite asupra modalităților concrete de acțiune[17]. Astfel chiar președintele Comisiei de unificare din Basarabia, T. Neaga, numit de guvernul Averescu, aprecia că „acesta nu a putut lucra așa cum a trebuit”[18]. Se remarca totuși că la Instrucția Publică activitatea era mult mai bună în ceea ce privește lucrările comisiei de lichidare[19].

După venirea la guvernare a PNL condus de I. I. C. Brătianu, procesul de integrare a Transilvaniei, Bucovinei și Basarabiei în cadrul statului național unitar român s‑a accelerat, proces în care era inclus și învățământul basarabean. Consolidarea Unirii din 1918 a primit un impuls deosebit prin adoptarea Constituției, publicată în Monitorul oficial la 29 martie 1923, consacrând caracterul unitar și independent al statului român. Articolul 5 din Constituție rezuma într‑o formulare sintetică principalele drepturi democratice ale cetățenilor: „Românii fără deosebire de origine etnică, limbă sau religie se bucură de libertatea conștiinței, de libertatea învățământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociație și de toate drepturile stabilite prin legi[20]. Astfel, sub raport constituțional, România se înscria, prin noua sa lege fundamentală, în rândul celor mai avansate state democratice ale lumii.

În statul întregit, Basarabia, la mijlocul anilor interbelici, din punctul de vedere al numărului populației, erau aproape 2, 9 milioane de locuitori, din care români 56,2%[21]. Pornindu‑se de la aceste realități postbelice s‑a trecut la marile reforme ale primului deceniu de după Unire, reforme care au inclus și învățământul românesc din Basarabia, cu trăsături specifice acestei provincii istorice. Cele mai multe date provin din acel secol de tristă amintire pentru românii basarabeni, vremea ocupației rusești (1812‑1918).

Astfel, putem aduce în discuție ultima statistică rusească asupra școlilor din Basarabia, cea din 1911. La o populație estimată atunci de 2,5 milioane de locuitori erau 1522 școli cu 101.375 elevi[22]. Însă la 100 de copii de vârstă școlară urmau cursurile doar 10,1[23].

După unirea Basarabiei cu România în fruntea învățământului din fosta provincie rusească s‑a aflat Ștefan Ciobanu, cunoscută personalitate a culturii românești din Basarabia, eminent profesor și viitor academician al României. El s‑a adresat Ministerului Instrucțiunii din România, cerând să se trimită peste Prut profesori și învățători în număr cât mai mare. Numărul insuficient de cadre didactice în Basarabia postbelică era motivat de faptul că războiul provocase multe pierderi populației basarabene, iar pe de altă parte, un număr foarte mare de profesori și învățători din școlile basarabene nu cunoșteau suficient, unii chiar deloc limba română, predând în școlile rusești. Prin urmare, pentru a transforma școlile rusești în școli românești trebuia să se formeze un personal didactic nou. În mod special, trebuie să remarcăm că pentru predarea unor discipline din învățământul secundar (limba română, istorie, geografie) au venit profesori din Vechiul Regat, dar pentru majoritatea obiectelor de studiu au fost reținuți la catedră profesorii de dinainte de 1918.

Un moment important în dezvoltarea învățământului la nivel național a fost adoptarea și aplicarea Legii pentru învățământul primar al statului și învățământului normal primar, în iulie 1924, care stabilea că învățământul primar cuprindea: școala de copii mici; școala primară; școlile și cursurile de adulți; școlile și clasele pentru copii debili și anormali educabili. Învățământul primar se preda atât în școlile publice, cât și în cele particulare; el era unitar pe tot cuprinsul României; era obligatoriu și gratuit. De asemenea, se preciza că învățământul primar în școlile statului se preda în limba română. Școala primară cuprindea șapte clase, primii patru ani pentru cultură generală, următorii pentru învățământ practic utilitar[24]. Pentru România de atunci, în domeniul educației, această lege a fost foarte importantă, deoarece se adresa direct celei mai mari părți a populației și celor mai mulți copii de vârstă școlară. Era vital ca legea să fie aplicată în condiții cât mai bune, mai ales în mediul rural, unde analfabetismul era o realitate dureroasă.

Pentru Basarabia situația era și mai gravă, în raport cu alte provincii istorice româneşti – Banat, Transilvania, Bucovina – deoarece aici procentul știutorilor de carte, deși a crescut de la 19,4% în 1897 la 38,1% în 1930, era totuși mic, chiar în comparație cu media generală pe țară, adică 57% din totalul de 14.485.914 locuitori care aveau peste 7 ani, pentru același an 1930. Dintre cele nouă regiuni istorice, Basarabia era pe ultimul loc, pe primul situându‑se Banatul cu 72%, urmat de Transilvania și Bucovina[25].

Dacă ne gândim de la ce nivel s‑a plecat în 1918 în privința stării învățământului din Basarabia, atunci putem aprecia că aici progresul este notabil.

Trebuie să amintim eforturile pe care le‑au făcut în dezvoltarea învățământului național și a celui basarabean miniștrii dr. Constantin Angelescu, fruntaș liberal, care a îndeplinit funcția de ministru al Instrucțiunii Publice timp de peste un deceniu în anii marilor reforme interbelice și Ștefan Ciobanu, inimosul basarabean care și‑a asumat sarcina de coordonator al învățământului din Basarabia în timpul tranziției de la învățământul organizat de autoritățile țariste la cel românesc, din anii 1918‑1924.

Se cuvine să facem o apreciere în privința realizărilor din domeniul învățământului primar, în primul rând, cu cel mai mare impact în educația românească interbelică: rezultatele nu au fost totuși pe măsură, evoluția acestui nivel de instrucție fiind sinuoasă. Spre pildă, în direcția lichidării analfabetismului, rezultatele au fost mediocre, în comparație cu alte state. Astfel, în România anului 1938, numărul știutorilor de carte întrunea un procent de 70%, în timp ce în Cehoslovacia era 92% sau în Ungaria 84,8%[26].

Aceste rezultate, deși importante față de perioada antebelică, au fost nesatisfăcătoare, deoarece în anii interbelici starea materială a populației nu era dintre cele mai bune, dar și din cauza unei anumite mentalități, potrivit căreia pentru munca pământului nu era nevoie de multă învățătură[27].

Dacă ne referim la Basarabia, după cum aprecia istoricul basarabean A. Boldur, în învățământul din această provincie sub regimul românesc s‑a produs o adevărată revoluție culturală: numărul școlilor, învățătorilor și școlarilor crește necontenit: în anul școlar 1920‑1921 existau 1.746 școli unde profesau 2.746 cadre didactice și care cuprindeau aproximativ 140.000 de copii înscriși; aceste cifre cresc constant, așa încât în 1939 existau 2.718 localuri de școală, cu 5.581cadre didactice și aproape 350.000 de elevi înscriși[28]. Aceste creșteri sunt impresionante, însă vin altele care coboară nivelul învățământului ca eficiență și calitate, caracteristică identificabilă la nivel național. Astfel, abandonul școlar era o trăsătură a școlii românești, inclusiv în Basarabia. De pildă, între anii 1921‑1932 au fost înscriși în școlile rurale 16 milioane de elevi, dintre care au absolvit doar 730.000, cu o medie anuală de 70.000 de elevi. Situația era similară și în învățământul superior: spre exemplu, la Facultatea de Drept au fost înscriși în intervalul 1921‑1932 un număr de 122.035 studenți și au obținut licența doar 8.673!

Mai semnificativ ni se pare faptul că din totalul absolvenților de școală primară de la sate, numai 4% urmau o școală secundară (liceu), 1,4% o școală profesională și 0,3% una universitară[29]. Nu putem omite din această analiză realitatea că efortul financiar al statului pentru învățământ era important, dar mic față de alte state. Pentru anii 1921‑1932, situația se prezenta astfel: România a alocat din buget circa 12,5%, pe când în Olanda, pentru aceeași perioadă, s‑a alocat un cuantum de 25% din buget[30].

Învățământul din Basarabia a rămas și în anii interbelici cu propriile caracteristici, date fiind realitățile din această parte a României, care avea propria sa istorie de după 1812, o istorie ce cuprindea, firesc, și sistemul de învățământ. Legea învățământul din 1924 venea să reconecteze sistemul de învățământ din această zonă a Țării reîntregite la învățământul național, fundamentul dezvoltării culturii românești de tip european în noul spațiu național de după 1918.

Învățământul preșcolar public nu exista în Basarabia antebelică, lipsind ca obiectiv un sistem de instrucție pentru copii de până la 7 ani. În zece ani, din 1923 până în 1933, numărul grădinițelor din Basarabia era de 323, pentru ca în ianuarie 1939 să ajungă la 457[31].

Ciclul de învățământ primar, unitar la nivelul întregii Românii, după 1924, a beneficiat de aplicarea legii din același an. Astfel, în 1940 existau în Basarabia 2.628 școli primare, cu 4.653 săli de clasă și personal didactic alcătuit din 7581 de învățători și maiștri[32].

Pentru pregătirea învățătorilor basarabeni s‑a pus accentul pe învățământul normal, care a plecat în 1918 cu 3 școli normale, ca în 1926 numărul lor să ajungă la 10, din care 3 în Chișinău, iar restul în orașele: Hotin, Soroca, Bălți, Orhei, Tighina, Ismail și Cetatea Albă[33].

Transformări importante s‑au produs și în învățământul secundar, mai ales după ce s‑a adoptat și aplicat Legea învățământului secundar, care cuprindea mai multe forme de pregătire, în care aveau acces elevii care absolviseră cursurile școlii primare. În Basarabia, acest nivel de pregătire școlară a făcut reale progrese, ca de altfel la nivelul întregii țări. Au fost înființate 12 școli elementare și de meserii și 13 gimnazii și licee industriale, lăsând cu mult în urmă numărul de 4 școli profesionale pe care le avea Basarabia sub ocupația țaristă[34]. Spre sfârșitul perioadei interbelice[35], în 1940, existau în Basarabia 17 licee de băieți, 9 licee de fete și 24 gimnazii și școli medii[36]. Putem aprecia că învățământul secundar se bucura de un real prestigiu, iar exigențele dascălilor erau unanim recunoscute. Învățământul liceal se încheia cu examenul de bacalaureat, care se desfăşura într‑o atmosferă de maximă seriozitate, rata pomovabilității fiind de circa 40%[37].

O problemă cu care s‑a confruntat învățământul secundar românesc în Basarabia după 1918 a fost aceea a ineficienței personalului didactic calificat. Dintre profesorii ruși, nu toți au depus jurământul de credință față de statul român. Au suplinit acest număr cadre didactice din restul României sau învățători calificați ridicați la rangul de profesori. Trebuie remarcată evoluția pozitivă a învățământului profesional din Basarabia, aproape inexistent înainte de 1918. În acest sens se poate aminti Școala Națională de Viticultură din Chișinău, dotată cu toate anexele necesare, între care o stațiune experimentală de viticultură și vinificație[38]. Portivit datelor oferite de Ștefan Ciobanu, în anul școlar 1938/1939 funcționau în Basarabia 9 școli profesionale de fete, cu 62 de profesori; 9 școli de arte și meserii cu 133 de profesori; 3 școli comerciale cu 22 de profesori; 6 școli comerciale extrabugetare de băieți și 3 școli comerciale extrabugetare de fete[39].

Paralel cu învățământul public s‑a dezvoltat și în Basarabia învățământul privat. Statul român a manifestat o largă toleranță pentru școlile particulare. Acestea erau întreținute de comunitățile religioase, particulari, societăți culturale. Astfel, Congresul liceelor particulare din Basarabia, desfășurat în 1922, luând în dezbatere problema regulamentului de funcționare al acestor școli, a decis ca, până la întocmirea unui proiect de lege, ele să funcționeze pe baza legii din 1914[40].

Problemele pe care le ridicau școlile particulare în Basarabia erau foarte serioase și de multe ori nu erau un factor care să contribuie ca liant al națiunii întregite. Situații de acest gen nu erau doar în Basarabia, ci și în alte zone ale României, spre pildă, în Transilvania. Minoritarii dintre Prut și Nistru, slavi sau rusofoni, precum și maghiarii din Transilvania aveau uneori atitudini ostile față de statul român, față de români. Astfel, în 1922 funcționau în Basarabia un număr de 56 de școli particulare, cu 5.000 de elevi. Un ziar al timpului scria că acestea erau conduse de străini, cu un corp didactic hibrid, nepregătit, cu programe cu totul străine de normele, legile și regulamentele școlilor românești, predându‑se toate obiectele în limba rusă, independent de naționalitatea elevilor, fără nicio obligație către stat[41]. Pornind de la aceste realități s‑au luat măsuri în consecință, de pildă, obținerea unui certificat de stat, de studii, presupunea ca elevii, cursanții să‑și susțină examenele de absolvire numai în școlile statului, înaintea comisiilor numite de Ministerul Instrucției Publice.

În urma unei vizite întreprinse la Chișinău, în 1922, ministrul Instrucțiunii, dr. C. Angelescu, afirma: „Școlile particulare vor fi fără excepție românizate în sensul că toate obiectele se vor preda în limba română, predându‑se în plus și limba minoritară respectivă și religia respectivă…Nu pierdeți vremea cu legile rusești. Ei bine, au fost legi rusești, de acum înainte cred că veți admite să fie legi românești”[42].

Această situație a grăbit adoptarea în 1925 a Legii învățământului particular, care a pus ordine în acest tip de învățământ, fără a știrbi drepturile și libertățile minoritarilor înscrise în Constituția din 1923. Organizarea învățământului particular era coordonată și supravegheată de ministerul de resort, iar rezultatele aplicării sale s‑au văzut cu timpul. Spre exemplu, în 1938, existau în Basarabia 97 de școli particulare primare și secundare, dintre care 10 românești, 75 evreești, 5 germane, 4 poloneze, 1 ucraineană, 2 rusești[43].

Important este de precizat că, îndrumarea și supravegherea învăță­mântului primar public și particular, precum și a celui secundar le exercita statul, prin ministerul de resort. Nici o școală publică sau particulară nu se poate înființa fără autorizația Ministerului Educației Naționale și fără a se conforma Legii învățământului, în funcționarea ei. Ministerul cercetează și aprobă regulamentele și programele școlilor particulare[44]. Spre pildă, se mai preciza în lege faptul că în școlile publice și particulare de nivel primar nu se pot întrebuința pentru învățătură decât cărți (manuale) aprobate de Ministerul Educației Naționale. Învățătorii sunt liberi să‑și aleagă dintre cărțile aprobate pe cele socotite mai bune[45]. Deși lucrurile din acest punct de vedere erau clare prin lege, încă din 1925, nici astăzi, la un secol de la Unire, ministerul care coordonează educația și învățământul nu a rezolvat această chestiune, zisă a manualelor școlare! Peste tot în România, prin urmare și în Basarabia, și putem sublinia, îndeosebi, Școala era principala (și cel mai ades singura) instituție de cultură din lumea satului. Serbările școlare, organizate cu prilejul aniversării unor evenimente sau personalități, se bucurau de o largă participare a țăranilor, la fel și serbările de sfârșit de an școlar. Deseori, în școală se organizau Conferințe pe teme de interes public, privind muncile agricole, semnificația unor sărbători religioase, igiena, sănătatea. În multe comune rurale se desfășurau cursuri cu adulții doritori să învețe scrisul și cititul[46]. De asemenea, învățătorul era o personalitate respectabilă și respectată în lumea rurală. El era un model pentru elevi, iar părinții îi cereau adesea sfatul în legătură cu viitorul copiilor, precum și cu aspecte ale vieții cotidiene. Din această perspectivă, în Basarabia, cadrul didactic, în mediul rural, dar și în cel urban, devenea un factor de întărire a conștiinței naționale, de cunoaștere mai profundă a limbii române, dar și de apărare, în general a românismului în fața încercărilor de propagandă a comunismului bolșevic care veneau din U.R.S.S. Deseori aceste tentative de atragere a populației de partea adversarilor României luau aspecte violente, cu deosebire în zona de graniță, pe Nistru. Mulți dintre învățătorii și profesorii veniți din Țara Mamă de la vest de Prut erau buni români și cadre didactice bine pregătite și care au contribuit la ridicarea nivelului cultural național în spațiul pruto‑nistrean.

Firește, un sistem de învățământ național nu se poate concepe fără învățământul superior, un reper important al nivelului cultural‑ştiințific la care a ajuns un stat, un popor, numărul și calitatea absolvenților școlilor superioare dând măsura reală a modernității într‑o țară și deschizând‑o universalului. Pe plan național învățământul superior în anii interbelici a cunoscut o apreciabilă extindere, mai vechilor centre universitare din București și Iași adăugându‑li‑se acum cele din Cluj, Cernăuți, Chișinău, Timișoara, Oradea.

Basarabia venea în 1918 cu zestre săracă din acest punct de vedere. Înainte de Unireaprecia A. Boldurîn Basarabia nu exista nici o școală superioară. Și se știe câte dificultăți întâmpina ideea învățământului superior în Basarabia[47]. Cererile basarabenilor adresate guvernului rus au rămas doar tentative, fără vreun rezultat, atunci când s‑a cerut, spre exemplu inființarea unui Institut Superior de Agricultură[48].

Situația din Basarabia în ce privește dezvoltarea și organizarea învățământului superior nu a rămas în afara preocupărilor guvernelor de la București, iar o legislație specială, mai ales după 1928, a contribuit la creșterea calității acestui tip de învățământ, de apreciat în mod deosebit fiind accentuarea caracterului său aplicativ prin crearea unor școli superioare în domeniile tehnic, comercial, arte, dintre care s‑au remarcat: Politehnica din Timișoara și Iași, Școala Națională Politehnică, în 1920, Școala Superioară Industrială din Cluj, s‑a înființat în 1920, la care s‑au adăugat Academiile de Arhitectură și Arte frumoase, de Muzică și Artă Dramatică, de Înalte Studii Comerciale, Industriale și Agronomice[49].

În acest vast program de dezvoltare a învățământului superior s‑a înscris și Basarabia, obținându‑se rezultate notabile, dacă luăm în considerare moștenirea țaristă și timpul relativ scurt cât Basarabia a făcut parte integrantă din statul român, marcat de consecințele grave ale Primului Război Mondial, de propaganda agresivă a URSS, de crearea unei așa-zise Republici Moldovenești în spațiul transnistrean.

Încă din 1918 s‑a înființat la Chișinău, sub preşedinţia lui Pantelimon Halippa, Universitatea Populară, unde au predat profesori remarcabili din Chișinău și din alte părți ale României, universitate care a creat aici prima mare bibliotecă românească. Buletinul universității, editat la Chișinău, era subvenționat de către statul român[50]. Acestei instituții de învățământ superior i s‑a adăugat învățământul superior muzical, care s‑a desfășurat în trei instituții de profil: Conservatorul Naţional, Conservatorul Municipal şi Conservatorul Unirea[51].

Un eveniment notabil în evoluția învățământului superior basarabean l‑a constituit înființarea Facultății de Teologie din Chișinău, prin decizia din 11 septembrie 1926 a Ministerului Instrucțiunii Publice, care făcea parte din universitatea ieșeană. Facultatea continua buna tradiție a Seminarului Teologic, înființat de marele român, prelat al Basarabiei, mitropolitul Gavriil Bănulescu‑Bodoni, în 1813.

Arhiepiscopul Gurie aprecia la inaugurarea acestei facultăți: Deschiderea Facultății de Teologie din Chișinău este un eveniment de rară însemnătate națională românească. Prin inaugurarea acestei facultăți în Chișinău se înfăptuiește o dorință adâncă a clerului și credincioșilor din Basarabia, de a avea în apropiere, în capitala provinciei, o școală superioară[52]. La rândul său, cu același prilej, ministrul Ion Petrovici declara, între altele, că inaugurarea facultății poate fi considerată un eveniment național înscris la loc de frunte între realizările de seamă ale țării reconstruite[53]. Aceleași gânduri le‑a exprimat istoricul Ioan Lupaș, delegatul Academiei Române, care spunea că Facultatea de Teologie din Chișinău, sub aripa ocrotitoare a Universității din Iași, va continua tradiția acestui vechi și glorios așezământ cultural [Seminarul Teologic], într‑o Basarabie doritoare de carte și de cultură națională[54].

O altă instituție importantă de învățământ superior creată în Basarabia a fost Facultatea de Agronomie din Chișinău. În 9 aprilie 1933 a fost publicată legea prin care Secția de Agronomie a Facultății de Științe din Iași era transformată în Facultate de Agricultură și mutată la Chișinău. O mai veche dorință a basarabenilor s‑a împlinit acum, și anume aceea de a avea învățământ superior în domeniul agriculturii, domeniu în care era ocupată majoritatea populației Basarabiei.

Eminentul om de cultură basarabean A. Boldur scria că „în general cultura poporului a progresat mult datorită naționalizării școalei și sub regimul politic românesc s‑a produs o adevărată revoluție culturală”, după o analiză succintă a succeselor înregistrate în domeniul învățământului din provincia revenită la Ţara Mamă în perioada 1920‑1939.

Pe ansamblul României, învăță­mântul și, în cadrul său, și cel superior, trebuie apreciat la justa valoare, iar pentru aceasta facem apel la surse credibile, obiective din epoca interbelică, și anume, Enciclopedia României, prin analiza făcută de Iosif Gabrea, care concluziona că învățământul are rol reglator în societate, pe care trebuie să‑l înțeleagă factorii decidenți, statul având datoria de a înlesni tinerilor găsirea locurilor căutate, în acord cu interesele sociale și cu pregătirea primită de ei; și dreptul de a interveni mai de aproape în rolul de coordonator și diriguitor în orientarea viitoare a tinerilor spre diferite școale, numai așa s‑ar putea pune întregul sistem școlar din țară în acord cu structura și nevoile vieții sociale[55].

Astăzi, în limitele granițelor politice ale Republicii Moldova, care acoperă teritorial doar o parte din Basarabia istorică, preocuparea pentru reîntregirea în cultura națională a spațiului pruto‑nistrean cunoaște o revigorare în cadrul unui proces totuși sinuos, cu ritmuri și rezultate inegale. Învățământul din R. Moldova este, evident, partea acestui proces, influențat, din păcate, de factorul politic intern, dar și de cel geo‑politic al estului european.

În cei aproape 30 de ani de suveranitate a Moldovei dintre Prut și Nistru, la care se adaugă alți 20 de ani în granițele României Mari, românismul, prin limba națională și alfabetul latin, ca să amintim doar două componente ale acestui fenomen istoric firesc în Basarabia, este o valoare certă, redobândită, comoara din adâncuri scoasă la lumină.

Prof. dr. Vasile Păsăilă

Note:
[1] D. Gusti, Individ, societate și stat în Constituția viitoare, în Noua Constituție a României. 23 prelegeri publice organizate de Institutul Social Român, p. 425.
[2] Constantin Kirițescu, Criza învățământului secundar și reforma liceului, în Arhiva pentru Știința și Reforma Socială, an VII, nr. 1,1928, p. 23.
[3] Ibidem.
[4] Ioan Scurtu, Stelian Stoian, Integrarea Basarabiei în cadrul statului național unitar român. Constituția din martie 1923, în volumul, Istoria Basarabiei. De la începuturi până în 1998, Editura Semne, ediția a II a revăzută și adăugită. Coordonator Ioan Scurtu, București, 1998, p.130; Ioan Scurtu, Învățământul. Ştiința și cultura Basarabiei integrate în statul național unitar român, în revista Limba română, nr. 5‑6, anul XXII, 2012.
[5] Enciclopedia României, vol.I, Organizația învățământului în România de M. Popescu‑Spineni, Iulian Peter și Iosif I. Gabrea, 1938, p. 444.
[6] Ibidem, p. 446.
[7] Ștefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă,Editura Enciclopedică Gheorghe Asachi, Chișinău, 1992, p. 31.
[8] Ibidem.
[9] Academia Română, Istoria românilor, vol.VI, Românii între Europa clasică și Europa luminilor (1711‑1821), Editura Enciclopedică, București, 2002, p. 719.
[10] Ștefan Ciobanu, op. cit., p. 167.
[11] Istoria românilor, vol. VII, tom I, pp. 211‑221.
[12] Ștefan Ciobanu, op. cit., p. 141.
[13] Ioan Scurtu, Viața cotidiană a Românilor în perioada interbelică, Editura RAO, București, 2001, p. 216.
[14] Ștefan Ciobanu, op. cit.,p.144.
[15] Monitorul oficial, nr. 8 din 10/23 aprilie 1918.
[16] Istoria Basarabiei. De la începuturi până în 1998, op. cit., p.130.
[17] Istoria Basarabiei. De la începuturi până în 1998, p.135.
[18] Dreptatea din noiembrie 1921.
[19] Pantelimon Halippa, Basarabia în anul 1921, în Viața Basarabiei din 25 ianuarie 1922.
[20] Apud, Istoria Basarabiei. De la începuturi până în 1998, p.137.
[21] Recensământul populației României din 29 decembrie 1930, vol. I, partea I; vol II, partea a II‑a; Sabin Manuilă, Studiu etnografic asupra populației României, 1940, în Istoria Basarabiei. De la începuturi până în 1998, p.138.
[22] Ion Nistor, Basarabia sub gospodărirea românească, București, 1941, p.14.
[23] Istoria Basarabiei. De la începuturi până în 1998, p.161.
[24] Enciclopedia României, op. cit. vol. I, pp. 469‑471.
[25] Ibidem, p. 143.
[26] Academia Română, Istoria Românilor, vol. VIII, România întregită (1918‑1940), Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 663.
[27] Ibidem, p. 662
[28] A. Boldur, Istoria Basarabiei, Editura Victor Frunză, București, 1992,p.508.
[29] Ioan Scurtu, Viața cotidiană a Românilor în perioada interbelică, Editura RAO, București, 2001, p. 216.
[30] Enciclopedia României, op. cit., 476.
[31] Ion Nistor, op. cit., p.14; A. Boldur, op. cit., p. 508.
[32] Istoria Basarabiei, op. cit., p. 162.
[33] Ibidem; A. Boldur, op. cit., p. 509.
[34] Enciclopedia României, vol. I op. cit., 471.
[35] A. Boldur, op. cit., p. 509.
[36] Ibidem.
[37] Academia Română, Istoria Românilor, vol. VIII, op. cit., p. 664.
[38] Istoria Basarabiei, op. cit., p. 163.
[39] Ștefan Ciobanu, La Bessarabie, sa population, son passe, sa culture, București, 1941, p. 90.
[40] Istoria Basarabiei, op. cit., p. 164.
[41] Ibidem.
[42] Valeriu Popovici, Școala superioară din Basarabia în anii 1918‑1946, unele reflecții, în Cugetul, nr. 4/1992, Chișinău.
[43] Istoria Basarabiei, op. cit., p. 164.
[44] Ibidem.
[45] Ioan Scurtu, Istoria civilizației românești:Perioada interbelică (1918‑1940), Editura Enciclopedică, București, p. 230.
[46] A. Boldur, op. cit., p. 509.
[47] Dare de seamă ‑ raport al Delegației Gubernale pentru a 44‑a Adunare Gubernală Zemstvială cu privire la tipul Institutului de Agricultură, proiectat, Chișinău, 1913, apud, A. Boldur, op. cit., p.509.
[48] Enciclopedia României, vol. I op. cit., 471.
[49] Istoria Basarabiei, op. cit., p. 164.
[50] Valeriu Popovici, op.cit., în Cugetul, nr. 4/1992, Chișinău.
[51] Luminatorul din 1 noiembrie 1926, apud, Istoria Basarabiei, op. cit., p. 164‑165.
[52] Ibidem.
[53] Ibidem.
[54] A. Boldur, op. cit., p. 508.
[55] Enciclopedia României, vol. I op. cit., 481.

Total 2 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Vasile Pasaila

Vasile Pasailă – Profesor, licenţiat în istorie, doctor în istorie/gradul I didactic. Născut: 13 septembrie 1950, Com. Straja, Jud Suceava, România Domeniul ocupaţional: Colegiul Naţional “Elena Cuza” Bucureşti Educaţie şi formare:  1965  –   1969  –  Liceul Teoretic Vicovul de Sus, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*