Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Cultură naţională, multiculturalism şi dialog intercultural » Vasile Pasailă: Cultura – factor de consolidare și modernizare a României întregite după 1918

Vasile Pasailă: Cultura – factor de consolidare și modernizare a României întregite după 1918

Realizarea statului național unitar prin actele plebiscitare din 1918, Marea Unire, suma vieţii noastre istorice, după o expresie eminesciană referitoare la dobândirea suveranității naționale, a deschis noi orizonturi culturii, vieții spirituale, domenii care au cunoscut o înflorire fără precedent în anii dintre cele două Războaie Mondiale. Mircea Eliade, un adevărat purtător de cuvânt al generației tinere din perioada interbelică, era convins că românii se pot impune prin cultură: Avem datoria să lărgim considerabil orizontul cultural românesc, deschizând fereastra către universuri spirituale rămase până atunci inaccesibile[1]. Intuiția lui Eliade s‑a dovedit a fi corectă, iar anii de după Unirea ce mare au fost cei mai rodnici, din punctul de vedere al înfăptuirilor spirituale, din întreaga istorie a poporului român. Prin vârfurile sale, în variate domenii – de la matematică, la medicină, socio­logie, istoriografie, filosofie, muzică, sculptură, literatură, arhitectură etc. – românii s‑au remarcat prin operele lor în conștiința Europei și a lumii[2].

Înlăturarea barierelor politico-naționale a permis accesul larg al tuturor cetățenilor la valorile culturii românești; totodată, noul spațiu statal a beneficiat de contribuția neîngrădită a tuturor provinciilor istorice, cu deosebire a celor unite în 1918 – Basarabia, Bucovina, Banatul și Transilvania – la prosperitatea și modernizarea României întregite. Menționăm aici și participarea minorităților etnice, fapt ce a îmbogățit și diversificat zestrea spirituală a țării. Descătușând energii­le, Unirea din 1918 a încercat, uneori în condiții dificile, de unde nu și puține eșecuri, o solidarizare a generațiilor, provinciilor, finalităților. Dar poate că particularitatea cea mai interesantă a epocii o constituie afirmarea în acelaşi spaţiu de cultură şi creaţie, alături de români a naţionalităţilor conlocuitoare[3].

Democratizarea societății româ­nești după 1918, mai ales prin acordarea votului universal pentru bărbați, chemarea la viața politică activă a milioane de oameni a avut ca efect creșterea interesului pentru viața publică, dorința de informare, de instruire, de ridicare a nivelului de cultură al cetățenilor, indiferent de etnie, religie și stare socială[4].

Odată înfăptuit acest ideal prioritar – desăvârșirea unității național statale, societatea românească a fost pusă în fața unor opțiuni strategice în ceea ce privește politicile economice și sociale, reconstrucția relațiilor externe, pentru a garanta unitatea națională, dezvoltarea culturii, învățământului, științelor, artelor raporturile sale cu Occidentul. Fiecare grupare culturală și ideologică din epocă a încercat o reformulare a conştiinţei de sine a culturii române şi a propus o soluţie de dezvoltare pentru România[5].

Curentele de idei și personalitățile ce dau substanța culturii române din perioada interbelică au abordat din unghiuri diferite problematica‑matrice a culturii române în noul context european: tranziţia spre modernitate, reducerea decalajelor faţă de Occident, formula de evoluţie socială care ar fi potrivită cu specificul nostru naţional[6]. Confruntările dintre aceste curente au dat conținut dezbaterilor ideologice, culturale, politice și filosofice.

În general, intelectualii preocupați de cursul viitor de dezvoltare a țării lor formau două grupări largi, care pot fi desemnate sub numele de europenişti și tradiţionalişti. Primii tratau România ca parte componentă a Europei și insistau că statul român de după 1918 nu avea de ales, că trebuia să urmeze calea dezvoltării economice, socia­le și culturale bătută deja de Apusul urbanizat și industrializat[7]. Pe de altă parte, tradiţionaliştii subliniau caracterul agrar al României și căutau modele de dezvoltare bazate pe moștenirea sa socială și culturală unică[8]. Viziunea cea mai apropiată de realitățile timpului, împărtășită de foarte mulți intelectuali și personalități ale epocii asupra dezvoltării României întregite, avea în vedere atât moștenirea noastră istorică de civilizație și cultură, de unde trebuia pornit, cât și deschiderea spre Europa timpului, spre occidentalizare, spre modernizare, într‑o sinteză care trebuia să dea conținut unei civilizații și culturi potrivite României primei jumătăți a secolului XX, totul putând fi tradus în sintagma de la naţional spre universal.

Intelectualitatea interbelică, implicată puternic în realizarea Marii Uniri, considera că începea o nouă etapă în istoria neamului și că menirea oamenilor de cultură și știință era de a edifica o cultură superioară, care să fie la cotele cele mai ridicate ale realităților umanității, să contribuie la progresul universal și să se remarce prin pecetea particulară a geniului național românesc.

Fenomenul cultural românesc a depăşit, în perioada interbelică, formulele provinciale, constituindu‑şi o cale marcant naţională de afirmare. Aceasta a dat culturii române nu numai o notă proprie din punctul de vedere al istoriei culturii, ci şi o marcă valorică de rang european şi universal[9]. Această realitate istorică era împărtășită de o întreagă pleiadă de oameni de cultură valoroși, între ei pomenind ca promotori pe: Eugen Lovinescu, Tudor Vianu, Simion Mehedinți, Mircea Eliade sau Liviu Rebreanu. Acesta din urmă aprecia că: După desăvârşirea unirii neamului românesc, trebuie să urmeze negreşit afirmarea în faţa lumii ca factor cultural. Energiile spirituale ale unui popor cu o vitalitate extraordinară, cu mari daruri fireşti vor trebui să producă în domeniul artelor şi al culturii valori încă nebănuite prin care să ne dobândim locul de cinste în concertul civilizaţiei universale[10].

Ţara noastră a devenit aptă – va consemna și Tudor Vianu – să intre în marele dialog universal al culturilor, aducându‑şi cu mai multă rodnicie contribuţia la reformularea sau soluţionarea unor probleme‑cheie ce confruntau conştiinţa umanităţii[11]. În același sens se exprima și savantul Simion Mehedinți, care, în discursul de recepție la Academia Română din 6 iunie 1920, spunea că mai ales acuma, după întregirea politică, toate naţiunile pământului aşteaptă să vadă ce vrem să fim şi ce loc voim să ocupăm în cadrul istoriei universale[12].

Mutațiile care au intervenit la nivel european și global după semnarea Tratatelor de Pace (1919‑1923) care au încheiat Primul Război Mondial, schimbările de ordin geopolitic în centrul și estul Europei, noua configurație politică, etnică, culturală și religioasă a României postbelice au stimulat și potențat participarea activă a statului român întregit la viața internațională, la schimbul de valori, a asigurat reluarea și dezvoltarea legăturilor cu centrele culturale ale Ocidentului. Publicarea unor valoroase rezultate ale cercetărilor științifice românești în străinătate, traducerea unor opere literare în limbi de circulație mondială, expunerea unor opere de artă la expoziții internaționale sau audie­rea unor compoziții de valoare ale muzicii românești (C. Brâncuși, G. Enescu), participarea României la mari Expoziții internaționale (Paris, New York), participarea tinerilor sportivi români la competiții internaționale și obținerea primelor medalii olimpice în 1924 și 1936 (Paris, Berlin) etc. au contribuit substanțial la valorificarea potențialului cultural‑științific național la cele mai înalte exigențe europene și mondiale și, în același timp, la afirmarea mai puternică a românilor față de perioada anterioară Marii Uniri, în câmpul creației originale de valoare universală. Pentru a ilustra mai bine efervescența spirituală din anii interbelici apelăm la cele scrise de Mircea Eliade, un adevărat mentor al generației sale, foarte tânăr pe atunci: Când am început noi să scriem, prin 1925, nici un «ideal naţional» nu se solicita în imediat. Am fost cei dintâi români care puteam face şi altceva decât istorie naţională, filologie românească şi profetism cultural – fără să avem sentimentul că trădăm cauza neamului. Am avut o libertate care se cucerise cu foarte mult sânge şi cu foarte multe renunţări, şi nu ştiu dacă eram întotdeauna conştienţi de imensele sacrificii făcute de înaintaşii noştri pentru ca noi să putem pleca în India sau în Statele Unite, să‑i putem discuta pe Freud sau pe André Gide la «Fundaţia Carol» în faţa a două mii de persoane, să putem vorbi de autonomia culturii, de primatul spiritualului, de neangajare şi aşa mai departe […][13].

Imperativele integrării naționale, ale consolidării structurilor statale de după 1918, ale modernizării societății românești și deschiderii spre Europa și universalitate s‑au realizat printr‑un amplu program de unificare legislativă, instituțională, economică, politică și culturală, având ca temei solid legea fundamentală a țării din 1923, așezământ constituțional adoptat de Parlament și promulgat de regele Ferdinand I Întregitorul.

Dezvoltarea și modernizarea educației, a școlii, a învățământului au reprezentat și acum un veac, ca și astăzi, o componentă esențială a vieții societății românești, nivelul culturii naționale fiind dat de calitatea învățământului, care după Unire trebuia unificat ca sistem și modernizat. Așa cum s‑a apreciat: Evoluţia învăţământului reprezintă o „cheie” esenţială pentru înţelegerea spiritului în care s‑a înfăptuit şi consolidat Marea Unire, pentru descifrarea multiplelor semnificaţii ale perioadei interbelice, pentru a stabili coordonatele României întregite în istoria modernă şi contemporană[14]. Aceste considerente ne‑au făcut să acordăm învățământului interbelic un spațiu mai generos în demersul nostru. Temeiul întregii legislații interbelice consacrate învățământului, reformării sale, a fost Constituția din 1923. În Legea fundamentală a țării din 1923 se prevedea: Învăţământul este liber în condiţiile stabilite prin legile speciale şi întrucât nu va fi contrar bunelor moravuri şi ordinei publice. Învăţământul primar este obligator. În şcolile statului acest învăţământ se va da gratuit[15]. Pe această bază s‑a adoptat legislația privind învățământul de toate gradele, cele mai importante fiind: Legea învățământului primar al statului și învățământul primar‑normal (26 iulie 1924), Legea privind învățământul secundar (15 mai 1928) și Legea pentru organizarea învățământului universitar (aprilie 1932)[16].

Sistemul educațional a fost redimensionat și sprijinit masiv prin fonduri de la bugetul statului, iar învățământul primar a fost prelungit de la 4 la 7 clase, astfel că, la sfârșitul perioadei interbelice, procentul știutorilor de carte din România a crescut de la o medie de 39% la 57% în 1930, iar în 1938 numărul celor care știau să scrie și să citească a ajuns la circa 70%, peste procentele din Grecia, Bulgaria sau Polonia[17].

Sub conducerea ministrului Instruc­ției Publice Constantin Angelescu – (1922‑1926); (1934‑1937), precum și a lui Dimitrie Gusti (1932‑1934) sistemul de învățământ a fost reformat și modernizat sub toate aspectele. Factorii politici au înțeles importanța strategică a programului de dezvoltare a culturii prin creşterea calitativă a învățământului și au sprijinit prin investiții consistente extinderea bazei materiale a învățământului și a rețelei sale instituționale. Astfel, din 1918 până în 1938, numărul școlilor și al elevilor a crescut de circa patru ori, iar al corpului didactic de peste cinci ori[18]. La fondurile alocate de stat s‑a adăugat și contribuția țărănimii. Pretutindeni populaţia rurală s‑a ridicat cu un avânt nebănuit şi din obolul şi munca ei a clădit, în toate unghiurile ţării, noi localuri de cultură naţională, care vor rămâne pentru totdeauna mărturia vie a dorinţei poporului de a se lumina, de a deschide ochii la o nouă viaţă[19]. Cunoscutul om de școală Constantin Kirițescu remarca în același context ideatic că: Apariţia pe scena vieţii publice a maselor ţărăneşti s‑a manifestat printr‑o sete de învăţătură, necunoscută până atunci. Şi nu numai de învăţătură elementară, necesară ţăranului pentru a se descurca în nevoile vieţii de toate zilele, pe care o dă şcoala primară, dar de cultură superioară, care deschide drumul în spre rolurile de conducere[20].

Se știe că nivelul calitativ și cantitativ atins de sistemul de învățământ superior (universitar) și postuniversitar dintr‑o anumită țară arată nivelul culturii și științelor dintr‑o societate la un moment dat. După Unire, învățământul superior s‑a dezvoltat într‑un mod deosebit, chiar dacă numărul studenților (media anuală) după 1930 era în România de aproape 2.6000, adică 0,14% din populația țării, sub procentele din Bulgaria, Polonia, Ungaria și Cehoslovacia, dar cu multe procente peste nivelul atins de România antebelică[21].

După 1918, structurile învățămân­tului superior s‑au consolidat, paralel cu diversificarea gamei de specializări, pentru a acoperi necesitățile complexe ale unei societăți moderne. Pe lângă universitățile cunoscute, de la București, Iași, Cluj, Cernăuți și Chișinău, au apărut institute politehnice, academii de profil comercial, industrial, agronomic, de muzică și artă dramatică, de arhitectură, de sport, de arte plastice, precum și Școala Superioară de Război din București. Aceste instituții, care s‑au afirmat prin standardul ridicat al procesului didactic și valoarea corpului profesoral, au devenit centre culturale puternice, în care s‑au format elitele economice, politice, intelectuale, artistice și militare ale perioadei, stimulând dezbaterile intelectuale și activitatea de cercetare științifică[22]. Personalitățile care au dominat atunci spațiul cultural au dat strălucire și învățământului românesc, care a beneficiat de mari dascăli și savanți cu o largă recunoaștere internațională precum: Dimitrie Pompeiu, Traian Lalescu, Gh. Țițeica, Horia Hulubei, Elie Carafoli, Daniel Danielopolu, Mihail Manoilescu, C.I. Parhon, N. Iorga, Gh. I. Brătianu, Ștefan Procopiu, Simion Mehedinți, C‑tin Rădulescu‑Motru, Lucian Blaga, Dimitrie Gusti și alții.

Mulți studenți străini, mai ales din Bulgaria, Polonia, Iugoslavia și Grecia, studiau la universitățile din România, iar studenți și alți intelectuali români plecau la studii în străinătate. Spre pildă, dr. Constantin Angelescu a sprijinit, în perioada ministeriatului său la Educaţie, înfiinţarea şi trimiterea unei delegaţii de istorici la Viena, pentru a întreprinde cercetări despre români în arhivele austriece, ulterior avându‑se în vedere organizarea de misiuni similare şi în alte centre precum Cracovia, Praga sau chiar Budapesta.

Cursuri postuniversitare erau organizate și în cele două școli din străinătate: la Roma (întemeiată de Vasile Pârvan) și la Fonteneau aux Roses, în Franța (creată de N. Iorga)[23].

O analiză atentă a şcolii superioare din România interbelică ne permite să identificăm câteva caracteristici ale acestui tip de învățământ, cu consecințe notabile în evoluția culturii interbelice: o primă trăsătură a fost deschiderea mai largă spre societate, o a doua se referă la deschiderea sa spre Europa; o alta privește implicarea politicului în cultură, mult mai pregnant decât în perioada antebelică. Din punctul de vedere al analizei noastre trebuie remarcat faptul că foarte mulți oameni politici, între ei și miniștri ai Instrucției Publice în anii interbelici, erau remarcabili intelectuali, chiar dacă erau angajați politic, unii chiar lideri de partide politice, astfel, îi putem aminti pe câțiva mai importanți: Nicolae Iorga, Octavian Goga, Ion. I.C. Brătianu, Vintilă Brătianu, Ion Nistor, Iuliu Maniu, Ștefan Ciobanu, Constantin Argetoianu, dr. Constantin Angelescu, Nicolae Titulescu, Take Ionescu, I. Gh. Duca; nu trebuie uitat nici aportul instituției monarhice în propășirea culturii, cunoscute fiind contribuțiile regilor Ferdinand I, Carol al II‑lea și a Reginei Maria; și, nu în ultimul rând, studenții României care proveneau, foarte mulți din rândul minorităților etnice, mai ales din provinciile unite cu România în 1918.

Deși progresele învățământului au fost incontestabile, în epocă s‑au formulat și păreri care amendau aprecie­rile exagerate în sens pozitiv. Astfel, după analiza lui Iosif Gabrea, în deceniul patru al secolului XX, statul român era încă dator în ceea ce privește ajutorarea tinerilor în găsirea locurilor de muncă în acord cu interesele sociale şi pregătirea primită de ei, precum şi în coordonarea şi diriguirea în orientarea viitoare a tinerilor spre diferite şcoale[24].

Știinţele au înregistrat succese remarcabile, multe dintre ele de valoare universală. Școlile științifice românești din domeniile matematicii, fizicii, medicinei, chimiei, tehnicii, istoriei, geografiei, geologiei, biologiei, sociologiei, științelor agricole etc. au fost ilustrate de nume de prestigiu, cu rezonanță națională și internațională: Octav Mayer, David Emmanuel, Gh. Țițeica, Grigore Moisil, Octav Onicescu, Dragomir Hurmuzescu, Nicolae Vasilescu‑Karpen, Ștefan Procopiu, Costin D. Nenițescu, Ludovic Mrazek, Simion Mehedinți, Emil Racoviță, Dimitrie Voinov, Grigore Antipa, Traian Săvulescu, Paul Bujor, Ion Borcea, Dr. Gheorghe Marinescu, C.I. Parhon, Mina Minovici, Nicolae Paulescu, Vespasian Pella, Petre P. Negulescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Tudor Vianu, Mihai Ralea, Anton Golopenția, Petre Andrei, Dimitrie Gusti, Alexandru Philipide, Ion Bianu, Sextil Pușcariu, Theodor Capidan, Alexandru Rosetti, Emil Petrovici, N. Iorga, C.C. Giurescu, Gh. I. Brătianu, Vasile Pârvan, Ion Nistor, Herman Obertth, Henri Coandă, Elie Carafoli, Petre P. Panaitescu, Ioan Lupaș, Ștefan Ciobanu, Andrei Oțelea etc.[25]

Literatura şi artele s‑au înscris la rându‑le pe linia marilor realizări din a doua jumătate a secolului al XIX ‑lea și începutul secolului al XX‑lea; în același timp, creatorii din aceste domenii s‑au dovedit receptivi la noi­le curente și tendințe, fapt reflectat în marea varietate de opere și modalități de expresie. Prin confruntarea benefică a diverselor stiluri, prin operele de referință, din domeniul literaturii, arhitecturii, picturii, sculpturii, muzicii, teatrului, sportului etc. românii au contribuit substanțial la afirmarea unui spirit, în egală măsură, național și european[26].

Presa a luat un mare avânt pe întreg teritoriul țării și a evidențiat existența, chiar în orașele mai mici, a unei vieți culturale notabile, pe alocuri de valoare națională. Tabloul presei din perioada interbelică era extrem de divers, atât sub raportul orientării, profilului, cât al ținutei grafice. O pondere semnificativă a căpătat presa editată în limbile minorităților naționale. Pe lângă sporirea tirajului, s‑a înregistrat modernizarea în diferite direcții: înființarea agențiilor de presă, a Societăţii Române de Radiodifuziune, a mai multor edituri aparținând ziarelor de mare tiraj etc.

Numărul ziariștilor a crescut, distingându‑se personalități de seamă, directori, redactori, reporteri etc. cu rol important în viața culturală și social‑politică a vremii[27].

Viața culturală, extrem de bogată și dinamică, se desfășura în cadrul unor instituții, publicații sau în jurul unor personalități deosebite. Astfel, putem identifica o serie de astfel de grupări active pe plan cultural: gruparea din jurul revistei Viaţa Românească, condusă de Garabet Ibrăileanu până în 1933; gruparea din jurul lui Eugen Lovinescu, a cenaclului și revistei Sburătorul, care a susținut orientarea modernistă în literatură și în planul criticii literare; gruparea din jurul lui Nae Ionescu și a ziarului Cuvântul, alcătuită din Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, C. Noica, Emil Cioran, toți angajați în edificarea unei noi spiritualităţi; Asociația Criterion, formată din elevii lui Nae Ionescu; Gruparea de la revista Gândirea, sub direcția lui Nichifor Crainic; Nicolae Iorga, prin publicația Neamul Românesc (1906‑1940); gruparea din jurul lui Dimitrie Gusti și a școlii monografice; Revista Fundaţiilor Regale (1934‑1947) a exercitat o influență importantă asupra literaturii și culturii române; Radiodifuziunea, cu un mare impact cultural și social, si‑a început emisiunile în 1928. Mulți intelectuali ai vremii, N. Iorga, M. Eliade, G. N. Cantacuzino, Vasile Voiculescu ș.a., au ținut conferinţe radiofonice[28], așa cum au fost celebrele Sfaturi pe întuneric, ale lui Nicolae Iorga; abia după 1939 tematica politică a început să ocupe un loc important în transmisiunile radioului românesc[29].

După Marea Unire din 1918, în România întregită s‑a înregistrat o reală dezvoltarea a învățământului, științelor, literaturii, artelor, a culturii în general. Pe de altă parte, societatea, în ansamblul ei, a simțit nevoia ridicării nivelului său intelectual, iar pe de altă parte, învățământul și știința au contribuit decisiv la programul economic al țării, prin formarea de specialiști, asigurându‑se astfel aplicarea în practică a descoperirilor realizate. La rândul lor, literatura și artele au generat o stare de emulație intelectuală, o rafinare a spiritului estetic[30].

Reformele democratice înfăptuite, mai ales, în primul deceniu interbelic (1918‑1928) au stimulat intersul cetățenilor pentru viața cetății precum și dorința dobândirii unor cunoștințe cât mai largi, în domenii variate. Pe acest fond, au apărut noi instituții de învățământ‑liceal și universitar, societăți științifice și culturale, ziare și reviste, edituri și tipografii care au stimulat, la rândul lor, dezvoltarea generală a societății[31].

În același timp, numeroși savanți, literați și artiști s‑au impus ca personalități de prim rang în plan european și chiar universal, creațiile lor primind o largă recunoaștere internațională. Presa a devenit extrem de diversificată, unele publicații constituindu‑se în port‑ drapelul unor curente literare, artistice, filosofice etc. Sincronismul culturii românești cu cea europeană a fost o realitate incontestabilă. Dincolo de avatarurile unei societăți cu multe componente învechite, tradiționale, ale unei economii în curs de modernizare, la nivelul elitelor, România s‑a înscris în anii interbelici în rândul statelor mediu dezvoltate ale Europei.

Mobilizarea energiilor considerabil sporite în urma înfăptuirii marelui act din 1918, performanțele remarcabile din mai multe ramuri ale științei, culturii, învățământului, a vieții spirituale în general, în condițiile unui schimb activ de valori pe plan internațional, au condus la integrarea României în Europa de atunci a statelor naționale. Acum un secol, România și românii au dat adevărata măsură a forței lor creatoare, a unei culturi care era expresia unei națiuni viguroase, deschisă modernității.

Note:
[1] Mircea Eliade, Memorii (1907‑1960), Editura Humanitas, București, 1991, p.144.
[2] Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria Românilor în secolul XX (1918‑1948), Editura Paidea, București, 1999, p. 30.
[3] Ion Agrigoroaiei, Gh. Iacob, Politică şi cultură în România interbelică, Curs universitar, Editura Universității Al. I. Cuza, Iași, 2015, p. 15; Gh. Platon și colaboratorii, Cum s‑a înfăptuit România modernă – o perspectivă asupra strategiei dezvoltării, Editura Universității Al. I. Cuza, Iași, 1993, p.332.
[4] Dumitru Micu, Ioan Scurtu, Ion Agrigoroaiei, Cadrul general de evoluţie a culturii în Istoria românilor, vol. VIII, România întregită (1918‑1940), coord. Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 640.
[5] Grigore Georgiu, Istoria culturii române moderne, Ediția a 2-a, comunicare.ro, București, 2002, p. 249.
[6] Ibidem, p. 250.
[7] Keith Hitchins, România. 1866‑1947, Editura Humanitas, București, 1996, p. 315‑342.
[8] Idem, Desăvârşirea naţiunii române, în Istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998, pp. 422‑428.
[9] Ion Agrigoroaiei, Gh. Iacob, op. cit., pp. 15‑16.
[10] Ioan Scurtu, Ion Agrigoroaiei, Istoria Românilor, vol. VIII, p. 640.
[11] Ion Agrigoroaiei, Gh. Iacob, op. cit., pp. 15‑16.
[12] S. Mehedinți, Caracterizarea etnografică a unui popor prin munca şi uneltele sale, în Discursuri de recepţie la Academia Română, Editura Albatros, București 1980, p. 140.
[13] Mircea Eliade, op.cit, p. 144‑149.
[14] Ion Agrigoroaiei, Gh. Iacob, op. cit., p. 24.
[15] Ioan Scurtu, Ion Agrigoroaiei, Petre Otu, Instituţiile, în Istoria românilor, vol. VIII, 2003, p. 217.
[16] Ibidem, pp. 217‑219.
[17] Ștefan Iancu, Ioan Scurtu, Învăţământul, ştiinţele şi tehnica (1918‑1940), în Istoria Românilor, vol. VIII, România întregită (1918‑1940), Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 663.
[18] Grigore Georgiu, op.cit., p. 254.
[19] Ion Agrigoroaiei, Gh. Iacob, op. cit., p. 26.
[20] Apud, ibidem, p. 32.
[21] Ștefan Iancu, Ioan Scurtu, op.cit., p. 664.
[22] Grigore Georgiu, op.cit., p. 254.
[23] Ștefan Iancu, Ioan Scurtu, op.cit., pp. 664‑665.
[24] Enciclopedia României, vol. I, Iosif Gabrea, Organizaţia învăţământului în România, p. 481.
[25] Ștefan Iancu, Ioan Scurtu, op.cit., pp. 665‑719.
[26] Dumitru Micu, Ioan Scurtu, Ion Agrigo­roaiei, op.cit. pp. 640‑641.
[27] Ibidem, p. 641.
[28] Grigore Georgiu, op.cit., p. 255.
[29] Dumitru Micu, Ioan Scurtu, Ion Agrigo­roaiei, op.cit. p. 752.
[30] Ibidem.
[31] Ibidem.

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*