Valentin Lipatti sau negociatorul prin excelenţă

Generaţia care a trecut prin experienţa tensionată a Războiului Rece încă îşi mai aduce aminte de un eveniment capital al anilor ’70: Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa. Dacă l‑am mai preţui ar trebui să‑l aniversăm la fiecare 1 august, data încununării cu succes a acesteia prin semnarea, la Helsinki, a Actului final. Pregătită şi finalizată între 1972‑1975, Conferinţa pentru securitate și cooperare a fost la fel de necesară ca şi Congresele de la Viena, din 1814/15, sau Berlin, din 1878, care au fixat, pentru un timp, condiţiile păcii pe continent. Diplomaţii şi plenipotenţiarii au calmat evoluţiile tot mai belicoase şi au oferit şefilor de stat şi de guvern din Europa, plus Statele Unite şi Canada, posibilitatea să adopte un document de valoare istorică. În acele împrejurări, România s‑a făcut remarcată pentru impunerea principiului tratamentului egal al statelor, indiferent de mărimea lor. Între marii negociatori ai păcii de la Helsinki s‑a aflat şi ambasadorul Valentin Lipatti. Îi consacru rândurile de mai jos cu convingerea că el a contribuit la refacerea numelui bun de ţară al României.

Descendent al unei familii cu stare, Valentin Lipatti, născut la 26 martie 1923, îşi face studiile la Paris şi Bucureşti şi, după o carieră didactică universitară şi una scriitoricească, ambele prodigioase, în 1964 intră în diplomaţie. El părăsise condiţia boierească a familiei sale, conacul, moşia şi casa de târgoveţi din Bucureşti pentru a trăi într‑un univers paralel cu al familiei rămasă în Elveţia. Pentru mulţi a fost o alegere ciudată. Fratele lui, Dinu, firav şi bolnăvicios, talent înnăscut, a fost atras de artă devenind pianist de geniu. Valentin, atletul cu chip de Discobol, a fost tentat de teatru – chiar a urmat doi ani la Conservatorul din Paris – dar va alege cariera universitară. Nici aceasta nu se va dovedi, până la urmă, potrivită cu firea lui. Odată intrat în diplomaţie, lui Valentin nu‑i mai trebuia decât o simplă ocazie pentru a‑şi valorifica talentul înnăscut de negociator. Două cariere paralele. Dinu, un răsfăţat al saloanelor şi sălilor de concerte, Valentin, un redutabil luptător în tranşeele politice ale Europei, cum singur se defineşte. Primul, artist indiferent la politică, al doilea, intelectual educat în adolescenţă şi tinereţe în ambianţa Parisului, atras de ideile în acţiune (iată o posibilă definiţie a politicii) ale stângii franceze. Cu puţin înainte de a părăsi lumea de aici, a ţinut să se confeseze: a fost şi va muri un intelectual de modă franceză, adică de stânga. O mărturisire asemănătoare o făcea şi Camus, pe care Valentin Lipatti l‑a cunoscut, cred, doar din lecturi: „Je mourrai à gauche, malgré elle, malgré moi”.

În România comunistă, cartea lui de vizită era, ca a multor intelectuali după război, de om greu asimilabil în sistem. Tradusese în română din Molière, Hugo, Beaumarchais, Balzac, Louis Aragon, Jean Anouilh, Paul Vilar, realizase un volum Teatrul francez contemporan, iar din literatura română tradusese în franceză opera lui Caragiale şi romanul Răscoala al lui Rebreanu. Publicase Montesquieu, gânditor iluminist, Le Dix‑huitieme siècle français şi două manuale de limbă franceză. Spre deosebire de alţi cărturari care au murit în puşcăriile politice în anii ’50, el a fost ceva mai norocos: s‑a salvat descărcând cartofi prin gările din Bucureşti, împreună cu George Macovescu, mărturisire la care am asistat surprins de amuzamentul pe care amintirea le‑o provoca la o cafea. Studiile la Paris, pe de o parte, şi întâlnirea cu Mihail Ralea îl ajută pe Lipatti să iasă din condiţia de „proletar cu carte” şi să ocupe funcţia de secretar al Comisiei naţionale române pentru UNESCO.

Odată cu venirea la conducerea Ministerului de Externe a Anei Pauker, în noiembrie 1948, diplomaţia românească fusese acaparată de ilegalişti, criteriul de selecţie devenind exclusiv fidelitatea faţă de partidul care urma să se instaleze la putere foarte curând. Au fost mici excepţii când regimul comunist a recurs la intelectuali pentru posturile de ambasadori: Mihai Ralea la Washington, Tudor Vianu la Belgrad, Iorgu Iordan la Moscova, Grigore Moisil la Ankara. Desprinderea de Moscova din anii ’60 şi orientarea naţională a politicii României au redeschis intelectualilor români porţile diplomaţiei. Aceasta este perioada în care Valentin Lipatti îşi începe cariera diplomatică. Francofon prin instrucţie şi educaţie, francofil în tradiţia românilor cu şcoală la Paris, el va fi numit în 1965 delegat permanent al României la Organizaţia pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură – UNESCO, poziţie de pe care, pentru prestigiul pe care şi l‑a câştigat rapid, va fi ales, în 1976‑1980, membru şi apoi vicepreşedinte al Consiliului Executiv al acestui forum universal. Etapa cea mai prodigioasă a carierii lui diplomatice se va dovedi cea de negociator şef al României la Conferinţa de la Helsinki şi şef al delegaţiilor României la reuniunile care au urmat acesteia până când, după dezmembrarea Uniunii Sovietice, Acordul final va fi considerat caduc şi inoperant pentru evoluţiile de pe continent.

Mă opresc la un episod din timpul negocierilor la Helsinki elocvent pentru tăria convingerilor lui Lipatti. În Los Angeles Times din 27 iunie 1975, un ziarist american publica un amplu articol consacrat exclusiv diplomatului român din care reproduc un scurt paragraf: „Un diplomat curajos de dincolo de Cortina de Fier i‑a făcut pe ruşi să scrâşnească din dinţi…România a luptat mai puternic chiar decât puterile apusene pentru acordul Conferinţei pentru securitate cu privire la notificarea prealabilă a manevrelor militare la 150 de mile depărtare de orice frontieră europeană. Statele Unite nu erau deosebit de interesate în legătură cu această problemă, posedând metode de detecţie prin satelit pentru supravegherea mişcărilor militare. Pentru români însă, acest lucru era cel puţin o formă de protecţie împotriva unei «a doua Pragă» din partea aliatului sovietic” (Valentin Lipatti, În tranşeele Europei, 1993). Acelaşi ziarist notează: „un diplomat străin afirmă că Lipatti a mers atât de departe încât l‑a dojenit odată, mai în glumă, mai în serios, într‑o discuţie particulară. El i‑a spus ceva de genul: «Nu sunteţi îngrijorat că vă veţi trezi în faţa unui pluton de execuţie când vă veţi întoarce acasă, după felul în care i‑aţi împuns mereu pe ruşi aici?»” (ibid.). Nu, Lipatti nu era timorat, Bucureștiul gândea altfel politica decât în vremea când trebuise să descarce cartofi pentru a se salva.

Rămâne de înţeles corect preferinţa politică a lui Valentin Lipatti. Ca om de stânga, el nu are nici o datorie faţă de Marx şi Engels. În anii ideologiei staliniste, conferenţiar la Facultatea de limbi romanice şi clasice la Universitatea Bucureşti, Lipatti a ales să traducă şi să publice Montesquieu, gânditor iluminist şi Valori franceze (1955). Nu a fost şi nu putea fi un militant comunist de extracţie dogmatică, un proletar care îndeamnă masele la câştigarea puterii politice. Nimic din biografia lui nu‑l recomanda pentru un rol de activist. Se mişca liber în lumea ideilor politice, aşa cum se mişca dezinvolt şi elegant în lumea elitelor intelectuale. Rămăsese ceea ce fusese: un burghez, sau mai degrabă un boier valah crescut în saloanele pariziene. Era un iscoditor şi, după cum mărturiseşte în volumul confesiv Strada Povernei, 23, plăcerile lumii nu i‑au fost indiferente. Se amuza pe seama originii lui greceşti, probabil nu foarte îndepărtate, şi spunea – știu tot dintr‑o discuție cu George Macovescu –, că numele lui poate fi şi Levantin Vipatti. De la Helsinki, venea frecvent la Bucureşti pentru a analiza împreună cu ministrul de externe George Macovescu evoluţiile negocierilor la Conferința pentru securitate și cooperare în Europa. Avea un dar de a face portretul unui personaj pornind chiar și de la ticuri omenești. Unele dintre acestea le‑am regăsit în jurnalul lui de negociator. „Delegaţia Statelor Unite ale Americii era condusă de ambasadorul Arthur Goldberg, iar cea a Uniunii Sovietice de ambasadorul Iuri Voronţov, doi oameni cu reale însuşiri, dar făcuţi parcă nici să poată, nici să vrea să se înţeleagă. Goldberg era tipul pitoresc al avocatului palavragiu, pe care‑l întâlneşti adesea în filmele americane. Îl poreclisem «Donald Răţoiul» din pricina mersului pendulat şi a comportamentului său gălăgios ori de câte ori se lăuda cu isprăvile sale. Voronţov era, dimpotrivă, o fire măsurată şi închisă. Privirea inteligentă şi ironică nu‑i trăda niciodată gândurile. Îi spuneam «Ocnă»”. (din vol. În tranşeele Europei). O explicaţie: convenise cu ministrul Macovescu un mod de a vorbi „flecar” la telefon pentru a relata probleme urgente, iar poreclele aveau rostul lor în această înţelegere. Hazul făcea parte din natura lui Lipatti. L‑am auzit amuzându‑se pe seama trucului la care recursese pentru a scăpa de capcanele ce i se întindeau, în anii ’50, prin obligaţia de a‑şi scrie frecvent autobiografia. „Ştiam că aşteptau o inadvertenţă în scris, îi spunea lui Macovescu; ca să preîntâmpin posibila eroare, mi‑am făcut o copie după autobiografie pe care o rescriam fără nici o modificare”. Prin extrapolare, gluma trimitea la una dintre tehnicile de rezistenţă care îi permiteau să rămână în limitele mandatului. În felul aparent amuzant, vorbea de truda lui de a‑şi convinge partenerii de negocieri să accepte propunerile româneşti pentru definirea conceptului de cooperare şi securitate în Europa. El este unul dintre cei cărora europenii le datorează, în bună parte, limpezirea principiilor de cooperare în Europa. Împreună cu bătălia pentru impunerea principiului unanimităţii – calea de a stopa tentaţiile dictatoriale ale marilor puteri – convenirea conceptului de cooperare şi securitate europeană rămâne una dintre victoriile semnificative ale diplomaţiei româneşti din anii ’70, angajată într‑o vastă acțiune de mediere diplomatică și de negocieri, pe care Lipatti a ilustrat‑o, în modul cel mai înalt, cu inteligență și talent. În cartea În tranşeele Europei el scria: „Stilul negocierii trebuie să îmbine fermitatea cu flexibilitatea. A nu ceda în problemele esenţiale, a face, când e nevoie, concesii care să nu prejudicieze poziţiile de principiu şi interesele de fond reprezintă partea cea mai grea a muncii de negociere, în măsura în care trebuie să ştii să cedezi cât mai puţin şi numai la momentul potrivit”. Lângă Titulescu, cel care a adus în gândirea Societății Naţiunilor ideea forţei dreptului, alături de Gafencu, cel care l‑a înfruntat pe Molotov la Kremlin în condițiile intrării României în război împotriva Uniunii Sovietice, Valentin Lipatti este românul care a contribuit esenţial la impunerea principiilor de cooperare între statele europene în vremea războiului rece. „Când vorbeşte Lipatti, delegaţii ascultă”, scria Marsh Clark în Time.

Păstrez printre scrisorile mele de preţ una în care Lipatti vorbeşte despre boala care l‑a ţintuit în fotoliu în ultimii ani ai vieţii. Reproduc doar partea care prezintă interes pentru biografii lui. „Bucureşti, 31 august 1997. …Despre mine, ce să‑ţi spun? La sfârşitul Conferinţei de la Helsinki, am contractat, prin 1975, o boală cumplită – o scleroză în plăci (multiple sclerosis), o boală a măduvei care mi‑a afectat treptat mersul. În prezent sunt un handicapat neuromotor, care stă mai tot timpul în pat nemaiputând să meargă. Aşa că din globe‑trotter diplomatic am ajuns ultimul român cu domiciliul obligatoriu… Providenţa nu mi‑a rezervat un sfârşit de existenţă prea vesel…”.

Valentin Lipatti moare la 25 martie 1999.

George APOSTOIU

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre George Apostoiu

George Apostoiu – născut la 3 noiembrie 1939, Bolintin Vale-Malu Spart. Diplomat, publicist. Licenţiat al Universităţii Bucureşti, Facultatea de Filologie, 1963. Cursuri postuniversitare de diplomaţie. Bursier UNESCO, Paris, 1969. Diplomat, Ministerul Afacerilor Externe 1963-2008. Misiuni diplomatice la: Paris (UNESCO şi [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*