Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Presa românească postdecembristă – vector al democrației sau instrument de manipulare? » Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România – câteva repere cronologice interbelice

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România – câteva repere cronologice interbelice

Înființarea la 11 ianuarie 1919 la București a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România putea să pară la vremea respectivă, încărcată de evenimente cruciale pentru țară, la puțin timp după înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, un fapt întrucâtva anodin, între atâtea altele, într‑o capitală încă bulversată după doi ani de feroce ocupație străină, în care autoritățile legitime, regele și mulți dintre cei refugiați în timpul războiului în Moldova abia se reîntorseseră spre a purcede la reconstrucție și o nouă organizare statală între fruntariile reîntregirii naționale.

Presa românească trecuse, și ea, printr‑o perioadă de grele încercări, atât în intervalul neutralității, cât și în anii de coșmar ai bătăliilor pentru apărarea teritoriului țării, invadat din toate direcțiile de armatele Puterilor Centrale adverse, apoi sub călcâiul de fier al ocupantului german și al acoliților acestuia. Trecuse prin momente de exaltare și deznădejde. Suportase restricții și privațiuni. Se scindase în circumstanțele tragice în care țara însăși era ruptă în două, pliindu‑se unor exigențe inerente pe timp de război, suportând rigorile cenzurii militare, îngrădirile impuse de protecția secretului operațiunilor armate, o parte dintre jurnaliștii rămași în zona ocupată plătind chiar un compromițător tribut pe altarul colaboraționismului cu Puterile Centrale, indiferent de motivațiile lor interioare și bunele lor intenții (vezi cazurile Stere, Slavici, Arghezi, Tzigara‑Samurcaș).

Este însă cât se poate de semnificativ faptul că actul constituirii Uniunii Ziariștilor Profesioniști, mai întâi în capitală și apoi în toate provinciile istorice, inclusiv în cele revenite pe par­cursul anului 1918 la Țara‑mamă, a avut la bază inițiativa entuziastă a unui grup de tineri ziariști, mulți dintre ei combatanți abia reveniți din tranșee, consonantă cu multe altele de acest gen, vizând reconfigurarea tuturor structurilor instituționale și asociative în deplină concordanță cu imperativele unității naționale.

Nu era vorba doar de un deziderat ținând de conjunctura istorică. Ci și de nevoia stringentă a unei bresle cu o certă identitate profesională, asumată și recunoscută în plan public, de a‑și afirma prezența calificată în viața societății românești, după ani de acumulări și eforturi de modernizare și sincronizare cu presa occidentală.

La 11 ianuarie 1919 a avut loc, așa cum am amintit, adunarea generală de constituire a Uniunii, ocazie cu care a fost adoptat statutul acesteia și s‑a procedat la alegerea, în mod democratic, a conducerii UZP. Între membrii fondatori ai Uniunii Ziariștilor Profesioniști se cuvine să amintim o pletoră de personalități culturale și politice, jurnaliști reputați, nume emblematice ale gazetăriei românești interbelice: Victor Iamandi, Eugen Filotti, Ion Minulescu, Ion Pas, Cezar Petrescu, Pamfil Șeicaru, Constantin Papacostea, F. Brunea Fox, Mircea Grigorescu, Ion Felea, Dinu Dumbravă, I. G. Peltz, Samson Abramovici, Nicolae Pora, Jean Vulpescu și mulți alții.

Președintele UZP a fost ales, la propunerea lui Pamfil Șeicaru, publicistul Henric Ștefan Streitman, iar secretar general al Uniunii a fost desemnat Vasile Canarache, licențiat în istorie și redactor al ziarului „Adevărul”.

Chiar dacă peste numele primului președinte al UZP s‑a așternut lespedea uitării, se impune să precizăm că în epocă Henric Șt. Streitman era o prezență gazetărească notabilă și activă. Născut în 1873 la Piatra Neamț, într‑o familie evreiască, Henric Șt. Streitman a studiat în străinătate, obținând licența în filosofie și un doctorat în științe fizico‑chimice. A colaborat de timpuriu la publicația „Școala Nouă”, condusă de Garabet Ibrăileanu și începând din 1894 a publicat articole de o remarcabilă ținută intelectuală la „Românul” fondat de C. A. Rosetti, la „Contemporanul”, „Facla” și „Munca”. A înființat și câteva publicații proprii, cu o existență efemeră însă: „Prezentul”, „Cuvinte libere”, „Realitatea”. A îndeplinit funcția de redactor‑șef la „Viitorul”, oficiosul liberal, având pe frontispiciu numele lui I. G. Duca și Constantin Banu. Cu acesta din urmă mai colaborase la „Flacăra”.

În timpul războiului a figurat în paginile publicației „Renașterea”, bucurându‑se de aprecierea lui Alexandru Macedonski, care vedea într‑însul „unul dintre jurnaliștii români strălucitori”, „un om de mare cultură, și un scriitor de imens talent”.

Paleta sa de preocupări intelectuale se întindea de la darwinism, lamarckism și socialism la naturalism și realism literar. Imediat după Marele Război s‑a arătat ostil comunismului de sorginte bolșevică și s‑a implicat în politică alături de Alexandru Averescu, liderul Partidului Poporului, și de poetul naționalist Octavian Goga. A îndeplinit o perioadă funcția de senator de Storojineț din partea Partidului Poporului și a fost consilier în Ministerul Afacerilor Străine, după care a revenit, în 1928, în presă. A continuat să întrețină relații apropiate cu Octavian Goga, I. G. Duca, N. D. Cocea. A publicat câteva volume cu profil literar „Între da și nu”, „Ziua e scurtă” și „Elogiul ipocriziei”.

Anii premergători celui de al Doilea Război Mondial și apoi perioada dictaturii legionare și militare antonesciene ne oferă o imagine controversată a lui Henric Șt. Streitman, care, deși ostracizat de legionari, a colaborat cu Radu Lecca – la Comisia pentru probleme evreiești –, situându‑se pe poziții contrare lui A. L. Zissu, membru marcant al mișcării sioniste din România. A supraviețuit războiului și, paradoxal, nu a avut de suferit de pe urma regimului comunist abia înscăunat. A murit în 1949.

Revenind la momentul constitutiv al Uniunii Ziariștilor Profesioniști, va trebui să constatăm că noua asociație profesională a jurnaliștilor apărută la 11 ianuarie 1919 nu venea pe un teren gol.

Exista deja un sindicat al ziariștilor din București creat la 18 martie 1900, printr‑o lege promovată de ministrul C. G. Dissescu și promulgată de Regele Carol I, care încă înainte de Primul Război Mondial, la 1900, reunea un număr semnificativ de membri activi. Între ziariștii afiliați se numărau: C. Alimăneșteanu (dir. „Viitorul”), V. Anestin („Minerva”), Al. Antemireanu („Conservatorul”), Șt. Antim („Ordinea”), V. Arion (dir. „La Patrie”), C. Bacalbașa („Conservatorul”), Al. Bălăceanu („Secolul”), C. Banu („Viitorul”), D. Berardi („La Roumanie”), G. Berand („L′Independence Roumanie”), H. Bernescu („Anuarul Presei”), G. Boldur‑Epureanu, G. Brănișteanu („Adevărul”), T. Cămărăscu (dir. „La Roumanie”), D. Casseli („Universul”), Al. Ciurcu, N. Compoteca („Voința Națională”), G. Constantinescu Cascabelo („Acțiunea”), D. Constantinescu („Epoca”), S. Cujbă („Universul”), N. Dascovici („Viitorul”), V. Dărăscu (dir. „Universul”), C. Demetrescu („Minerva”), I. G. Duca (dir. „Viitorul”), N. Dumitrescu‑Câmpina (proprietar „Universul”), E. Fagure (Adevărul), M. Ghimpa (dir. „Secolul”), C. Gongopol („Epoca”), Al. Hodoș („Secolul” și „Universul”), V. Ionescu (dir. „Ordinea”), G. Juvara (dir. „Ordinea”), I. Kestler („Rumanische Lloyd”), V. Kogălniceanu, P. Locusteanu, I. Minulescu („Viitorul”), C. Mille (dir. „Adevărul”), I. Nădejde („Adevărul”), G. Panu („Săptămâna”), M. Papamihailopol (dir. „Țara”), S. Pauker („Adevărul”), T. Pisani (dir. „Epoca”), I. Popp (dir. „Bukarester Tageblatt”), I. Procopiu (dir. „L′Independence Roumanie”), G. Ranetti („Epoca”), C. Râuleț („Voința Națională”), I. Rusu‑Abrudeanu („Adevărul”), R. Seișeanu („Acțiunea”), I. Slavici (dir. „Minerva”), H. Șt. Streitman („Viitorul”), G. Ursianu („Generația Nouă”), G. Ventura, Al. Vernescu („Adevărul”).

În peisajul jurnalistic românesc au mai funcționat ulterior Asociația Generală a Presei Române, Sindicatul și Cercul Ziariștilor Profesioniști de la Iași, Sindicatul Presei Române din Ardeal și Banat, cărora li s‑a adăugat Uniunea Ziariștilor Profesioniști din București.

Diversitatea nu a creat însă și o unitate a societăților/sindicatelor/uniunilor de presă, fenomen ce avea să fie parțial explicat de G. Caliga în „Almanahul dicționar al Presei din România și al celei românești de pretutindeni” (București, Fundația Culturală „Principele Carol”, 1926): „Începând de la Întâiul Congres al Presei din noiembrie 1917 mișcarea s‑a scindat, manifestarea fiind considerată mai degrabă o expresie a Presei liberal‑democrate, fiindcă ziarele conservatoare – guvernamentale nu au participat”.

Statutul inițial al UZP a suferit ulterior, în urma adunărilor generale consecutive din 1921, anumite modificări. Tot atunci au fost consfințite principiile și regulile organizatorice, inclusiv cea referitoare la accederea în Uniune doar a ziariștilor cu studii cel puțin liceale și care subzistau din salariul primit de la o publicație de cel puțin trei ani. Între principiile statutare fundamentale se regăseau: sprijinirea intereselor ziariștilor profesioniști, îmbunătățirea stării lor materiale, acordarea de pensii suplimentare la bătrânețe, apărarea prestigiului și demnității membrilor, reglementarea raporturilor de muncă, inclusiv instituirea postului de director sau de redactor-șef în mod obligatoriu, ocupat de un ziarist profesionist, impus patronilor de presă, constituirea de cercuri profesioniste și a unui „atelier de creație publicistică”.

Un obiectiv primordial al Uniunii l‑a constituit extinderea structurilor sale teritoriale la nivel național și cu precădere în provinciile istorice reunite, unde presa românească fusese în suferință. Totodată, se urmărea atragerea în rândurile UZP a ziariștilor profesioniști din rândul minorităților conlocuitoare loiale statului român. Uniunea și‑a mai propus editarea unei reviste consacrate problematicii profesionale și creației jurnalistice, precum și înființarea unei școli de ziaristică.

În 1922 UZP a reușit să convoace primul Congres al presei române în capitală, context în care au fost trecute în revistă succesele obținute de Uniune în intervalul de timp scurs de la constituire. A fost raportată încheierea contractelor de muncă pentru ziariștii profesioniști, dreptul la preaviz plătit la încetarea apariției publicației, acordarea repausului duminical și a concediului de odihnă plătit. Uniunea a întreprins totodată demersuri de recunoaștere pe plan extern. UZP a perfectat afilierea la Federația Internațională a Ziariștilor cu sediul la Paris, a participat cu delegații la congresele și acțiunile acesteia, a instituit o comisie de etică, după model occidental, care avea drept scop supravegherea severă a recrutării personalului în presă. Comisia putea uza de prerogativa declanșării acțiunilor de eliminare din rândurile Uniunii a acelor ziariști care, prin conduita lor, compromiteau prestigiul breslei.

În anul următor – 1923–, cu prilejul Congresului UZP desfășurat la Cluj, au fost stabilite câteva reguli organizatorice noi: lărgirea cadrului Uniunii prin primirea ca membri a redactorilor din agențiile de presă, a graficienilor și fotoreporterilor, crearea unei case de ajutor, înființarea unui tribunal de onoare pentru rezolvarea litigiilor și incidentelor dintre ziariști, patroni sau persoane particulare, organizarea unui așezământ care să contribuie la ridicarea gradului de cultură profesională și generală a membrilor, acordarea de premii pentru cele mai bune creații jurnalistice.

În 1931, la București, a avut loc un nou congres care a evidențiat în mod imperativ situația ziariștilor profesioniști în condițiile accentuării crizei economice și marasmului politic. Cu această ocazie a fost salutată inițiativa înființării Casei de Retragere și Pensiuni a Ziariștilor, organizată prin lege specială promulgată prin Decretul nr. 2474 din 7 iulie 1930. Casa a funcționat pe lângă Casa Centrală a Asigurărilor Sociale din cadrul Ministerului Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale. Prin această lege, modificată în 1935, ziariștii, membri ai casei de pensii, cât și patronii lor erau obligați să contribuie cu diverse cote la strângerea unui fond suplimentar de alimentare a bugetului general. Scopul instituției astfel create a fost de a acorda ziariștilor profesioniști, membri ai Casei, pensii de retragere și de invaliditate, precum și pensii pentru văduvele și orfanii minori ai membrilor decedați. Asigurarea era obligatorie pentru ziariștii care profesau în presa cotidiană și facultativă pentru cei care activau în publicațiile săptămânale sau cu altă periodicitate.

Congresul UZP din anul 1935, desfășurat la Oradea, a celebrat înainte de toate împlinirea unei aspirații nutrite de întreaga breaslă a jurnaliștilor încă din anii de început ai asociației: crearea unei forme de învățământ superior de teoria și practica presei în România. Prima catedră cu acest profil a fost inaugurată atunci la Universitatea din București, embrionul a ceea ce avea să devină peste multe decenii Facultatea de Jurnalism.

Congresul de la Oradea a fost, din cauza circumstanțelor istorice ale țării, într‑o conjunctură europeană tensionată și plină de amenințări geopolitice, ultimul, marcând începutul declinului UZP.

La 30 decembrie 1937 regimul dictatorial al regelui Carol al II‑lea a suprimat numeroase ziare și reviste, printre care, în primă instanță, cele democratice: „Adevărul”, „Dimineața”, „Lupta”. În 1938 au fost interzise partidele politice și sindicatele, locul acestora fiind luat de Frontul Renașterii Naționale, o formațiune politică având ca model partidul unic din regimurile totalitare aflate la data respectivă în ascensiune. Organizațiile profesionale și sindicatele ziariștilor au fost transformate în corporații de breaslă. Singurele care s‑au menținut au fost UZP și Asociația Generală a Presei Române, care erau afiliate la Federația Internațională a Ziariștilor de la Paris.

În 1943, deși UZP era practic inactivă încă din anul 1938, refuzând să elimine din rândurile sale redactorii ce lucraseră la publicațiile de stânga sau aveau origine evreiască, guvernul antonescian a suspendat organizația ziariștilor profesioniști prin decret, fără însă a o desființa. La începutul anului 1944 Guvernul Antonescu a creat un așa‑numit Colegiu (consiliu) al Ziariștilor menit să finalizeze operația de „epurare” a presei de toți jurnaliștii care nu puteau proba prin acte că „sunt de origine română neîndoielnică sau se trag din părinți creștini de origine neiudaică”, cei căsătoriți trebuind să facă dovada similară pentru soț/soție.

După 23 august 1944 și schimbarea regimului politic, în România presa a înregistrat, la indicațiile ocupantului sovietic și din cauza acțiunilor sistematice ale comuniștilor autohtoni de a o aservi, un proces de restricționare a libertății de exprimare și eliminare drastică a ziariștilor suspectați de a se fi aflat în slujba dictaturilor carlistă, legionară și antonesciană.

În februarie 1945 câțiva ziariști democrați, de stânga sau care activaseră în presa comunistă ilegală, între care George Macovescu, George Ivașcu, Dante Dănciulescu, Ion Felea, Gheorghe Dinu, Mihnea Gheorghiu, Leon Sărățeanu, majoritatea provenind din redacția ziarului „România Liberă” au încercat să reactiveze UZP. Tot ceea ce au reușit a fost doar constituirea unei grupări „Ziariștii Asociați”, care însă nu a obținut aprobarea de a funcționa ca asociație profesională, inițiatorii mulțumindu‑se cu statutul de societate comercială. Aceasta a editat două publicații: „Momentul” și „Cotidianul” – cu capital privat, care au apărut până în 1947, când au fost suprimate.

Tot în 1945, la mijlocul anului, a fost organizat un proces politic spectacol, după modelul celor desfășurate în URSS în anii ′30 ai secolului trecut, ai căror „protagoniști” pe banca acuzaților au fost ziariști și conducători de publicații incriminați de a fi desfășurat propagandă fascistă și de a‑și fi dat concursul alături de politicieni la aruncarea României în războiul antisovietic, contribuind la dezastrul țării. 64 de persoane s‑au regăsit pe această „listă a infamiei”, între care: Nichifor Crainic, Alexandru Hodoș, Ion Dumitrescu, Romulus Seișanu, Pamfil Șeicaru, Ilie Rădulescu, Radu Demetrescu‑Gyr, Gabriel Bălănescu, Grigore Manoilescu, Vladimir Cristi. Acestora li s‑au adăugat: Ilie Popescu‑Prundeni, Alexandru Bădăuță, Ilarie Dobridor, Iustin Ilieșiu, Nicolae Iliescu, Romulus Dianu, Pantelimon Vizirescu, Aurel Cosma, Stelian Popescu și alții.

Acuzații au primit grele pedepse privative de libertate, unii dintre aceștia în contumacie.

Guvernul Petru Groza a derulat concomitent o operațiune de impunere, în cazul tuturor marilor cotidiene care mai apăreau, a unor comitete de redacție conduse de pontifi comuniști precum Grigore Preoteasa, Ana Pauker („Universul”), Leonte Răutu („Adevărul”). Aceste comitete aveau în secret rolul de a grăbi dispariția marilor cotidiene de tradiție, acțiune care a și reușit, „Adevărul” încetându‑și apariția în 1951, iar „Universul” în 1953.

Tot acest proces de comunizare a presei românești s‑a întins, așa cum se poate remarca, pe parcursul mai multor ani, după 1944 cu intensitate crescândă.

Odată cu sfârșitul Uniunii Ziariștilor Profesioniști se încheie o epocă fastă în dezvoltarea jurnalismului profesionist românesc și începe o alta sub zodia controlului politic total și îngrădirii drastice a libertății de expresie și a presei.

Mihai MILCA

Bibliografie

Anuarul Presei Române și al lumii politice. 1910, dir. Gr. Grigoriu‑Rigo. Anul al IV‑lea, București 1910.
Marian Nencescu, „Jurnalism, creativitate și onestitate. Scurt excurs istoric al profesiei de jurnalist”, în volumul Lecturi cu premeditare, Ed. UZP, București 2018.
Emil Rus, Delictul de opinie. Procesul ziariștilor 1945, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2012.
Inventar Casa de Retrageri și Pensiuni a Ziariștilor 1920‑1949, Arhivele Naționale, Serviciul Arhive Naționale Istorice Centrale. Biroul Arhive Administrative și Culturale, nr. inventar 3377, ian. 2015 (prelucrarea fondului a fost efectuată de arhivistul Narcis Ispas).
Henric Streitman – Wikipedia, https://en.wikipedia.org/wiki/Henric_Streitman.
Henric Streitman (1873‑1949), Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, https://uzp.org.
Henric Streitman – wikivisually, https://wikivisually.com/wiki/Henric_Streitman.

Total 3 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Mihai Milca

Milca Mihai, născut pe 27 iulie 1950, Bucureşti – Sociolog, conferenţiar univ. dr., Facultatea de Administraţie Publică – SNSPA, Bucureşti – Liceul Elena Doamna, Craiova; – Facultatea de Filosofie – Secţia Sociologie, Universitatea Bucureşti – Doctoratul în sociologie cu teza: [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*