Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » România Mare – Voinţă naţională şi reprezentare europeană » Un secol și jumătate de scrieri românești despre Basarabia

Un secol și jumătate de scrieri românești despre Basarabia

Literatura spațiului basarabean

Relația literaturii cu spațiul prezintă un interes nu doar estetic, ci poate aduce informații relevante și din perspectivă socială și politică [pentru că] „limba… pare să cumuleze și să exprime (cel) mai bine raporturile spațiale, oricât de complexe, ale lucrurilor….”[1]. Confruntând creația literară din perspectivă spațială cu realitățile politice, Cornel Ungureanu[2] – promotorul în istoria și critica literară din România al geopoliticii literare – își exprima credința că literatura are forța de a desena hărțile lumii. Scriitori însuflețiți de un partizanat sau altul pot modifica ierarhii naționale, ca și granițe internaționale sau, cum o spune autorul amintit, „rectifică prin personaje, versuri, istorii seducătoare manualul de literatură, hărțile lumii” (op. cit., p. 24). În aceeași linie de preocupări[3] Andreea Răsuceanu confruntă spațiul geografic al unei străzi din București cu prezentarea aceleași arii urbane în ficțiunea lui Mircea Eliade[4]. Preocuparea pentru spațiu (și timp) în analiza producției literare se înscrie totodată și în ceea ce unii autori numesc istorie culturală – ca demers ce examinează creațiile intelectuale și estetice dintr‑o societate (precum și pe autorii acestora) într‑un anumit interstițiu sau în evoluția lor istorică, ținând cont de toți factorii de context (îndeosebi sociali și politici) care o pot influența[5].

S‑a vorbit mai mult despre literatura din Basarabia[6], dar mai puțin a fost comentată literatura despre Basarabia văzută ca diviziune a literaturii române, având ca obiect de interes teritoriul dintre Prut și Nistru. Reprezintă aceasta un tot (un întreg) mai mult sau mai puțin unitar din perspectiva mesajului transmis către cititor? Cine și ce și când a scris în România despre Basarabia, care au fost liniile de forță ale acestei opere colective construite pe parcursul a peste 150 de ani? În ce împrejurări a fost abordată tematica Basarabiei și cu ce mijloace literare? Cât este relatare a unor situații reale și cât este ficțiune? Iată câteva întrebări la care ne‑am propus să răspundem interogând o producție literară foarte variată, de la poezie la publicistică și de la roman la reportaj. Vrem să vedem în ce fel literatura română, oferind publicului său cititor imagini, percepții, opinii, informații despre un teritoriu și o comunitate aflate multă vreme sub stăpânire străină, a contribuit la ștergerea (sau accentuarea?) unor granițe vremelnice, la refacerea unei vechi frății sau, dimpotrivă, la sădirea unor noi rivalități (ca între frați). Dar, evident, nu ne vom limita la perioada în care Basarabia a fost despărțită de țară, ci vom avea în vedere și acele intervale de timp în care provincia a făcut parte din România (între cele două războaie mondiale). Vom urmări deci contribuții literare pe o durată mai lungă, în care Basarabia s‑a aflat în diferite ipostaze față de țara mamă (când în afară, când înăuntru), iar țara la rândul său a trecut prin mai multe regimuri politice și a jucat diferite roluri față de vecinul de la est. Cum s‑au reflectat aceste schimbări în atitudinea și interesul scriitorilor români față de Basarabia? Și ce semnale s‑au transmis publicului românesc prin intermediul literaturii? Din perspectiva unui demers sociologic[7], ne‑ar interesa, de asemenea, căror cerințe sociale a răspuns literatura Basarabiei, ce legături a stabilit aceasta cu societatea românească din epoca (epocile) în care a fost produsă? Dar în primul rând va fi vorba despre literatura Basarabiei din perspectiva unei geografii literare în înțelesul de studiu al literaturii în spațiu[8]. Cornel Ungureanu – din care am mai citat – are probabil prima tentativă de investigare a acestei zone spirituale. Ungureanu identifică în mod just printre contributori pe Geo Bogza, Radu Tudoran, Gib Mihăescu, Vasile Voiculescu și Paul Goma, dar produce analize (și acestea sumare) numai pe contribuțiile primilor trei[9]. După cum vom putea vedea, enumerarea de mai sus este incompletă, iar analizele, deși au meritul necontestat al începutului, sunt doar descriptive (enunță fugitiv câteva teme, fără a avea un plan de analiză mai complex) și, în consecință, insuficiente. O contribuție interesantă la temă aduce Aliona Grati[10], care urmărește exclusiv imaginea „basarabeanului așa cum apare acesta în scrierile străinilor: pe de o parte călători accidentali iar pe de alta «românii din Regat». Dintre aceștia din urmă sunt amintiți autori de notorietate, ca Sadoveanu, Bogza, Gib Mihăescu, Gala Galaction, dar și alții mai puțin cunoscuți de la Dimitrie Iov la Eufrosina Simionescu sau C. Istrate. În lista respectivă apar nu doar scriitori propriu-zis, dar și geografi, ofițeri sau preoți care au raportat asupra propriilor expediții pe teritoriul Basarabiei. Multe din contribuțiile identificate de autoare au fost risipite în presa timpului, iar o bună parte dintre mărturiile lăsate au fost distruse de autoritățile sovietice, fie în timpul, fie imediat după terminarea celui de al Doilea Război Mondial. Chiar dacă demersul cercetătoarei din Republica Moldova se limitează la decelarea „profilului spiritual al moldoveanului” și are în vedere doar perioada interbelică, studiul are meritul de a valorifica o serie de contribuții mai puțin cunoscute la noi.

Încercăm în cele ce urmează să extindem această serie de cercetări și să oferim o analiză mai sistematică și mai extinsă, cu perspectivă preponderent sociologică asupra contribuțiilor care vizează spațiul social / geo‑politic dintre Prut și Nistru. Materialul literar bogat și divers merită din plin o asemenea preocupare.

150 de ani de literatură
Secolul XIX: primii ani ai despărțirii

Prima scriere din literatura română referitoare la teritoriul amintit pare să dateze din 1840 și aparține lui Costache Negruzzi[11]. Acesta publică în revista Dacia literară povestirea O alergare de cai, a cărei acțiune se petrece la Chișinău[12]. În acea perioadă, diferența de stăpânire pe cele două maluri ale Prutului era cu greu acceptată de moldoveni; găsim dovada într‑una dintre scrisorile lui Negruzzi (Scrisoarea XXXI, publicată câțiva ani după apariția Alergării de cai) în care își manifestă dezprobarea lipsei de reacție din partea „magnaților națiunii române strivite și umilite” potrivită la momentul „violării capitulațiunilor și tractatelor”. O asemenea nedreptate nu putea fi uitată și trebuia reamintită mai ales celor care, rămași în dreapta Prutului, sub vechea suveranitate turcească, le erau înfățișate – desigur, propagandistic – avantajele stăpânirii rusești. Și dacă unii se lăsau seduși de himere ca frăția ortodoxiei sau deschiderea față de Occident, nu putea fi cazul, după cum vom vedea, și cu Negruzzi.

Conștiința unității de neam și de origine fiind încă foarte vie pe cele două maluri ale Prutului (interesant că autorul nici nu pomenește denumirea de Basarabia) și legăturile personale (de rudenie sau sociale) funcționează încă destul de intens. Povestitorul ajunge la Chișinău invitat de o verișoară măritată cu un rus (Ipolit). Chișinăul din acea perioadă este inițial zugrăvit în culori atrăgătoare prin prisma unui eveniment sportiv și monden în același timp, o cursă hipică anuală în „tradiție” imperială rusească (dar de fapt preluând sportul occidental, cu toate regulile sale).

Și totuși, povestitorul se comportă (și se înfățișează) ca un „străin” nu foarte familiar cu obiceiurile locului (aflat deja de aproape 40 de ani sub noul Imperiu). Personajul feminin pe care îl întâlnește în tribuna hipodromului îi explică oaspetelui regulile curselor de cai, așa cum fuseseră ele preluate (relativ recent) de pe turf‑ul englezesc. Chișinăul sub putere țaristă pare să fie locul care profită de pe urma relativei deschideri a Rusiei față de Occident (cel puțin în comparație cu izolarea otomană) și de toată fala sa de mare putere. Funcționarii din Chișinău (solemni și „imperiali”) și elegantele lor soții (îmbrăcate în stofe englezești și franțuzești) pot stârni chiar o anume invidie printre cititorii trăind într‑o Moldovă aflată sub turci și parcă mai izolată (pentru moment) de lumea modei europene.

Descriind evenimentul, autorul nu uită să sublinieze amestecul de elemente rusești (impuse) și autohtone (apreciate mai valoroase): „… acel atelagiu, deși rusesc, avea o formă cu totul moldovenească, adică era mai elegant și covârșind măsurile obiceiului”. Iar însemnul oficial de pe vasul de argint oferit ca premiu câștigătorului cursei de cai este „capul zimbrului moldav țiind în coarnele sale pajera împărătească cu aripile întinse”, iarăși o imagine semnificativă pentru strategia folosită de ocupant spre a subordona simbolurile locale.

Și totuși, Chișinăul rămâne un oraș neînsemnat, la marginea imperiului. Chiar dacă este un mediu cosmopolit (populat cu ruși, moldoveni, polonezi etc.), nivelul intelectual și cultural rămâne unul scăzut față de standardele europene: „Dacă această gingașă Luiza caută vreun Ferdinand, negreșit că nu‑l va găsi la Chișinău”.

Dar semnificația satirei lui Negruzzi vine din contrastul între imaginea exterioară poleită și o morală a personajelor săracă, inferioară, îndoielnică. Și parcă în ton cu starea sa de spirit deprimată (din motive sentimentale), povestitorului îi apare la finalul nuvelei imaginea Prutului devenit graniță și „păzit de cazac cu nasul turtit și ochii mici”. Altfel spus, Chișinăul imperial oferă imaginea dezamăgitoare a unei lumi superficiale, lipsite de coerență morală, înșelătoare. Cu alte cuvinte, un aviz celor ce se vor lăsa păcăliți de ademenirile poleite venite de la Răsărit.

Pentru această perioadă anterioară obținerii independenței de stat a românilor, nu putem să omitem contribuția literară a lui Vasile Alecsandri prin care acesta încerca să mențină conștiința compatrioților în privința drepturilor strămoșești asupra ținuturilor basarabene; binecunoscutul poem Dan, căpitan de plai, publicat în 1875, îmbină istoria cu folclorul și exprimă conștiința populară a unei Moldove întinsă până la Nistru. Cine mai are astăzi curiozitatea și răbdarea de a citi balada în întregime va da peste versurile prin care se atestă granița dintotdeauna a Moldovei, apărată eroic, timp de veacuri împotriva năvălitorilor:

Un personaj de baladă zice: Fulgo! prinde‑mi pe murgul cel țintat,/ Moș Dan și eu la Nistru ne ducem pe luptat!/. Iar mai departe, se povestește: Ghirai a trecut Nistrul înot pe calul său,/ Luând pe Dan rănitul ca pradă și trofeu.

Părea să presimtă Alecsandri că nu peste mult timp această chestiune a drepturilor românești asupra teritoriilor dintre Prut și Nistru se va pune din nou cu acuitate în lumina unor evenimente internaționale importante. Și această situație apare în 1878, în pregătirea Conferinței internaționale de la Berlin ce punea capăt războaielor balcanice din anii anteriori. Perspectiva pierderii (din nou) a județelor din sudul Basarabiei stârnește reacția vehementă a ziaristului Eminescu. El publică în ziarul Timpul o serie de 8 articole în care caută să deslușească pentru publicul românesc resorturile politicii rusești, care ține Basarabia departe de poporul său. Pentru că [Rusia – n.n., S.M.], explică el, „nu a luat această parte din Moldova ca să‑și asigure granițele [cum s‑a susținut oficial – n.n., S.M.], ci pentru ca să înainteze cu ele și nu voiește să înainteze decât pentru a putea stăpâni cât mai multe suflete, făcând în așa fel ca din Basarabia să poată înrâuri asupra Moldovei și asupra întregului popor românesc”. Prin documentatul său studiu „Basarabia”, Eminescu alcătuiește o adevărată carte de învățătură pentru neamul românesc, statuând cu autoritate drepturile istorice ale acestuia asupra teritoriului dintre Prut și Nistru și năruind însăilările propagandei rusești, care susținea că Basarabia a fost cucerită la 1812 de către generalii ruși de la o „populație musulmană‑tătară care locuia sub corturi”.

Pasiunea de care dă dovadă Eminescu nu este apreciată de politicienii vremii, nici de cei de la putere și nici de prietenii săi conservatori aflați în opoziție. De teama tulburării apelor internaționale prin polemica eminesciană, conducerea ziarului Timpul nu găsește altă soluție decât de a‑l trimite pentru o vreme pe Eminescu la țară (la o moșie din Oltenia) sub pretextul urgenței de a traduce o lucrare din limba germană. Dar, întors la redacție în toamna lui 1878 (după ce Congresul de la Berlin avusese loc), Eminescu reia problema Basarabiei. Criticile sale la adresa Imperiului Țarist nu se atenuează. Descrie în culori sumbre viitorul populației românești intrată sub stăpânirea țaristă. Atenționează că viața din Imperiul rusesc este chiar mai rea decât în zonele aflate sub suveranitatea otomană. Dă ca exemplu asuprirea națională de care au parte polonezii, rutenii și ucrainenii (citând relatările unui profesor de la Kiev): „Sub forma monarhiei absolute domnește [în Rusia și deci și în Basarabia – n.n., S.M.] cel mai mare arbitrariu administrativ; se rusifică cu de‑a sila tot ce nu e moscovit, biserica a devenit o poliție a conștiinței care închide mii de oameni de altă religie; pentru o vorbă liberă sau un șir liber, tribunalele dictează pedepse neomenoase…[13].

Dar faptele fuseseră deja consumate și atenția opiniei publice din Regat este de‑acum îndreptată către alte subiecte decât soarta fraților din Basarabia care pare pecetluită. Modernizarea accelerată a societății românești, viața politică a noului stat independent captează interesul publicului. Ce‑i mai rămâne de făcut lui Eminescu este doar să publice câțiva ani mai târziu (1883) Doina sa. În care primele două strofe au trimitere clară la teritoriul pierdut în Rusia străină:

De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu‑mi‑s‑a
Ca nu mai poate strabate
De‑atâta străinatate.
Din Hotin si pân’ la Mare
Vin Muscalii de‑a calare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne‑o ațin.

Istoria literaturii menționează că autorul a renunțat în ultimul moment să o recite în fața celor adunați la Iași pentru dezvelirea monumentului închinat lui Ștefan cel Mare. S‑a gândit (sau poate a fost sfătuit) că nu mai este momentul unor asemenea elanuri patriotice dezlănțuite în public.

Basarabia față de România independentă

Pe la sfârșitul veacului XIX‑lea, românii ajunseseră să trăiască într‑un regat independent și destul de mare în comparație cu unii dintre vecinii lor. Cu Rusia fuseseră aliați pe picior de egalitate în războiul din Bulgaria. După 1877 celor două Principate Unite li se adăugase provincia Dobrogei. În schimb, se pierduse sudul Basarabiei. Deci, pe de o parte, se vedea că România își poate extinde autoritatea asupra regiunilor locuite de români, iar pe de alta, tensiunea cauzată de pierderea teritoriilor de la est de Prut era reactivată. În aceste noi condiții geopolotice și psihosociale, interesul pentru întâmplări de pe plaiuri basarabene pare să crească din nou. Unui asemenea interes îi răspunde un memorial de călătorie semnat de Nicolae Iorga și publicat în 1905[14]. Deși este doar o însemnare a unor peregrinări ale autorului, lucrarea exprimă sentimente și trăiri specifice unui creator. Iorga ținea mult să viziteze Basarabia și apoi s‑o evoce într‑o carte. Călătorul era mânat de dorința de a proba unitatea încă vie cu frații de dincolo de Prut: „mă cheamă întra‑acolo un dor vechi, o neapărată nevoie de a cunoaște și de a spune și altora despre satele și oamenii ce se află dincolo de gardul de spini, dincolo de poarta de aramă, în tainița balaurului cu ghearele de oțel” – mărturisește autorul la începutul cărții.

Și pentru că autoritățile rusești nu agreau defel astfel de vizite, Iorga a trebuit să pretexteze că vrea să cerceteze câteva vechi lăcașuri bisericești. A izbutit, deși era greu în 1905, în toiul agitațiilor din timpul revoluției din Rusia, cu ecouri reale și în Basarabia. A trecut granița din Bucovina, pe la Noua Suliță, cu pașaportul mereu la îndemână (vameșii ruși nu reușeau să descifreze alfabetul latin). Când ajunge în ținutul Hotinului, exultă: „Acum văd și pe țăranii noștri. Oameni frumoși, voinici, cu căciula înfiptă mândru, ei nu se deosebesc întru nimic de aceia ai județelor noastre dintre Prut și Siret”. Orașele i se relevă rusificate, însă nu de tot. Dar satele, în proporție zdrobitoare, și‑au păstrat românitatea: „Aceleași case buhoase, cu ochi mici de ferești, aceeași șerpuire a cărărilor galbene, aceeași alegere a costișelor drepte, aceeași iubire pentru pometuri, pentru împrejmuirile de crengi. Nu poți numi nicăiri această parte o parte străină”. Contemplând locurile, oamenii, zarea și așezările, autorul exclamă cu o durere nereținută: „Se vor înlătura vreodată acelea «șapte, hotare» care ni spârcuie carnea sangerată? Vom fi vreodată laolaltă, toți noi aceștia, noi proștii și bunii și blanzii supuși, de la Hustul Maramureșului până la această Soroca a Nistrului? Doamne, Doamne![15].

Și pentru că întârziau să se înlăture, mulți români din Basarabia găseau soluții pe cont propriu. Cu câțiva ani mai deveme (în 1891) un Gh. V. Madan (ca mulți alții) trecuse fraudulos Prutul în România. Iar autobiografia era valorificată literar, scriitorul oferindu‑se astfel să facă el însuși parte din galeria personajelor literare basarabene: un tânăr român neîmpăcat cu soarta sa de cetățean de rang inferior ce îi era oferită în Imperiu[16].

La fel procedase cu ceva timp înainte C. Stere, care la vârsta de 16 ani dăduse 20 de ruble pentru o gramatică adusă prin contrabandă de peste Prut ca să învețe „a scrie și a ceti românește”, și care i‑a fost sechestrată la arestarea sa de Secțiunea a III‑a a poliției țariste[17]. Operele acestuia, cuprinse în ciclul În preajma revoluției (în special primele două volume), descriu Basarabia de dinainte de realipire, o Basarabie sub stăpânire rusească. Deși cartea (?) apare în anii ’30, este posibil să fi fost elaborată ceva mai devreme. Primul volum prezintă viața patriarhală a satului basarabean la sfârșitul secolului XIX. Boieri basarabeni mai mult sau mai puțin înstăriți, scăpătați însă, în general lipsiți de cultură, abrutizați și degradați prin politica țaristă de izolare și deznaționaliare. Ca un exemplu amar privind mecanismele rusificării (căci pare să fie vorba chiar de mama scriitorului) o cunoaștem pe duduia Smaranda, sau cum își zicea ea „Smaragda Theodorovna (numaidecât Smaragda și numaidecât Theodorovna cu thita” (p. 5). Cel de al doilea volum – o istorisire a experiențelor școlare ale autorului – se desfășoară atât în mediul rural, cât și la Chișinău, cu galeria sa de profesori, pedagogi, camarazi, cu primele atitudini poporaniste și inițierea în mișcarea socialistă[18].

Dar, în ciuda unor demersuri literare mai mult sau mai puțin recepționate de public, nivelul de cunoaștere privitoare la Basarabia până la reunirea cu țara rămâne deficitar: în 1912, an în care administrația țaristă sărbătorea cu fast cei 100 de ani de stăpânire, Gala Galaction ajungea să constate că românii despărțiți de frații lor au rămas cu o imagine falsă, idealizată despre aceștia: „Basarabia pe care o jeleam, o doream, o evocam era Basarabia închipuirii[19].

Basarabia ca provincie a statului român

Este probabil ca după momentul unirii de la 1918 interesul pentru Basarabia să fi crescut în rândul opiniei publice de la noi. Basarabia este în anii ’20‑’30 o „țară” nouă, prea puțin cunoscută, izolată multă vreme după ceea ce Iorga numise „gardul de spini, …[și]… poarta de aramă. Evenimentul re‑alipirii este salutat de aceia care fuseseră susținători ai cauzei basarabene: Iorga, Galaction, C. Stere. Stere, pe care atașamentul față de Basarabia îl făcuse să refuze alianța cu puterile Antantei și să prefere ocupația germană de la București, ajunge să fie membru în Sfatul țării de la Chișinău și își vede visul împlinit. El va fi cel care redactează după însărcinarea blocului moldovenesc declarația de unire: „Am fost conștient că în adevăr prin el se pune piatra de temelie pentru România de mâine”, va declara el ulterior (în articolul „Basarabia și România Mare” publicat în propriul său ziar, care apărea la București – „Lumina”, din 14 noiembrie 1918). Ca semn de prețuire pentru Basarabia reunită, Galaction exprimă o viziune extrem de admirativă: „O realitate socială (și morală) la nivelul căreia trebuie să ne străduim cu disperare ca să ajungem. Și să ne străduim să aducem și dincoace de Prut sănătatea, dreptățile și atmosfera sufletească a scumpilor noștri basarabeni. Să ne ferească Dumnezeu să ajungem vreodată să‑i facem să semene cu noi, cum suntem astăzi[20].

În anii care au urmat, tot mai mulți români din vechiul regat ajung tot mai frecvent cu treburi sau cu slujbe pe meleaguri basarabene. Printre ei și scriitori. Unii fac parte din armată sau sunt angajați în administrația românească, cum se întâmplă cu Radu Tudoran (militar de carieră detașat o perioadă în Basarabia) sau cu învățătorul/scriitor Sabin Velican. Alții își încearcă norocul pe teritoriile noi și promițătoare, cum a fost cazul lui Gib I. Mihăescu ca avocat începător și (probabil) al lui Radu Tudoran (după 1937 când a părăsit armata). Iar Gala Galaction funcționează timp de 14 ani ca profesor de teologie la singura instituție de învățământ superior din Chișinău, înființată după unire. De alt­fel, cei patru scriitori menționați sunt și autori ai unor importante contribuții literare la cunoașterea mediului basarabean de către publicul românesc[21] în perioada interbelică. Nu mai este vorba doar de impresii de călătorie, deși acestea continuă să se producă – celor trei romane li se adăugă și o valoroasă contribuție reportericească a lui Geo Bogza, Țara de pământ, scrisă în 1934 și publicată câțiva ani mai târziu. Iar mare parte din scrierile lui Galaction sunt prilejuite de diferitele drumeții ale preotului‑profesor pe meleagurile basarabene.

Dar primul scriitor român care „aleargă” peste Prut să ia pulsul provinciei după unire pare să fi fost Mihail Sadoveanu. Acesta publica în 1921, la Chișinău, prima vesiune a Drumurilor basarabene. Ajuns pe plaiuri basarabene, Sadoveanu caută casele de „mazîli și răzeși” unde românismul (tradiția vechii Moldove) s‑a mai păstrat în interiorul locuințelor și în limba vorbită, chiar dacă s‑au mai împrumutat și ceva obiceiuri de la ruși (zacusca, ceaiul din samovar sau chiar cultul pentru Lev Tolstoi). Din gura acestor „modoveni ruginiți” (adică adevărați, vrea să spună autorul) află Sadoveanu că cei care și‑au văzut de gospodăriile lor au putut trăi liniștiți în satele lor „cu nume însemnate pe pergamentele altor veacuri” pe care chiar Rusia țaristă le‑a respectat. Pare că răul (deznaționalizarea) s‑a produs mai degrabă din vina acelor localnici ademeniți de foloase și animați de slugărnicie. Rusificarea s‑a îndreptat mai ales asupra tinerei generații, prin intermediul școlilor rusești și al armatei (serviciul militar al bărbaților). Astfel că într‑un târg basarabean cu greu mai găsești vreo familie de „moldoveni…. fără adaos de modă rusească la numele de botez” (p. 36). Populația greu încercată a provinciei vede cu o anumită detașare schimbările politice. Venirea românilor este apreciată pragmatic, prin prisma avantajului de a scăpa de neplăcerile revoluției: „când te gândești că era acu doi ani jaf și ticăloșie, faci cruce la Maica Domnului și mulțămești pentru rânduiala pe care au adus‑o soldații de peste Prut” (p. 38) – îi zice o bătrână. Speranțele autorului se leagă de o nouă generație de tineri intelectuali pe care îi întâlnește în călătoria sa, animați de dragoste pentru poporul din care se trag, superiori chiar cogenerilor din vechiul regat. O asemenea atitudine pare să fie preluată dintr‑o anume zonă a sufletului rusesc, dar nu poate fi decât de admirat:…O răsfrângere a acestui mediu mistic, naiv și drept, măreț și sumbru primise sufletul celor doi feciori ai mazîlului meu de gazdă…de aceea nici o clipă nu se gândeau la funcțiile de toate felurile pe care le cucereau înfrigurați, cu gânduri de grabnică îmbogățire, frații din regat” (p. 62).

Am spus însă că cele mai bune pagini ale literaturii interbelice despre Basarabia au fost produse de scriitorii aflați pentru mai multă vreme pe aceste locuri, confruntați (din rațiuni practice) cu viața de zi cu zi a basarabeanului și fiind în stare să aprecieze din interior fenomenele de reintegrare.

Gala Galaction are legături cu Basarabia încă din copilărie, căci părinții săi au trăit o vreme pe o moșie din sudul provinciei. Dar profesoratul său la Chișinău timp de 14 ani îi prilejuiește cunoașterea îndeaproape nu numai a orașului capitală, ci și a multor locuri din regiune, preotul‑profesor circulând adesea pe drumurile Basarabiei. Își va aduce aminte după încheierea misiunii sale că se înțelegea „de minune cu acești oameni liniștiți și blajini…” (Scrisori basarabene). Preoți, oameni de la țară, orășeni îi sunt interlocutori, îl simpatizează pe teologul născut în Teleorman, iar acesta la rândul său îi apreciază în mod special prin prisma profesiei sale: consideră Basarabia ca pe „cea mai ortodoxă provincie din țară” (Mănăstirile basarabene), iar basarabenii, deși despărțiți un secol de țară, ceea ce a schimbat din caracterele exterioare ale traiului lor bisericesc, fac dovada ortodoxiei lor sănătoase și intacte. [Și chiar dacă] cântarea lor bisericească [este], înrâurită de muzica rusească, [ca și] oarece obiceiuri și oarecare tărăgăneală pompoasă, capișoanele verzi ale unor biserici concepute în stil moscovit și alte detalii care izbesc la prima vedere… spun despre o oarecare superficială rusificare, dar izvoarele peste care cad aceste umbre ușoare, curg și la ei și la noi exact la fel[22]. Despărțirea și izolarea în care a trăit poporul satelor basarabene reprezintă și un avantaj: „în inima fraților basarabeni credința strămoșească trăiește mai curată, mai primitivă, mai dârză decât în inima celorlalți români”[23].

Cu doi ani înainte de instalarea lui Galaction ca profesor la Chișinău (1926), Gib Mihaescu, proaspăt licențiat în drept, încerca să‑și facă debutul ca avocat la Chișinău. Aici profesează într‑o firmă de avocatură inițiată împreună cu un coleg mai vârstnic. Și tot atunci se petrece și o scurtă poveste de iubire cu fiica unui rabin, episod ce va fi consemnat în romanul Rusoaica, chiar în paginile de început. Dar, așa cum istoria literară consemnează, surse de inspirație pentru romanul Rusoaica au mai fost și experiența personală în calitate de combatant pe frontul Primului Război Mondial, când a gustat din plin din viața cazonă undeva către malul românesc al Prutului, cât și relatările unui prieten care îi povestește pe larg experiența sa de militar în Basarabia anilor ʼ20, atunci când aveau loc acele frecvente treceri de frontieră ale unor fugari din Rusia bolșevică. Axa narativă a romanului vizează peripețiile erotice ale unui locotenent al armatei române începute în micul oraș basarabean de garnizoană și continuate atunci când acesta conduce un pluton de graniță la malul Nistrului. Și dincolo de fantasmele erotice ale unor tineri militari, cunoaștem și secvențe din viața unui târg și mai apoi a unui sat din zona de frontieră răsăriteană.

Un port la răsărit – romanul lui Radu Tudoran, ne prezintă[24] (în prima sa parte) tabloul vieții basarabene din orașul de pe limanul Nistrului (Cetatea Albă) cu aventura propriu-zis basarabeană a eroului. Acesta este un tânăr inginer venit din capitală să instaleze un motor electric în localitate. Dar în climatul de aici, timpul nu are măsură. Ca și spațiul, se întinde monoton, fără sfârșit și fără preț. Învăluit în realitatea basarabeană care îl îngroapă ca o apă, eroul se cufundă, copleșit, căutând o salvare în alcool și darnicele fete, dornice de a se încălzi și de a asculta puțină muzică la patefon sau la radio (p. 169). Ceea ce rămâne cititorului, dincolo de acțiune și de anumite personaje (asupra cărora vom reveni), este atmosfera orășelului basarabean uscat și secetos, cu praf și arșiță vara, cu ger și crivăț care pătrunde prin pereți iarna, cu apăsarea monotoniei galbene a spațiului întins, cu lumea resemnată și fatalistă, cu acea tentă slavă acoperind ca un zăbranic totul.

Câteva linii comune în scrierile despre Basarabia
Nistrul în pagini literare: admirație și teamă

Numeroase sunt paginile care descriu și exprimă admirația plină de sentiment patriotic față de frumusețea naturii din țara de la Răsărit. Și totuși, Nistrul și malurile sale de multe ori spectaculoase reprezintă, fără îndoială, și elementul din natură care a atras atenția aproape unanimă a scriitorilor din România pe meleaguri basarabene:

  • Conacul în care vede lumina zilei C. Stere este așezat pe platoul înalt al Năpădenilor aproape înconjurat de valea adîncă și șerpuitoare a Nistrului (p. 2)
  • Între cele 3 conferințe rostite la Radio București despre Basarabia într‑un interval de trei ani (1932‑1935) una se referă la Prut și celelalte două la Nistru. G. M. Cantacuzino povestește despre călătoria sa în vara lui 1918 pe malul drept al Prutului, de unde aude deslușit… clopotele turmelor din Basarabia[25]. Despărțirea brutală a Moldovei strămoșești de o graniță impusă a lăsat urme: Valea Prutului a devenit o „veche cale dezafectată a comerțului de altădată[26]. Dar cel mai mare interes pare să prezinte tot Nistrul, pe care Simion Mehedinți îl consideră „poate cea mai frumoasă dintre apele țării. Acesta are o specificitate nu doar geografică, dar și una geopolitică: parcă ar fi o tranșee gigantică săpată odată pentru totdeauna, să fie mereu gata în vederea războiului între cele două lumi deosebite. Cu drept cuvânt, fiindcă aici se sfârșește Europa și începe o nouă lume cu totul alta decât a Europei… hotar care desparte adevărata Europă de marea câmpie rusească” (p. 314). Înverșunat împotriva vecinilor de la est, autorul susține europenismul Moldovei cu argumentele istoricului cultural: „E destul să vă gândiți la șirul de mari cetăți – Hotin, Soroca, Tighina și Cetatea Albă stând ca niște străji pentru că Nistrul e adevărata graniță a Europei… Europa e plină de cetăți întărite și burguri medievale dintre care avem și noi destule în Ardeal. La răsărit însă, în câmpia rusească nici urmă de cetăți. În bălăriile stepei cea mai bună apărare era fuga și ierburile aprinse în calea dușmanului… Așadar, ultima graniță apărată cu cetăți europene este Nistrul” (p. 316). Și Mehedinți îi îndeamnă pe români să meargă să vadă cu ochii lor „marginea de răsărit” a țării lor (p. 312). De o părere similară este D. Iov când își începe conferința la radio despre „Vraja Nistrului”. El constată, „fermecat de șvițeriana poziție” (p. 252), că valea superioară a Nistrului amintește de peisajele elvețiene.
  • E vorba de aceeași zonă care îl impresionase și pe reporterul Bogza (asemuind‑o cu peisajele montane ale Alpilor și considerând‑o singura atracție turistică reală a Basarabiei): linia de cale ferată care merge pe lângă valea coborâtă a Nistrului dând senzația vârfului de munte într‑o țară care nu are munți: în regiunea aceasta te poți crede în Elveția (p. 55). Pentru Geo Bogza, Nistrul nu este doar un element de peisaj, ci întregește imaginea sângerândă a Basarabiei. Apele sale au fost adeseori înroșite de sânge și purtătoare a sute de cadavre în cei 15 ani care au urmat războiului: cele mai ciudate afaceri de frontieră, aici s‑au petrecut, pe malurile pline de groază ale Nistrului… De la Hotin până la Cetatea Albă, malurile Nistrului au fost martore mute ale unor tragice încercări de a trece apa, dintr‑o parte în alta (p. 95).

Și pentru că Nistrul are acest potențial deosebit de dramatic, nu e de mirare că toate cele trei narațiuni (române) scrise în interbelic se petrec la malul Nistrului:

  • Gib Mihăescu – urmărește malurile Nistrului în decor hibernal, iarna fiind aici considerabil de severă pentru românii veniți din sud (olteni). El înregistrează imaginea stepei înghețate, a imensei stepe înghețate și deșerte, luminată doar de zăpadă, sub cupola cerului de întuneric, pe care numai un singur punct se mișcă…
  • Prin ochii lui Radu Tudoran admirăm Nistrul aproape de vărsarea lui în mare: „În aerul foarte curat peisajul se vede până departe, limpede, ca sub un clopot de sticlă: spre apus Limanul, cenușiu, încă mânios, între malul românesc înverzit cu sălcii scunde și cu stuf și malul rusesc, retezat în nisip, pustiu și sterp. Spre răsărit marea e argintie în lumina dimineții; pe țărm se văd vile mici, albe, cu acoperișuri roșii pierdute sub salcâmi, iar deasupra soarele strălucește victorios” (p. 4).
  • La Sabin Velican apele Nistrului sunt desemnate să pedepsească biblic imoralitatea locuitorilor unui sat.

Tema refugiaților (sau a altor fugari) trecând dinspre Rusia este și ea recurentă și tot legată de Nistru. Pentru că Nistrul nu este doar element de decor (fie el și spectaculos). El este și o graniță între două țări, și chiar între două lumi.

Dacă în Rusoaica aceasta este de fapt tema principală, acoperind sub diferite forme o bună parte din text, în celelalte două apare doar episodic, printre altele. În romanul lui Tudoran este vorba despre fugari din țară, întorși peste Nistru. Dar oricum ar fi, în toate cele trei romane apropierea de frontiera cu Rusia bolșevică este un prilej de tensiune, de suspans.

Sursele istorice cercetate în zilele noastre[27] ne confirmă acest fenomen, chiar dacă documentele ne dau explicații ceva mai complexe și nu totdeauna în deplină concordanță cu cele oferite de unii scriitori. Astfel, istoricii delimitează trei valuri ale refugiaților de peste Nistru: un prim val (care, între anii 1918 și 1925, ar corespunde evenimentelor din Rusoaica – refugiu în masă în condițiile războiului civil și al lipsei de pază serioasă a frontierei de partea sovietică; un al doilea val, cu flux redus, în condițiile adoptării NEP‑ului și îmbunătățirii relative a situației din regiunea sovietică; și, în fine, la sfârșitul anilor ʼ20, când începe industrializarea forțată și colectivizarea în Ucraina, în fața acestor încercări disperate de exod în masă, autoritățile din stânga Nistrului instalând un gard de sârmă ghimpată înalt de 2 m (p. 74).

Nu e mai puțin adevărat că în perioada respectivă circulau tot felul de legende cu privire la spioni și agitatori trimiși de Rusia în țara noastră cu scopul de a destabiliza și de a provoca și la noi mișcări sociale de tip bolșevic. Astfel că tânărul locotenent din Rusoaica își temperează singur pornirile de compasiune față de refugiații veniți de peste Nistru: acești indivizi, care cereau azil cu lacrimi în ochi și cu smerite jurăminte de credință, pentru a începe să uneltească și să se întrunească în pivnițele orașelor vecine, în conjurații secrete. Vestea descoperirii unor recente comploturi, la care în cea mai mare măsură luaseră parte tocmai mosafiri de aceștia îndoielnici, intrați în țară prin sectoare de frontieră aflate sub autoritatea unor comandanți mai puțin severi decât ai mei, mă făcu să mă dezinteresez aproape complet de dânșii și să‑i las pe mâna soldaților.

Un episod de acest tip este relatat și de Radu Tudoran în cartea lui despre Portul la răsărit. El povestește cum unul dintre locotenenții români cu serviciu în orașul de la Limanul Nistrului este ucis de către un anume Feodor, fugit de o vreme peste Nistru și întors pe ascuns în țară.

Geo Bogza relatează și el în paginile jurnalului său de călătorie despre un șef de gară asasinat de un comando venit de peste Nistru. Dar relatările lui Bogza din 1934 sunt oarecum diferite. El nu recunoaște decât indirect că la început era o fugă din calea revoluției bolșevice („la început oamenii fugeau din Rusia cu sfeșnice de argint, strânse într‑o boccea a pribegiei” – p. 96). Apoi adaugă sec și fără prea multe detalii că „mai târziu, fuga din Rusia s‑a oprit” și în scenă ar fi intrat contrabandiștii care profitau de naivitatea oamenilor și îi treceau pe celălalt mal (rusesc) cu promisiuni false. Fără a fi foarte convingător, Bogza trece sub tăcere și rolul propagandei oficiale a Rusiei, ca și diferitele etape ale revoluției bolșevice care au stat la baza valurilor de refugiați. Cât despre gardul de sârmă ghimpată de pe malul rusesc, el pare să nu știe nimic.

La Sabin Velikan[28], un călugăr venit tot de peste graniță, de la Balta este cel care conduce „secta păcătoasă” a inochentiștilor[29]. Iată deci un alt pericol care pândește de după malurile Nistrului pe lângă cel al bolșevismului.

Cum sunt locurile, cum sunt oamenii locului?

Decalajul tehnic dintre Vechiul Regat și Basarabia este evident pentru Geo Bogza: în Basarabia se mai circulă cu trăsuri (ca în secolul XIX), trenul (perturbat și de întreruperea brutală a oricărei legături peste Nistru) și automobilul fiind excepții notabile (remarcă faptul de a fi văzut doar două automobile pe drumurile regiunii în două săptămâni). Și chiar dacă ziaristul nu poate să nu remarce și frumusețea câtorva peisaje care îi amintesc de Elveția (linia ferată care merge pe lângă valea coborâtă a Nistrului dând senzația vârfului de munte într‑o țară care nu are munți (p. 55), Basarabia rămâne interesantă mai degrabă prin încremenirea ei într‑un trecut destul de îndepărtat: „Dacă voiți să vă întâlniți cu feluri de viață pe care le credeați apuse, deacum o sută de ani, veniți în Basarabia. Un voiaj în această provincie e și o călătorie în timp, retrospectivă” (p. 67).

Iar în fața acestei înapoieri, țara mai avansată nu pare a fi în stare să ofere vreun sprijin. Ba dimpotrivă, ea pare să își exporte ceea ce are rău – „șmecherii bucureșteni” care încearcă să‑i înșele pe localnici cu „alba‑neagra” (în original neagra‑roșia).

La Sabin Velican satul basarabean are o morală putredă, lipsită de milă și de rușine (în ciuda conservatorismului religios) – de la fetele tinere [„parcă în sat mai este vreo fată, fată?” spune un personaj (p. 266)] și până la bătrâne, bărbați (dedați băuturii și violențelor) și chiar la copii (voinicii de doisprezece ani care fac praf geamurile vreunei mașini rătăcite prin Ciobanovca… lipsiți cu totul de lumina învățăturii). De altfel, satul este total neprimitor și pentru învățătură: „…noua învățătoare a satului, o copilă slabă și sfioasă, în urma căreia câinii latră cu furie” (p. 208).

Și totuși – ne sugerează autorul – există, pe fundalul acestei promiscuități generale pedepsite biblic de revărsarea Nistrului, și o fărâmă de speranță într‑un nou cuplu ce se înfiripă cu greu și angajându‑se în reconstrucția satului: „…privind cum de o parte salcâmii bătrâni, plecați își scutură florile albe deasupra dărămăturii satului vechi, în vreme ce de alta, colibele noului sat fumegă o nouă înfiripare de viață omenească” (p 267).

Dacă așa arată satul (destul de lipsit de morală îl găsim și în paginile lui Mihăescu, unde femeile mai tinere sau mai puțin tinere sunt ușor abordabile de soldații în trecere prin zonă), cum arată orașul? În linii mari tot cam așa – la Radu Tudoran – cu fete vesele care bat la ușa ofițerilor sau inginerilor în trecere prin oraș, iar într‑un final se mărită cu vreun „băiat bun” de prin partea locului. Sau, cum îl descrie un personaj, „Un oraș care te omoară încet […].Un oraș de bețivi și de femei desfrânate”. Dar și cu personaje de ținută morală înaltă cum este Comandorul Maximov sau Nadia (personajul principal) și cu toată familia ei originară din Chișinău.

Orașul de la marginea Limanului, chiar dacă pare insuportabil la început pentru inginerul venit din Regat și însuflețit de simțul datoriei, devine treptat plăcut (mai ales că este amestecat cu vin bun și însuflețit de femei – vorba lui Costache Negri – frumoase, frumușele și mai slutișoare, dar simpatice și atrăgătoare, iubitoare de dans și de distracție.

Băutura este „sportul național” al locului. Beau oamenii simpli (pescarii) („Beau atunci când vând ceva, ca și atunci când cumpără. Beau când își iau o pereche de bocanci noi, sau numai o pereche de potcoave, pentru bocancii vechi; beau când le naște nevasta și când le moare copilul, când dau pe apă o barcă nouă și când repară fundul bărcii vechi. Beau dimineața sau seara, la amiază sau la miezul nopții, sau mai spre ziuă…; beau în zile de lucru ca și la sărbători, după ce se întorc smeriți de la liturghie…”), dar și cei din clasele avute (Patronul uzinei electrice bea până în ultima clipă de viață, făcându‑și provizii și pentru lumea cealaltă). Iar acest obicei este contagios pentru cei veniți din afară. Dar un asemenea stil de viață îi face pe oameni prietenoși și noul venit, oripilat la început de moravurile locale, ajunge să simpatizeze oamenii și să aibă dificultăți mai târziu în a se desprinde de ei. Doar pasiunea pentru navigație îl poate extrage din acest mediu acaparator și îl poate duce pe alte niveluri de trăire umană – găsind dragostea adevărată. Și, așa cum am mai spus, personajul care ne trezește deplina admirație este tot o „basarabeancă” – cu nume rusesc: Nadia – e drept, cu școală făcută la călugărițe în Iași, dar fiica unui medic din Chișinău. Totuși, oarecum ciudat, ea nu vorbește cu accent moldovenesc și nici măcar nu știe vreo boabă de rusă (când niște localnici o complimentează cu termenul „crasiva” ea nu înțelege și inginerul regățean trebuie să‑i traducă).

Personajele din lumea Basarabiei

În Rusoaica, personajele de origine basarabeană sunt reprezentate mai ales de câteva femei… și de un contrabandist foarte viclean – Serghie Bălan. Toate aceste personaje sunt „enigmatice”, greu de așezat în tipare. Această caracteristică a fost sesizată și de George Călinescu, care remarca preocuparea romancierului de a exprima „enigma sufletească” a Niculinei – femeie misterioasă, moldoveancă, dar de tipul cețos al Rusoaicei, o vicleană care îmbie și rezistă totodată… amantă înfocată și soție fidelă[30]. La fel de misterioase, inexplicabile, inaccesibile – constată Călinescu – sunt și alte personaje mai puțin lucrate: Mariusea, Serghie Bălan – un basarabean cu naționalitate incertă, tot enigmatic și el, dar nu foarte bine descris.

Soldații sunt mai ales olteni (familiari scriitorului de la Drăgășani), iar refugiații sunt țărani sau orășeni veniți din stânga Nistrului (numiți de soldații români „bolșevici”, inclusiv tânăra și frumoasa „rusoaică” – o violonistă din familie de nobili ruși – deși ei tocmai din calea bolșevismului încercau să se refugieze în România). Marea lor majoritate au o înfățișare jalnică: De obicei, „bolșevicii” erau niște bieți zdrențăroși, cu fața suptă de mizerie, cu ochii aprinși de frigurile fricii și oboselii celei mai crunte. Cine știe ce distanțe enorme străbătuseră acești nenorociți, pe furiș, cine știe ce artă istovitoare de nervi, ca orice artă, întrebuințaseră, pentru a se strecura pe dinaintea poliției celei mai bănuitoare și mai iscoditoare din lume. Ajungerea pe limanul românesc era pentru ei suprema fericire, termenul tuturor suferințelor. Pe țărmul celălalt, pe care abia îl părăsiseră, vedeau încă spectrul foamei și al mizeriei….

La Radu Tudoran personajul cel mai luminos este probabil Nadia. Tânăra de 18 ani, fiică a unui medic din Chișinău, Nadia este educată la o școală din Iași. Dincolo de asta, este o frumusețe proaspătă și surprizătoare, fermecătoare prin tot ce face. Pentru O. Șuluțiu, cronicarul „Revistei Fundațiilor Regale”, Nadia este personificarea „prospețimii femeii românce dar și un suflu ușor din suceala sezuală a sufletului slav, amestec ciudat și plin de poezie”. Și totuși, Nadia nu pare să fie „o altă rusoaică” a literaturii române”, cum au apreciat alți critici. Mai degrabă este o întruchipare a eternului feminin plin de candoare și grație, lipsit de prejudecăți. Iar din perspectivă sociologică este o exponentă a clasei de mijloc, moderne, evoluate pe cale de a se împământeni și în ținuturile basarabene.

Personajele lui Paul Goma – părinții și câțiva săteni din Mana. Părinții sunt învățători de țară, dedicați, adevărați apostoli pasionați de vocația lor pentru școală, pentru ridicarea satului. Țăranii din sat sunt omenoși, dar leneși, nu se omoară cu munca pământului, au case mizerabile (din chirpici), în schimb, deși săraci, ridică, mai degrabă pentru mândria lor decât cu vreun rol practic, niște construcții suspendate – foișoare – înălțate pe câmp pentru paza pepenilor. Foișoarele sunt lucrate cu deosebită atenție și fără economie de materiale într‑o greu de înțeles competiție locală. Moș Iacob, un vecin și primar al satului, este prietenos cu învățătorul nou‑venit în sat, dar și slugarnic față de autorități, indiferent care ar fi acestea. Pe comisarii sovietici îi numește „iubiți tovarăși”, iar când se întoarce armata română o primește cu entuziasm și o îndeamnă să îi bată pe „cioloveci”. Nu este mulțumit de administrația românească (deși a primit hectarele acordate prin reforma guvernului Averescu) și în particular o critică pentru că a transformat Basarabia în „Siberia României”.

Personajele lui Gala Galaction nu sunt de ficțiune, ci reprezintă oameni reali pe care autorul i‑a întâlnit pe durata șederii sale în Basarabia. Predomină fețele bisericești culminând cu Mitropolitul Gurie al Basarabiei – un om duhovnicesc, bogat în răbdare, gata să cerceteze orice propunere bună, familiar și iubitor de oameni. Gazdele lui Galaction de prin satele sau orășele basarabene sunt oameni primitori, cu suflet larg. Chiar șeful unei gări pierdute în inima țării dovedește remarcabilă omenie când într‑o zi rece de iarnă îl poftește pe călătorul singuratic „în biroul său și pleacă după trebile slujbei” (p. 80). Femei gospodine, oameni muncitori pe ogoare, tineri care „vorbesc românește mai curat decât unii dintre profesorii lor” completează galeria personajelor zugrăvite de Galaction. Oamenii portretizați de Galaction sunt purtătorii unui mesaj optimist: „poporul este dornic de învățătură, de slovă românească, de carte, de literatura noastră poporană. Este dornic să audă vești spuse de «târgoveți», este dornic de cultură românească”.

Dar, așa cum am văzut, nu toți scriitorii români care au scris despre Basarabia împărtășesc același optimism.

Ce au comun aceste personaje? Dincolo de personajele stereotip – gen „fetele basarabence” – ușuratice (la Tudoran, la Preda etc.) sau „bolșevicii” – fanatici și periculoși (îi găsim în Rusoaica, dar și în Delirul, în schimb, Sadoveanu critică folosirea excesivă a acestui apelativ), oamenii locului sunt ca și viața, însuflețiți și dinamici. Mulți ne suscită compasiunea față de „moldovenii sfioși care își povestesc cu resemnare nevoile și durerile lor multiple” (Galaction) și cei mai mulți dintre ei, în ciuda vitregiei sorții istorice, au rămas „blânzi și iertători”, dar și imprevizibili, greu de înțeles (Tudoran, Goma).

Adeseori misterul în care sunt învăluite personajele reflectă de fapt insuficienta cunoaștere a realităților din societatea în curs de integrare. Să ne amintim că Gala Galaction recunoștea într‑un interviu acordat prin 1935, după ani de zile de trai zilnic la Chișinău ca profesor, vizite frecventa în diferite colțuri ale provinciei și o preocupare veche pentru acest ținut, că pentru el „Basarabia e încă umbră și lumină, vis și fantezie, cu multe imagini opace”.

Autoritățile române

Reprezentate de jandarmi, învățători, tehnicieni, militari (grăniceri). Trebuie să recunosc că știind câte ceva despre celebra polemică legată de „palma de frate a jandarmului român[31], mă așteptam să găsesc mai multe informații despre această relație dintre localnici și reprezentanții autorităților centrale. Este adevărat că figura jandarmului este prezentă cam peste tot.

La Sabin Velican jandarmii intervin pentru eliminarea activităților sectante și interzic ținerea calendarului vechi în ritualurile bisericii. La Mihăescu avem mai puțin de‑a face cu jandarmii și mai mult cu soldații grăniceri. Aceștia îi tratează pe toti cei veniți de peste Nistru ca „bolșevici” și dau iama după fete prin satele de graniță, dar fără a se înregistra violențe. Ofițeri ai armatei ajung destul de ușor să se căsătorească cu localnice.

Sadoveanu constată că românii sunt văzuți de basarabeni ca „soldați, jandarmi și funcționari”. Dintre ofițeri, unii sunt apreciați (ca „oameni cinstiți și buni”), în timp ce alții se dovedesc insensibili și obtuzi: „zvârleau cuvântul bolșevic, ca o palmă, în dreapta și în stânga, înaintând ca într‑o țară inamică”. Și jandarmii se dovedesc robiți de stereotipuri mentale: încredințați că vechea administrație moscovită însemna întuneric și groază, lanțuri, Siberia. Și, aducând blândele năravuri ale administrații din regat, se socoteau pionieri ai civilizației într‑o țară barbară… I‑am văzut pe toți bine hrăniți și cu nasuri rumene, așa cum îi șade bine unui jandarm – cunoscând și exercitând destul de bine funcția de mici tirani (p. 67). Sadoveanu – deși patriot român, fără discuție – privește cu scepticism orice încercare grăbită a autorităților românești de „naționalizare” forțată pe pământ basarabean.

Bogza ironizează teama exagerată a polițiștilor din Chișinău față de presupuse violențe în cartierele marginașe – teamă care se dovedește neîntemeiată. Un soldat român aflat de pază pe malul Nistrului relatează cum a împușcat un câine aflat în zona neutră de teamă să nu reprezinte o capcană. Cu alte cuvinte, autoritățile par destul de timorate în raport cu noile realități și manifestă stângăcia celui venit parcă doar în trecere.

Despre învățători ni se relatează mai degrabă că se lovesc de greutăți insurmontabile (Velican), iar inginerii veniți din capitală se confruntă cu ritmul domol și dezinteresul pentru progres al localnicilor.

Sadoveanu consemna și el îngrijorarea unor localnici în primii ani ai realipirii privind venirea (peste ei) a afaceriștilor și politicienilor din vechiul regat.

Și Paul Goma este dezamăgit de prezența autorităților românești în Basarabia și mai ales de prestația celor puși să le reprezinte: „Basarabenii așteptaseră căldură, frățietate, ajutor – primiseră picioare‑n cur de la jandarm, jupuială de la perceptor, suduială de la «intelectualii» regățeni, cei ajunși la sate fiind mai analfabeți decât bieții localnici dar îi tratau de «moldovean cap de bou» și se plângeau de glodurile de la noi…”.

Anii comunismului: scrieri camuflate despre Basarabia interzisă

Odată instaurat regimul comunist sub strictă supraveghere sovietică, orice referire la Basarabia devine de neacceptat pentru autorități.

Exemplul scriitorului D. Iov, fost director de teatru în Iași și apoi în Chișinău, prefect și deputat de Soroca, este edificator. Acesta este acuzat în 1955 că împreună cu un grup de intelectuali „discută în mod dușmănos evenimentele politice” și recită diferite poezii cu mesaj potrivnic regimului. Printre ele și poeziile compuse de el, de felul celor de mai jos:

Urîtă hartă are țara mea / Cum au sluțit‑o grelele urgii…/Privirea tot de lacrimi plină mi‑i /De cîte ori mă uit la ea. / Îmi pare o inimă de bun român, / Cu vîrful spintecat pe marea largă, / În care a intrat adînc, s‑o spargă, /Pumnalul ce pîndea‑n ascuns, păgîn.

Sau:

Au înflorit castanii la Soroca, / Pe strada mea au înflorit castanii/ Și‑n liniștea ce plînge din podgorii / Sub umbra lor se plimbă azi dușmanii…

Pentru asemenea fapte va fi condamnat la închisoare și își va găsi sfârșitul peste 2 ani la Gherla.

Mai ușor a scăpat Radu Tudoran, autorul romanului Un port la răsărit, acesta fiind doar exclus din viața literară timp de șapte ani.

Așa că nu e de mirare că vor trebui să treacă mai multe decenii până să mai poată fi produse scrieri cu referire la Basarabia. Dar chiar și atunci scriitorii români vor apela la formule disimulate și bine ambalate, menite să amăgească cenzura. Pentru această perioadă este mai puțin important cum este văzută Basarabia – și nici nu putea fi văzută prea bine pentru că accesul era aproape interzis. Ceea ce contează este dacă în literatura românească era măcar prezentă Basarabia și cu ce eforturi și în ce forme se putea întâmpla acest lucru.

Zaharia Stancu: strategia vagului

Nimeni, după apariția sa, în 1971, nu a recepționat romanul Șatra al lui Zaharia Stancu drept o proză „despre Basarabia” și, în ciuda unor indicii destul de evidente, criticii vremii s‑au făcut că nu văd și nu înțeleg asemenea conotații. Nici despre faptul că era vorba despre țigani nu se putea vorbi, astfel că Al. Piru ajunge să descrie romanul ca „povestirea dramatică a strămutării unui trib de nomazi în timpul celui de‑al doilea război mondial” (în România literară nr. 41/1972).

Bine măcar că se recunoaștea ca fiind vorba despre al Doilea Război Mondial (purtat în răsărit), deși nici despre acesta Stancu nu face vreo vorbire clară. Și totuși, romanul poate fi supus astăzi unor interogații privitoare la Basarabia, mai ales în contextul în care la apariție o asemenea referință era considerată tabu din punct de vedere politic, iar încălcarea sa putea da naștere chiar unor reacții internaționale din partea vecinului de la răsărit (cum vom vedea în cazul publicării Delirului, câțiva ani mai târziu).

Folosindu‑se parcă de a sa proverbială „șiretenie țărănească”, Zaharia Stancu întinde o adevărată „cursă” cititorului: i se vorbește acestuia despre un exod peste niște ape către est, într‑o epocă în care autoritățile interziseseră cu strictețe să se vorbească despre războiul contra URSS‑ului, ca și despre deportarea țiganilor. Așa că cititorul pare să fie provocat să se informeze singur, să se lămurească asupra propriului său trecut. Cum o va face acesta – într‑o țară atât de cenzurată, nu mai pare să fie treaba autorului.

În consecință, critica a închis și ea ochii, făcându‑se părtașă la jocul propus, și nu a încercat nici la apariția cărții, dar nici mai aproape de zilele noastre să dea atenție substratului geografic și istoric în care se desfășoară acțiunea. „E limpede – constată Răzvan Voncu – că ne aflăm în fața unui roman care nu își propune să facă istoriografie sub acoperire, un roman «despre» deportarea țiganilor în Transnistria, ci despre destinul unei comunități tradiționale care cade sub tirania implacabilă a Istoriei. A unei Istorii, se‑nțelege, intrate în delir. Dacă ar fi să căutăm cu tot dinadinsul și un mesaj etic în roman, acesta este anti‑ideologic: iubirea (și reflexul ei inevitabil, moartea) este mai importantă chiar decât tragedia deportării. Căci șatra trăiește sub fascinația luptei din interiorul triunghiului conjungal, în condițiile asprei morale țigănești a cuplului, în timp ce evenimentele istorice – în speță, războiul, cu tot cortegiul lui de nenorociri – se estompează în fundal[32].

Da, poate că romanul lui Stancu nu își propune să reconstituie deportarea țiganilor în Transnistria. De altfel, un asemenea subiect era considerat tabu în epocă. Și nici măcar autorul – sub amenințarea cenzurii – nu poate să pronunțe vreun detaliu ce ar putea fi identificat în teritoriul de peste Prut. Și totuși, pe autor l‑au interesat anumite aspecte concrete și este imposibil să nu se fi documentat asupra evenimentelor istorice ale deportării: „Este un roman care n‑are nici o legătură cu biografia mea, este un roman pentru care a trebuit să stau de vorbă cu oameni, să văd locuri, să caut până și numele personajelor din această carte” – declară autorul[33]. Este interesant că nici măcar nu se cunoaște bine dacă Z. Stancu a văzut în realitate locurile pe care le descrie. Un biograf menționează o călătorie a lui Stancu la Cernăuți cu trenul prin anii ’30, la întoarcere având se pare o întâlnire cu un agent al Siguranței care îi propune să colaboreze cu aceasta[34].

Iar în roman, deși are grijă să camufleze orice amănunt care ar putea localiza prea precis acțiunea, totuși nu situează acest exod în vreun teritoriu imaginar lipsit de coordonate de spațiu și timp. De altfel, Nicolae Manolescu, deși subliniază și el că exodul este povestit ca unul biblic, trebuie să recunoască la final că este „fixat istoricește”. E drept că această fixare istorică se realizează prin extrem de zgârcite detalii pe care autorul le furnizează, ajungând să sugereze totuși destul de precis locul și timpul desfășurării, cel puțin pentru cititorul român. În 2011, Șatra este caracterizată ca „roman de război”, comentatorul precizând că Șatra lui Him este alungată pe malurile Bugului, lângă un lac sărat unde trebuie să supraviețuiască[35].

În roman, acțiunea este localizată ca timp și ca spațiu atunci când aflăm că este vorba despre vremea războiului (nu se pronunță denumirea istorică a acelui război), un război în est, și când șatra de țigani (oameni oacheși) este abordată de către jandarmi – denumire tipică autorității românești interbelice în lumea satelor. Evident că locurile nu pot fi identificate cu precizie. Orașul arată ca orice alt oraș de provincie din acea parte de țară: „vechi parcă de când lumea și în mare parte dărăpănat, așezat într‑un fel de fund de găvan scobit în mijlocul câmpiei netede și nesfârșite”, cu turle de biserici, un turn rotund de apă și case cu acoperișuri de tablă ori de olane (p. 80), așezat pe marginea unui râu îngust, aproape secat. Prin faptul că șatra traversează două cursuri de apă importante, ne este destul de clar că la final ajunge în ținuturile de dincolo de Nistru (de fapt, așa cum am văzut, până la Bug), după ce mai înainte a trecut Prutul [la începutul acțiuni șatra poposește într‑o luncă (p.15)].

Ceva mai clare sunt coordonatele temporale: călătoria începe la finalul verii, când se seceră grâul, urmând trecerea marelui fluviu undeva în toamnă[36] (probabil toamna anului 1942), când urmele luptelor (din anul precedent) se mai văd încă: „Cândva crescuse pe aici grâu și porumb, orz și ovăz, secară și floarea soarelui. Pe unde fuseseră altădată sate, acum nu mai întâlneai decât mormane de ziduri arse și afumate… Jandarmii care păzeau drumul își făcuseră bordeie primitive pe la marginile fostelor sate” (p. 108). Se poate presupune că deportarea începe în anul următor reocupării Basarabiei (1941), perioadă în care frontul înaintează spre răsărit: „…zgomotul motoarelor avioanelor n‑a mai cutreierat văzduhul. S‑a isprăvit cumva războiul? Nu. Nu s‑a isprăvit. Acum războiul e departe, departe…” (p. 292). Dar peste un timp frontul se întoarce din nou din îndepărtatul răsărit în apropierea ținutului în care iernase șatra: „…se auziră iarăși tunurile mugind, gemând adânc și îndelung undeva departe spre răsărit. Socotind după mugetul și geamătul lor, războiul se apropia, se apropia încet, dar se apropia” (p. 444). Iar către finalul cărții, când frontul se apropie și mai mult, tunurile se aud „bătând spre răsărit… și către miazănoapte” (p. 509).

Cu alte cuvinte, alegând să relateze despre o șatră de țigani aflată pe un drum (fără întoarcere) spre răsărit, Stancu încalcă (conștient) mai multe interdicții ideologice ale vremii: să nu vorbească despre războiul din est, să nu vorbească despre Basarabia, să nu vorbească despre țiganii deportați. Și totuși, el reușește – cu multă pricepere, să recunoaștem – să o facă. Iar unii comentatori încă spun și astăzi că n‑a făcut‑o. Nu e oarecum ciudat? Faptul că nu au spus‑o în anii comunismului poate fi scuzabil și interpretat chiar ca un gest de solidaritate cu autorul în fața unei cenzuri absurde. Faptul că nici după desființarea cenzurii nu s‑a găsit nimeni să repare omisiunea este deja fie o lipsă de interes, fie o lipsă de sensibilitate în raport cu opera lui Z. Stancu sau în legătură cu subiectul – Basarabia.

În ce ne privește, chiar am avansa o ipoteză și mai riscantă privind prezența unui mesaj „naționalist” în paginile romanului. Atunci când Stancu exprimă (la adresa șatrei) un sentiment de melancolie a destrămării (cum a observat pe bună dreptate critica), am putea să extindem acest sentiment chiar mai departe și să îl înțelegem ca referindu‑se la o altă pierdere, aceea a unei părți din țară. Iar atunci când se referă la oamenii șatrei, am putea presupune că vorbește chiar despre oameni aparținând propriului său popor, care „deveniți victime ale războiului,… fac să sucombe odată cu ei un stil de existență a cărui dispariție echivalează cu pulverizarea unui mit[37]. Și chiar dacă nu aceasta a fost poate intenția autorului, nimeni nu ne‑ar putea astăzi interzice să citim textul Șatrei și într‑o asemenea cheie. Iar dacă în continuarea romanului lui Stancu vom așeza câteva rânduri de la finalul „Calidorul‑ui” lui Goma, în care se relatează despre deportările în Siberia ale basarabenilor (tot pe un drum fără întoarcere), atunci cheia propusă lecturii nu mai apare atât de șocantă. Doar că romanul lui Goma, spunând lucrurilor pe nume (cu intenția declarată de a marca istoria prea puțin cunoscută, pentru ca, zice autorul „Așa suntem noi, românii: după ce că nu prea avem istorie, nici pe aceea, puțină, nu ne‑o cunoaștem”), nu a putut vedea lumina tiparului decât odată ajuns cu greu în Franța, într‑o traducere grăbită și abia câțiva ani mai târziu în românește, publicat în Germania (ca fotocopie după dactilograma autorului); în timp ce cartea lui Stancu a apărut în condiții normale în România comunistă, ba chiar a fost lăudată, premiată oficial și tradusă în numeroase limbi de circulație internațională[38] (pe socoteala oficialității), fără însă a se comenta vreun cuvânt măcar despre referirile sale la spațiul de peste Prut. Cu alte cuvinte, strategia pe care pare să o folosească Z. Stancu se regăsește în ideea că în perioada comunistă „și tăcerea avea putere”[39] și deci nu era nevoie să spui prea multe ca să afirmi ceva important. Așa ajunge el să scrie despre Basarabia interzisă, fără a scrie efectiv mai nimic despre ea.

Marin Preda, Delirul – între Basarabia și Antonescu

Delirul apare în 1975, se pare cu voie de la conducerea supremă de a ataca problema războiului din est și patriotismul Mareșalului Antonescu. În acest context își găsește loc și o referire timidă la Basarabia, evident, rod mai degrabă al unei documentări livrești din partea autorului, Preda preluând de fapt un stereotip „macho” cu privire la „seriozitatea” basarabencelor: „(soldații români) râdeau, adesea chefuiau, seara târziu împreună cu basarabencele, niște fete care aduceau damigeana cu vin în odaia ofițerilor și rămâneau acolo, în timp ce părinții se retrăgeau… Erau ele basarabencele atât de generoase fiindcă veneau trupele române? Sau fiindcă așa le era firea? Și una și alta.

În plus, Preda mai pune în pagină și niște versuri (din folclorul cazon al vremii) despre Basarabia ca pământ românesc:

Azi noapte la Prut, / Războiul a‑nceput, / Românii trec dincolo iară, Să ia înapoi, / Prin arme și scut / Moșia pierdută ast‑vară”, ceea ce reprezenta o premieră în proza românească postbelică.

Reacția din Literaturnaia Gazeta. Imediat după publicarea romanului au apărut critici în presa sovietică (și apoi și în cea din Germania, și la Europa Liberă) vizavi de prezentarea (favorabilă) a figurii dictatorului Antonescu. Nu s‑a obiectat însă nimic referitor la cele câteva aluzii privind apartenența Basarabiei la România (care de fapt nici nu erau prea apăsate). Revista România literară, prin Ov. S. Crohmăniceanu (un critic din garda veche a proletcultismului românesc), a reacționat, promițând o analiză aprofundată a criticii autohtone asupra romanului (dar care nu prea s‑a grăbit să se afirme). A urmat doar apariția grăbită a unei noi ediții revăzute și modificate de autor. Însă la cele câteva rânduri referitoare la Basarabia nu s‑a umblat.

Radu Tudoran: strategia ambalării și a naivității

Radu Tudoran adoptă o altă strategie pentru a putea strecura (în 1979) câteva referiri la spațiul basarabean de care era normal să fie atașat ca autor al romanului Un port la răsărit, pe care îl publicase în 1941. Mai întâi include (parcă pentru a le face mai puțin observabile) paginile despre Basarabia într‑un mare volum despre o călătorie spre nordul Europei[40]. Călător pasionat, Tudoran reușise pe la sfârșitul anilor ʼ70 ai secolului trecut să obțină acordul autorităților pentru a întreprinde o călătorie cu automobilul propriu până în Peninsula Scandinavă și întorcându‑se pe la vest. Dar plecarea spre nord o face prin est și deci este „obligat” să străbată Basarabia. Și astfel, în cele peste 400 de pagini ale cărții își fac loc și aproape 10 pagini în care descrie trecerea sa prin RSS Moldovenească.

Și vedem cum o face, confruntat cu aceeași amenințare a interdicției: fără a pomeni vreun nume care ar putea fi respins de cenzură, cum ar fi Basarabia, Republica Moldovenească, român din Basarabia etc. și doar observând cu simulată naivitate o serie de mici amănunte semnificative.

Ieșind din țară pe la Albița, nu se angajează în descrieri ale satelor care ar fi putut trezi nostalgii naționaliste (pretextând că „șoseaua nu trece prin sate”). Ne aducem aminte că un Iorga sau un Sadoveanu nu aveau nici o problemă să se abată prin satele basarabene. Și totuși, patriotismul nu‑l lasă să nu remarce că „țara e frumoasă ca o mare grădină mănoasă” (p. 44).

Interesantă este și critica pe care călătorul venit din România anilor ’70, când la noi criza alimentară încă nu se simțea, o face realităților sovietice de la Chișinău (și care se va repeta într‑un fel sau altul pe parcursul Odesa –Kiev–Moscova–Leningrad): în magazinele alimentare nu se găsește mai nimic de cumpărat, restaurantele sunt pline (și greu accesibile turistului individual), așa că acesta ajunge să mănânce ce și‑a adus de acasă: un salam de Sibiu cu sticksuri și un chec. Lipsa totală a băuturilor alcoolice din magazine (într‑o țară a viilor, cum observase de la început) este exprimată prin episodul în care un localnic îl roagă (văzând că vine din România) să‑i vândă o sticlă de rom și îi oferă un preț de trei ori mai mare decât cel real (fericit, înțelegem, că a pus mâna pe o așa comoară).

Periplul lui Tudoran prin Chișinăul anilor ’70 a fost remarcat și de alți comentatori sub aspectul criticii anticomuniste voalate: A vizitat Chișinăul: „am fost în gară, m‑am uitat la trenuri și la oameni. Pe urmă am intrat într‑o prăvălie să cumpăr pâine”. Aici a observat cum mai multe femei stăteau la coadă la pâine chiar dacă pâinea era așezată pe rafturi, dar vânzătoarea era nemișcată. Revenind după câteva minute constată că tabloul era neschimbat. Este posibil și ca ceea ce i s‑a părut lui a fi pâine să nu fi fost decât niște reproduceri reușite, sovieticii aveau această manie de a ascunde adevărul și penuria alimentară, mulți vizitatori remarcau șuncile, cașcavaluri sau salamurile din cauciuc etc.

Toate mesele restaurantului hotelului fiind ocupate, s‑a hotărât să intre în magazinul alimentar Gastronom, „unde însă n‑am găsit nimic să mă ispitească” (aluzie la faptul că era gol). Totuși, a cumpărat o pâine și o sticlă de vin roșu la care a adăugat un salam de Sibiu de acasă și a mâncat în cameră. Dimineața, la ora 5, mașina îi era blocată în parcare de o Volgă neagră pe care au mutat‑o luând‑o pe sus [41].

Dar comentatorul citat nu remarcă (sau nu este interesat să remarce) și latura naționalistă a scrierii. Pentru că Tudoran, dincolo de ironia fină la adresa societății comuniste, adaugă și o tentă de accente pro‑românești: într‑un mod indirect, ascuns chiar, își exprimă satisfacția de a putea vorbi românește la Chișinău – deși afirmase de la început că nu știe „o boabă rusește”, la Chișinău discută (dar nu prin semne, cum va proceda în alte locuri din Rusia) cu un milițian și cu un șofer de camion (care îi spune „vino după mine”). La hotel, constată cu prefăcută naivitate că a găsit „o slujbașă a Inturistului care vorbea românește” (p. 46). Iar când discută cu responsabilul de la Uniunea Scriitorilor (din țară străină, nu?) îi spune acestuia cu naturalețe: „Nu‑i vina mea, frate!” Ce să înțelegi ca cititor din această scurtă frază?

Starea de izolare a populației este descrisă și prin mirarea călătorului când găsește o mulțime de oameni adunată în jurul mașinii sale (se pare de fabricație vestică), deși nu avea nimic ieșit din comun (din nou mimează naivitatea, făcându‑se că nu înțelege de ce erau oamenii curioși).

În fine, atunci când ajunge la Moscova găsește la Uniunea Scriitorilor un poet, Lev, care vorbește perfect românește. Evident că scriitorul român nu comenteză și nu se întreabă de ce? Dar cititorul poate înțelege mai mult[42].

Să reținem că pentru a vizita Basarabia (cum o făcuse Iorga cu 70 de ani înainte, justificând autorităților țariste că face un studiu despre bisericile vechi) Tudoran trebuie să se angajeze într‑o călătorie în jurul Europei? Poate e prea mult spus, dar cititorul din țară, atât de însetat de informații despre teritoriul de peste Prut, putea înțelege și așa. Și strategia lui Tudoran dăduse rezultate satisfăcătoare. Nu numai că adusese românilor știri despre frații basarabeni, dar mai strecurase și câteva ironii fine la adresa „civilizației” comunismului. Cum de cenzura vremii a lăsat totul să treacă, rămâne un fapt care ar merita cercetat.

Și din nou (parcă intenționat) Tudoran poate să se deosebească radical de fratele său mai mare, Geo Bogza, care cu ani în urmă scrisese una dintre cele mai exaltate cărți de călătorii în URSS având autori români: Meridiane sovietice (1953). Volum care nu‑i face deloc cinste lui Bogza, dar care – se spune – ar fi început să colaboreze cu propaganda sovietică și pentru a‑și scăpa celălalt frate, Ovidiu, mai rebel, de mâna lungă a organelor de represiune.

Câteva concluzii generale

Să revenim acum în final la cele câteva întrebări enunțate la începutul articolului. Ne întrebam referindu‑ne la literatura Basarabiei dacă aceasta reprezintă un tot mai mult sau mai puțin unitar din perspectiva mesajului transmis către cititorul din țară și care au fost liniile de forță ale acestei opere colective? Și, în fine, cum s‑au reflectat schimbările politice în atitudinea și interesul scriitorilor români față de Basarabia?

Credem că am putea acum încerca un răspuns sintetic la aceste întrebări:

Trecerea în revistă a contribuțiilor asupra spațiului basarabean ne relevă un mesaj puternic, de interes uman profund față de soarta oamenilor trăind între Prut și Nistru. Spațiul basarabean a inspirat opere de valoare autentică (chiar dacă inegale între ele), unele cu valoare mai largă decât miza unui ținut de la o margine de țară. Pentru că noutatea, insolitul acestei provincii multă vreme ascunsă privirii noastre (mai ales în timpul comunismului, dar și înainte, pe vremea țarilor) a fost o sursă de inspirație și creativitate pentru autorii români, mulți dintre ei atrași de oportunitatea deschiderii către un spațiu neexplorat. Rusia vecină (și mai greu penetrabilă) putea fi în acest fel explorată măcar pe la margini, cu bănuiala asupra ce ar putea ascunde în nemărginirea ei de ocean. E adevărat că unii scriitori veneau cu o abordare mai deschisă, mai puțin angajată, alții își propuneau mize naționale sau sociale care preformau mesajul lor. Dar și unii, și alții au făcut proba talentului lor atunci când au reușit să intre în rezonanță cu spațiul asumat.

Mesajul nu este unitar, dependent fiind de personalitatea artistică a fiecăruia dintre autori și nu în ultimul rând de angajarea politică (ideologică). Literatura dedicată Basarabiei ne‑a arătat ca într‑un experiment de laborator că înșiși frații pot avea viziuni diferite asupra acestui spațiu controversat, ca și asupra mizelor geopolitice pe care le poartă[43]. Pentru unii autori (de la Iorga la Tudoran, Stancu și Goma) ceea ce predomină sunt asemănările, similitudinile de viață românească, viață până la urmă – sau cum spune undeva cu revoltă Geo Bogza „aceleași păcate, aceleași pete de sânge, de puroi, de murdărie” (p. 34) – unitară la origine și nealterată de influențele politice; pentru alții viața în state diferite pare să fi lăsat urme adânci, greu de șters (cum încearcă să ne transmită Gib Mihăescu ori Sabin Velican). Dacă unii reclamă conservatorismul și rezistența la modernizare (Velican, Tudoran), alții constată că „poporul este dornic de învățătură, de slovă românească” (Galaction).

Dacă ceva este general în rândul scriitorilor români, aceasta pare să fie interesul pentru Nistru ca o linie de demarcare și ca o frontieră care înfioară. Citind literatura despre Basarabia ai impresia că această provincie se concentrează în cea mai mare parte a ei la marginea de răsărit, pe marginea Nistrului. Chișinăul, deși prezent în multe lucrări, nu este atât de abordat pe cât este zona de frontieră. Vecinătatea uriașului de la est pare să obsedeze imaginația scriitorului român. Iar Basarabia, cu liniile sale molcome, pare să anunțe un spațiu cu totul diferit de perspectivele mai restrânse, cu văi înguste între dealuri și munți de la obârșiile sale natale. De altfel, două dintre contribuțiile mai recente, Șatra și La nord de noi înșine, prezintă Basarabia ca un spațiu de trecere către teritorii mai vaste. Mesajul transmis cititorului este predominant de compasiune pentru o provincie care se confruntă cu sărăcie, lipsă de educație, înapoiere, dar care are farmecul ei, mai ales din apropierea oamenilor care o populează. Că sunt români sau ruși, polonezi, evrei sau țigani, personajele sunt vii, memorabile, apropiate nouă. Limba lor este românească, dar cu un accent plăcut, chiar fermecător pe alocuri. Şi chiar atunci când personajele nu vorbesc limba noastră, există căi de înțelegere și de comunicare.

Interesul scriitorilor pentru ținutul dintre Prut și Nistru nu a putut fi oprit nici de asprele interdicții ale cenzurii comuniste. Scriitorii au găsit chiar și în acele condiții modalități prin care să aducă cititorului informații despre această regiune de suflet. Așa cum am văzut, un Zaharia Stancu, un Marin Preda și un Radu Tudoran s‑au dovedit maeștri ai păcălirii (sau forțării) cenzurii. Alteori (nu știm exact când) scriitorii au fost „lăsați” să scrie despre Basarabia, fiind parte într‑un război surd al cancelariilor comuniste. Cât despre Paul Goma, acest basarabean prin obârșie și atât de marcat de amintirile propriei copilării, nu a putut scrie despre subiectul său preferat – drama Basarabiei – decât după ce a pierdut cetățenia română. Iar publicul românesc a putut afla despre scrierea sa doar prin intermediul postului de radio Europa Liberă.

Note:
[1] Gerard Genette, Figures .II, Ed. du Seuil, 1969, pag. 44.
[2] Cornel Ungureanu, Istoria secretă a literaturii române, Ed. Aula, Brașov, 2007.
[3] Vezi și: G Bachelard, Poetica spațiului, Paralela 45, Pitești, 2003, Maurice Blanchot, Spațiul literar, Ed. Minerva, 2007.
[4] Vezi Andreea Răsuceanu, Mircea Eliade, Elemente de geografie literară, Humanitas, 2013, și Cele două Mântulese, 2009.
[5] Roger Chartier, Postface în L’histoire culturelle: un „tournant mondial” dans l’historiographie? Sous la direction de Philippe Poirrier, Éditions Universitaires de Dijon, 2008.
[6] Vezi, de exmplu, Mihai Cimpoi: O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Ed. Arc, Chișinău (1996).
[7] Desigur, nu am dorit să abordăm literatura Basarabiei din perspectiva unui sociologism vulgar care ar încerca să explice producțiile artistice exclusiv prin determinări (așteptări) sociale sau naționale. Există, fără îndoială, un amplu spațiu de libertate pentru creația artistică ce nu poate în niciun fel să fie supus comandamentelor de natură ideologică sau politică.
[8] Cornel Ungureanu, op. cit.
[9] Idem.
[10] Aliona Grati, Drumuri prin Basarabia interbelică. (Auto) imagologie literară, în Metaliteratura nr. 3‑4 / 2014.
[11] În 1821 (la 13 ani) fuge cu tatăl său la Chișinău, în Basarabia, de teama „revoluției” grecești care trecea prin Iași. Va scrie Zăboavele mele din Basarabia în anii 1821 și 1822 (rămase se pare în manuscris) și traduce din Pușkin.
[12] În 1834 începea construirea orașului rusesc, cu străzile care se întretăiau în unghiuri drepte, deasupra micului târg moldovenesc de pe malul Bâcului.
[13] În M. Eminescu, Basarabia pământ românesc samavolnic răpit, Ed. Saeculum visual, București, 2013, p. 111.
[14] N. Iorga, Neamul românesc în Basarabia. Ediție îngrijită de Iordan Datcu, Ed. Fundației culturale Române, 1995.
[15] http://www.autorii.com/scriitori/nicolae‑
iorga/n‑iorga‑despre‑basarabia.php
.
[16] Gh.V. Madan, Pe cale pribeagului și Cum am trecut Prutul, în Scrieri, Ed. Știința, Chișinău, 2011.
[17] Gheorghe Cojocaru, https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Unirea%20Basarabiei%20cu%20Romania%20%C3%AEn%20conceptia%20lui%20C.%20Stere.pdf.
[18] Cf. E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane 1900‑1937.
[19] Gala Galaction, Zile basarabene, Chișinău, Știința, 1993.
[20] Gala Galaction, Din prag, în Spicul, octombrie 1918.
[21] Ne referim la romanele Rusoaica de Gib I. Mihăescu, Pământul viu de Sabin Velican și Un port la răsărit de Radu Tudoran.
[22] Gala Galaction, Zile basarabene, Ed. Știința, Chișinău, 1993, p. 57.
[23] Idem, p. 60.
[24] Prezentarea conținutului după cronica semnată de Octavian Șuluțiu în Revista Fundațiilor Regale la rubrica Pe margini de cărți (nr. 10/ 1942, pp. 168‑173).
[25] Xxx, Microfonul Vagabond. Publicistica literară radiofonică din arhiva societății române de radiodifuziune 1832‑1935, Editura Casa Radio, 1998, p. 53.
[26] Ibidem, p. 54.
[27] Vezi Alex Murad Mironov, Pe Nistrul liniștit. Viață și moarte la granița româno‑sovietică, 1918‑1940, în Romanița Constantinescu, Identitate de frontieră în Europa lărgită. Perspective comparate, Polirom, Iași, 2008, și Lucian Boia, România țară de frontieră a Europei, Humanitas, 2002.
[28] Învățător născut crescut în Oltenia și venit să‑și practice profesia peste Prut.
[29] Dar descrierile autorului privind comportamentul sectanților (cum ar fi sexul în grup practicat în timpul cermoniilor religioase) depășesc orice informație verificabilă în surse istorice.
[30] George Călinescu, Istoria literaturii, p. 763.
[31] Anton Plugaru, în http://www.probasarabiasibucovina.ro/Articole/Palmadefrate.html.
[32] La https://carturesti.ro/carte/satra‑60170.
[33] La http://www.referatele.com/referate/noi/romana/satra‑‑roman‑comentat‑de778.php.
[34] Să nu uiți, Zahario, pe https://istoriaincomoda.wordpress.com/2012/12/03/sa‑nu‑uiti‑zahario/.
[35] Dragoș Vișan, „Șatra” (1968) – epopeicul roman de război al lui Zaharia Stancu, pe http://www.poezie.ro/index.php/article/13978104/
%E2%80%9E%C5%9Eatra%E2%80%9D_(1968)_‑_epopeicul_roman_de_r%C4%83
zboi_al_lui_Zaharia_Stancu
.
[36] La începutul lunii mai 1942 a fost emis Ordinul Președinției Consiliului de Miniștri nr. 26.756/1942 către Ministerul Afacerilor Interne prin care se solicita un studiu care să cuprindă regiunile de strângere, modul de organizare a convoaielor, itinerarele, conducerea și paza convoaielor, punctele de trecere peste Prut, Nistru și Bug (cf Wikipedia https://ro.wikipedia.org/wiki/Deportarea_romilor_%C3%AEn_Transnistria).
[37] Cf. G. Dimisianu, în Românial literară nr. 41/1972.
[38] Stancu declara la câțiva ani de la apariția romanului: A fost bine primit de critică, a fost bine primit de cititori și, până în momentul de față [15 decembrie 1973 – nt. L.D.R.], s‑a tradus în vreo douăsprezece limbi străine [franceză (1970), germană (1971, Berlin și Graz/Austria), maghiară (1972), turcă (1971), slovacă (1972), rusă, engleză (New York și Londra), spaniolă, cehă etc.
[39] V. Ernu, Ultimii eretici, p. 77.
[40] Radu Tudoran, La nord de noi înșine, Ed Eminescu, București, 1979.
[41] Codruț Constantinescu, Automobilistul Radu Tudoran hai-hui prin URSS, în Historia, https://www.historia.ro/sectiune/general/
articol/automobilistul‑radu‑tudoran‑hai‑hui‑
prin‑urss
.
[42]  Codruț Constantinescu, în articolul citat, opinează că era vorba despre un agent al securității (KGB) alocat supravegherii scriitorului român.
[43] E o ciudățenie faptul că între puțin numeroșii autori români care au scris despre Basarabia în perioada interbelică se numără și doi frați: Geo și Nicolae Bogza (Radu Tudoran). Creația lor literară abordează la interval de câțiva ani (unul în 1934, iar celălalt prin 1939‑40) teme legate de Basarabia. În timp ce romanul lui Radu Tudoran se naște ca rezultat al unei experiente directe, de viață, surprinzătoare și inedite, devenite ulterior obsesie (cum recunoaște autorul după 5 decenii), călătoria lui Bogza pe plaiuri basarabene se desfășura mult mai instrumental și cu țintă precisă. Reporterul cu vederi de stânga nu călătorește întâmplător în provincia estică – cea mai săracă a țării și în plus aflată sub presiunea ideologică a vecinului de la răsărit. Cei doi pornesc propriul demers literar, cu intenții diferite: Radu Tudoran pare motivat de curiozitatea exploratorului unui teritoriu și a unei lumi noi și interesante în sine, în timp ce fratele Geo nu explorează, ci caută mai degrabă dovezi. Nu alege întâmplător, ci vrea să probeze anumite idei. Pe durata călătoriei de 2 săptămâni prin Basarabia este atras (deloc întâmplător) de gări insalubre, de drumuri desfundate sau pline de praf, de „hoteluri” mizerabile pline de ploșnițe, de vânzători de vechituri: intră în contact cu grupurile minoritare cele mai marginale (evrei habotnici, cerșetori etc.). Aflat în capitala Chișinău, el evită oripilat cartierele elegante, cu oameni bine îmbăcați, adulmecând cealaltă față a medaliei, fiind în schimb atras de „mahalalele tenebroase” (p. 85) pe care le descrie cu verbul său apăsat. În schimb, Tudoran se mișcă fără reținere în spațiul localurilor din centrul orașului, cunoaște persoane cu situație materială mai bună sau mai puțin bună. Chiar când ne povestește despre pescarii de la marginea orașului, nu‑i privește pe aceștia cu milă sau compasiune, ci mai degrabă cu o simplă curiozitate. De aici și rezultatul, mesajul este diferit. În timp ce la Bogza Basarabia apare ca un spațiu tensionat, contrastant, la Tudoran avem un spațiu social calm (aproape încremenit), fundal potrivit pentru evoluția personajelor principale. Dincolo de aceste deosebiri, putem aprecia literar fiecare dintre cele două stiluri. Dar trebuie să fim conștienți că e vorba despre una și aceeași realitate văzută din unghiuri diferite.

Sorin MITULESCU

Total 2 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*