Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Uniunea Europeană – o ecuație cu multe necunoscute » Turismul românesc – de la derivă la revenirea pe orbita normalității

Turismul românesc – de la derivă la revenirea pe orbita normalității

La începutul deceniului doi, al secolului două zeci și unu, Olivier Dehoorne – de la Universitatea din Indiile de Vest – afirma că la nivelul mapamondului se pare că era în care oamenilor le‑a plăcea să‑și imagineze lumea ca un teren de joacă vast, deschis turiștilor, s‑a terminat.

Pe de altă parte, un Raport al Organizației Mondiale a Turismului (Reperele turismului, 2012) scoate în evidență o evoluție galopantă către ceea ce numim acum turism de masă. Astfel, dacă în 1950 fluxurile turistice aveau valori de aproximativ doar 25 de milioane de turiști internaționali, două decenii mai târziu ele creșteau la 278 de milioane, pentru ca mai apoi să se înregistreze în 2000 deja 687 de milioane de oameni.

Fenomenul turistic a devenit o practică de masă, fluxurilor turistice în lume corespund unei logici economice și politice și se reflectă în relații de putere sofisticate, presupunând strategii dintre cele mai sofisticate. Aceasta pentru că în momentul actual se discută, pe de o parte, despre efecte benefice ale efectului multiplicator al activităților turistice desfășurate în anumite zone, regiuni, țări și de over‑turism în altele.

În mod evident activitățile de turism au repercusiuni asupra economiei, asupra mediului natural și construit, asupra populației locale a destinației și a turiștilor înșiși. Sunt generate astfel impacturi multiple, a gamei și varietății de factori de producție necesari pentru producerea acestor bunuri și servicii achiziționate de vizitatori și a gamei de agenți interesați sau afectați de turism, este necesar să adopta o abordare integrată de dezvoltare, gestionare și control turistic. Această abordare este puternic recomandată pentru formularea și punerea în aplicare a politicilor naționale și locale de turism, precum și acordurile internaționale necesare sau alte mecanisme privind turismul.

Turismul s‑a dovedit vital pentru foarte multe țări, cum ar fi Egipt, Grecia, Liban, Spania și Thailanda, și pentru unele națiuni‑insule (Bahamas, Fiji, Maldive) datorită aportului financiar consistent obținut din afacerile cu bunuri și servicii, și oportunităților de angajare în industria serviciilor asociată turismului. Industria serviciilor include serviciile de transport (transportul aerian, croazierele, taxiurile) și serviciile de ospitalitate (cazarea, inclusiv hotelurile și stațiunile, veniturile din divertisment, cum ar fi parcurile, cazinourile, mallurile, veniturile din muzică și teatrele).

Practica a demonstrat că turismul generează direct și indirect o creștere a activității economice în locurile vizitate (și nu numai), în principal datorită cererii de bunuri și servicii care trebuie produse și furnizate. S‑a vorbit și se studiază, din acest punct de vedere, efectul multiplicator al activităților de turism asupra zonelor în care există turism. În analiza economică a turismului, trebuie făcută o distincție între „contribuția economică” a turismului, care se referă la consecințele directe ale turismului și este evaluabilă, și „impactul economic” al turismului, un concept mult mai larg, ceea ce reprezintă sinteza efectelor directe, indirecte și induse ale turismului și care trebuie evaluată prin aplicarea de modele. Studiile de impact economic vizează cuantificarea beneficiilor economice, și anume creșterea netă a bogăției rezidenților care rezultă din turism, măsurată în termeni monetari, peste nivelul care ar exista.

Ce s‑a întâmplat în deceniul 1990‑2000?

În ultimul deceniu al secolului al XX‑lea, asistăm la o extindere prodigioasă a zonei turistice. 1989, zidurile cad, granițele se deschid, lumea bipolară se termină. Tinerii occidentali sunt curioși să descopere țările Europei Centrale și de Est mult timp înrădăcinate în spatele Cortinei de Fier, cum ar fi Germania de Est, Polonia, Ungaria, România ș.a. Unirea lumii sub unicul banner al capitalismului părea atunci promițătoare. Domeniul teritoriilor deschise turismului este în continuă expansiune, iar contextul geopolitic pare foarte favorabil. Este, de asemenea, perioada deschiderii Chinei (17 877 de vizitatori străini înregistrați în 1965, apoi 31,2 milioane în 2000 și 57,6 milioane în 2011), post‑apartheid din Africa de Sud (a doua destinație în turismul african – în spatele Marocului, cu 8,4 milioane de turiști în 2011), Vietnam (1,4 milioane de turiști în 2000 și 6 milioane în 2011), ca să nu mai vorbim de poziționarea noilor destinații din Caraibe (precum Cuba și Republica Dominicană) pe turismul de masă.

Care a fost situația în România, în ultimele trei decenii?

Un interesant studiu despre oferta turistică a României realizează Dan Constantin Rădulescu și Manuela Sofia Stănculescu. Studiul include două etape istorice: 1948–1989 și 1990–2010, 63 de ani, grupați pe principalii indicatori privind capacitatea turistică și utilizarea efectivă a acesteia, dar și pentru unii indicatori referitori la cererea turistică și rezultatele activității turistice.

În ceea ce privește perioada analizată, studiu face trimitere la primele două decenii de după decembrie 1989. Perioada este caracterizată de profunde transformări politice, sociale și economice. În plan economic, încetineala cu care au fost legiferate și, mai ales, aplicate reformele legate de privatizarea și structurarea unei economii funcționale de piață au determinat amplificarea și prelungirea crizei sistemice începută în 1990.

Șomajul și reducerea puterii de cumpărare au afectat evoluția înregistrată de turismul românesc, prin diminuarea cererii de servicii turistice. Evoluții descendente au fost observate la nivelul tuturor indicatorilor turistici; a scăzut numărul unităților turistice, capacitatea turistică existentă, capacitatea turistică în funcțiune, precum și indicii de utilizare a capacității de cazare turistică în funcțiune. Spre exemplu, numărul turiștilor a scăzut drastic, de la 12 297 mii persoane, dintre care 1 432 mii turiști străini (în 1990), la 7 070 mii persoane, dintre care 766 mii turiști străini (în 1995) – Anuarul Statistic al României, Institutul Național de Statistică, 1996: 674.

În această perioadă au fost adoptate o serie de inițiative de racordare a țării la spațiul de conlucrare central vest european și nord‑atlantic, finalizate prin aderarea României mai întâi la NATO (2004) și ulterior la Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007). Negocierile de preaderare și primire a României în rândul statelor membre ale Uniunii Europene au ridicat, au impus impulsionarea, dezvoltarea și modernizarea turismului românesc. Totodată, am fost martorii activității de cristalizare a noilor norme instituțional‑organizatorice de fundamentare a înființării, organizării și funcționării unităților turistice. Sub acest aspect, atât întreprinzătorii privați, cât și societățile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat din sfera turismului au avut la dispoziție, în perioada 1990–2010, o paletă corespunzătoare de reglementări legislative privind mediul economic general sau emise special pentru domeniul turismului. Aceste măsuri au făcut posibilă funcționarea unităților turistice, inclusiv transformările și modificările denumirilor și obiectului de activitate al acestor unități.

Începând cu anul 1995, alături de pensiunile turistice, au apărut în statistici fermele agroturistice și pensiunile turistice rurale (INS, 1994 și 1996) – aceasta ca urmare a apariției și dezvoltării turismului rural. Ulterior, încep să apară și alte unități turistice, private sau mixte: hoteluri, hoteluri pentru tineret, hosteluri, moteluri, campinguri și unități tip căsuțe, vile turistice și bungalouri, spații de cazare pe nave, popasuri turistice, hanuri turistice, cabane turistice și tabere pentru elevi și preșcolari.

Odată cu consolidarea și dezvoltarea activităților de turism în mediul rural apar și o serie de acte normative precum Ordonanța Guvernului (OG) nr. 62, din 24 august 1994 (Monitorul Oficial, nr. 245 din 30 august 1994), care stabilea măsuri de stimulare a inițiativei particulare, pentru organizarea de pensiuni turistice sau ferme agroturistice, în mediul rural din zona montană de peste 500 m, din Delta Dunării sau de pe litoralul Mării Negre. Ulterior, aceste facilități au fost extinse, prin stipulațiile OG nr. 63, din 28 august 1997 (Monitorul Oficial din 1 august 1997), în vederea stimulării înființării de pensiuni turistice rurale și în restul localităților rurale cu potențial turistic. Un an mai târziu, OG nr. 58/1998 (Monitorul Oficial, nr. 309 din 26 august 1998) statua faptul că: „turismul constituie un domeniu prioritar al economiei naționale. Coordonarea turismului și controlul activității de turism se făcea de Ministerul Turismului. Acesta elaborează Strategia de dezvoltare a turismului pe termen mediu și lung, precum și Programul general de dezvoltare a turismului, care va fi aprobat de guvern”. În vederea finanțării sporite a proiectelor de promovare și dezvoltare a turismului, s‑a emis OG nr. 8, din 30 ianuarie 1998, aprobată cu Legea nr. 23, din 27 martie 2000 (Monitorul Oficial, nr. 135 din 30 martie 2000), privind constituirea Fondului Special pentru Promovarea Turismului.

Acestea au fost unele din principalele inițiative instituțional‑legislative care au exercitat consecințe asupra înființării, organizării și funcționării unităților turistice din România, între 1990 și 2010.

Reîntoarcerea la privatizare a turismului

Privatizarea turismului a fost întârziată, fiind realizată, în mare parte, într‑un mod defectuos, în absența unei strategii clare de încurajare a investițiilor și a dezvoltării a turismului. Până în jurul anului 2000, la majoritatea unităților turistice s‑a aplicat formula „locației în gestiune” în care administratorii, nefiind proprietari, nu au avut nici un interes pentru investiții, ci numai pentru scoaterea unui profit oarecare, în baza unui efort minim. Efectele privatizării la nivelul industriei turismului au fost dezastruoase, cu exemple în stațiunile Băile Herculane, Malnaș, Borsec, Sovata și altele, inclusiv pe litoral, cu atât mai mult cu cât s‑au asociat cu scăderea drastică a cererii turistice. Unele dintre aceste stațiuni continuă deprecierea și în momentul de față.

Ca urmare a ritmului lent de privatizare a societăților comerciale din turism, s‑a emis OUG nr. 7, din 11 ianuarie 2001 (Monitorul Oficial, nr. 31 din 17 ianuarie 2001), privind unele măsuri pentru accelerarea și finalizarea procesului de privatizare a societăților comerciale din turism, prin care se hotăra trecerea societăților în cauză de la Autoritatea pentru Privatizare și Administrația Participațiilor Statului (APAPS) la Ministerul Turismului.

Rezultatul acestor măsuri va consta, între 1996 și 2010, într‑un progres considerabil în ceea ce privește procesul de privatizare, de la 852 de unități privatizate dintr‑un total de 2 965 unități (adică doar 29%), în anul 1996, la 4 830 unități privatizate dintr‑un total de 5 279 unități turistice (adică 91%), în 2010.

Numărul unităților turistice a înregistrat o creștere după 1995. Creșterea a fost mai accentuată după anul 2000, odată cu revenirea economiei naționale. Cea mai mare parte a acestei creșteri s‑a înregistrat la nivelul hotelurilor și al pensiunilor turistice sau agroturistice. În același timp, reformele din domeniul educației au avut ca efect reducerea drastică a taberelor școlare, chiar și în perioada de creștere economică.

Deși rețeaua de unități turistice s‑a extins, diversificat și modernizat în comparație cu anii ’90, cererea turistică a fost mult mai sensibilă la evoluția veniturilor populației. Numărul turiștilor din țară cazați în unități turistice a scăzut de la 12 297 mii, în 1990, până la 4 920 mii, în 2000. Ulterior, a crescut constant până în anul 2008, la 7 125 mii persoane, rămânând însă mult sub nivelul inițial. După 2008, indicatorul își oprește evoluția ascendentă, ajungând la circa șase milioane turiști, adică aproximativ jumătate din valoarea de referință din 1990, în principal ca urmare a crizei financiare internaționale, dar și a pachetului de politici de austeritate implementat de guvern.

Perioada 1990‑2010 a pus în evidență schimbări structurale de la nivelul turismului. Dacă la începutul anilor ’90 majoritatea populației prefera litoralul românesc, după 2000, destinațiile externe (cu precădere Bulgaria, Turcia, Grecia, Spania sau Egipt) au câștigat tot mai mult teren. Importanța litoralului românesc a scăzut semnificativ din cauza infrastructurii învechite, calității scăzute a prestațiilor și ofertele la prețuri necompetitive; aceasta a determinat o parte consistentă a pieței românești să se orienteze către alte locuri.

La nivelul destinațiilor interne, s‑au afirmat turismul rural, zonele montane și Delta Dunării. Pensiunile turistice din mediul rural au reușit să facă față destul de bine transformărilor structurale care au avut loc în perioada analizată, chiar mai bine decât alte tipuri de unități turistice. Așadar, pensiunile turistice și agroturistice au reprezentat inițiative de profil, relativ bine susținute de investitorii privați, care au contribuit semnificativ la dezvoltarea generală a activității în turism și au asigurat reale condiții de dezvoltare durabilă și de ridicare a calității vieții în localitățile rurale, în care s‑au constituit și au funcționat.

Dincolo de schimbările privind destinațiile de vacanță ale românilor, s‑a constatat și modificări privind durata sejururilor. Aceștia au preferat călătoriile scurte (cu 1–3 nopți de cazare) – organizate pe cont propriu (95% din toate călătoriile din 2009), în care se cazează în unități turistice mici și/sau informale, precum și la rude/prieteni (doar în 10% din toate călătoriile cu înnoptare cazarea a fost la un hotel, motel sau similar). Prin urmare, majoritatea călătoriilor implică costuri reduse, de doar 70 euro pe călătorie, prin comparație cu 234 euro pe călătorie media la nivelul EU‑27 (Eurostat, 2011).

Primele două decenii, 1990–2010, au avut evoluții deosebit de complexe. Pe fondul declinului economic accentuat, din primii ani ai tranziției, turismul a urmat o evoluție descendentă. Privatizarea întârziată și defectuoasă, instabilitatea mediului legislativ și instituțional, reformele necoordonate din fiscalitate, educație și alte sectoare au avut efecte distructive, cu atât mai mult cu cât sectorul se confrunta cu o scădere drastică a cererii de servicii, din cauza sărăcirii a largi segmente de populație. După 1995, dar cu precădere după 2000, sectorul a cunoscut o revitalizare, ca urmare a dezvoltării pieței și a creșterii economice. Anul 2008 a făcut resimțite efectele negative ale crizei financiare internaționale.

Ultimul deceniu, 2011‑2020, deși nefinalizat, a fost marcat de perioade de criză (anii 2014 și 2015), apoi de tendințele creșteri numărului de turiști străini în 2017 față de 2016 – există o dublare a acestora. După țara de origine, turiștii care au vizitat țara noastră au provenit din: Italia (14,55%), Germania (13,96%), Franța (8,39%), Ungaria (7,3%), SUA la același nivel cu cei din Regatul Unit (6%), Israel (5,7%) etc. Turismul internațional al României a înregistrat o încetinire, dar are cea mai fiabilă creștere, astfel încât putem vorbi despre aproape o triplare a numărul de turiști străini în 2017 comparativ cu 2012. În ceea ce privește plecările turiștilor, acestea nu au crescut semnificativ, de la 6.274.000 în 2003 la 6.497.000 în 2008, cu o creșterea procentuală de 3,5% ce are fluctuații specifice față de aceeași perioadă.

Este evident că turismul românesc poate fi afectat de economiile interne, evenimente și fenomene globale, care și‑au lăsat amprenta asupra turismului internațional.

În loc de concluzii:

Apetența cetățenilor pentru activitatea de turism este direct dependentă de starea economică națională și de situațiile economice personale. Un raport realizat de Eurostat pe baza datelor din 2016 arată că circa 76% dintre români nu merg în vacanțe, fiind cel mai ridicat nivel din Uniunea Europeană. Statistica prezentată ia în calcul doar persoane în vârstă de peste 15 ani și include exclusiv deplasările din motive personale (agrement), nu și cele din cauze profesionale, medicale sau alte motive asemănătoare.
După România, cele mai mari procente ale celor care nu au fost în vacanțe în 2016 sunt în Portugalia (74,4%) și Bulgaria (70,2%). Potrivit Eurostat, citat de site‑ul profit.ro, peste 55% dintre românii care spun că nu au mers în vacanțe invocă motive financiare. Circa 13% dintre români spun că nu au putut călători din motive profesionale sau din cauza unei forme de învățământ pe care o frecventează, procentul fiind aproximativ egal cu cel al românilor care nu au călătorit din cauza stării de sănătate. Totodată, arată profit.ro, aproape 9% dintre români afirmă că nu au mers în vacanțe din motive familiale, iar circa 5% spun că nu s‑au simțit motivați să călătorească. Spre comparație, 62% dintre europeni au călătorit, în 2016, cel puțin o dată din motive personale. Studiul realizat de Eurostat arată și faptul că aproape o treime din popu-
lația UE a călătorit în străinătate în scopuri turistice în perioada menționată.
Analiștii de la KeysFin într‑un recent studiu[1] afirmă că „La nivel de ansamblu, turismul românesc este pe un trend pozitiv. Profitabilitatea sectorului este estimată să ajungă în acest an la peste 200 milioane de lei, un nivel dublu față de acum șapte ani”. Unele dintre cheltuieli au evoluat semnificativ, cum sunt cele cu personalul, care au avansat cu aproximativ 50% în ultimii cinci ani, însă această creștere s‑a reflectat pozitiv în rezultatul net – acesta a avansat de la 21,3 milioane lei în 2012 la 163,2 milioane lei, valoarea estimată pentru 2017.
Lărgind perspectiva atât din punct de vedere geografic, cât și al definiției sectorului, obținem o imagine mai clară a impactului turismului asupra economiei. World Travel & Tourism Council (WTTC) măsoară anual acest impact în 185 de țări, analizând atât agențiile de turism și tur-operatorii, cât și hotelurile, liniile aeriene, aeroporturile, serviciile de agrement și recreere din turism. Raportul din 2018 al acestei organizații plasează România pe locul 66 în lume din punctul de vedere al valorii contribuției directe absolute a turismului la PIB (3 miliarde dolari), la mare distanță față de media Uniunii Europene (23,8 miliarde dolari) sau media globală (21,5 miliarde dolari).
Privind însă acest indicator din punctul de vedere al ponderii sale în PIB (1,4%), diferențele se atenuează semnificativ, atingând aproape jumătate din media Uniunii Europene (3,9%), respectiv media globală (3,1%). Deși creșterea reală estimată pentru 2018 a contribuției directe a turismului la PIB este de 4,6%, perspectivele pe termen lung (2018‑2028) sunt mai puțin optimiste, creșterea medie anuală prognozată pentru acest indicator fiind doar de 2,1% (față de media UE de 2,3% și media globală de 3,8%), plasând astfel România pe locul 178 în lume. În acest sens, sunt necesare măsuri de susținere și continuarea investițiilor în sectorul turistic românesc.

Note:
[1] Studiul KeysFin are la bază datele raportate oficial în 2016 de toate cele 3.276 companii înregistrate la Ministerul Finanțelor cu următoarele coduri CAEN: 7911 – Activități ale agențiilor turistice și 7912 – Activități ale tur‑operatorilor. În plus, studiul include estimări ale specialiștilor KeysFin pentru principalii indicatori în 2017.

Puiu NISTOREANU

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*