Punctul Critic » Istorie - Documente » Trei gânditori, o singură istorie. Similitudini şi deosebiri

Trei gânditori, o singură istorie. Similitudini şi deosebiri

Deşi îi despărţea timpul, mediul, limba, tradiţiile şi religia, în mod paradoxal biografiile celor trei se aseamănă. Neagoe Basarab, Machiavelli şi Ibn Khaldun au trăit aproape aceleaşi aventuri, în condiţii istorice similar, chiar dacă diferite din punct de vedere geografic. Au avut de înfruntat situaţii adverse atât pe plan profesional, cât şi personal. Au considerat necesar să separe realitatea de ceea ce ar trebui să fie şi să folosească logica pentru a descrie şi analiza natura umană.

Atât Machiavelli, cât şi Ibn Khaldun au eşuat din punct de vedere politic, fiind mereu înlăturaţi din funcţii şi primind misiuni secundare ca importanţă. Acest lucru i‑a determinat să intre într‑o perioadă de contemplaţie, să se aplece cu acribie asupra studiilor. Cei doi pot fi consideraţi mari cărturari care au îndeplinit la un moment dat şi funcţii politice. Nu au reuşit să aplice propria învăţătură despre natura umană şi au fost victimele conjuncturii şi intrigilor. Spre deosebire de cei doi, Neagoe reuşeşte să ajungă domnitor şi să facă o politică de echilibru care a salvat Ţările Româneşti aflate într‑un moment de cumpănă. El este, în primul rând, principele exemplar care, îmbinând cunoaşterea naturii umane cu moralitatea creştină, a reuşit să menţină stabilitatea şi pacea ţării. Foarte bun cunoscător al teologiei ortodoxe, dar şi al naturii umane, al principiilor guvernării şi războiului, calitatea de cărturar a lui Neagoe Basarab vine după cea de domnitor. În Învăţăturile sale a reuşit să sintetizeze acţiunile şi principiile care l‑au ajutat să‑şi menţină domnia.

Dacă analizăm tematic lucrările celor trei, găsim foarte multe similitudini. Luate ca întreg însă, acestea încep să arate diferit. Acest lucru se datorează în special motivației, intenţiei cu care autorii și‑au scris operele.

Dacă e să facem o comparaţie din punct de vedere moral între Învăţăturile lui Neagoe Basarab, Prolegomenele lui Ibn Khaldun şi Principele lui Machiavelli, prima opera este mai apropiată de a doua. Chiar dacă Ibn Khaldun nu încearcă să dea sfaturi conducătorilor, ci să descrie realitatea creşterii şi descreşterii naturale a imperiilor, această descreştere o leagă de moralitatea cetăţenilor imperiului. Machiavelli exprimă aceeaşi idee în principala sa operă Discursuri asupra Primei Decade a lui Titus Livius, dar și în Istoriile Florentine. În Principele nu se regăsește această idee. Din acest motiv, pentru a ne face o imagine de ansamblu edificatoare a teoriei lui Machiavelli, ar trebui analizate majoritatea operelor lui și comparate cu Prolegomene și Învătăturile.

Învăţăturile constituie o operă diferită faţă de Principele. Diferenţa nu este de ordin religios sau moral, ci mai degrabă reflectă intenţia autorilor şi, mai ales, certifică cumva cui i se adresează opera. Machiavelli scria unui principe care era în stare să acumuleze suficientă putere pentru a unifica Italia. Învăţăturile nu sunt pline de stratageme, de uneltiri şi intrigi, pentru că Neagoe scria urmaşului său şi pentru viitorii domnitori. Aceştia, având deja frâiele puterii, nu aveau nevoie de astfel de sfaturi. Ba mai mult, un asemenea comportament poate avea chiar efecte nedorite, deoarece Neagoe îl vede pe domnitor ca un model, comportamentul lui influenţează slujitorii, exemplul lui este urmat de aceştia. Totuşi, el îi avertizează pe domnitori să nu îşi facă cunoscute intențiile faţă de supuşi și să încerce să le cunoască gândurile[1].

Ibn Khaldun exprimă acelaşi punct de vedere referitor la moralitatea clasei conducătoare, care ar trebui să fie o pildă şi un model pentru restul societăţii:
Atunci, cei supuşi încep să imite obiceiurile stăpânului şi fac tot ce le stă în puteri petru a semăna cât mai mult cu el. (…) Se poate vedea, de altfel, că, peste tot, popoarele supuse încearcă să semene stăpânilor lor prin veşminte, prin trăsături, prin felul armelor şi prin toate faptele pe care le fac zi după zi[2].

Când a fost nevoit Machiavelli să‑și întrerupă misia de consilier al puterii, fiind și conștient că proiectul său de republică nu putea fi aplicat în Italia ocupată, și‑a concentrat atenția pe o perioada anterioară din istoria Italiei, perioada Romei, pentru a avansa astfel soluții la crizele curente. El spune că din punctul de vedere al oamenilor timpului său imitarea acțiunilor din trecut este imposibilă de parcă cerul, soarele, elementele naturii, omul și‑au schimbat cursul, ordinea și puterea față de ce erau în Antichitate[3]. Aici se aseamănă cu gândirea lui Ibn Khaldun, pentru care „Trecutul și prezentul se aseamănă ca două picături de apă”[4]. Totuși, Ibn Khaldun ne avertizează că „starea lumii și a popoarelor, obiceiurile și opiniile nu rămân neschimbate pentru o veșnicie” [5], de aceea trebuie luat în considerare fiecare amănunt:
Istoricul trebuie să ştie ce anume şi cât din toate acestea se mai potrivesc vremii sale, pentru a putea să compare între timpul prezent şi vremea trecută, să distingă punctele de întâlnire şi de despărţire între acestea şi să arate cauzele acestor asemănări şi deosebiri (…) trebuie să cunoască în profunzime cauzele fiecărui eveniment şi izvoarele fiecărei informaţii pe care o obţine[6].


Arta războiului

Machiavelli s‑a interesat foarte mult de problematica militară şi a depus toate eforturile ca Italia să scape de mercenari şi să formeze o armată (miliţie) de cetăţeni, capabilă să se organizeze şi să aibă o conducere eficientă în teren.

Ibn Khaldun a lucrat ca voluntar în interesul sultanilor hafisiini, a tribului Banu Hilal, care foloseau voluntari în trupele auxiliare. Astfel, a câștigat experiență în problemele militare din epoca sa.

Neagoe era considerat un bun cunoscător al artei războiului din moment ce a fost lăsat, la o vârstă fragedă, să conducă un detaşament de avangardă. Deşi înainte să ajungă la tron a fost nevoit să poarte bătălii, odată ajuns la putere nu s‑a mai implicat în nici un război[7].

În ceea ce îl priveşte pe Machiavelli, el considera că războiul trebuie să fie principala activitate a principelui:
Un principe trebuie să aibă o singură ţintă şi un singur gând şi să considere că ştiinţa cea mai potrivită pentru el este aceea a războiului, a organizării şi disciplinei pe care acesta le cere; căci este singura ştiinţă pe care se cuvine s‑o aibă acela care comandă. Şi ea este atât de însemnată, încât nu numai că îi menţine puternici pe aceia care s‑au născut principi, dar de multe ori îi înalţă la această treaptă pe aceia care sunt oameni simpli; şi dimpotrivă se întâmplă că, atunci când principii s‑au gândit mai mult la plăceri decât la armate, ei şi‑au pierdut statul[8].

Machiavelli critica foarte aspru folosirea mercenarilor, indiferent de contextul istoric, începând din Roma Antică până în Florenţa zilelor lui. El afirmă că Florenţa a fost supusă din cauza cetăţenilor care s‑au obişnuit cu viaţa plăcută, opulentă şi pentru că ei nu mai ştiu nimic din arta războiului. În același timp, considera că statul îşi va pierde independenţa pentru că tot ce obţinuse în trecut a fost prin intermediul unei armate „naţionale”, iar acum în orice chestiune de război se bazează pe mercenari, iar războiul dintre mercenari face să se perpetueze starea de nesiguranţă şi haos.

Iată cum descrie el situaţia:
Întrucât pe duşmanii învinşi puteai să‑i jefuieşti de bunuri, dar niciodată nu‑i făceai prizonieri, nici nu‑i omorai, aceştia îl atacau din nou pe învingător, de îndată ce căpătau alte arme şi cai de la conducătorii lor. (…) Victoria nu aducea altă binefacere poporului decât că datorită ei principele se grăbea să‑i împovăreze mai mult cu biruri şi se ferea mai puţin de a o face. Folosirea acestor soldaţi mercenari avusese aşadar drept urmare situaţia aceasta că şi învingătorii şi învinşii aveau nevoie la fel de bani, când aveau nevoie de trupe[9].

La o situaţie asemănătoare a fost martor şi Ibn Khaldun, descriind‑o în detaliu în istoria lui. Războaiele dintre micile state nord‑africane nu au fost decisive. Lansau războaie unul împotriva celuilalt prin intermediul mercenarilor, la fel cum mercenarii lui Machiavelli schimbau alianţe şi se războiau unii cu alţii, în funcţie de condiţii şi interese vremelnice.

Ibn Khaldun îi considera pe cei din tribul Banu Hilal responsabili pentru distrugerea Magrebului. El îi caracterizează ca fiind beduini. Văzuți din punct de vedere politic şi nu după modul de viaţă, beduinii puteau fi consideraţi mercenari din cauza libertăţii de care se bucurau.

Neagoe Basarab îl sfătuieşte pe domnitor să nu își părăsească țara, chiar dacă pierde un război. Mercenarul nu va găsi la nesfârșit sprijinul necesar să lupte pe un teritoriu străin:
Iar din ţara voastră să nu eşiţi, ci să şădeţi cu dânşii în hotarăle voastre, în niscare locuri ascunse şi de taină, unde vor fi priiateni de‑ai voştri buni şi adevăraţi. Că vrăjmaşii voştrii, care vor fi venit asupra voastră, nu vor putea şadea mult în ţară, ci să vor întoarce înapoi, iar pre domnul care‑l vor fi adus ei îl vor lăsa acolea, făr de oşti. Deacii voi să luaţi numele lui Hristos într‑ajutor şi să vă porniţi asupră‑I cu aste, că am nădejde pre Dumnezeu, că tot cel ce să va smeri înaintea lui îi va ajuta şi va supune vrăkmaşii voştri suptu picioarele voastre[10].

În ceea ce privește strategia de război, Neagoe spune:
Tu întâi să rândueşti şi să tocmeşti străji să meargă mai nainte, cum iaste obiceaiul. Şi să meargă una mai nainte, alta mai după aceia, iară a treia să fie tabăra cea mare. Şi să nu fie departe una de alta, ci să fie aproape, ca să să auză şi să să ştie ce fac. Şi de să va întâmpla vreo întâmplare străjii cei dintâi, ia să vie să să amestece în cea de a doao, iar de va vedea şi straja de a doao că să biruiaşte de vrăjmaş, ia încă să vie să să amestece în toiul cel mare. Iar să nu fie departe una de alta, ca nu cumva să nu să poată ajunge curând să să împreune una cu alta, să să apere, ce să li să prinză primejdie şi răsipire. Că straja cea dentâi şi cea de a doao iaste inima a toată oastea. Deci, să nu cumva văzând toiul cel mare că au perit străjile, să să spăimânteze şi să cază într‑o vreo frică mare, şi pentru aceia frică înşişi să să dea în periciune. Că străjile suntu capul şi coada oaştilor, iar de va vedea toiul străjile nebiruite, ci stând întregi, ei să vor îndârji şi cu aceia veţi birui pre vrăjmaşii voştri[11].

Machiavelli vorbește în Arta Războiului de o strategie asemănătoare în care soldații sunt împărțiți în 3 rânduri:
Dacă erau respinşi, se retrăgeau prin flancurile armatei sau prin intervalele lăsate în acest scop şi se dispuneau în spate. Atunci avansau suliţaşii care, pentru că aveau spate, se retrăgeau încet în rândurile principes şi întăriţi astfel, reluau lupta. Dacă erau din nou învinşi, se retrăgeau toţi în rândurile triarilor şi, reuniţi într‑o masă unitară, avansau din nou spre inamic şi dacă erau din nou respinşi, nu mai aveau cum să reia lupta[12].

Ibn Khaldun dedică un capitol întreg al Prolegomenelor diferitelor strategii de război, descriind felul de luptă al mai multor popoare. Redă cuvintele califului Ali înainte de bătălia de la
Siffin:
Aşezaţi‑vă bine rândurile ca să fiţi asemenea unui zid puternic şi bine clădit. Puneţi‑i în faţă pe cei care poartă armuri şi zale, iar pe cei care nu poartă, aşezaţi‑i în urmă. Strângeţi din dinţi atunci când primiţi o lovitură în cap, strecuraţi‑vă printre suliţele vrăjmaşe ca să nu vă străpungă cu vârfurile, ţineţi privirile coborâte către pământ, căci aceasta vă întăreşte bărbăţia şi vă aduce linişte în inimă şi în suflet. Păstraţi liniştea, căci ea este mai potrivită cu rangul unui oştean şi luaţi seama la flamurile voastre, nu le plecaţi şi nu le daţi decât acelora care sunt mai bravi printre voi. Păstraţi‑vă nesmintit curajul, căci doar în chipul acesta veţi avea biruinţă[13].


Religia și Statul

După cum am văzut, scrierile lui Neagoe Basarab reprezintă primul tratat românesc de dogmatică, de morală, de spiritualitate creştină, iar în Prolegomene a lui Ibn Khaldun se face simțită calitatea lui de judecător islamic, prin diferite fraze care preamăresc atotputernicia lui Dumnezeu. Ceea ce este mai puțin cunoscut este rolul pe care Machiavelli considera că trebuie să‑l joace religia în stat. Pentru el, libertatea republicană are nevoie de religie ca să consolideze devotamentul pentru binele comun.

Ibn Khaldun exprimă aceeași idee în câteva capitole și spune că beduinii nu pot să obțină puterea politică decât dacă s‑ar uni în cadrul unei mișcări religioase, pentru că doar religia îi face să uite de animozitate sau gelozii:
Printre toate seminţiile lumii, arabii sunt cei mai nesupuşi. Ducând o viaţă aproape sălbatică, au căpătat obiceiuri atât de necioplite, o mândrie, o aroganţă şi un simţ al pizmei şi geloziei, care îl fac să se răzvrătească împotriva oricărei idei de autoritate, astfel că înţelegerea şi concordia sunt lucruri prea rar întâlnite la triburile arabe. Dacă, însă, ajung să accepte credinţele religioase care le spun că vreun profet sau sfânt este cel care îi lămureşte cum că puterea şi tăria care îi va îndruma pe calea cea dreaptă izvorăşte numai din adâncul inimii lor, atunci trufia şi pizma din spiritul lor se îmblânzesc, făcându‑i mai aplecaţi către ascultare (…)

În republica lui Machiavelli, religia joacă același rol: urmarea cultului divin este cauza măreției republicilor, așa cum disprețul lui este cauza decăderii lor. Acolo unde frica de Dumnezeu nu există, fie regatul este distrus, fie este menținut prin frică de un principe, care înlocuiește lipsa religiei[14]. Astfel, religia, pentru el, este o modalitate redutabilă de a educa oamenii și de a‑i învăța să‑și controleze instinctele.

Ibn Khaldun consideră că ardoarea/zelul religios ajută statul la începuturile lui pentru că stabileşte o voin­ţă comună şi întăreşte solidaritatea de clan şi că prin ea un soldat poate să învingă mai mulţi:
Dacă un popor este dornic să‑şi apere interesele şi speranţele, nici o piedică nu‑i va sta înainte, căci el va vorbi ca o singură limbă şi se va uni pentru înfăptuirea aceluiaşi scop. Poporul dinlăuntrul regatului pe care acel popor vrea să‑l cucerească şi să‑l supună poate fi mai numeros decât duşmanii lui, dar este, totodată, mai răsfirat şi mai împărţit în tabere, având fiecare interesele şi laşităţile proprii, precum şi teama de a sări, la nevoie, în ajutorul celor din alte tabere.(…) Aceasta ne ajută să înţelegem cum a fost cu putinţă ca, în anii de început ai Islamului, arabii să fi izbândit în marile lor campanii de cucerire: oştile musulmane, cu o tărie de treizeci de mii şi mai bine de oameni, au putut să biruie la Qadissia o armată persană de o sută şi douăzeci mii de ostaşi şi tot aşa să izbutească la Yarmuk împotriva oştirii cu mult mai numeroase a lui Heraclius împărat care, după câte se spune, adunase sub steagul său peste o sută de mii de oameni. Dar şi în Maghreb au existat la vremea aceea triburi puternice şi numeroase, dar ele nu au făcut faţă năvălitorilor pentru că nu aveau nici unitatea acestora şi nici simţul religiei care le‑a dat puterea de a izbândi în atâtea campanii[15].

Același lucru îl susține Machiavelli în Discursuri, spunând că „religia noastră ne permite exaltarea și protejarea patriei, ar vedea că dorește ca noi să o iubim și să o onorăm și să ne pregătim astfel încât să o putem apăra”[16]. Machiavelli face distincția între papalitate și spiritul creștinesc. Critică foarte aspru Biserica Catolică, pe care o consideră vinovată nu numai pentru faptul că italienii și‑au pierdut moralitatatea religioasă, ci și pentru că duce o politică de menținere a provinciilor italiene divizate[17].

Pentru Machiavelli destinul poate fi controlat într‑o oarecare măsură prin voință. Ibn Khaldun, în schimb, consideră că pentru a cunoaşte toate rădăcinile întâmplărilor, cu toate cauzele încă nedezvoltate sau aparent neimportante, nu există alternativă decât în ştiinţa lui Dumnezeu. Faptul că o posedăm este singurul miracol adevărat de pe faţa pământului. Pentru ca omul să poată anticipa corect un eveniment trebuie să cunoască toate cauzele care preced evenimentul. Această cunoaştere absolută nu poate fi obţinută decât prin revelaţie divină.

Neagoe Basarab exprimă aceeași idee când spune: „Dreptu aceia nimeni să nu să amăgească şi să să ţie mare, măcar să fie împărat, măcar domnu, măcar boiariu, măcar fieşte ce va fi; că acestea toate Dumnezeu le dă, Dumnezeu le ia”[18].

Pentru Neagoe, felul în care se raportează domnitorul la Dumnezeu și la morala creștină determină viitorul acestuia:
Ce vei începe a face împotriva învăţăturilor lui Dumnezeu şi cele ce nu să cad, şi vei mâniia pre duhul sfânt, cu carele ne‑am semnat în ziua aceia ce ne‑am curăţit de păcatul strămoşului nostru, omul cel ce fu zidit dintâi de mâinile lui Dumnezeu, şi vei batjocori lucrurile lui Dumnezeu cu niscare lucrure spurcate şi scârnave, ce vei face, pentru nechibzuiala şi neînţelepciunea ta, să ştii că va lua Dumnezeu domniia de la tine şi o va da altuia, carele va face voia şi poruncile lui Dumnezeu[19].

Ibn Khaldun merge mai departe și spune că Dumnezeu, fiind Atotputernic, este cel care îl face pe conducător să rătăcească:
De cealaltă parte, vom zice că, dacă Dumnezeu vrea să risipească vreun imperiu, atunci îi face pe suveranii acestuia să săvârşească fapte nedemne, să se dedea apucăturilor şi viciilor şi să o apuce pe drumuri greşite. Dinastia domnitoare îşi va pierde, prin aceasta, toate virtuţile prin graţia cărora s‑a ridicat la putere, va aluneca înspre decădere şi va sfârşi prin a‑şi pierde împărăţia[20].


Virtutea și opulența

Machiavelli face legătura între sărăcie şi virtute, cultură şi degenerare morală, lux şi degenerarea politică și consideră că nu poate fi salvat un stat de la corupţie decât dacă i se aplică legi mai bune. El laudă instituţiile Spartei, acolo unde predomina egalitatea în sărăcie, iar oamenii nu aveau ambiţii[21].

Ibn Khaldun avertizează că un popor dedat luxului și viciului nu poate să zidească imperii:
Dar cu cât se cufundă în opulenţă, cu atât vor fi mai depărtaţi de puterea suverană şi mai apropiaţi de pieire, căci plăcerile şi desfătările toate amorţesc mândria, spiritul de clan, bărbăţia şi pofta de a se mai lupta cu ceilalţi, ori măcar de a‑şi ajuta şi apăra neamul. Iar în cele din urmă, neamul acela va fi supus de alt neam. Luxul şi dezmăţul nu pot să clădească împărăţii şi regate. Dumnezeu dă puterea după cum este voinţa Sa[22].

Pentru el populaţia rurală, neobiș­nuită cu luxul, este mai bună decât cea urbană deoarece târgoveţii caută de obicei plăcerea şi se lasă pradă apucăturilor nesănătoase, căci pentru ei binele nu se află decât pe această lume repede trecătoare. Sufletul lor este stricat de năravuri urâte şi cu cât se strică mai mult, cu atât se îndepărtează de calea virtuţii şi uită de buna cuviinţă. (…) Ţăranii sunt mai apropiaţi de simplitatea naturală şi primitivă a naturii umane şi sufletele le sunt mai puţin deschise către faptele şi vorbele rele[23].

Neagoe Basarab critică și el opulența, considerând‑o împotriva voinței lui Dumnezeu și, prin urmare, nebenefică unui conducător. Acesta dă exemplul lui Solomon, care la începutul domniei era înțelept, iar spre sfârșitul domniei luxul i‑a furat mințile și l‑a dus la rătăcire:
Îngroşându, zice, îşi îngroşă şi‑şi lărgi pântecele cu mâncări multe şi cu beţii. Şi alte lucruri făcea, care nu să cădea; şi să dede cu totul spre curvie şi spre toate spurcăciunile, şi lăsă pre Dumnezeu, care l‑au făcut, şi părăsi pre Domnul şi mântuitoriul şi mânie pre făcătoriul lui de bine şi‑l umplu cu amărăciune cu lucrurile sale cele spurcate[24].

Mai departe, în aceeași linie cu Machiavelli și Ibn Khaldun, laudă viața frugală și cumpătată:
Împodobirea trupului iaste întortarea şi izvrătirea sufletului şi mârşăvirea sufletului; iar mârşăvirea trupului iaste înnpirea sufletului. Obidele trupului suntu spăşire sufletului, îmfrumusiţarea trupului iaste cursa sufletului”[25].

Mulți comentatori spun despre ei că au separat moralitatea de politică, în schimb politica şi moralitatea erau contrare cu mult înaintea lor. Ei au încercat să împace moralitatea cu acţiunea politică. Machiavelli îşi punea o întrebare dificilă şi gravă în ceea ce priveşte moralitatea: este mai bine să fie un principe crud şi astfel să fie milos sau să fie milos şi astfel să cauzeze un rău mai mare:
Spun că fiecare principe trebuie să vrea ca oamenii să‑l socotească milos şi nu crud; cu toate acestea, el trebuie să ia seama şi să nu folosească rău această milă. Cezar Borgia era socotit un om crud, totuşi această cruzime a lui restabilise ordinea în Romagna, adusese acestei provincii unitatea şi pacea şi o făcuse să fie credincioasă principelui. Dacă vom privi cu atenţie aceste lucruri, ne vom da seama că el a fost cu mult mai milos decât poporul florentin care, pentru a nu fi acuzat de cruzime, a lăsat ca Pistoia să fie distrusă. Astfel, un principe nu trebuie să fie îngrijorat dacă, pentru a‑şi ţine supuşii strâns uniţi şi credincioşi lui, îşi creează faima de om crud. Într‑adevăr, vor fi de ajuns câteva exemple numai de cruzime, pentru ca el să se dovedească a fi în realitate mai milos decât aceia care, din prea mare milă, lasă să se dezvolte liber dezordinile, care, la rândul lor, duc la omoruri şi la jaf [26].

Deşi există divergenţe, mai mult de nuanță, în ceea ce priveşte înţelesurile moralității și bunătății, nu încape îndoială că ele există cu adevărat în scrierile lui Machiavelli şi ocupă un loc central.

Ibn Khaldun, de asemenea, dă o dimensiune morală istoriei, considerând că dinastiile decad din cauza pierderii moralităţii şi a virtuţii de la o generaţie la alta, până când vine o altă dinastie care are încă puternic înrădăcinată moralitatea şi spiritul de sacrificiu.


Viziunea asupra istoriei

Teoria ciclică a istoriei era foarte răspândită în literatura politică şi istorică veche. Teoria există şi la Machiavelli, şi la Ibn Khaldun.

La Machiavelli ea este doar o reminiscenţă a Antichităţii şi nu joacă un rol de bază în doctrina lui, care şi fără ea nu şi‑ar pierde din vigoare şi bogăţie.

Cu totul altfel stau lucrurile la Ibn Khaldun. Teoria ciclică joacă un rol de bază în dogma lui şi o găsim în mai multe forme. Rolul cel mai general al istoriei se întinde de la barbaria beduinilor nomazi la artele şi ştiinţele civilizaţiilor înalte, trecând prin cultura ţăranilor. Civilizația orăşenească şi dezvoltarea artelor, după ce se dezvoltă şi trăieşte o perioadă de măreţie înfloritoare, urmează să treacă în faza decăderii şi reîntoarcerii la sălbăticia iniţială, puterea fiind preluată de un alt grup. În general, civilizaţiile trec prin 5 etape diferite: înfiinţarea, creşterea, prosperitatea, vârsta de mijloc şi bătrâneţea.

Din punct de vedere politic, un stat trece prin trei etape. În prima etapă se împarte societatea şi puterea elitelor. În cea de a doua, unul dintre grupuri monopolizează puterea, averea şi gloria. În ultima etapă se distruge spiritul de grup şi se pierde puterea ini­ţială din cauza luxului şi artelor. Aceste etape merg mână în mână, spiritul de grup este baza dezvoltării statului, care la rândul lui dezvoltă civilizaţia şi istoria. Omul, prin însăși natura lui, încearcă să construiască, prin intermediul statului, cultura.

În timp ce Platon şi al‑Farabi au folosit logica pentru a analiza situaţii utopice, Machiavelli şi Ibn Khaldun au depăşit această etapă și s‑au concentrat pe realitatea nuanțată a societății. Deosebirea dintre cei doi și restul gânditorilor vremii este că susțineau că acţiunile omului, deşi pot fi explicate în mod raţional, nu sunt esen­ţialmente raţionale. Altfel spus, nu raţiunea este motorul istoriei. Cei doi gânditori susţin că obiectul ştiinţei lor este natura, însă natura este rezultatul voinţei şi nu al raţiunii, iar politica şi istoria îi sunt supuse.

Ibn Khaldun considera că motorul principal al cursului istoriei este îmbinarea între brutalitate, moralitate, solidaritate şi autoritate, pe de o parte, şi între sedentarism (tamadun), corupţie, individualism şi servitude, pe de altă parte. Această interacţiune și schimbare de roluri este însăşi istoria.

Ibn Khaldun se întreabă la începutul Prolegomenelor ce folos are ştiinţa civilizaţiei (ilm urmran) pe care intenţionează să o creeze. A avut ambiţia de a stabili metode solide de a discerne adevărul din mărturiile despre întâmplările din trecut și, astfel, de a scoate la lumină această ştiinţă care a pus bazele atâtor altor ştiinţe. El a numit lucrarea sa cartea sfaturilor sau pildelor (‘ibar). Rădăcina cuvântului în limba arabă înseamnă și a surmonta sau a traversa ceva. Termenul ca atare poate fi considerat podul peste care i‑a trecut mintea de la evenimente istorice la natura şi cauzele lor şi înapoi la evenimentele istorice. Astfel, pentru Ibn Khaldun folosirea cuvântului ’ibar este aproape sinonim cu logica şi înţelegerea, mai exact, cu explicarea evenimentelor istorice prin intermediul logicii.

El îmbină sociologia cu politica pentru că civilizaţia presupune existența apriori a politicii. Teoria lui reflectă acest lucru și consideră că un conducător trebuie să cunoască legile dezvoltării sociale. Astfel îl sfătuiește și Neagoe Basarab pe domnitor despre importanța cunoașterii obiceiurilor unui popor[27].

În același timp, sociologia fuzionează cu istoria. În această privinţă este revelat rolul de bază pe care îl joacă asabia în explicaţiile khalduniene. Ea este folositoare ca instrument de lucru pentru că este o constantă clară și obiectivă, care se bazează pe biologie și nu este sub puterea voinţei omului. Civilizaţia, politica, spiritul de grup, puterea temporară, toate au un punct de convergenţă și înţelesuri asemănătoare, deoarece exprimă în mod diferit aceeaşi realitate.

La fel ca Machiavelli, Ibn Khaldun vede în lumea lui o extenuare a vigorii trecutului şi încearcă o analiză pentru a descoperi legăturile care să‑i permită să judece mărturiile oamenilor despre trecut.


Viziunea asupra puterii și a Statului

În teoria lui Machiavelli, statul este în primul rând republică populară naţională, justă şi virtuoasă. Când este coruptă moralitatea poporului, domină anarhia, iar poporul își ia un rege până iese din această situaţie. Justă la început, ea capătă mai apoi forma unei dictaturi sau a tiraniei. În acest timp, minoritatea care a rămas în continuare virtuoasă se revoltă şi înfiinţează o republică aristocratică/oligarhie. După un timp şi acest sistem devine corupt şi decade în tiranie. De data aceasta poporul, locuitorii se revoltă, supuşii fiind afectaţi de abuzurile tiraniei. Ei stabilesc astfel republica populară.

La Ibn Khaldun, puterea este, la început, realitatea naturală cauzată de necesitatea omului de a supravieţui. El susține că atunci când civilizaţia ia locul stării de sălbăticie, politica nu se mai înfăptuieşte potrivit ambiţiilor sau dorinţelor individuale, ci în conformitate cu interesul general.

Ibn Khaldun spune:
Un suveran înăbuşă ambiţiile celor din familia pe care o conduce şi îndoaie îndrăzneala altor şefi şi dorinţa lor de a împărţi puterea cu suveranul. El domoleşte pofta de putere a acelorlaşi şi îi împiedică pe aceştia să ajungă la ea. Puterea şi‑o păstrează întreagă şi neciuntită, doar pentru el. Întemeietorul unui imperiu are întreaga autoritate din care urmaşul său va pierde o parte, la fel ca şi urmaşul urmaşului său. Iar aceasta se întâmplă în toate imperiile care au fost şi care vor fi. Este legea pe care Domnul a dat‑o creaturilor lui[28].

Despre rude, Basarab spune „când veţi vrea să puneţi boiari, nu să cade să căutaţi căci vă vor fi rudenii, pentru aceia să‑i puneţi, că aceia iaste făţărnicie”[29] și avertizează să nu pună vreun boier la sfatul cuiva, „căci darul iaste al tău, iar cinstea iaste a altuia”[30].

Machiavelli aminteşte principelui că puterea nu este altceva decât monopolul suveranului asupra puterii şi dacă privează o anumită persoană de ceva, atunci va trebui mereu să fie precaut. Deoarece acela care este privat de ceva pe care îl consideră în mod natural un drept al lui va simţi nevoia să se răzbune şi să comploteze chiar dacă acest lucru va fi și în detrimentul lui[31].

Neagoe îl sfătuiește pe domnitor să fie foarte atent la persoanele care ar avea un motiv să‑l urască: „Şi de‑ţi vei aduce aminte că cineva are vreo părere rea pre tine, iar tu nu fii nebăgătoriu de seamă de aceia ci pasă şi te împacă cu dânsul”. Dar în același timp să nu prilejuiască motive de ură:
Tu niciodată să nu te grăbeşti, pentru acele pâri să‑l scoţi den cinste; că deacă‑l vei scoate, deacii nu‑ţi va mai fi priiaten. Iar cându iaste vinovat, tu‑i arată vina, să şi‑o vază şi să şi‑o cunoască; deacii nu va mai avea cum să aibă părere rea pe tine.

Domnitorul trebuie să fie atent chiar și la un lucru aparent banal, să nu schimbe locul la masă al boierilor în funcție de preferințele lui, deoarece fiecare dintre aceştia râvneşte la o poziţie mai înaltă şi va considera că este nedreptăţit și „într‑acel ceas i se întristează inima şi să scârbeşte”.

Ibn Khaldun descrie realitatea asupra căreia preveneau Machiavelli și Neagoe Basarab când vorbește în capitolul III al Prolegomenenelor de situația în care emirul se bagă în negoț în speranța de a‑și mări venitul. Acest lucru nu duce decât la nemulțumirea și ura negustorilor, care nu pot să concureze cu el și, într‑un final, afectează veniturile întregului stat.


„Și grădina mea o am apărat”

Machiavelli se întreabă dacă este mai bine să fie un principe iubit sau temut:
Se pune astfel problema dacă este mai bine să fii iubit decât temut, sau invers. Răspunsul este că ar trebui să fii şi una şi alta; dar întrucât este greu să împaci aceste două lucruri, spun că, atunci când unul din două trebuie să lipsească, este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit. (…)

Oamenii şovăie mai puţin atunci când este vorba să facă rău unuia care şi‑a câştigat iubirea celorlalţi, decât altuia care se face temut, pentru că iubirea se păstrează prin legătura obligaţiei, şi cum oamenii sunt răi, aceasta poate fi oricând ruptă atunci când intră în joc folosul tău particular; în schimb, teama se păstrează prin frica de pedeapsă, care nu‑1 părăseşte niciodată pe om[32].

Basarab îi vedea pe supuşii lui ca pe o grădină pe care e necesar să o cultivi astfel încât să crească frumos şi să dea rod bun: „Şi i‑am îngrădit cu gard ca cu un zid de piiatră şi grădina mea o am apărat, ca nu cumva să îndrăznească cineva să între într‑însa şi să strice ceva den ostenelele mele”[33].

Această grijă părintească faţă de supuşi îi determină pe aceştia să se sacrifice pentru domnitor:
Deacii ei cum cugeta să‑şi verse sângele şi să‑şi pue capetele pentru mine, aşa‑şi vor vărsa sângele şi‑şi vor pune capetele pentru tine — sau pentru ieştecare domn care va face şi va păzi aceste învăţături ale mele — şi niciodată nu vor da spatele vrăjmaşilor voştri[34].

Dar, mod surprinzător, și Neagoe Basarab ajunge la aceeași concluzie ca și Machiavelli:
Deacii, deaca ai pricepe tu că cinstea şi boieriia şi mazâliia lor le iaste de la tine. Tu pentru căci să dai cinstea ta lor, să nu fie aceasta! Ci să‑ţi slujască ei ţie cu temere şi cu frică. Şi să cunoască că tu le eşti domn şi stăpân mai mare preste dânşii, cum să cade să fie slujile smerite înaintea stăpânilor lor. Iar cinstea ta, până ţi‑o va da Dumnezeu, tu să o ţii în mâinile tale.[35]
Deși este bine să fie temut, principele trebuie să evite cu orice preț să inspire ura:
Cu toate acestea, principele trebuie să se facă în aşa fel temut, încât, dacă nu‑şi câştigă iubirea supuşilor, să evite însă ura lor. Se pot împăca foarte bine cele două lucruri, anume să fii temut şi să nu fii urât; lucrul acesta se va întâmpla întotdeauna dacă principele se va feri de a pune mâna pe averile cetăţenilor şi supuşilor lui şi de a se atinge de femeile lor; iar atunci când ar fi constrâns să verse sângele cuiva, s‑o facă numai dacă există o justificare adevărată şi o cauză evidentă[36].

Basarab îi avertizează pe urmaşii lui să nu folosească în mod excesiv cruzimea:
Iar de vă va învăţa cineva să întraţi în zidirea lui Dumnezeu şi în grădina mea cu săcurea, făr’ di porunca lui Dumnezeu şi fără cât vă învăţ eu, deacii voi să daţi seama înaintea Domnului nostru Iisus Hristos. Că eu nu vă învăţ să faciţi aşa, ci vă învăţ că să cade domnului carele îşi caută de grădina sa, să o curăţească di toate nuiale cele uscate, care nu fac rod, însă cu lege şi cu judecată”[37].

La fel ca la Machiavelli, nu cruzimea în sine este de condamnat (ea poate fi folositoare), ci frecvenţa cu care este folosită:
Slugile tale care‑ţi vor greşi, nu le tăia pentru cuvintele oamenilor, nici îl băga în foc, ci‑i iartă greşala, măcar de ţe‑ar fi şi greşit, şi‑l învaţă. Cândai doar s‑ar întoarce, să fie ca alte slugi, care‑ţi vor sluji cu dreptate. Iar de nu să va întoarce, eşti volnic să‑l tai, ca şi pre acel pomu sterpu. Însă iată că te învăţu: să nu fie adeseori păharul tău plinu de sânge de omu, că acel sânge, care vei tu să‑l verşi făr de milă, vei să dai seamă de dânsul înaintea lui Dumnezeu (…)

Iar domnului să cade să fie milostiv şi, măcar de ar fi grădina şi făr’ de roadă şi te vei mîniia pe vreun pom, nu‑l tăia, ci‑l curăţeşte de toate cranghinile cele uscate şi să sapi gunoiul de la rădăcina lui, pân’ la un an[38].


Banii și eșecul predestinat

Ibn Khaldun arată că în ultima etapă a statului membrii clasei conducătoare apelează la mercenari ca să îi apere şi îi plătesc din ce în ce mai mult, iar în acelaşi timp, obişnuiți fiind cu luxul, cheltuie restul banilor din trezorerie pe traiul lor, iar prin urmare, statul lor este ameninţat de faliment.

Neagoe îndeamnă domnitorul să se concentreze pe reputație și nu pe strângerea averilor:
Că domnul carele are minte nu‑i trebuieşte într‑această lume altă avuţie, făr numai numele cel bun, deacii şi avuţie încă va face; iiară domnul cela ce iaste scumpu şi caută tot spre avuţie şi nu dă pentru scumpetea lui nimănui nimc, acela însuşi îşi piiarde numele cel bun. Deacii, deaca‑şi piiarde numele cel bun, dar avuţiia de ce folos va să‑i fie[39].

Ibn Khaldun observă că un sultan îşi pierde întâi reputaţia şi abia apoi îşi pierde tronul. El nu crede în posibilitatea depăşirii curentului vremii, mai exact, nu crede în reformarea unui stat decăzut. Pentru el omul trece în mod natural şi obligatoriu de la putere la slăbiciune şi de la barbarie la civilizaţie, precum şi de la frugalitate la lux şi de la virtute la viciu. Statul sau dinastia trece prin perioade şi generaţii consecutive precum individul. Încercarea de a se întoarce la începuturi este predestinată eşecului tot aşa cum un bătrân nu poate să spere să‑şi recapete vitalitatea din tinereţe. Ibn Khaldun este interesat de motivele cauzate de natura lucrurilor. El vrea să analizeze, nu să categorisească, nu să ghideze sau să stimuleze. Chiar merge până într‑acolo încât să‑i critice pe cei care cred că pot să reformeze un stat corupt.

Deşi Machiavelli crede, la fel ca Ibn Khaldun, că reforma unui stat eşuat este dificilă şi uneori chiar imposibilă, el consideră totuși că trebuie încercat. Găsim la Machiavelli ideea decăderii predestinate a oricărui sistem politc. Deși considera republica romană ca fiind cel mai bun sistem de guvernământ gândit vreodată de om, și aceasta a decăzut în cele din urmă.

Asta nu înseamnă că nu crede în libertatea omului şi îi încurajează pe toţi bărbaţii de stat la iniţiativă în acţiune. În ciuda acestei realități și a faptului că succesul oricărei acțiuni este determinat de capriciile sorții, el rămâne optimist și îndeamnă principii şi conducătorii să înainteze cu toată determinarea, să depună eforturi şi să cheltuiască, pentru că doar astfel pot obţine bogăţii. Pune foarte mult accentul pe rolul energiei individuale: republicile rămân libere atâta vreme cât liderii lor sunt puternici. Iar principatele se păstrează şi devin mai mari atâta vreme cât principii lor sunt ambiţioşi şi activi.

Aceste lucruri el le considera necesare ca Italia să devină unită şi liberă. Întrebându‑se de ce a ajuns Italia să fie împărţită în mai multe principate slabe, a ajuns la concluzia că papalitatea poartă vina pentru această situaţie, „căci teama de un principe prea puternic îi făcea să favorizeze puterea altuia care până atunci fusese slab, iar dacă acesta la rândul său devenea puternic, era temut și, odată temut, trebuia doborât”[40].

Neagoe Basarab, deși un bun creștin, recunoaște importanța bogă­ției pentru un conducător: „Căci când să întâmplă domnului de are primejdie şi nevoi ca acestea, trebuiaşte întâi să aibă avuţie multă, să‑şi miluiască oştile şi să le dea lefi. Că omul iaste ca porumbul: că porumbul unde află grăunte mai multe acolo fuge; aşijderea şi omul, unde află un domn darnic şi milostiv, acolo să adună să să hrănească”[41]. Monopolul puterii se referă şi la bani:
Iar venitul tău ce‑ţi va veni din toată ţara ta, acela să fie tot în mâinile tale, să nu cumva să‑l dai şi să‑l împarţi pre boiarii tăi, sau pre rudele tale, sau pre niscare slugi de ale tale, ce‑ţi vor fi făcut niscare slujbe, ci să fie tot cu seamă în mâinele tale. Deacii cui vei vrea, să dai cu mâna ta, să să ştie şi să‑ţi mulţumească şi să te cunoască că tu eşti domn[42].

Cu Machiavelli intrăm într‑o lume a mişcării, a energiei şi a gloriei. Dacă Ibn Khaldun a devenit contemplativ după o serie de experienţe amare, Machiavelli a continuat joace un rol, să influențeze prin scrierile lui conducătorii Italiei. Deşi considera că banii conduc lumea, era convins că în majoritatea timpului acest lucru nu oferă decât jumătate din eficienţă. Astfel, două lucruri conduc lumea: bogăţia şi natura umană. Dacă cele două se completează una pe cealaltă, succesul nu va întârzia să apară.

Se poate spune că puterea nu este garantată de altceva decât de instinctul animalic. Ibn Khaldun începe cu descrierea individului pur tradiţional. Însă omul, în teoria lui, nu este armonios, ci definit prin libertate, duşmănie şi dispută. Prima problemă este tensiunea dintre conştiinţă şi instinct. Iar pentru Ibn Khaldun, natura omului este predominant animalică.

Pe principiul acesta sesizează în Prolegomene discordanţa dintre nomad/sedentar, militar/civil, conducător/conduşi, sălbăticiune/civilizaţie. Dezvoltarea este rezultatul interschimbării acestor elemente, care în esenţă pot fi rezumate la conştiinţă/instinct.

Machiavelli, la rândul lui, descrie viaţa politică ca o serie de confruntări între principe, popor şi între nobilime, iar publicul general între grupările civile şi mercenari. El se întreabă dacă este mai bine ca puterea să se bazeze pe nobilime sau pe popor. Având în vedere că numărul nobilimii este limitat, nu este greu să‑i mulţumeşti, dar pentru a păstra puterea este nevoie să câştigi încrederea poporului[43].

Ceea ce merită amintit este că Machiavelli nu îşi imaginează nicio clipă că principele poate fi prietenul nobilimii şi al poporului în acelaşi timp, ci trebuie să aleagă, pentru că politica se învârte între două părţi.

Neagoe Basarab credea şi el că este important pentru un domnitor să aibă poporul de partea lui şi, chiar dacă domnitorul a greşit în judecata unui sărac, nu trebuie să ezite să îşi îndrepte greşeala: „că mai bine să nu va fie voia deplin şi inima înfrântă decât să faci săracului strâmbătate”[44].

Am încercat să prezentăm succint teoriile celor trei gânditori ai Evului Mediu. Efortul de a‑i aduce în actualitate s‑a sprijinit pe faptul că multe dintre aserțiunile lor sunt de o actualitate surprinzătoare. Actualitate care, în esența sa, nu diferă atât de mult chiar și de trecutul foarte îndepărtat.

Ioan Alexandru Florea

Bibliografie
– Ibn Khaldun, Prolegomene sau introducere în filozofia și sociologia istoriei universale, traducere Dumitru Chican, Editura Proema, 2016.
– Neagoe Basarab. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, Anatol şi Dan Vidraşcu, ed., 2001, Editura Litera Internaţional.
– Rosenthal, Franz (1967) „Translator’s Introduction”, in Ibn Khaldun: The Muqadimmah – An Introduction to History, 3 vols, translated from the Arabic by Franz Rosenthal, London: Routledge and Kegan Paul.
– Ridolfi, Roberto (2009). The Life of Nicollo Machiavelli. New York: Routledge.
– Viroli, Maurizio (2010). Machiavelli’s God. New Jersey: Princeton University Press.
– Machiavelli, Nicollo (2017). Arta războiului, traducere de Lucian Pricop. Editura Cartex.
– Machiavelli, Nicollo. Istoriile Florentine. Traducere Nina Facon. Editura Științifică.
– Machiavelli, Nicollo (1998). Discourses on Livy, translated by Harvey C. Mansfield, Nathan Tarcov.The universitz of Chicago Press.
– Machiavelli, Nicollo (1999). Principele. Traducere Nina Facon. KIMTIRA AIONDKRO.

Note:

[1] Neagoe Basarab. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, Anatol şi Dan Vidraşcu, ed., 2001, Editura Litera Internaţional p. 185.
[2] Ibn Khaldun, Prolegomene sau introducere în filozofia și sociologia istoriei universale, traducere Dumitru Chican, Editura Proema, 2016, p. 111.
[3] Nicollo Machiavelli (1998). Discourses on Livy, translated by Harvey C. Mansfield, Nathan Tarcov.The university of Chicago Press, p. 6.
[4] Ibn Kaldun, op. cit. p. 37.
[5] Ibidem, p. 41.
[6] Ibidem, p. 41‑ 42.
[7] https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/neagoe‑basarab‑un‑inceput‑de‑domnie‑plin‑de‑peripetii.
[8] Nicollo Machiavelli (1999). Principele. Traducere Nina Facon. KIMTIRA AIONDKRO, p. 54.
[9] Nicollo Machiavelli,. Istoriile Florentine. Traducere Nina Facon. Editura Științifică, p. 375‑378.
[10] Neagoe Basarab. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, Anatol şi Dan Vidraşcu, ed., 2001, Editura Litera. Internaţional, p. 204.
[11] Ibidem 203.
[12] Nicollo Machiavelli. Arta războiului, traducere de Lucian Pricop. Editura Cartex 2017, p. 81.
[13] Ibn Khaldun op. Cit. Pg 198.
[14] Nicollo Machiavelli (1998). Discourses on Livy, translated by Harvey C. Mansfield, Nathan Tarcov.The university of Chicago Press. pg 35.
[15] Ibn Khaldun. op. cit., p. 123‑124.
[16] Nicollo Machiavelli (1998). Discourses on Livy, translated by Harvey C. Mansfield, Nathan Tarcov.The university of Chicago Press. 132.
[17] Ibidem, p. 38.
[18] Neagoe Basarab, op. cit., p. 55.
[19] Ibidem, p. 36.
[20] Ibn Khadun. op. cit., p. 109.
[21] Nicollo Machiavelli (1998). Discourses on Livy, translated by Harvey C. Mansfield, Nathan Tarcov.The university of Chicago Press, p. 21.
[22] Ibn Khadun, op. cit., p. 107.
[23] Ibidem, p. 93.
[24] Neagoe Basarab, op. cit., p. 55.
[25] Ibidem, p. 139.
[26] Nicollo Machiavelli (1999). Principele. Traducere Nina Facon. KIMTIRA AIONDKRO, p. 60.
[27] Neagoe Basarab, op. cit. pg 162.
[28] Ibn Khaldun, op. cit., p. 129.
[29] Neagoe Basarab, op. cit., p. 174.
[30] Ibidem, p. 217.
[31] Nicollo Machiavelli (1998). Discourses on Livy, translated by Harvey C. Mansfield, Nathan Tarcov.The university of Chicago Press, p. 196.
[32] Idem.
[33] Ibidem, p. 171.
[34] Ibidem, p. 172.
[35] Neagoe Basarab, p. 218.
[36] Machiavelli, Nicollo (1999). Principele. Traducere Nina Facon. KIMTIRA AIONDKRO, p. 61.
[37] Negoe Basarab, op. cit., p. 173.
[38] Negoe Basarab, op. cit., p. 173.
[39] Ibidem, p. 184.
[40] Nicollo Machiavelli. Istoriile Florentine. Traducere Nina Facon. Editura Științifică, p. 147.
[41] Neagoe Basarab, op. cit., p. 204.
[42] Ibidem, p. 219.
[43] Nicollo Machiavell (1999). Principele. Traducere Nina Facon. KIMTIRA AIONDKRO, p. 40.
[44] Neagoe Basarab, op. cit., p. 209.

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*