Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Uniunea Europeană – o ecuație cu multe necunoscute » Trei decenii dintr‑un secol. România față în față cu Europa

Trei decenii dintr‑un secol. România față în față cu Europa

Existența României moderne nu se desfășoară departe de Europa occidentală, ci chiar în sânul acesteia, dar cu un mare decalaj temporal. Ritmul și modalitatea construcției sale, precum și ale permanentei sale nevoi de a se reconstrui, au fost și sunt în continuare umbrite de bizantinism și sunt uneori copleșite de anacronisme.

De mult timp, România nu reușește să înțeleagă cele scrise de Ilarie Voronca în poezia sa „Aviograma” (1924): „cea mai frumoasă poezie: fluctuația dolarului”. Adesea, timpul istoriei se accelerează, iar în momentul în care căile destinului se intersectează, experiențele trecutului nu par a avea mare importanță pentru prefigurarea viitorului. Benjamin Fondane considera că specificul culturii românești rezidă într‑o foarte fecundă idee fixă: „e ideea originii noastre latine”. Istoria politică și culturală a românilor se află sub presiunea „necesităților europene, dintre care prima este aceea de a face parte din Europa”. În căutarea acestor fundamente culturale, conducătorii români sunt adesea incapabili să înțeleagă și să își asume bazele instituționale și economice ale Occidentului.

Pentru a putea înțelege această Românie, trebuie să evocăm, mai întâi, istoria parcursului său economic. Întotdeauna s‑a pus problema recuperării istoriei și a efortului de a ajunge la un raport armonios între, pe de‑o parte, geografia și cultura sa, iar pe de alta parte, conturul cultural și, mai ales, economic al continentului european.

În acest ultim secol, au existat momente în care toate eforturile, toată corectitudinea, toată onestitatea, toată credința păreau inutile. Însă România nu a încetat să viseze, să învețe, să acționeze, pe scurt, să‑și trăiască destinul cu o forță admirabilă.

Uneori, acest destin i‑a oferit drept soluții riscul și primejdia. Dar România știe să supraviețuiască. Este, poate, vorba despre miracolul românesc din titlul lucrării istoricului Gheorghe Brătianu. Dacă Duroselle a enunțat faptul că toate imperiile sunt sortite să piară, putem spune cu și mai mare certitudine că toate statele mici împărtășesc același destin. Pierderea imaginii unui trecut, fie el și glorios, este un destin pe care istoria universală l‑a consemnat din plin. România nu s‑a aflat niciodată într‑o astfel de situație. Reluarea cursului unei normalități productive este, cu siguranță, posibilă, dacă știm să recurgem la strategiile de salvare păstrate cu grijă în memoria colectivă. Dar nu e suficient. În plus, este nevoie să se implementeze un spirit, o inteligență și o disciplină a reînnoirii. Pentru că toată istoria României demonstrează cu prisosință cât de greu este să corectezi hazardul atunci când îți este potrivnic, am ales să fac o prezentare a evoluției țării mele folosind cele mai credibile date statistice. Este un tablou al realităților reci, adică al indicatorilor de dezvoltare economică și socială. Din acest punct de vedere, ultima sută de ani care s‑a scurs se împarte în trei perioade: 1918‑1945, 1945‑1989, 1989‑2018. Mai ales în cea dintâi, dar și în a treia, vedem cum lipsa de coerență politică și de angajare hotărâtă pe calea reformei au împiedicat o convergență rapidă cu Occidentul, adică o reducere rapidă a decalajului dintre România și media Europei occidentale (convergență care ar fi fost, de altminteri, posibilă, în condițiile unei mobilizări politice coerente). Acest decalaj era, oricum, mare, România venind dintr‑un trecut periferic, atât geografic, cât și civilizațional. Reforma din perioada respectivă este lentă și supusă unor presiuni contrarii. Există, desigur, mari spirite și patrioți adevărați, însă nu există o adevărată clasă politică în stare să se unească pentru a reuși modernizarea accelerată a țării. Între cele două perioade, există o paranteză comunistă dominată de un masiv efort de dezvoltare, cu rezultate spectaculoase în domeniul educației, culturii și industriei, dar supusă unei ordini ideologice dogmatice și opresive, contrară, de cele mai multe ori, marilor mișcări ale progresului științific și tehnologic din Occident. Din punct de vedere instituțional, regimul comunist păstrează, însă, în mod paradoxal, aproape în totalitate configurația caracteristică unei țări europene occidentale. Însă funcționarea acestui regim comunist este conectată la strategia ideologică a partidului unic și la voința dictatorului (chiar dacă au existat, desigur, și excepții de la această regulă).

Emil Cioran afirma: „O Românie viitoare […] va trebui să devină o fatalitate sud‑est europeană și, lichidându‑și balcanismul, să reabiliteze această periferie.” Deși această obsesie politică persistă pe toată durata acestui secol, ea nu se transformă într‑o obsesie a reformei, a luptei pentru o Românie în mod logic și hotărât modernistă. Este, cred, ceea ce propunea Mircea Malița prin conceptul său de strategie stabilă de evoluție.

Ce altceva este reforma dacă nu capacitatea de adaptare activă și tenace la realitățile eficace ale lumii contemporane?

Iar reforma este singura bază solidă capabilă să garanteze unitatea unui popor în propria țară. Reformele corectează dezechilibrele și inegalitățile, transformând și deschizând, în același timp, calea pentru inițiativele și talentele națiunii.

Imaginea evoluției economice și sociale a României de‑a lungul acestui secol are trei puncte de referință: 1938, 1989 și momentul de față. Într‑adevăr, 1938 este anul celei mai mari performanțe economice a României din perioada interbelică, iar în conștiința politică există încă un mit al „României Mari” asociat acestei perioade. 1989 este sfârșitul regimului comunist instaurat după cel de‑al Doilea Război Mondial, iar în momentul de față încă există, persistă o anumită nostalgie față de acea epocă a „marii industrii” comuniste și a locurilor de muncă stabile, fără șomaj. Prezentul ar trebui să ne arate o nouă traiectorie democratică pentru o țară care, de 30 de ani, trăiește experiența renașterii și a existenței principiilor fundamentale ale democrației. Analizele economice și indicatorii sociali arată clar că situația mediei populației României la sfârșitul perioadei dintre cele două războaie era una deosebit de precară. Datele din tabelul anului 1938 indică un mare deficit al investițiilor în capitalul uman și, în același timp, o polarizare socială marcată a societății românești. Este de remarcat, spre exemplu, că speranța de viață era de doar 40,20 de ani pentru bărbați și 41,40 pentru femei, pe fondul unei mortalități infantile (copii decedați înaintea vârstei de un an la mia de copii născuți vii) de 182,5. Așadar, situația era și mai dramatică în contextul european. Densitatea căilor ferate (km/1000 km2 de teritoriu) era de 38,6, față de 77,3 în Franța sau 96,4 în Cehoslovacia. Venitul național al României (echivalentul actualului PIB) în 1938 se situa într‑un raport de 1/3,76 cu cel al Franței, 1/5,36 cu al Germaniei și 1/2,76 cu al Cehoslovaciei. Este adevărat că, în perioada 1933‑1938, rentabilitatea economică a crescut de la 3,8% la 13,3% în industria petrolieră sau de la 9,7% la 18,8% în cea metalurgică, însă, pentru acumularea internă, cea mai importantă sursă de creștere economică o constituia sistemul de prețuri, taxe și impozite, povara principală fiind suportată de producătorii agricoli. În 1938, puterea de cumpărare a acestora reprezenta doar 60% din cea aferentă anului 1929.

În 1938, oferta internă, din care produsele agricole reprezentau 41% iar cele petroliere 44%, era net în dezavantajul României. Astfel, valoarea medie a unei tone de mărfuri exportate era de 3.000 lei, în timp ce valoarea medie a unei tone de mărfuri importate era de 23.000 lei, adică de peste șapte ori mai mare.

Regimul comunist instaurat prin forță și pentru o lungă perioadă în 1947 a implementat politici de industrializare accelerată și de dezvoltare rapidă și stabilă a educației și a serviciilor de sănătate pentru întreaga populație. În 40 de ani de socialism, România a reușit să facă un salt considerabil la nivel de civilizație.

Speranța de viață ajunsese în 1989 la 66,5 ani pentru bărbați și 72,4 ani pentru femei, iar mortalitatea infantilă scăzuse până la 26,9. Populația școlară în anul școlar 1988/1989 reprezenta 24% din totalul populației, în timp ce în 1938/1939 era de 12%. În 1988, exista un medic la 472 de locuitori, comparativ cu unul la 313 în Franța sau unul la 370 în Germania. Numărul de biblioteci a crescut de la 3.100 în 1939 la 21.400 în 1988. Însă, în 1989, realitatea economică a României era dramatică. Dirijismul absolut și deciziile adesea aberante, mai ales în „perioada neagră” a anilor ’80, au dus la o criză profundă – de fapt, o fază explozivă a sistemului economiei de comandă, adică o economie etatistă, aproape în întregime centralizată.

Paul Krugman, Premiu Nobel pentru economie, afirma că „productivitatea este aproape totul”. Într‑adevăr, valoarea generată în medie de o economie în cursul unei ore de lucru este un bun indicator al sănătății economiei respective. Or, în 1988, în România, productivitatea socială a muncii era de cinci ori mai mică decât media Europei occidentale. Și mai grav, se situa la jumătatea celei din Uniunea Sovietică! Regăsim aceeași situație și în cazul unui alt indicator: consumul de energie pentru producerea a 1 dolar de PIB era în 1988 de 4,1 ori mai mare decât media europeană și de zece ori mai mare decât cel al Franței! Nivelul tehnologic din industrie, dar și din agricultură, rămâne, în multe cazuri, mult în urma celui din Vest, iar începând din 1979, nu s‑a mai făcut niciun efort pentru adaptarea la noile tehnologii aduse de marele progres al revoluției industriale și, ulterior, al celei informatice. În esență, economia României continuă să supraviețuiască pe baza materiilor prime (gaze, minereu de fier, petrol, cocs) furnizate de Uniunea Sovietică în cadrul CAER la prețuri mult mai mici decât cele de pe piața liberă. Ceaușescu, devenit dictator absolut, fără a întâmpina nicio opoziție vizibilă față de proiectele sale megalomanice, decide construirea canalelor Dunăre – Marea Neagră și Dunăre – București și a Casei Poporului, proiecte gigantice și, în cea mai mare parte, inutile. Împinge România spre autarhie, în totală contradicție cu tendințele europene și mondiale.

În agricultură, în ciuda așteptărilor lui Ceaușescu în ceea ce privește revoluția agrară, situația este dezastruoasă. În 1985 și 1986, existau peste 1,4 milioane de tractoare în Germania de Vest și peste 1,5 milioane în Franța. În România, țară agrară, numărul de tractoare scade de la 185.000 în 1985 la 152.000 în 1989. Și pe bună dreptate! Producția internă de tractoare, foarte cerute la export, este de doar 17.000, față de 76.500 în 1984. Care era sensul planurilor anuale și cincinale, celebrele avantaje ale economiei socialiste românești?

Când am devenit prim-ministru, în decembrie 1989, am constatat rapid că, din păcate, realitatea era mai gravă decât ceea ce știam despre această economie din activitatea mea de teren în industria minieră, sistemul de irigații și sectorul energetic. Am aflat că 75 la sută din produsele realizate de industria românească nu erau rentabile la prețul pieței, costul de producție fiind mai mare sau, în cel mai bun caz, egal cu valoarea de piață. Un volum de producție enorm (produse petroliere de rafinare, cărbune, metale neferoase) era subvenționat, iar datoriile interne acumulate în datoria publică se ridicau la 10 miliarde de dolari pentru perioada 1982‑1988 și la 4 miliarde doar pentru anul 1989.

Dacă, așa cum am arătat mai sus, în anul 1938, PIB‑ul României se afla într‑un raport de 1/5,36 cu cel al Germaniei și de 1/3,76 cu cel al Franței, în 1988, aceleași decalaje sunt duble sau chiar triple. Acest tablou în foarte mare măsură negativ nu trebuie să ne facă să ignorăm sau să ne facă să uităm un mare rezultat pozitiv datorat unui efort absolut remarcabil în domeniul educației și învățământului (inginerie, arhitectură, medicină, limbi străine și științe fundamentale). Într‑adevăr, după cei 40 de ani de socialism, poporul român dobândește un know‑how științific și tehnic de înaltă calitate, absolut comparabil cu cel european, și o capacitate industrială de prim rang în anumite domenii, cum ar fi mecanica fină, construcția de echipamente energetice foarte mari (turbogeneratoare, turbine hidraulice și termice, motoare propulsoare pentru nave maritime de mare tonaj), industria oțelurilor speciale și a pieselor turnate de mari dimensiuni. După 1989, necesara reformă structurală a economiei pornește cu acest excelent potențial uman și industrial, însă se împotmolește în conflicte politice dure, uneori violente, iar noua clasă politică nu reușește să mențină și, cu atât mai puțin, să dezvolte acest sistem de învățământ. În 1989, unul din trei copii de muncitori (industriali sau agricoli) aveau acces la învățământul liceal și unul din șapte la cel universitar. Astăzi, aceste cifre au scăzut la 1 din 6, respectiv 1 din 20.

Perioada postcomunistă declanșată de Revoluția Română din decembrie 1989 debutează cu o situație dintre cele mai precare, după cum am arătat aici. Revolta populară împotriva regimului Ceaușescu a fost, de altfel, un rezultat inevitabil al acestei situații economice. Mi‑am început mandatul de prim-ministru într‑un moment extrem de complex și deosebit de dificil. Entuziasmul românilor generat de dispariția lui Ceaușescu și a regimului său era, în mod firesc, dublat de așteptări pe măsură. Se impunea o schimbare radicală, dar, în același timp, calitatea vieții trebuia să se îmbunătățească în continuare foarte rapid. Însă, pe de altă parte, trebuiau demarate toate procesele de transformare politică, economică și socială. Această sarcină revenea guvernului meu. Din fericire, nu eram pe deplin conștienți de gravitatea momentului. Dar, astăzi, pot spune că, în ceea ce privea această transformare, concepția mea era una foarte clară. Decretul‑lege 54 din martie 1990 deschidea larg calea inițiativei private. În scurt timp, iau naștere zeci de mii de mici întreprinderi, iar tabloul economic al țării evoluează către normalitatea pieței. În mai 1990 se finalizează „Strategia înfăptuirii economiei de piață în România”, pe care o inițiasem pe 6 ianuarie, la doar zece zile de la numirea mea ca prim-ministru.

Am prezentat marea reformă structurală în fața parlamentului la sfârșitul lunii iunie, pentru a obține votul de încredere. Spre marea surpriză a tuturor, votul a fost unanim (cu doar câteva abțineri), în condițiile în care ne aflam la doar două săptămâni de la mineriada care aruncase țara într‑un dureros conflict politic.

Guvernul meu a reușit să obțină adoptarea tuturor legilor principale ale reformei în decurs de 15 luni, dar a sfârșit prin a fi răsturnat (potrivit analizelor realizate de istorici) de o lovitură de stat executată printr‑o nouă mineriadă brutală și violentă. Pe tot parcursul celor 15 luni, viața politică a fost o luptă permanentă și nemiloasă între reformiști și vechii comuniști care doreau să păstreze puterea și să încetinească reforma.

Astfel, după alungarea guvernului Roman, România se angaja pentru mai mult de patru ani pe un traseu contrar celui urmat de Polonia, Cehoslovacia și Ungaria, reintroducând mecanisme de subvenționare a întreprinderilor. Rezultatul a fost o acumulare de datorii imense care au condus la falimentul Bancorex, cea mai mare bancă românească, și al Băncii Agricole. Cele două bănci dispar în 1998.

După schimbarea politică, în urma alegerilor din 1996, se reia reforma, de această dată în condiții și mai dificile decât cele din 1990. Marea privatizare a întreprinderilor de stat începe în 1998, într‑un cadru legislativ slab, cu legi insuficiente și, de multe ori, voit confuze. Privatizările sunt, în cea mai mare parte, incapabile să ofere soluții viabile pentru întreprinderile foarte numeroase, aflate aproape în stare de faliment, acestea fiind, în realitate, operațiuni de lichidare într‑un context de capitalism sălbatic. Potrivit lui Keynes, raportul între produsul anual brut al muncii și masa bunurilor de capital este cuprins între 1/3 și 1/4. În timpul privatizărilor din România, începând din 1998, pe parcursul acestei întregi perioade și chiar până în momentul de față, acest raport a fost estimat în analize zise oficiale la mai puțin de 1/3. În realitate, valoarea declarată a patrimoniului întreprinderilor oferite spre privatizare a fost mult subevaluată, iar raportul lui Keynes era, în mod real, de 1/5 sau chiar 1/6.

Cu alte cuvinte, capitalismul se consolidează pe baza unei minciuni, în cazul nostru, a unei subevaluări masive a patrimoniului. Rezultatul nu a fost modernizarea și relansarea producției, cel puțin în cazul unora dintre întreprinderi, ci doar devalizarea și lichidarea. Cum bine spunea Fernand Braudel, capitalismul nu triumfă decât dacă se identifică puternic cu statul. Ca prim-ministru, am reușit să închei acorduri cu mari companii occidentale, cum ar fi Mercedes (pentru privatizarea întreprinderilor constructoare de autocamioane și autobuze), FIAT (pentru tractoare) sau Siemens (pentru locomotive electrice). Niciuna dintre întreprinderile românești din aceste sectoare nu mai există la ora actuală. „Marea problemă”, cum spunea tot Fernand Braudel, o reprezintă piețele naționale și economiile naționale. Definiția sa mi se pare cea mai exactă: „O economie națională este un spațiu politic transformat de stat – în virtutea necesităților și inovațiilor vieții materiale – într‑un spațiu economic unificat și coerent, ale cărui activități pot fi realizate împreună în aceeași direcție”. Nu am reușit niciodată să instalăm acest cadru al economiei românești.

Sub dublul impuls puternic, al poporului român care cere o integrare rapidă a României în Europa, și al Uniunii Europene care își deschide porțile pentru aderare în decembrie 1999, începând din 2007, economia românească se îndreaptă ferm, cu suișuri și coborâșuri, spre normalitatea europeană.

Cele mai recente date statistice indică un progres remarcabil și incontestabil. De exemplu, dacă luăm ca reper PIB‑ul din 1999 (100%), avem următorul tabel comparativ pentru anul 2018:

  • Germania – 130%
  • Franța – 125%
  • Spania – 106%
  • Italia – 100%
  • România – 600%

PIB‑ul pe cap de locuitor al României la paritatea puterii de cumpărare (PPC) era, în 1990, de 3.900 dolari, iar în 2018, de 27.200 dolari, adică de șapte ori mai mare! Exportul de produse industriale realizate în 1988 atingea un maximum de 33% din totalul exporturilor; în 2018, a ajuns la 58%. În 2018, valoarea exporturilor de produse IT și software depășește 4 miliarde de euro, fiind realizată de 100.000 de lucrători din domeniu. Agricultura face un salt major, cu exporturi de produse agricole în valoare de 3,7 miliarde euro.

În fine, stocul (acumularea) de investiții străine directe (ISD) ajunge la 94 miliarde de euro în 2018.

Cu toate acestea, economia României nu se ridică încă la nivelul exigențelor momentului. Guvernele României, în special cele de după 2001, nu sunt preocupate de situația sectorului productiv autohton, iar politicile care să vizeze oferta sunt neglijate în totalitate. Deficitul comercial crește an de an.

Acesta a fost de 15 miliarde în 2018, iar estimarea pentru 2019 este de 17 miliarde. Reformele structurale imperativ necesare sunt amânate în fiecare an. Adevărata „mare problemă” a României constă în incapacitatea sa politică de a uni voințele pentru un scop comun.

Predomină clientelismul ca normă curentă în politică, iar rezultatul evident al acestuia este dublu: incompetența și neglijența. Lungul drum al României de recuperare a întârzierii în dezvoltare față de Occident este departe de a se fi încheiat. Dintre cei peste trei milioane de români care lucrează în Vest, cei mai mulți proveniți din populația tânără și activă a României, majoritatea și‑ar dori să trăiască în propria țară. Momentan însă, lucrurile stau invers. Tinerii din România cred că au mai multe șanse în strainătate, oriunde în altă parte decât în țară.

Petre ROMAN

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*