Trei decenii de libertate şi diversitate

În decembrie 1989, România ocupa prima pagină a mediei europene. Începând chiar cu 22 decembrie, media românească eliberată, liberă, la rându‑i s‑a europenizat aproape instant. Indiscutabil, 22 decembrie ′89 este o zi de referinţă pentru presa noastră. Firesc, imediat după ce elicopterul ceauşist a decolat din Bucureşti, mass‑media românească, televiziunea, radioul, Agerpres, cotidianele din Bucureşti şi din provincie, de‑acum libere şi europene, despovărate ad hoc de chingile cenzurii comuniste au avut o contribuţie covârşitoare la tot ce s‑a întâmplat atunci şi mai apoi. Vechile publicaţii, centrale sau locale, cotidiane sau periodice, nu şi‑au schimbat doar numele, cele mai multe adăugând în denumire exact ceea ce‑şi doreau cel mai mult ziariştii epocii: să fie liberi. Aşa se transformă Informaţia în Libertatea, Scânteia tineretului în Tineretul liber, Scânteia, în Scânteia poporului şi, mai apoi, în numai câteva zile, în Adevărul, Cuget liber, la Constanţa etc. „AZI LA ORA 15 S‑A CONSTITUIT ÎN CLĂDIREA PALATULUI «UNIVERSUL», SINDICATUL LIBER AL ZIARIŞTILOR DIN BUCUREŞTI” (viitoarea Societate a ziariştilor din România), titra tot în decembrie 1989 „Libertatea”.

S‑au editat numeroase publicaţii noi, iniţiativa privată în acest domeniu manifestându‑se fără oprelişti. Astfel, în aceste trei deceniii au apărut mii de noi ziare, reviste, site‑uri, bloguri, vloguri, multe din ele dispărând, reapărând sau stingându‑se cu totul. Sigur, în ultimii ani presa electronică suplineşte oarecum decăderea presei scrise, dar este regretabil că de la tirajele de sute de mii şi chiar peste un milion de exemplare din anii ′90, acum vorbim de tiraje sensibil mai mici. Astfel, conform ultimelor statistici BRAT din martie 2018, cele mai mari tiraje difuzate erau: „Click” – 71.000 exemplare, „Sibiu 100%” – 70.000, „Libertatea” vindea, în medie, 39.000 de exemplare, Ziarul „Lumina” 22.400, „Gazeta Sporturilor” 20.900, „Weekend Adevărul” – 13.000, „Jurnal arădean” – 12.000, „Replica” – 12.700, „România liberă” – 11.400, „Bihari naplo” – 10.100, „Evenimentul Zilei” – 10.000, „Tribuna” – 9.000, „Gazeta de Sud” – 8.700, „Monitorul de Suceava” – 6.800 exemplare/ediţie.

Pentru media electronică, Topul site-uri‑știri‑mass‑media/săpt al trafic.ro http://www.trafic.ro/vizitatori/top‑siteuri‑stiri‑massmedia/saptamana reflectă, firesc, audienţe mult mai mari decât presa scrisă, în prima decadă a lunii februarie 2019: Astfel, „De Ce News” – un ziar quality, cu ştiri din politic, economic, social, sănătate, ştiinţă, ocupă locul 1 în Clasamentul general, cu 1.492.107 vizitatori, urmat de „Bună ziua, Iaşi”, 1.052.664 vizitatori, apoi www.antena3.ro, cu 1.293.265, ziarul evenimentul.ro (Ziarul „Evenimentul Regional al Moldovei” – cel mai mare cotidian regional din Romania) – 1.032.273 etc.

Câţiva ziarişti români binecunoscuţi, colaboratori importanţi la prestigioase publicaţii româneşti din ţară şi din străinătate ne‑au vorbit despre evoluţia presei în aceste ultime trei decenii.

 

Cleopatra Lorințiu:
Jurnalist în tranziţie

De la început vreau să spun că sintagma „presă de tranziţie” nu îmi convine, în fine, e vorba despre presa de după 1990 subiectul „anchetei” din câte înţeleg şi nu vreau să îmi epuizez spaţiul pe care mi‑l acordaţi într‑o explicaţie unilaterală fără finalitate.

Nu aş minimaliza entuziasmul, fervoarea îmbătătoare a perioadei de după revoluţie, pe care am trăit‑o. Acum e uşor să zici: „tranziţie”… dar fusesem atâta vreme captivi între dogme şi împiedicaţi în vorbe încât trăiam febra clipei cu multe speranţe. Pentru mine a început cu un telefon de la Palatul Victoria în început de ianuarie, apoi mă văd cu două doamne dactilografe de la IOR şi două maşini de scris în braţe, pe stradă, în urma unui domn necunoscut care ne ducea spre strada Roma într‑o vilă goală, cu mobilier minimalist şi caduc la a cărei funcţionalitate înainte de revoluţie nici nu vreau să mă gândesc… Cum nu avusesem serviciu de aproape 8 ani, sigur că eram nu doar fericită că pot în fine să scriu şi să public, dar în acelaşi timp îmi treceau prin minte sumedenie de idei.

A fost primul ziar înfiinţat după revoluţie (şi nu reluând în altă fomă o publicaţie dinainte), şi care relua un titlu vechi, de stânga. Am lucrat acolo un an, timp în care am scris despre cărţi, spectacole, oameni, muzică, ba chiar am făcut rost şi de un preot ca să scriem despre religie, eram atât de neobişnuiţi cu limbajul eliberat încât e firesc să fi făcut stângăcii. Ulterior, ziarul Dimineaţa a fost prins în febra politicii atât de tare încât am devenit ţinta atacurilor şi răutăţilor tuturor. Dar din acea calitate de redactor am întâlnit nişte personalităţi formidabile, oameni din afară (cu unii am rămas în legătură până azi, precum venezueleanul Milos Alcalay, devenit Ambasador la ONU şi ulterior dizident de renume, altora le port o amintire caldă precum faţă de Maria Pian Fanfani, fotografa‑soţie a fostului preşedinte italian, sau Luigi Amaduzzi, din păcate între timp stins, Rafael Caldera, sau ambasadorul israelian de atunci Zvi Mazel, sau mari artişti care veneau la noi în valul de simpatie creat de prima revoluţie anticomunistă difuzată în direct…

Am notat ceva personal despre mine ca să nu mă hazardez scriind despre alţii, iar de analiza post factum făcută de cine nu a trăit şi simţit acele clipe, sincer, mă tem. Se zice că istoria o scriu învingătorii şi zău dacă ştiu acum cine sunt ei.

Cezar Straton, Suceava:
30 fără un sfert

Cu temerea că nu am priceput corect, complet – dar cine, oare, l‑ar putea pricepe, percepe corect pe acest minunat „nebun”, sufletist și cronicar onest al presei românești post‑decembriste numit Emil Stanciu? – respect invitația lui amicală de a scrie, depune această mărturie sinceră despre presa autohtonă… văzută din varii unghiuri, poziții. Mă conformez, iată… deși eu nu sunt un ziarist „profesionist” – în sensul că n‑am fost niciodată angajat la vreun ziar… Am început „să scriu la gazetă” – în revista Universității brașovene – student fiind, la Silvicultură, în Brașov (în anii 978‑981)… O făceam cu plăcere… și vreau să vă zic că nu simțeam „ghilotina cenzurii”, atât de vehiculată, invocată azi, retrospectiv… Poate pentru că nu abordam subiecte politice, poate pentru că știam „din start” …instinctiv… care ne era „lungul nasului”… Oricum… și acea presă mică, studențească, ne oferea satisfacții notabile. De pildă, în urma unei anchete publicată de mine, numită „cultura ca fenomen studențesc” (universitatea brașoveană fiind, atunci, un soi de politehnică, fără „umanioare”… așa că… duceam lipsa fetelor), dl rector Florea Dudiță (ulterior ambasador în RFG) m‑a chemat la el și mi‑a oferit o vacanță la Costinești. Ce bucurie, ce onoare, pentru studentul care eram! Apoi, am început să colaborez la „Viața studențească”… și la ziarul local brașovean. Pândeam la chioșcul de ziare… să‑mi văd articolul publicat. Era și plătit – cam cu 12‑15 lei (echivalenți, valoric, să zic, cu leii de azi)… bani cu care cumpăram cărți de la anticariatul de pe străduța ce pleca din Piața Sfatului… Ori, adesea, „făceam cinste” colegilor la „Mielul alb”… crâșma populară din capul străzii lungi… Ipostaza de „jurnalist student” m‑a pus în față și cu oameni deosebiți… cum ar fi Ferenc Vassas, care m‑a învățat o mie de lucruri, de tertipuri… și m‑a și invitat să scriu… ce vreau eu… la „Romanian News”… o revistă a Agerpres. Cred că de asta am și câștigat, în 1981, locul doi la concursul studențesc de publicistică…. În 1981, absolvent, am plecat în cercetarea silvică, la Câmpulung‑Moldovenesc. Nu am mai publicat nimic până în anul 1990, când – am și uitat momentul, contextul întâlnirii noastre – bucovineanul Laurențiu Olan (Cârstean) m‑a invitat să scriu la „Tineretul Liber”… Vă spun cu mâna pe inimă că tot ce am trimis a fost publicat, ca atare (reiterez, cu umilință, ideea „adecvării” scrisului tău, ca jurnalist, din start… cu profilul, cu „orientarea” ziarului… fie!). Ei bine… acea perioadă a anilor ′90‑′92, când eram „corespondent” la TL (eu fiind, repet, mereu, ca și azi, salariat silvic)… mi se pare a fi singura epocă a „presei libere”… Adică… libere cu adevărat… sincere, poate că… oarecum naive… sigur, însă, încă ne‑curvite… ne‑prostituate, confiscate de partide ori de moguli. O să dau doar câteva exemple. La vizita regelui Mihai – cu greu acceptată de Iliescu – la Putna, am reușit să înregistrez pe reportofon toate întrebările/răspunsurile Regelui (de altfel, banale și previzibile…)… și le‑am trimis ziarului TL, prin telefon… de acolo, din pădure… A fost, totuși, atunci… un succes de presă… Apoi, tot prin anii 90/91… silvicultorii suceveni mergeau să ofere moldovenilor niscai puieți de molid… Ei bine… ne‑au oprit la Stânca‑Costești ai noștri (că ne lipsea nu‑ș ce certificat…). Am scris în TL, atunci, reportajul cu titlul: „Cum am căzut prizionier la ai noștri”… (Că e maximă rușine ca, în război… să fii prizonier la ai tăi)… Și – aveam s‑o aflu mai târziu – Petre Roman l‑a sancționat, rapid, atunci… pe acel neinspirat șef de vamă…Vreau să zic că presa primilor ani post‑revoluționari era una ce mai păstra (ca și speranțele noastre)… semne de onestitate, de self‑respect… de minimă morală. Cam asta vă spun. Acum, eu țin trei rubrici săptămânale, în trei gazete sucevene… Niciuna plătită… Or… asta spune ceva – trist – despre statutul (financiar… și nu numai) al presei tipărite. Nu?

Viorel Maier, Israel:
Schimbarea de macaz

Prezentul este deosebit de ofertant ca subiecte pentru jurnaliștii din România. Numai ce s‑a încheiat 2018, cu chinuita sărbătorire a Centenarului și cu manifestațiile antiguvernamentale, că 2019 a început cu o serie de evenimente: de la sărbătorirea a 100 de ani de la constituirea Uniunii de breaslă a ziariștilor profesioniști din țara noastră, preluarea de către România a Președinției Consiliului Uniunii Europene, până la alegerile europarlamentare și prezidențiale, și încheind cu aniversarea a trei decenii de la evenimentele din 1989. La acestea se vor adăuga, desigur, nenumărate evenimente intuite, sperate sau neașteptate.

Amuzantă a fost schimbarea de macaz a cotitianului P.C.R., „Scânteia”, care în 23 decembrie 1989 a apărut sub denumirea „Scânteia Poporului”, ca din ziua următoare să se rebranduiască în „Adevărul”.

Și, practic, s‑a produs o adevărată explozie. Sute de publicații au apărut, în special în provincie, care fusese ținută sub obrocul doar a câte unui ziar al Județenei de partid. Mii de „ziariști”, mai mult sau mai puțin talentați, și‑au încercat condeiele. Evident că majoritatea publicațiilor au dat faliment, mulți oameni au trebuit să renunțe la o meserie la care nu se pricepeau. Dar toate aceste filtre au scos la lumină CREMA. Așa a apărut „A PATRA PUTERE ÎN STAT”, și „CÂINELE DE PAZĂ AL DEMOCRAȚIEI”.

Publicații generaliste, altele specializate (de la politică la pornografie), încă pe hârtie, sau făcând pasul spre ediții electronice, pentru toate buzunarele, ele acoperă tot spectrul de interese, satisfac orice public.

De aproape 17 ani locuiesc în Israel. Aici scriu la „Jurnalul săptămânii” și „Expres MAGAZIN/Revista mea”, publicații de calitate, cele mai importante ale comunității românești. Dar sunt în permanent contact cu realitățile din țara natală, cu presa centrală sau locală. Cred că o problemă generală este obiectivitatea scăzută, în special față de evenimentele politice interne (partizanatul politic) și externe (preluarea de informații părtinitoare).

Doresc colegilor de breaslă să ajungă la acel nivel al conștiinței profesionale, încât orice cititor să‑și poată forma singur opiniile în baza informațiilor din surse diverse.

Cristina Mathias:
A fost odată a patra putere în stat!

Niciodată, în toată istoria ei, presa scrisă nu a suferit o transformare atât de puternică precum cea din ultimii 30 de ani (dacă pot spune așa, 28 de ani de presă am eu).

La începutul anilor ’90, doar redactorii de știri exerne erau dependenți de agențiile străine de presă, ce transmiteau faxuri zi și noapte. Acestea erau apoi sortate, împărțite pe domenii, din nou sortate pentru a se decide ce va apărea în ziar, apoi redactate.

Ceilalți, reporterii de teren, erau permanent în căutare de știri și evenimente de interes public, cu impact asupra societății. Nu existau nici telefoane mobile și nici jurnalism online, așa că transmiterea informației în timp util nu presa reporterul aflat pe teren, care avea timp să‑și detalieze subiectul. În drum spre redacție, în mijloacele de transport în comun, schițau „pe genunchi” subiectul, iar odată ajunși, scriau repede articolul, definitivat ulterior, contra cronometru, în camera dactilografelor, după care textele ajungeau la linotip, în tipografie. Acolo, textele erau din nou culese, de data asta în plumb topit, un întreg proces tehnologic… Era destul de complicat, urmau mai multe etape (ex: linotip, ludlow, paginație – tăiat restul de plumb ca rândul să ajungă la formatul stabilit, pus în ramă, șpalt, corectură, întors la linotip pentru a scoate corectura, adus iar în paginație, înlocuite greșelile, dat perie etc.) până se dădea „bun de tipar”, după care se dădea drumul la tipărirea în serie.

Ziarele calde, ieșite din tipografie, aveau un miros specific, „a pâine”, pentru jurnaliști. Și aveau și un element pierdut definitiv de presa modernă: unicitatea subiectelor! Majoritatea ştirilor din ziare aparţineau reporterilor de teren şi puteau fi citite doar în publicaţia la care lucrau respectivii. Chiar și când era vorba de un subiect de mare impact, cercetat de mai mulți reporteri de la ziare diferite, sursele și informațiile obținute de fiecare în parte îi dădeau elementul de unicitate.

90% dintre articole erau scrise pe baza informaţiilor culese în teren și puteau fi citite, conform statisticilor, de cel puţin două milioane de oameni.

Eram uniți și ne ajutam, eram ca o familie și reușeam să nu ne pese de amenințări. Aveam o legătură strânsă între colegii de breaslă, fără orgolii și dușmănii, aveam șefi care punea pe primul plan profesionalismul și adevărul, aveam credibilitate și, de ce nu, putere să redăm ce aflam, fără teamă. Credeam în adevăr și o lume mai bună, mai corectă. Nu ne interesa decât știrea adevărată, cu probe (verificată la trei surse, cel puțin). Lucram de plăcere și aveam convingerea că vom putea avea un trai mai bun dacă suntem corecți, că vom schimba lumea și vom putea să fim mândri de realizările noastre.

În nici două decenii, noile tehnologii au schimbat radical faţa presei scrise (și nu numai), ca şi modul în care se construiește o gazetă. Atunci, o redacție era formată din sute de oameni, care lucrau în schimburi: ziarişti, secretari de redacție, dactilografe, corectori, paginatori, tipografi, graficieni/caricaturiști s.a.m.d. Acum, redacțiile și‑au redus substanțial personalul. În ziua de azi, dominată de internet și rețele de presă online, orice informaţie importantă este preluată, aproape instantaneu, de toată mass‑media, iar „copy‑paste” este la putere. Să‑mi fie cu iertare, nu contează decât să dai cantitate, nu calitate.

Atunci când este o știre legată de circumstanțele imediate ale unui eveniment ce afectează cetățenii, este un procedeu util și eficient de informare publică. Numai că acest procedeu, copy‑paste numit generic, s‑a extins și asupra subiectelor ce pot fi abordate în maniera clasică a jurnalismului, păstrând unicitatea.
Atunci, „bătrânii” jurnaliști erau respectați și ascultați pentru că aveai de învățat. Acum ei sunt dați deoparte pentru că „știu prea multe” și nu au cum să fie plătiți după experiență, ar lua prea mulți bănuți.
Atunci, eram uniți și ajutam orice coleg de breaslă doar pentru că era jurnalist și munca lui a însemnat sacrificiu. Acum, mulți dintre ei, bolnavi fiind, sunt lăsați să moară în sărăcia lor. Mulți au sfârșit sau se chinuie cu demnitatea de a nu se vinde, de a avea coloană vertebrală, de a nu accepta copy‑paste‑ul, de a se numi simplu ZIARIST sau REPORTER.
Atunci, aveam greutate și infractorii se temeau de ziariști. Ei aveau respect față de tot ce însemna mass‑media și ţineau cont de expresia „presa te ridică, presa te îngroapă”. Acum, ne temem de infractori și de tratamentul care‑l primim de la stat (pensii, sănătate etc.) după zeci de ani de muncă în orice condiții, ploaie, viscol, caniculă etc.
Atunci, șefii de ziare erau umani, prieteni, știau să‑ți asculte opinia și să lupte alături de tine pentru adevăr. Acum însă, din păcate, mulți conducători de ziare au devenit un fel de administratori de site și ceea ce contează este rapiditatea publicării, ca să fie indexat pe platformele mari de difuzare de știri, chiar dacă își pierde total unicitatea. Mulți dintre ei nu vor profesioniști cu un punct de vedere, ci doar executanți.
Școlim în presa românească generația copy‑paste…

Rezultatul este că se renunță la performanță jurnalistică, se renunță la audiență. În prezent, nici canalale tv, nici ziarele nu mai fac audiența de odinioară. Păcat… se pierde o meserie frumoasă….
Ce vremuri au fost, ce vremuri avem…

P.S. Și pentru că tot e la modă copy‑paste‑ul, cităm sursa, cu link activ, și redăm:
„Moare presa românească, e într‑o derivă agonizantă, se transformă, e comercializată în mici trocuri subterane, la mesele bogaţilor, ale mogulilor, mese pe lângă care nici firimiturile nu mai cad. Asta se vorbeşte prin redacţii, pe bloguri, la televiziuni, iar concluziile celor mai mulţi sunt înfricoşător de prăpăstioase. Totuşi, «jurnaliştii» continuă să‑şi pună semnătura deasupra cuvintelor scrise de alţi jurnalişti, iar simţul ridicolului nu‑i împiedică să copieze nici măcar ştiri despre plagiat.
Ca maşiniştii, ca papagalii, direcţionaţi de editori seduşi de internet, deveniţi specialişti în vizualizări şi în titluri panicarde. Se întâmplă într‑o redacţie de ziar: fotoreporterii fac fotografii televizoarelor, redactorii reproduc cu scrupulozitate declaraţii date televiziunilor – live text! –, iar editorii accesează nebuneşte pagina de pornire a site‑urilor pentru a promova informaţia verificată deja de alţii. Ei intră în «homepage»!” (https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/ce‑a‑patit‑presa‑scrisa‑in‑ultimii‑200‑de‑ani).

Rodica Şerbănescu:
Presa în continuă tranziţie

Au trecut abia 190 de ani de la începuturile presei româneşti, odată cu apariţia Curierului lui Heliade şi a Albinei lui Asachi şi ceva mai mulți de la primele încercări. Puţin la scara istoriei, mai cu seamă dacă ne comparăm cu alţii care ne‑o luaseră înainte cu secole.

De atunci, ne grăbim mereu să prindem timpul din urmă.

La această scară a istoriei, cei treizeci de ani de când a început, după 1989, schimbarea la faţă a presei din România înseamnă o perioadă îndelungată, care ne permite să distingem câteva etape.

Prima, cea a renaşterii unei prese avide de libertate, de care a avut întotdeauna nevoie ca de aer. Era epoca de glorie a presei scrise, a gazetelor multiplicate rudimentar sau tipărite pe hârtie proastă, unde şi cum se putea, urmată apoi de afirmarea treptată a unor titluri cu notorietate şi a unei noi generaţii de ziarişti, care şi‑au descoperit vocaţia.

Aceasta, până la intrarea în scenă a pluralismului în zona radio şi, mai ales, tv. De aici începe a doua perioadă, cea a domniei media audio‑vizuale. Publicul consumator de ziare a migrat mai cu seamă spre micul ecran, mai la îndemână şi fără costuri suplimentare.

Ne place sau nu ne place ce vedem, dar ne uităm. Am devenit captivi.

Între timp, odată cu noua revoluţie tehnologică, şi‑a făcut apariţia pe piaţă un nou concurent; unul redutabil, presa on‑line, diversă şi accesibilă oriunde doar cu telefonul.
Unii dintre noi îşi mai găsesc refugiul în presa de calitate care, har Domnului, mai există.
Încotro ne îndreptăm se va vedea. Până una‑alta observăm că unii dintre noi nu se mai mulţumesc cu rolul presei de a patra putere în stat şi aspiră la cea dintâi sau măcar la cea de a doua, pentru că celei de a treia, cea judecătorească, încearcă de mult să i se substituie.
Aşteptăm cu viu interes episodul următor.

De când e lumea şi pământul, tinerele generaţii s‑au considerat superioare celor de dinainte. Aşa să fie, sau să sperăm că este adevărat. Măcar de data asta.

Marian Sorin Rădulescu, Timişoara:
Gânduri despre presa cinematografică din România, după 1990

În jumătatea a doua a anilor ′80, revista Cinema devenise în totalitate un instrument de propagandă și, prin conformismul excesiv, reflecta degringolada întregii societăți românești. Cu toate acestea, câteva din puțin numeroasele premiere notabile ale acelor ani (Pas în doi, Glissando, Adela, Moromeții, Flăcări pe comori, Cei care plătesc cu viața, Secretul armei secrete, Iacob, Rochia albă de dantelă) au parte de analize critice pe măsura fiecărui demers regizoral în parte. Tot atunci, almanahurile Cinema (care apăruseră și iarna și – sub forma Magazinului Estival – vara) își diminuează vizibil forța critică. În condiții grafice din ce în ce mai precare (asemenea revistei), apar doar iarna. Începând cu 1990, revista – sub o nouă direcțiune – devine Noul Cinema (până în decembrie 1998), iar almanahul își încetează activitatea. În primele săptămâni ale anului 1990 avea să apară pentru scurtă vreme, în format A4, revista Film.

Momentul 1990 a reprezentat o cotitură semnificativă și în domeniul publicațiilor specializate ale criticii și analizei cinematografice. Așa cum era de așteptat, o serie de filme ținute sub obroc ani de zile (unele zeci de ani) aveau să fie scoase din arhive și difuzate în cinematografe, cinemateci, la televiziuni sau în cadrul unor gale, retrospective și festivaluri: Țărmul n‑are sfârșit, Meandre, Alerta și varianta necenzurată a Sutei de lei (de Mircea Săucan), Reconstituirea și De ce trag clopotele, Mitică? (de Lucian Pintilie), Faleze de nisip și – în varianta integrală – Pas în doi (de Dan Pița). Critica apărută la începutul „tranziției” s‑a arătat extrem de favorabilă mai cu seamă tipului de cinema direct, incomod, contestatar, pe alocuri scandalos, practicat de Lucian Pintilie și Mircea Daneliuc. Treptat au fost reevaluate filmele lui Alexandru Tatos, considerat (la fel ca și Mircea Daneliuc sau Iosif Demian) reprezentantul unui cinema viu, curajos, inovator și puternic ancorat social. Celălalt tip de cinema de autor (apologul, filmul de introspecție sau non‑narativ, a cărui poetică presupune, între altele, incorporarea personajului dramatic numit muzică originală scrisă special pentru film – cazul filmelor de Mircea Săucan, Dan Pița, Mircea Veroiu) așteaptă încă să fie descoperit, reconsiderat și comentat – așa cum ar fi și firesc – în raport cu modul său specific de captare sau transfigurare a realității.

În 1995 apare pentru câțiva ani, editată de trustul Pro, Pro Cinema, revistă în format glossy, cu informații diverse din lumea filmului românesc și universal, cronici, portrete de actori, fotografii de calitate. Între 2002‑2004, sub patronajul Centrului Cinematografiei şi Ministerului Culturii şi Cultelor, revista Cinema reapare într‑o nouă formulă. Între 2006‑2009, editată de Igloo Media, apare pe piața românească revista Re:publik. Formatul, destinat celor cu o bine dezvoltată cultură vizuală, nu a rezistat crizei financiare – motivul pentru care publicația și‑a încetat activitatea. Din noiembrie 2013 apare – trimestrial – revista Film, editată de Uniunea Cineaștilor din România și dedicată exclusiv cinemaului românesc. Bianual și în limba engleză apare o altă revistă de cinema, Close Up, ai cărei editori sunt cadre didactice de la UNATC. FilmMenu este o revistă scrisă în română, de (mai ales) studenţi ai aceleiași instituții, sub coordonarea lui Andrei Rus. Domeniul principal de interes: alături de „Noul Cinema Românesc” și creatorii săi (Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Radu Jude, Corneliu Porumboiu, Radu Muntean, Călin Netzer, Florin Șerban, Marian Crișan etc.), filmul universal contemporan.

Emil STANCIU

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*