Punctul Critic » Lecturi » Titus Vîjeu, Florin Mihăilescu sau Imaginea imaginii de film, Editura Noi Media Print, Bucureşti, 2017

Titus Vîjeu, Florin Mihăilescu sau Imaginea imaginii de film, Editura Noi Media Print, Bucureşti, 2017

Cu puţin timp în urmă, la unul dintre cele mai aşteptate evenimente ale anului – Gala Premiilor UCIN 2018, volumul „Florin Mihăilescu sau Imaginea imaginii de film” (Editura Noi Media Print, 2017, Colecția CINEMAgrafia, 192 pagini) al criticului şi istoricului cinematografic Titus Vîjeu a fost distins cu „Premiul George Littera”. Volumul premiat la cea de‑a 46‑a Gală a Premiilor UCIN, într‑un spectacol grandios, care a reunit marile nume ale cinematografiei româneşti – întregeşte – şi diversifică, potenţează quasicomplementar un demers excepţional al enciclopedistului Titus Vîjeu: „Cel mai important eveniment editorial cinematografic al ultimilor patru‑cinci ani este, neîndoios, apariţia la selecta editură Noi Media Print a celor cinci volume monografice consacrate de enciclopedistul Titus Vîjeu unor cineaşti reprezentativi ai cinematografiei naţionale, Dan Piţa, Mircea Daneliuc, Elisabeta Bostan şi Nicolae Mărgineanu. Chiar dacă la unele dintre aceste volume m‑am referit în comentarii anterioare (din revista „Contemporanul” sau din revista „Film”), voi lua în discuţie, acum, întreg ciclul monografic al eminentului critic şi teoretician Titus Vîjeu, o operă cu titlu de excepţie în publicistica editorială românească. Primele două volume ale acestui impresionant ciclu au fost consacrate regizorului Dan Piţa: primul, apărut în noiembrie 2012, era intitulat „Dan Piţa – Arta privirii”, iar al doilea „Cinema, cinema, cinema… Dialoguri cu Dan Piţa”. În octombrie 2015 a apărut volumul „Mircea Daneliuc – monsieur l’auteur sau lupul singuratic al filmului românesc”, despre care, de asemenea, am scris la ora apariţiei. Volumul consacrat regizoarei Elisabeta Bostan, intitulat „Elisabeta Bostan – Imaginarium sau filmul în împărăţia candorii”, este, de asemenea, o carte de‑a dreptul pasionantă, de intensă originalitate, dedicată unei regizoare‑nepereche. Dintr‑un capitol concluziv al volumului, am reţinut o caracterizare esenţială: Elisabeta Bostan a realizat filme „fără chipul şi asemănarea altora”. „De‑a dreptul performant este şi volumul lui Titus Vîjeu «Nicolae Mărgineanu – filmul sau invizibilul vizibil», în care filmul şi viaţa dialoghează permanent, realităţile cinematografice se intersectează consecvent cu realităţile social‑politice ale epocii, biografia cineastului se întâlneşte, pas cu pas, cu existenţa propriu‑zisă a personajului investigat, familia cineastului revenind insistent în cadru (ilustrul părinte, victimă tragică a regimului totalitar, superba soţie, Maria Ploae, o actriţă pentru toate anotimpurile, cei patru copii, Petru, Ana, Nicolae jr. şi Oana‑Maria, angrenaţi, cu toţii, în lumea filmului), familia cinematografică a regizorului devenind, de asemenea, personaj principal al volumului.” (Călin Căliman: Titus Vîjeu, enciclopedistul în revista „Film”, nr. 08/22 august 2017)

Simpla parcurgere a Filmografiei directorului de fotografie Florin Mihăi­lescu justifică elocvent opţiunea autorului: 1972 – Bucuroși de oaspeți, scurtmetraj (r. Nicolae Corjos); 1973 – Un august în flăcări (serial TV, alături de Iosif Demian, Ștefan Horvath, Aurel Kostrakievicz, regia: Dan Pița, Alexandru Tatos, Radu Gabrea, Doru Năstase); 1974 – Filip cel bun (r. Dan Pița); 1975 – Cursa (r. Mircea Daneliuc); – Orașul văzut de sus (r. Lucian Bratu); 1976 – Mere roșii (r. Alexandru Tatos); 1977 – Ediție specială (r. Mircea Daneliuc); – Rătăcire (r. Alexandru Tatos); 1978 – Mai presus de orice (în colaborare cu Anghel Deca și în regia lui Dan Pița și Nicolae Mărgineanu); 1979 – Bietul Ioanide (r. Dan Pița); – Duios Anastasia trecea (r. Alexandru Tatos); 1982 – De ce trag clopotele, Mitică? (r. Lucian Pintilie); – Ochi de urs (r. Stere Gulea); – Secvențe (r. Alexandru Tatos); 1983 – Conrad Haas (r. Frieder Schuller); – Fructe de pădure (r. Alexandru Tatos); – Zacharias (alături de Nicolae Girardi și Marian Stanciu, în regia lui Claude Grimberg); 1984 – Cumpărătorul de clopote (r. Frieder Schuller, Alexandru Tatos); 1986 – Răstimp (alături de Vlad Păunescu, în regia lui Frieder Schuller); 1987 – Iacob (r. Mircea Daneliuc); 1988 – Există joi? (r. Adrian Petringenaru); 1990 – Tusea și junghiul (r. Mircea Daneliuc); 1991 – A unsprezecea poruncă (r. Mircea Daneliuc); 1992 – Timpul liber (r. Valeriu Drăgușanu); – Vulpe vânător (r. Stere Gulea); 1993 – Această lehamite (r. Mircea Daneliuc); 1994 – Trepte către teatrul de mâine (lungmetraj documentar în regia lui Florin Mihăilescu); 1995 – Privire din interior (scurtmetraj documentar în regia lui Florin Mihăi­lescu); 2001 – Tu ne marcheras jamais seul (r. Gilles Chevalier); 2003 – Italiencele (r. Napoleon Helmis); – Orient Expres (r. Sergiu Nicolaescu); 2004 – Alogic II (scurtmetraj în regia lui Florin Kevorkian); – Conturul norilor (scurtmetraj în regia lui Marius Șopterean); – Despre morți numai de bine (r. Claudiu Romilă); 2007 – Marea integrare (r. Marius Șopterean); 2008 – Luna verde (r. Alexa Visarion)

Dintre numeroasele premii cu care a fost distins directorul de fotografie Florin Mihăilescu pentru multe din aceste filme, amintim: – ACIN – 1975 pentru Cursa (r. Mircea Daneliuc) și Filip cel bun (r. Dan Pița); – ACIN ‑ 1987 pentru Iacob (r. Mircea Daneliuc); – UCIN ‑ 1990 pentru De ce trag clopotele, Mitică? (r. Lucian Pintilie); – UCIN ‑ 1993 pentru Vulpe vânător (r. Stere Gulea) și Timpul liber (r. Valeriu Drăgușanu); – Premiul special UCIN 1994 pentru Trepte către teatrul de mâine, un documentar de lungmetraj regizat de chiar Florin Mihăilescu. Lesne de observat, în cele aproape 40 de filme, directorul de fotografie, şi nu de imagine, cum precizează argumentat Florin Mihăilescu, a colaborat îndeaproape cu majoritatea marilor regizori contemporani, unii deja consacraţi, alţii aflaţi la începutul afirmării în perioada respectivei filmări. Este de la sine înţeles că aceste trudnice colaborări regizor‑director de fotografie nu doar că au concurat nemijlocit la succesul amintitelor filme, dar s‑au constituit şi într‑un necesar ad hoc schimb de experienţă cinematografică, Mihăilescu fiind un imaginativ coechipier, un necesar şi inspirat coautor.

Această cooperare sine qua non, binom unitar, este surprinsă, este reliefată de Titus Vîjeu chiar în primele paragrafe ale primului capitol – Close‑up‑al volumului: „Florin, nu pleca!”, se aude vocea lui Tatos, care, potrivit scenariului, urmează să discute cu echipa povestea lui Matei, ilegalistul, după ce tocmai se vizionaseră imaginile document legate de ceea ce Partidul ținea neapărat să fie denumită Insurecția antifascistă și antiimperialistă de la 23 August 1944. Numai că Florin nu‑și ascultă colegul, care este, desigur, șeful echipei de filmare, dar care trebuie să se mulțumească cu prezența celorlalți actori și tehnicieni. Operatorul dispare rapid și nu pare a avea sentimentul că este un rezistent la politica partidului unic. Plictisit și obosit este, fără îndoială. Și știe că de el depinde cum va arăta filmul ce se va numi – nu‑i așa? – Fericirea…

Din povestea aceasta a viitoarei producții cinematografice se va naște însă un cu totul alt film. Se numește „Secvențe” și poartă drept motto, ca pe un talisman, cuvintele lui Mihai Eminescu: „Adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânim adevărul.” Cine are urechi să audă și, mai ales, fiind vorba de un film, cine are ochi să vadă…

            Apelând la clasica formulă a „filmului în film”, Tatos și‑a propus „să bată mult mai departe, lovind în soluțiile repertoriale ale filmului național și, de aici, în însuși sistemul politic ce utiliza cinematografia ca principală armă de propagandă. Consecința este enunțată la un moment dat de însuși operatorul ce refuzase să rămână la discuția despre eroul neprihănit al Insurecției: „În filmele noastre, oamenii nu mor, nu trăiesc. Le punem numere pe tricou să‑i recunoaștem”. Anul în care Florin Mihăilescu (de data aceasta și actor!) rostea pe ecran sus amintitele vorbe era 1983. Un an complicat, al sărăciei tot mai vizibile, al lipsei de hrană pentru populație (episoadele Telefonul și Prospecția vor furniza multe probe ale eșecurilor economice ale socialismului biruitor) și, nu în ultimul rând, a fost anul celebrei Conferințe de la Mangalia la care Nicolae Ceaușescu a condamnat cu furie „derapajele” ideologice ale unei cinematografii ce se încăpățâna să spună lucrurilor pe nume sau, în orice caz, să spună „altfel” decât o îndrumau cu entuziasm oficialităţile.

Ieșirea din ficțiune și pătrunderea în realitatea curentă creează întotdeauna o falie, indiferent de lumea descrisă. Cu atât mai abitir într‑un sistem politic ce folosise dintotdeauna ficțiunea ca factor de cosmetizare a realității. „Secvențe” este filmul în care amintita falie a fost filmată de Florin Mihăilescu cu știința profesională a marilor directori de fotografie. „Sunt în principiu pentru ideea că actorul trebuie să aibă o maximă independență față de cameră; în limite prestabilite, pentru a putea face posibilă priza imaginii. Cu această idee toată lumea este de acord. Problemele apar atunci când începi să dai limite. Din păcate, puțini actori, la noi, cunosc câte ceva din problema relației tehnice actor‑cameră. (…) Actorii profesioniști de cinema știu bine azi că parteneriatul cu imaginea este însăși esența filmului.”

Desigur, fiecare film, fiecare nouă acumulare, fiecare astfel de parteneriat îl îmbogăţeşte profesional, artistic şi pe cineastul nostru, dar şi alte varii experienţe, mai mult sau mai puţin relevante, îi conferă alte şi alte oportunităţi ce vor fi valorificate aplicat. „Există în viața profesională a lui Florin Mihăi­lescu un episod ce se cuvine relevat, chiar dacă el nu are decât aparent legătură cu meseria practicată, aceea de director de fotografie. De altfel, abordarea exercițiului critic – căci despre acesta este vorba – se producea prin ceea ce autorul va mărturisi peste ani, plin de modestie, că avea în intenție: construirea unui „sistem critic, cu o analiză decentă și cât de cât doctă asupra imaginii”.

Articolele respective au fost publicate în revista Cinema în anii 1984‑1986, poate cei mai dificili pentru producția noastră cinematografică. …textele lui Florin Mihăilescu au reprezentat în epocă expresia unei certe libertăți de gândire, repudiind sloganul politic al vremii și formulările conjuncturale. „Propunerea Cristinei Corciovescu de a scrie pentru revistă câte ceva despre filmele care mişunau în jurul nostru în epocă mi‑au dat o stare de panică straşnică. A trebuit să insiste, să‑mi amintească tot timpul termenele de predare, fiindcă mereu eram în întârzâiere. Măcar am învăţat să scriu la maşină şi am devenit important în ochii familiei. Nici atunci şi nici acum nu am vocaţia de a scrie pentru alţii, de a fi citit de public, de teama unui ridicol altul de cât cel pentru care mă expuneam făcând imagine de film, ceea ce îmi place cel mai mult pe lume.” Din păcate, salutara reeditare a acestor scrieri într‑o culegere de uz didactic la UNATC‑Press, sub titlul „De ce Papa Méliès n‑ar fi putut scufunda Japonia”, n‑a avut parte de o difuzare adecvată.

„Pentru Florin Mihăilescu colaborarea cu mulți dintre regizorii tineri ai epocii a însemnat nu doar un gest de solidaritate a vârstei, ci și unul al solidarității artistice, sub semnul unei necesare relansări a cinematografiei naționale după izbânzile izolate din deceniul anterior (filme de Ion Popescu Gopo, Victor Iliu, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie ș.a.)”, apreciază Titus Vîjeu.

Noul director de fotografie se va impune firesc, alături de confrați pre­cum Mircea Daneliuc, Dan Pița, Alexan­dru Tatos și Stere Gulea, cu care va semna filme menite să fixeze o primă constelație cinematografică românească, fenomen ce avea să se repete peste decenii cu reprezentanții așa‑zisului „nou cinema românesc”.

Lucrarea sa, întinsă pe durata unei jumătăți de veac, a onorat producții de televiziune, scurt și medii metraje artistice ori documentare, zăbovind temeinic în lungmetrajul artistic, de la Cursa (r. Mircea Daneliuc) și Filip cel bun (r. Dan Pița), ambele din 1975, la Luna verde, regizată de Alexa Visarion în 2008.

Florin Mihăilescu a semnat imaginea a zeci de filme, unele reprezentând valori de seamă ale cinemaului românesc: Mere roșii – 1976, Duios Anastasia trecea – 1979 ori Secvențe – 1982 (în regia lui Alexandru Tatos), Bietul Ioanide – 1979 (r. Dan Pița) sau Ochi de urs – 1982, ecranizarea după Sadoveanu a lui Stere Gulea, ca să nu mai mai vorbim de cooperarea cu Mircea Daneliuc la filme atât de diferite, precum Ediție specială – 1977, Iacob – 1987, Tusea și Junghiul – 1990, A unsprezecea poruncă – 1991, Această lehamite – 1994.

Considerându‑l pe Florin Mihăilescu un „mare artist al imaginii”, Călin Căliman află în Iacob „soluții artistice ideale” pe care directorul de fotografie le‑a folosit cu abilitate.

La rându‑i, Magda Mihăilescu va distinge „știința planurilor apropiate ale lui Florin Mihăilescu” în Bietul Ioanide, în care o minunată galerie de portrete este realizată de magistralul operator cu „o imagine savant eleborată”, cum avea să constate același Călin Căliman.

Practic, în toate filmele lui Florin Mihăilescu imaginea rezistă pentru că a fost gândită să‑și manifeste autonomia estetică în raport cu discursul patetic al temei, iar atunci când el a irupt din spatele camerei, devenind vizibil într‑o dezbatere cinematografică plină de curaj precum Secvențe (r. Alexan­dru Tatos), „echivocul «ficțiu­ne» – «realitate» își află expresia supremă într‑o repetată mise en abîme, operație care constituie practic subiectul acestui film foarte inteligent”. Această observație a unui cărturar profund precum regretatul istoric literar Ovid S. Crohmălniceanu, apărută în nr. 2/1983 al revistei Cinema, se întemeia pe faptul că „tribulațiile din studio sunt iarăși «jucate», a mai existat o «cameră» care a înregistrat totul, absorbind întreg actul demascării cinematografului într‑o ficțiune bazată pe virtuțile lui iluzioniste și numită Secvențe”.

„Într‑adevăr, remarcă Titus Vîjeu, camera pe care personajul Florin Mihăilescu o ține în mână, trăgând cadre scurte sau lungi, este capturată de celălalt aparat de filmat, invizibil, care înregistrează tot zbuciumul grupei de cineaști, într‑un eroic anonimat”. O tactică similară fusese utilizată în Cursa, unde o echipă de televiziune, dotată, desigur, cu propriile mijloace audiovizuale de înregistrare, era „absorbită” de lentila nevăzută a camerei devoratoare a filmului lui Daneliuc.

Florin Mihăilescu nu și‑a așezat niciodată izbânzile sub semnul unei spontaneități genial, ci le‑a rostuit sub însemnele unei elaborări sistematice. Astfel, pentru filmările la De ce trag clopotele, Mitică? a studiat îndelung Bucureștiul memorat de lucrările lui Preziosi și ale altor artiști pentru a se simți în largul său în lumea carnavalescă a lui Caragiale, relansată de marele talent al lui Lucian Pintilie.

Această veche‑nouă lume pe care‑o propunea filmul sus‑amintit începea odată cu înscrierea sa în caligrafia vizuală a lui Florin Mihăilescu.

Dar să ne întoarcem la Caragiale și la lumea propusă de Pintilie în finalul scenariului său: „Unii intră în apă până la genunchi, alții plutesc în costume de carnaval pe sloiuri la vale. Muzica tarafului. Traveling de‑a lungul mahalalei. În mișcarea lor haotică, dezordonată, colorată, încrucișează muncitori – în haine ponosite, tipuri grave, fără veselie, cu alt soi de lumină în ochi, ființe de pe o altă planetă”.

„Am scris această carte imaginându‑l pe Florin Mihăilescu, în spatele camerei, atent la lumea aceasta stranie ce trebuie să dobândească «un alt soi de lumină în ochi», o lumină aproape fosforescentă, menită să îi certifice o altă proveniență astrală…”

Petru Emil Stanciu

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*