Titus Vîjeu: Alma Mater Clusiensis

Unul dintre evenimentele care au avut o mare și simbolică rezonanță în viața spirituală a României de după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 a fost – incontestabil – constituirea Universității Daciei Superioare din Cluj. Se năștea astfel un nou și puternic centru al civilizației românești, împlinindu‑se totodată visul miilor de martiri transilvani, al sutelor și miilor de români căzuți pe drumul lung și plin de jertfe al Unirii. Mulți dintre viitorii studenți ai Universității nou înființate veneau de‑a dreptul din tranșeele Primului Război Mondial. Unii avuseseră chiar privilegiul de a lua parte pe dealul Cetății Albei Iulia la înfăptuirea acelui act justițiar al proclamării unirii Transilvaniei cu patria mumă. Aidoma lor – profesorii, eminenți dascăli, se întâlniseră la Cluj pentru a da – cu prestigiul științific al operei proprii – autoritate noii instituții universitare. În fruntea lor, îndeplinind funcția de Rector – profesorul Sextil Pușcariu, reputat filolog, asistat ca prorector de Nicolae Drăgan, deținător al celei de‑a doua catedre de Limbă și literatură română (cea dintâi aparținând chiar lui Sextil Pușcariu). Faptul mi se pare de‑a dreptul simbolic. Doi cărturari – cercetători avizați ai graiului românesc – erau desemnați să conducă activitatea științifică a unei Universități unde până nu demult – sub jugul tenebros al dualismului – fusese interzisă orice vocabulă românească. De altfel, Universitatea chezaro‑crăiască înființată la 1871 în orașul capitală a Transilvaniei își făcuse un obiectiv central tocmai din ofensiva împotriva graiului și a spiritului românesc. Profesorul Gregoriu Silaș fusese îndepărtat de la catedră întrucât nu‑și renegase originile. Iar dacă un atare tratament era aplicat unui dascăl al Universității, este ușor de bănuit ce se întâmpla cu studenții români. Puținele vlăstare ale iobagilor de cândva admise aici erau brutal eliminate de la cursuri pentru simplul motiv că se întrețineau pe culoare în limba deprinsă de‑acasă și pentru că refuzaseră a‑și alunga din suflete simbolul de foc al lui Decebal, al lui Mihai, al lui Horea și al lui Iancu… Astfel încât, se poate spune că, prin înființarea Universității Daciei Superioare din Cluj, cea dintâi a fost repusă în drepturi Limba Română, acest principiu activ al culturii noastre naționale, în numele căreia se jertfiseră atâția și atâția dintre fiii Transilvaniei împilate. Serbările de inaugurare ale Universității au avut loc între 31 ianuarie și 2 februarie 1920 – deși cursurile fuseseră deja demarate cu un entuziasm copleșitor cu câteva luni înainte. Noua instituție funcționa cu patru facultăți (Drept, Medicină, Litere și Filosofie, Științe). După cum am afirmat deja, un corp profesoral de elită era chemat să asigure prestanță noii universități românești. Mulți dintre ei au rămas în istoria învățământului și a vieții culturale interbelice prin lucrările științifice publicate, prin atitudinea civică întrupată, prin vocația pedagogică manifestată. Să‑i amintim între alții pe Iuliu Hațieganu (decan al Facultății de Medicină), pe Victor Babeș (profesor de anatomie patologică), pe Iacob Iacobovici (clinică chirurgicală), Victor Papilian (anatomie descriptivă și topografică), cu toții – evident – de la Facultatea de Medicină. Apoi pe Emil Hațieganu de la Facultatea de Drept (catedra de procedură civilă) sau pe Dimitrie Pompeiu (mecanică rațională), Gheorghe Vâlsan (geografie generală), Alexandru Borza (botanică sistematică), Gheorghe Spacu (chimia anorganică) – aceștia patru de la Facultatea de Științe. Facultatea de Litere și Filosofie cumula un număr remarcabil de profesori excepționali. Să‑i amintim – alături de cei doi deja pomeniți, cărora li se încredințase conducerea Universității (Sextil Pușcariu și Nicolae Drăgan) pe: Gheorghe Bogdan‑Duică (Literatura română modernă), N. Bănescu (Bizantinologie), Onisifor Ghibu (Pedagogie I), Ioan Lupaș (Istoria nouă a Românilor), Alex. Lapedatu (Istoria veche a Românilor). Chiar și în rândurile profesorilor agregați, a agregaților stagiari, conferențiarilor și lectorilor, întâlnim nume dintre cele mai prestigioase: Vasile Bogrea (agregat la filologie clasică, latină), Silviu Dragomir (idem, la istoria popoarelor sud‑est europene), Ștefan Bezdechi (agregat‑stagiar la filologie clasică, greacă), T. Capidan (dialectele române transdanubiene), Petre Grimm (limba engleză), Gh. Oprescu (limba franceză), aceștia din urmă posedând titlul universitar de lector.

Pentru a fixa parcă momentul solemn al inaugurării Universității Daciei Superioare, gazeta Patria publică în numărul său din 1 februarie 1920 un imn semnat de St. B., inițiale sub care poate fi identificat Ștefan Bezdechi, eminent traducător din latină și greacă: Musis instruratis sacrum.

Nobilis gaude Napocae juventus!
Tempora, arx, myrto viridi corona
Hoc enim die tua moenia intrat
Musa latina.

Mille post annos patriam reducit
Te in domum victor, comitante Marte.
Rex jugum dextra excutiens tyranni
Omni potenti.

Alma lux, salve! Redeuntem in urbem
Te salutant nunc populus triumphans
Inclytae matris generosa proles,
Filia Romae.

Ecce sacrum amplum tibi nunc dicatur
Quod bonum faustumque sit oro divos
Utque alumnorum floreat tuorum
Gloria semper.

Nominis priscum precor, o Camoena
Redde item nobis decus atque gentis
Fama in omne aevum fac ut instar, alma,
Fulgeat auri.

Se dădea, așadar, expresie unei bucurii ce anima poporul triumfător (populus triumphans) într‑o cetate ce se recunoscuse dintotdeauna ca un bastion al latinității (Filia Romae).

Ororile conflagrației erau încă vii. Dar ideea construcției prin cultură a unei lumi mai bune și mai drepte era prezentă și în sufletul intelectualității tinere, parte din ea străbătând – cum spuneam – calvarul belic în tranșeele Primului Război Mondial. În In mortem conmilitonum, acest emoționant „memorial în onoarea camarazilor căzuți în războiul pentru unitatea națională” rostit de Vasile Pârvan la redeschiderea cursurilor de istorie antică la Universitatea din București (7/20 noiembrie 1918), se spunea cu nesfârșită speranță: „În drumul său uriaș Pământul se apropie din nou de periheliu. Armonia sa nu mai e tulburată de Ares, și, din nou, cristalină, vibrarea mișcării sale se topește melodios în simfonia interplanetară a sferelor care se rotesc în Abis. În Cosmos sunt toate cum au fost. Pe pământ e iarăși pace și între oameni bună învoire.” Simplă percepție idealistă a lumii postbelice? Nicidecum. Mai degrabă o amplă receptare umanistă a acesteia. Pentru studenții și profesorii Universității Daciei Superioare era limpede că în climatul de pace și de certitudini spirituale (consecință a Unirii de la Alba Iulia) urmau să se impună idealuri democratice și umanitare nemanifestate până atunci, în tenebrele dominației imperiale. De aceea ni se par pline de adevăr și de dreptate cuvintele lui Valeriu Braniște (Branisce), vechi luptător pentru triumful cauzei românești, legitimându‑se în fața istoriei cu o operă de cărturar remarcabil, dar și cu acele „închisori ale sale” în care monarhia austro‑ungară îl aruncase nu o dată spre a‑i tempera (zadarnic însă!) spiritul militant: „De aici înainte poporul român nu va mai fi tributarul altuia, ci stăpân pe ale sale. De aici înainte va lupta și munci, va crea și clădi pentru sine. De aici înainte nu va mai fi material brut pentru alții, ci vom trăi prin noi și pentru noi. Aceasta nu înseamnă provocare la adresa altora și nici nu ascunde dorul de‑a schimba rolul istoric spre a robi sufletește pe cei ce ne‑au robit până acum pe noi, ci voim ca noi să fim liberi, știind să respectăm totdeauna la alții ceea ce la noi nu s‑a respectat. Nu violentăm și nu amenințăm pe alții, ci ne vom afirma pe noi ca popor liber în țară liberă pentru toți.”

Cuvintele prețuitului luptător, învestit după Unire cu mari responsabilități în educarea poporului, exprimau o atitudine morală și politică efectiv novatoare. În locul sentimentelor vindicative, ale răzbunării, se propunea concordia, respectarea demnității fiecărui cetățean al noii patrii, întemeiată în vatra Daciei, după secole de vicisitudini și injustiții pentru poporul aflat dintotdeauna aici. Universitatea clujeană trebuia și ea să devină „după îndelungatele și nespusele suferințe și jertfe, după nedreptatea de veacuri pe care a îndurat‑o poporul român aici, acasă la el” – un act de dreptate istorică.

La 1 noiembrie 1919 cursurile Uni­versității din Cluj au început, cu 1.880 de studenți (1.829 din România Mare și 51 din străinătate, din țări vecine precum Ungaria, Polonia, Cehoslovacia și Iugoslavia, dar și din țări mai îndepărtate ca Elveția, Franța, Austria). În cel de‑al doilea semestru numărul lor a crescut la 2.150, dintre care 1.099 la Facultatea de Drept, 797 la Medicină (plus 64 la Farmacie), 114 la Litere și 77 la Științe. Menirea ei avea să fie admirabil schițată de întâiul său rector, profesorul Sextil Pușcariu: „Astfel întemeiată, Universitatea își va putea împlini misiunea ei binefăcătoare. Ea va fi, tocmai în anii grei prin care trecem după acest război grozav ce a zdruncinat temeliile societății umane, un factor moral deosebit de important, chiagul care va aduna pe cetățenii academiei la muncă necontenită, ordonată și armonioasă.” Apelul rectorului către cei „înrolați în oștirea ce caută lumina” este apelul către o generație care avea șansa de a se forma, cea dintâi în istorie, în atmosfera de intensă vibrație patriotică pe care o impusese înfăptuirea Unirii de la 1918. Formarea ei intelectuală și morală deopotrivă în această Alma Mater Clusiensis deschisă deopotrivă tuturor fiilor patriei trebuia să dobândească, așadar, un sens de‑a dreptul simbolic. Credința supremă care era cerută „cetățenilor academiei” era aceea a adevărului. Nu întâmplător era invocat drept pildă de slujire a adevărului prin știință marele savant Galileo Galilei, devenit întruchiparea moralei pe care trebuie să o impună în fața celorlalți cărturari.

Prin vorbele echilibrate ale primului ei rector, Universitatea Daciei Superioare își dovedea deja principiile eticii profesionale pe care avea să le transmită numeroșilor ei învățăcei de‑a lungul anilor și deceniilor ce vor urma. Ea făcea parte, chiar din primul ceas al nașterii, din puternicul tezaur al spiritualității noastre naționale. Răspunderea față de prezentul în care se năștea și față de viitorime avea să‑i câștige tot mai decis dragostea și prețuirea. Căci, așa cum preciza una dintre publicațiile vremii, „de opera aceasta culturală (de luminare a maselor – n.n.) depinde și consolidarea unirii. În flacăra aceleiași culturi se vor contopi sufletele Românilor de pretutindeni.” (Avântul – din 1 februarie 1920).

Am atras atenția încă de la început asupra pregătirii de excepție a noului corp profesoral de la Cluj. Mulți dintre dascăli proveneau de la vechile universități din Iași și din București. Cineva își amintea chiar că la înființarea primei universități românești, cea din Iași, postul de rector fusese oferit lui Simion Bărnuțiu. Cărturarul transilvănean refuzase, amintind că nu este încetățenit în România, fiind supus austriac, la care, profesorul Călinescu, făcând parte din prima promoție de dascăli ai universității din capitala Moldovei, spusese: „Transilvania este tot țară românească și el (Simion Bărnuțiu – n.n.) trebuie să considere pe Români în limitele lor naturale, iar nu numai în acele de stat.” Ceea ce, adăugăm noi, chiar și considera marele revoluționar pașoptist, stingherit numai de „problema cetățeniei”, care putea isca la o adică dispute diplomatice cu imperiul. Universitatea din Cluj trebuia să adauge o nouă dimensiune sentimentului unității, pe cea numită de o publicație a vremii drept „unitatea de cultură superioară”, cetatea universitară a Clujului aliniindu‑se deci celor din București și Iași, ca și noii sale surori de la Cernăuți.

Cu vie emoție au fost primite mesajele universităților românești și acela al forului academic. În adresa Academiei Române, prezentată de delegația formată din I. C. Negruzzi, I. Brătescu‑Voinești, D. Onciul și St. C. Hepites, se arăta, pe bună dreptate, că rostul însuși al ființării primei instituții științifice a țării fusese subsumat idealului politic și moral al unității: „Pentru realizarea acestei unități culturale a României întregi s‑a înființat la 1866 Academia Română (…) Inau­gurarea Universității românești din Cluj nu poate găsi nicăieri un răsunet așa de puternic și de adânc ca în sânul Academiei Române. Faptele trecutului, starea prezentului și îndrumările viitorului lămuresc înțelegerea acestui răsunet. Cuvântul Academiei Române către Universitatea românească din Cluj este deci: Să crească, să muncească, pentru ca printr‑însa cultura neamului românesc să înflorească.”

Universitatea Daciei Superioare devenea astfel rodul unei lupte necurmate a întregului popor de o parte și de alta a Carpaților. Ea se înfiripa în temeiul istoricei rezoluții a Adunării Naționale de la Alba Iulia, prin care s‑a proclamat unirea cu România a românilor din Transilvania, Banat și Ungaria și a teritoriilor locuite de aceștia. Destinul prestigiosului așezământ avea să se identifice strâns cu acela al poporului care‑l zămislise. Ani în șir, Universitatea din Cluj a contribuit la formarea a mii și mii de specialiști, fii ai națiunii române și ai altor neamuri, cu toții găsind în climatul universitar de aici prilejul unei admirabile pregătiri. După ce odiosul Dictat de la Viena a răpit României în chip abuziv o parte importantă din trupul său, acești studenți și‑au urmat „alma mater” în bejania‑i dureroasă. Reîntoarsă, după eliberarea prin lupte a Transilvaniei de nord‑vest, acolo unde‑i era căminul, la Cluj, Universitatea a continuat să lucreze pentru binele public, dimensionându‑și în noile condiții istorice activitatea. Alma Mater Clusiensis avea să‑și onoreze pe deplin vocația de omnium scientiarum universitas, de sediu al artelor și științelor, deopotrivă. Printr‑un traiect existențial care a consemnat bucurii și triumf al gândului îndreptat către bine și către frumos, Universitatea din Cluj și‑a vădit măreția și vitalitatea. Ea a știut astfel să răspundă acelor chemări și îndemnuri fraterne care i se făcuseră cu prijelul inaugurării. Dar, mai presus de orice, ea avea să răspundă acelei via sacra pe care s‑au jertfit miile și miile de înaintași, care au înnobilat‑o astfel cu sensul suprem al sacrificiului și al dăruirii. Cuvintele rostite într‑o zi de iarnă a anului 1920 de Nicolae Iorga și‑au vădit din plin puterea premonitorie: „Universitatea din Cluj, obște a dragostei de adevăr, fii credincioasă testamentului lor și îți va fi îndeplinit astfel între neamurile celelalte, care n‑au numai dreptul de a trăi, dar și acela de a‑și aduce aminte, datoria însăși, pentru care singură ești chemată la viață în pământul ardelean.”

Atunci, și nu numai atunci, dar și în fiecare clipă a vieții sale îndemnul Vivat Academia, vivant profesores! poate fi rostit ca o urare, dar și ca un legământ.

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*