Punctul Critic » Fondul şi forma » Tineret peste ani și politici publice: 1968‑2018

Tineret peste ani și politici publice: 1968‑2018

Abstract: The students’ revolt on May ’68 in Paris was a shock for the governors. The echoes of such event have also been felt in Bucharest. But while Western democracies have taken into account the signals from the youth and have reoriented their public policies, especially in the field of education, in the area behind the Iron Curtain the receptivity has been low. But even today, over the years, when a country like Romania has become an integrated democracy in the European Union, youth policy does not meet the expectations or even the possibilities.

În 2018 s‑au împlinit, iată, 50 de ani de la evenimentele care în 1968 aduceau tineretul în avanscena politică a lumii. Din Franța, unde studenții parizieni se ridicau spontan împotriva unui autoritarism universitar considerat inacceptabil, și până pe celălalt mal al oceanului, unde alte grupuri de studenți și tineri manifestau împotriva războiului din Vietnam, dar și pentru drepturile minorităților (împotriva rasismului la Los Angeles). Începutul fusese marcat se pare, cu câțiva ani mai devreme, în Marea Britanie, la începutul anilor ’60, prin muzica celor de la Beatles și prin acceptarea publică a literaturii de genul romanului Iubitul doamnei Chatterley, care făceau ca tabuurile sociale și sexuale păstrate din epoca victoriană să înceapă a se sfărâma. Cu alte cuvinte, asistam în acei ani la o mișcare amplă – culturală și socială – a tinerei generații care s‑a continuat rapid sub diferite forme și în Italia (cu numeroase mișcări studențești de stânga și extrema stângă până la Brigăzile roșii) sau Germania (culminând cu revoluționarii anarhiști, conduși de Ulrike Meinhof, responsabili de actele teroriste din anii ’70). Erau, desigur, motive de îngrijorare în lumea acelor timpuri din perspectiva continuării Războiului Rece și a unor tensiuni geopolitice din Vietnam în Mexic și din China revoluției culturale în Europa de Est; și toate astea când economia occidentală tocmai intrase pe un făgaș de creștere destul de solidă ce avea să se mențină până la primul șoc petrolier. Ridicarea atât de hotărâtă a aproape întregii societăți franceze pe urmele studenților a fost deci un șoc pentru responsabilii politici. Se știe cât de afectat s-a arătat președintele Franței tocmai aflat în vizită în România, încheindu‑și precipitat călătoria în estul Europei și întorcându‑se degrabă la Paris, unde studenții baricadaseră Cartierul Latin și – așa cum se exprima un comentator recent „căutau (la propriu – nota mea ) plaja de sub pavaj[1]. Vrând‑nevrând, în aceste circumstanțe, și dictatorul român (Nicolae Ceaușescu), aflat în plină ascensiune internă și afirmare internațională, a trebuit să reflecteze măcar o clipă la ce pot însemna tinerii într‑o societate prea apăsată de reguli și tabuuri. De altfel, diplomații ambasadelor din capitalele europene transmiteau cu conștiinciozitate informații despre tulburările studențești atrăgând atenția asupra riscului unor reacții neașteptate din partea acestora, prea puțin luate în seamă în mod obișnuit de către politicieni. Într‑o telegramă diplomatică trimisă de la Paris (8 iunie 1968) ambasadorul român de atunci lăuda Partidul Socialist francez că este atent la „preocupările, manifestările și demonstrațiile studențești”, în timp ce Partidul Comunist nu reușea să se apropie de tineret, fiind limitat de dogmatism și căutând răspunsurile exclusiv „în opera lui Marx și în istoria PCUS”[2].

Însă proaspătul lider comunist nu se putea desprinde de obișnuința de a vedea (și) tineretul doar ca pe un instrument al înfăptuirii scopurilor ideologice ale partidului. Și apoi mai erau diferitele interese politice de moment care influențau receptarea din partea guvernanților. Așa cum apreciază un analist recent, regimul de la București se confrunta cu adevărate dileme în poziționarea față de evenimentele din Franța: pe de o parte, voia să menajeze persoana generalului de Gaulle – prieten proaspăt și valoros capital politic pentru Ceușescu – dar pe de altă parte, solidaritatea cu stânga franceză și în special PCF ar fi obligat la recunoașterea legitimității cererilor studențimii[3]. Urmărind presa vremii (Scânteia Tineretului) constatăm că pe parcursul lunilor aprilie și mai 1968 până la câteva zile după terminarea vizitei lui de Gaulle în România (14‑18 mai ), presa noastră nu suflă nici o știre despre revolta studenților francezi. În schimb se dau informații despre mișcări studențești mai puțin energice: din Anglia (în 4 aprilie), din Germania (în 14 aprilie), ba chiar și din Spania (9 mai). Iar când mișcările de la Nanterre și Paris sunt în toi – nimic. Abia pe 21 mai apare o scurtă notă – Mișcarea grevistă din Franța și în 23 mai o alta – Frământările din Franța. Iar în 24 mai se înșiră din nou știri despre o serie de conflicte studențești din Europa (Milano, Bruxelles, Geneva, Luxembourg, Geneva, Germania; dar mai puțin Franța (?)). De‑abia în 25 iunie se publică un material care începe cu prezentarea discursului rostit de către general propunând „reconstruirea universității în funcție de nevoile reale ale evoluției țării și de debușeele efective ale tineretului studios”. Și, în fine, în 29 iunie un articol mai amplu – „Frământările sociale din Franța”, iar câteva zile mai târziu anunțul că „situația din Franța se normalizează”. E clar că Franța și generalul de Gaulle se bucurau de un tratament preferențial în presa de la București, iar mișcările studenților din Paris nu rămân cu totul fără consecințe pe planul intern din România.

Dacă în ajunul vizitei lui de Gaulle ziarele românești anunțau ca pe o nouă manifestare a grijii partidului față de tânăra generație, legiferarea învățământului obligatoriu de 10 ani, după o vreme de la consumarea manifestărilor violente de la Paris (noiembrie 1968), în 7 iunie, un articol pe prima pagină anunța că „în entuziaste adunări, studenții tuturor centrelor universitare au luat cunoștință de primele măsuri inițiate în vederea traducerii în viață a Legii învățământului”. Altfel spus, fusese acceptată posibilitatea repartizării absolvenților merituoși direct în activitatea de cercetare (sărind peste acel stagiu în producție) și fusese redus numărul examenelor.

Este semnificativ și faptul că autoritățile de la București decid să înființeze un institut (centru) de cercetare care să „vegheze” asupra „problemelor tineretului” sub directa coordonare a ministrului pentru problemele tineretului[4]. Era un semn de „deschidere”, dar și de preocupare a regimului de a nu fi luat prin surprindere de cine știe ce manifestări prea „tinerești”. Dar din perspectiva manifestării „grijii” autorităților comuniste pentru tânăra generație, anul 1968 rămâne consemnat ca fiind anul în care se adopta Legea privind pregătirea tineretului pentru apărarea patriei (Legea 33 din noiembrie 1968). Ceaușescu se simțea poate mai amenințat (decât de eventuale mișcări de tineret) de o posibilă (la un moment dat chiar iminentă) invazie sovietică și voia să prevină greșeli comise de colegii lui de la Praga în vara lui 1968. Ca urmare, Gărzile patriotice (inclusiv cele formate din tineri) puteau reprezenta măcar un semn de legitimitate și totodată de punere în gardă în limbajul cifrat al aliaților comuniști din acea perioadă. Si desigur încă o bună perioadă de vreme lucrurile au funcționat normal din perspectiva autorităților și fără a manifesta o preocupare cu adevărat adecvată pentru nevoile și aspirațiile tinerilor. Ce s‑a întâmplat și cum s‑au manifestat aceștia peste 20 de ani la adresa regimului, se cunoaște foarte bine.

În ciuda dovezilor de grijă și „generozitate” față de studenți și tineri marcate în vara și toamna lui ’68, istoria consemnează[5] doar peste câteva luni de la evenimentele din primăvara și vara europeană, o manifestare spontană a tinerilor (studenților) de la București (e adevărat, timidă – maxim 1000 de participanți – dar fără precedent în epoca comunistă). În ajunul Crăciunului ’68, un grup de studenți pornea din Grozăvești către centrul capitalei cântând și dansând Hora Unirii și strigând „Libertate” (printre altele) și în dreptul unor ambasade (a Cehoslovaciei și – se pare și – a Statelor Unite). Răspunsul autorităților a constat în mustrarea aspră a studenților pentru „huliganism”, destituirea unor ziariști (de la Scânteia Tineretului și Viața Studențească), dar și acordarea (pentru prima dată în perioada comunistă) a vacanței de iarnă studențești înaintea Crăciunului.

Ridicarea tinerilor de la București s‑a produs, chiar dacă era imposibil ca în România de atunci să fi fost înțeles foarte corect mesajul evenimentelor din Franța. Dacă acolo se dorea modernizare, deschidere și chiar mondializare, la noi aspirațiile se limitau la un naționalism luminat și o revenire măcar, dacă ar fi fost posibil, la valorile începutului de secol. Dar tinerii de la București au fost lipsiți de șansă. Nu au primit decât foarte puțin din puținul pe care l‑au cerut[6].

O scurtă paralelă între cele două episoade – chiar dacă foarte deosebite ca amploare – ar fi totuși semnificativă asupra defazării României din acea vreme față de Europa Occidentală. Este neîndoios că izbucnirea studenților de la București era legată /influențată de climatul general efervescent al studențimii europene la care se adăugau frământările din lumea comunistă. Dar în timp ce studenții francezi se răzvrăteau în ciuda faptului că erau răsfățați cu inaugurări de piscine și trăiau în campusuri moderne (chiar dacă aglomerate) în care erau cât se poate de liberi – doar căminele băieților erau separate de ale fetelor, colegii lor de la București erau struniți de activiști de partid și trăiau mai mult decât modest în căminele din Regie, chiar dacă aveau totuși asigurat locul de muncă. În timp ce studenții francezi mărșăluiau cântând Internaționala (de sorginte comunistă, nu?) și cereau libertate sexuală (dar și multe altele), cei de la București cântau Hora Unirii și voiau (doar) să poată sărbători Crăciunul după datina veche. Și dacă în urma evenimentelor de la Paris (și din alte locuri din Europa) societatea occidentală a devenit mai deschisă, mai permisivă, în România demonstrația de Crăciun a convins conducerea de partid că mersese chiar prea departe cu liberalizarea începută la mijlocul anilor ’60 și au urmat „tezele din 1971”.

În România aflată după Cortina de Fier nu se putea pleca urechea la adevăratele frământări ale tinerilor. Iar episodul „revoltei” studenţilor bucureşteni din decembrie 1968 a fost doar o furtună într‑un pahar cu apă (colinde la căminul fetelor). Nici nu a fost o revoltă propriu‑zisă, ci doar o manifestare nonconformistă, o sfidare de moment a regulilor rigide, absurde instituite de birocrația de partid. Pe care studenții (dar nu numai ei) abia le mai puteau suporta. Dar oficialii nu au înţeles mai nimic din acea manifestare. Ei au înteles doar că trebuie să întărească educația politico‑ideologică și că trebuie să „combată” manifestările obscurantiste/înapoiate ale unora dintre tineri.

Dacă în ’68 asemenea remedii autoritariste combinate cu oferirea unor mici compensații (o vacanță mai lungă – din decembrie ’68) au putut să asigure liniștea guvernanților, peste încă două decenii – în decembrie ’89 – suta de lei în plus la salarii, cum se știe, nu le‑a mai fost suficientă.


Noile politici

Revenind la tulburările tineretului în Europa occidentală, acolo ele nu au putut fi trecute cu vederea; anii ’70 au însemnat în multe țări europene adoptarea unor prime programe de „politici de tineret” și totodată de democratizare a învățământului. Luând act de atitudinea refractară a tinerilor în raport cu metodele autoritare de educație și reținând unul dintre sloganurile des folosite de protestatarii parizieni – learning by doing[7] – responsabilii politici din mai multe țări occidentale au încurajat noile metode de formare a tinerilor. A fost dezvoltată ca disciplină academică și totodată aplicativă „pedagogia socială”, având la bază o nouă filosofie a educației. La acest efort a fost din plin asociat Consiliul Europei, care a pus chiar în acei ani bazele Centrului European de Tineret de la Strasbourg, instituție prestigioasă orientată către sprijinirea educației non‑formale pentru toleranță, democrație, comunicare interculturală. Oficiali ai Consiliului Europei din acea perioadă ca Peter Lauritzen argumentau în fața politicienilor care făceau greșeala de a confunda răbufnirile (normale) ale tinerilor cu terorismul și îi sfătuia să răspundă tinerilor revoltati nu prin măsuri de forță, ci prin deschiderea dialogului și oferirea unui grad mai ridicat de autonomie[8].

Câțiva ani mai târziu, același oficial al Consiliului Europei putea constata că tineretul occidental și‑a schimbat atitudinea, nu mai este cel din 1968: „Comparat cu mișcările de tineret din 1968 care au fost orientate de ideea lărgirii democrației, de protestul și revolta împotriva structurilor osificate și de interesul pentru dezbatere și critică, generația de astăzi (1983 – nota mea) cu vârsta în jur de 20 de ani pare a fi conformistă și apolitică, pentru unii chiar reacționară… Tinerii arată o disponibilitate scăzută de a se implica în organizaţii politice sau sindicale, preferând să se concentreze asupra grupurilor de apropiați și asupra vieții lor private”. Politicienii vorbesc cu ușurare de inversarea tendințelor (față de ’68 – nota mea). Și dacă nu ar fi reticența în creștere a tinerilor de a vota în alegerile parlamentare, societatea s‑ar putea declara mai mulțumită de tinerii de astăzi decât a fost față de ei în urmă cu ceva timp.

Dar – atrăgea în acea vreme atenția Lauritzen – cei care se grăbesc să condamne tineretul pentru lipsă de „conștiință politică” riscă să fie cuprinși (fără diferențe) între cei pe care îi condamnă textul din cântecul formației Pink Floyd devenit între timp imnul adolescenților din întreaga lume: Nu avem nevoie de educație/ Nu avem nevoie de control al gândirii / Nu vrem glume sarcastice în clasă/ Profesori – lăsați‑ne pe noi copiii în pace.

Și, după cum părea, nu mai conta dacă mesajul educativ era într‑un sens sau în altul (emancipare sau conservatorism). Ce era de respins, era chiar atitudinea profesorilor în sine.

Autorul citat pune în legătură apolitismul tinerilor instaurat la numai un deceniu după răbufnirea din 1968 cu eșecul educației (oficiale) de a conferi mijloace de reușită profesională și socială certă. Ceea ce îi îndeamnă pe tineri la conformism – consideră el – este mai degrabă situația precară de pe piața muncii. Așa că tinerii nu mai sunt toți de aceeași parte a baricadei cum păreau a fi în anii ’60: o parte sunt preocupați de educație și angajare și acceptă principiile competitivității și performanței; în timp ce o altă parte pare convinsă că modelul social bazat pe creștere economică nu are viitor și în consecință caută să adopte noile stiluri de viață[9]. Față de asemenea noi provocări din partea generațiilor succesive de tineri, Consiliul Europei (la care se va alătura în curând și Comisia Europeană) va pune bazele dezvoltării pe baze trainice a unei politici în domeniul tineretului întemeiată pe cunoaștere, realizată atât la nivelul celor două structuri europene, cât și la cel al mai multor state membre. Experiența primilor ani a arătat dificultatea de a asigura o înțelegere corectă, adecvată și suficient de nuanțată la nivelul inițiatorilor de politici a problematicii tinerei generații, ceea ce s‑a văzut adesea în rezultatul sub așteptări al acestor politici. Și nu se putea nega, în anii care au urmat, îndepărtarea tinerilor de la participarea politică și inițiativa civică (excepție, periodicele răbufniri de mai mică sau mai mare amploare), fenomen care putea fi interpretat ca o reacție de respingere tocmai a mesajelor și măsurilor inițiate de politicieni.

Responsabilii oficiali ai domeniului își dădeau seama că dificultățile de înțelegere adecvată puteau apărea chiar și atunci când se dispunea de date de cercetare sau statistici, dar lipsea experiența directă legată de contactul cu tinerii. A apărut în acest context conștiința acută a nevoii de a reuni experiențe diferite și de a asigura dintre responsabilii politici, pe de o parte, și practicieni (lucrători de tineret), respectiv beneficiari ai politicilor (tinerii și reprezentanții acestora – liderii de organizații). Pornind de la această înțelegere, principalele foruri europene (dar și mondiale – de exemplu, ONU) își vor orienta eforturile de gândire a propriilor lor politici în domeniul tineretului în cadrul „trialogului” . Se poate menționa ca exemplu de bună practică cooperarea permanentă a Comisiei cu Forumul European al Tineretului (Youth Forum), asigurându‑se în acest fel integrarea realităților și nevoilor tinerilor de la nivel local, regional sau național în producerea măsurilor și programelor europene.

S‑a putut constata că – în ciuda unei desfășurări oarecum anarhice și în lipsa unui program coerent, mișcările sociale din 1968 desfășurate în Europa occidentală nu au fost inutile. Astăzi, când se discută despre consecințele mișcărilor de tineret, cei de la extrema dreaptă condamnă „evenimentele” de atunci ca fiind la originea slăbirii structurilor tradiționale de socializare – școala, familia, națiunea[10]; în timp ce extrema stângă din zilele noastre le consideră un moment important de emancipare în fața raporturilor sociale (prea) ierarhice, autoritare și opresive[11]. După acel moment s‑a produs în societatea occidentală o „liberalizare fundamentală” (Habermas) și a început un proces amplu de democratizare, modernizare politică și chiar de americanizare a Europei (Cohn Bendit).


Ce se întâmplă după ’89?

Căderea dictaturii făcea posibilă o mai mare sensibilitate a societății românești la problemele reale ale tinerilor. Mai ales că libertatea fusese cucerită (mai mult sau mai puțin) prin efortul ridicării maselor și oricum plătită cu viața de foarte mulţi dintre tinerii ieșiți în stradă. Măcar aceste considerente ar fi trebuit să ducă la o politică a noilor autorități în favoarea tinerilor. Și nu oricum, ci prin stimularea acelor structuri democratice care să îi atragă la implicare civică și, totodată, la dezvoltare personală. După 1989 era normal să dispară modelul intervenției nelimitate a statului. Dar odată cu abandonarea economiei de comandă și a paternalismului totalitar de partid și de stat, intervenția politică, inclusiv sub forma politicii de tineret, ar fi trebuit reconsiderată. În loc de asta, de la politica „intervenționistă” s‑a trecut la aproape nici un fel de politică constructivă, pozitivă și mai ales „facilitatoare” în raport cu tinerii. Să reținem aici ca semnificative câteva din constatările unui grup de experți europeni însărcinați în cursul anului 2000 să evalueze politica de tineret a autorităților de la Bucureşti[12]. Experții internaționali găseau România într‑o situație de conglomerat social, cu mulți tineri locuind în mediul rural, nemaigăsind oportunități în industria aflată în declin și atrași tot mai agresiv pe panta post‑modernă a consumerismului. Ei constată că politica de tineret din România s‑a constituit pe parcursul tranziției în absența unei viziuni integrate și coerente asupra tineretului. Mijloacele puține alocate în anii ’90 unor programe de tineret incipiente erau alocate fără prea mult discernământ și uneori preferențial. Evaluatorii citează datele Raportului Național al Dezvoltării Umane care consemnase că, în 1993, 10 județe nu primiseră nici un leu din fonduri publice pentru acțiuni de tineret, în timp ce un județ beneficiase de 10% din totalul finanțării anuale. O asemenea repartizare inechitabilă avea, desigur, legătură și cu dezvoltarea inegală în teritoriu a societății civile după ’90 și până la urmă cu inegalitățile profunde care afectau România în acei ani (dar care nu s‑au redus foarte mult nici în prezent). Inegalitatea marcată între urban și rural era, de asemenea, consemnată odată cu uimirea că politica locală de tineret era ca și inexistentă. Firavele structuri civice ale tinerilor trebuiau să aștepte sprijin de la nivelul central, ceea ce era cu atât mai greu de obținut cu cât structura era mai proaspătă și mai puțin legată de puterea locală conservatoare. Astfel că tinerii consultați într‑un sondaj de opinie declarau în proporție de 81% că nu au auzit despre existența vreunei organizații neguvernamentale de tineret capabile să‑i sprijine în rezolvarea unor probleme personale[13].

În condițiile tranziției prelungite pe care a parcurs‑o societatea românească, politica de tineret s‑a arătat fragmentată, lipsită de viziune pe termen lung și de coordonare între diferitele componente. Neexistând multă vreme o strategie generală menită să promoveze educația și integrarea socială a tinerilor, politicile au fost desfășurate haotic și fără eficiență. În lipsa unui organism guvernamental cu putere de coordonare asupra politicilor sectoriale care afectau tineretul, fiecare minister sau agenție a manifestat în limita competențelor acțiuni cu oarecare tangenţă în raport cu tinerii: educație, formare, sănătate etc. Iar Ministerul Tineretului și Sportului, așa cum a fost el dorit de autoritățile perioadei, s‑a limitat la activități sportive și de petrecerea timpului liber și de relațiile cu organizațiile neguvernamentale; dar a fost cu bună știință lipsit de orice capacitate de a coordona politicile sectoriale și de a produce o viziune complexă și pe termen lung asupra nevoilor și perspectivelor de dezvoltare ale tinerei generații. În asemenea condiții, lipsa de impact, de eficiență au fost mai mult decât normale. Așa că nu poate surprinde afirmația Raportului întocmit de experții Consiliului Europei în 2001 după care „se poate spune că din 1989 nu a existat o adevărată politică de tineret...”[14] În condițiile în care ministerul și‑a bazat politicile aproape exclusiv pe inițiativele câtorva ong‑uri, marea masă a tinerilor, necuprinsă și neatinsă de acțiunile acestora, nici nu a beneficiat în vreun fel de politicile publice de tineret.

O oarecare adiere de speranță a adus pentru mulți tineri din România cooperarea de nivel european (din momentul în care s‑a pregătit aderarea României la Uniunea Europeană), dar era evident că aceste programe nu puteau suplini lipsa de acțiune și de susținere internă. Amplificarea acestei cooperări era una dintre recomandările făcute de grupul de experți, împreună cu altele care țineau de autoritățile române:

  • Dezvoltarea unor politici locale în favoarea tinerilor;
  • Acordarea unei atenții sporite de către agențiile guvernamentale tineretului rural;
  • Integrarea în politica de tineret a unor aspecte ale politicilor educaționale, de ocupare și de asistență pentru familie și copil cu scopul de a diminua: părăsirea timpurie a școlii și lipsa de performanță școlară, slaba orientare profesională a tinerilor, plecarea timpurie peste granițe a resurselor intelectuale și de creativitate, dependența și deficitul de promovare socială în rândul tinerelor femei.

Dacă privim la perioada care s‑a scurs din 2001 este evident că aproape nici una dintre recomandările făcute cu profesionalism și cu bună credință nu au fost puse în aplicare.

Față de momentul când experții Consiliului Europei făceau aceste recomandări, România a mai parcurs câteva etape.

  • În etapa preaderării – din 2000 până în 2007, când România a încercat să se apropie (sau a mimat aproape credibil) și părea că vrea să atingă de standardele europene în materie de tineret: de pildă, prin adoptarea și revederea legii voluntariatului (2001 și 2006). Dar când, în 2005, apărea un nou raport[15] asupra politicii de tineret, de data asta realizat de o echipă internă de tineri cercetători și activiști pentru drepturile tinerilor, constatările erau asemănătoare: „România prezintă ace­leași caracteristici ca și orice alt stat european unde politicile de tineret au fost mai demult și cu mai mare acuratețe dezvoltate. Dar noi încă folosim acele politici care încearcă să rezolve toate tipurile de probleme sociale cu resurse financiare modeste” (P 10). Și, comparând realitatea din România cu standardele consfințite în Declarația de la Lisabona adoptată în 1998 de Conferința Internațională a Miniștrilor de Tineret, constată că nici una dintre cerințele minime pe care ar fi trebuit să le satisfacă o politică de tineret nu erau îndeplinite: nici voința politică de a asigura resursele necesare, nici măsuri adecvate și transparente pentru creșterea standardului de viață al tinerilor, nici realizarea unor cercetări corespunzătoare asupra nevoilor și problemelor tinerilor (cu excepția a două sondaje de opinie), nici încurajarea dialogului cu reprezentanții tinerilor – în lipsa unui statut legal și a unei susțineri pentru Consiliul Național al Tinerilor. În fine, comunicarea dintre sectorul guvernamental și cel non‑guvernamental lăsa foarte mult de dorit, iar strategia națională adoptată oficial cuprindea prea multe generalități și nu era efectiv asumată de instituțiile implicate, ceea ce o lipsea total de eficacitate (pp. 26‑28).
  • Iar după 2008 autoritățile – care își atinseseră obiectivul minimal privind aderarea – nu au mai prezentat nici măcar un interes de fațadă pentru politica de tineret; cu excepţia „scrierii” unei noi strategii[16], dar fără nici o intenție vizibilă de a o aplica/monitoriza/evalua, în lipsa oricăror termeni sau indicatori de control și a prevederii vreunei proceduri de evaluare dezinteresul era evident; de altfel – poate în mod simbolic și semnificativ – structura de cercetare care ar fi putut îndeplini o asemenea sarcină de evaluare a desfășurării unui program guvernamental responsabil tocmai fusese desființată (în 2009) de autoritățile României europene și democrate, la puțin peste 40 de ani de când dictatorul de tristă amintire o înființase (totuși), în 1968.


Situaţia tineretului

Desigur, între tineretul de astăzi și cel de acum 50 de ani nu par să mai fie prea multe asemănări. Și nici referirea la Mai ’68 nu mai pare să fie de impact în termenii comunicării politice cu tinerii de astăzi. Pentru autorul articolului din Le Debat citat la începutul acestui text, tinerii din ’68 apăreau interesați exclusiv de aspectele morale, de valori, de dimensiunea culturală și în schimb erau dezinteresați de aspectele economice și sociale; foarte puțin pragmatici și neangajați în adevăratele decizii politice. În schimb, noua generație tânără apare la prima vedere ca una „resemnată, obosită, disperată”, având în vedere că amenințările pe care le simțeau tinerii din ’68 nu au dispărut, ci, dimpotrivă, s‑au accentuat. Și totuși, exprimă o speranță autorul, „poate că în realitate avem de‑a face cu o generație mai orientată către pragmatismul unor transformări concrete ale condițiilor sale de viață”.

Această nouă generație tânără, spre deosebire de cea precedentă (68), nu (mai) are de ales. A devenit evident luxul prea mare al indeciziei în fața pericolelor clare ale șomajului, creșterii inegalităților, amenințărilor teroriste și dereglărilor climatice.

Ce se recomandă în asemenea condiții responsabililor de politici publice confruntați cu noua generație de „nativi digitali” exprimând un mare grad de exigență (neliniște) și respingând evident sfera publică pentru lipsa ei de reactivitate și eficacitate? Autorul consideră că simplificarea proceselor de decizie, un plus de intuitivitate în demersurile administrative, o mai transparentă evaluare a eficacității politicilor publice ar putea restabili o relație de încredere cu acest nou tineret.

Sunt aceste recomandări valabile și pentru oficialii de la București? Da, zicem noi, în măsura în care tinerii din România nu mai sunt atât de diferiți de congenerii lor din Europa occidentală. În epoca internetului și a mediilor sociale ei au aproximativ aceleaşi criterii de apreciere și aceleași așteptări și se simt cu atât mai frustrați cu cât se confruntă cu o administrație mai învechită, mai conservatoare și mai decalată față de instituțiile de nivel european.


Concluzie?

Autoritățile de la noi (și în cei aproape 30 de ani diferitele culori politice sub care s‑au prezentat acestea nu au contat), în loc să dezvolte o adevărată politică de tineret, în loc să fie atente la aspirațiile tinerilor s‑au limitat doar să exprime intenții, angajamente și strategii pe care nu le pun în aplicare. Din nefericire, de prea multă vreme se bate pasul pe loc oscilându‑se exasperant între demagogie și laissez‑faire, între festivism și heirupism de fațadă care mai degrabă îi îndepărtează pe tineri. Poate ar trebui luat exemplul unor țări pornite din aceeași zonă a paternalismului comunist, dar care au reușit să găsească mijloacele pentru a se înscrie pe o linie nouă, mai creativă a unor politici de tineret participative și eficiente (Slovenia, Ţările baltice: Letonia și Estonia în special, și Malta), unde, fără investiții impresionante, munca de tineret se realizează cu inventivitate și profesionalism.

Și poate amintirea evenimentelor de acum 50 de ani să le trezească la realitate și să le inspire intenții mai serioase în ce‑i privește pe tineri. Aceasta nu se va întâmpla până când politica de tineret nu va mai apărea în ochii autorităților de la București un lux pe care nu și‑l pot permite și pentru care nu se găsesc niciodată fonduri publice suficiente.

Note:
[1] B. V. Maillet, 1968‑2018: d’une jeunesse a l’autre, Le Debat no. 197, nov‑dec 2017 pp. 143‑150
[2] Ovidiu Bozgan, 2013, Franța 1968. Istoria unei crize în documentele diplomatice române, Monitorul Oficial, p. 136
[3] Idem, p. XXVIII
[4] Vezi http://www.monitoruljuridic.ro/act/hotarare‑nr‑2‑567‑din‑18‑noiembrie‑1968‑privind‑autorizarea‑infiintarii‑ centrului‑de‑cercetari‑pentru‑problemele‑tineretului‑emitent‑consiliul‑de‑ministri‑28020.html
Trebuie adăugat că înființarea CCPT fusese prevazută în Hotărârea Plenarei CC al PCR din 29 noiembrie ‑ 1 decembrie 1967. Dar este posibil ca evenimentele din 1968 să fi grăbit punerea în aplicare.
[5] Vezi Adam Burakowski, Un eveniment important aproape necunoscut: demonstrația studenților din București 24 decembrie 1968, în Arhivele totalitarismului nr 1‑2 / 2006, pp. 238‑247
[6] Deși o șansă tot au avut, aceea de a nu fi fost arestați, ci doar trimiși acasă și interogați ulterior de securiși. Și asta pentru că activiștii direct responsabili au ezitat să‑l anunțe pe Ceaușescu în chiar noaptea evenimentelor, lăsând lucrurile să se rezolve pașnic până dimineață.
[7] Cf Werner Muller, What Did They Think They Were Doing ? în Vl. Tismăneanu, Promises of 1968. Crisis, Illusion, Utopia, CEU Press, Budapest New York, 2011
[8] Yael Ohana, Antje Rothemund (ed.), Eggs in a Pan. Speeches, Writings and reflections by Peter Lauritzen, Council of Europe, Budapest, 2008, p. 313
[9] Idem, p. 146
[10] Nicolas Szarcozy în timpul campaniei sale electorale din 2007 acuza mișcarea din 68 ca fiind responsabilă de „relativismul, cinismul și capitalismul financiar care au urmat
[11] Op. cit. Le Debat
[12] Ulla Helsihgus (coord.), Manuella du Bois Reymon (raportor) ș.a., 2001, Youth Policy in Romania. Report by an international group of experts appointed by the council of Europe, Council of Europe Publishing.
[13] Idem, p. 48
[14] Idem, p. 57
[15] Marian Rujoiu coord. Ș.a., Romanian Youth Policies. Research and Evaluation Report of Romanian Youth Policies – 2005, Pro‑Youth, 2005
[16] Strategia Națională în domeniul tineretului 2014‑2020 a fost realizată în 2014 prin stăruința și cu asigurarea consultanței tehnice de către UNICEF ‑ România

Sorin Mitulescu

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*