Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Uniunea Europeană – o ecuație cu multe necunoscute » Tentația libertății și democrației în absența proiectului de țară

Tentația libertății și democrației în absența proiectului de țară

Mihai‑Bogdan MARIAN[1]

Abstract: La 30 de ani de la momentul decembrie 1989, se poate face un bilanț lucid în ceea ce privește frumoasele visuri și speranțe care resuscitau mentalul colectiv la acel moment de răscruce pentru istoria României și a românilor, ce și cât anume s‑a realizat din acele idealuri și ce s‑a ales de acele speranțe. Astfel, privind retrospectiv, astăzi ni se relevă o desfășurare a lucrurilor care din perspectiva experiențelor acumulate în tot acest răstimp capătă o altă complexitate, alte nuanțe și înțelesuri decât ni se relevau la momentul efectiv al producerii lor, peste toate acestea rămânând, din păcate, a fi cuantificate ca singure mari realizări ale evoluției statului român în urma celor trei decenii postdecembriste doar integrarea în NATO și UE și parafarea parteneriatului strategic cu SUA. Privind retrospectiv, cu luciditatea pe care ne‑o conferă perspectiva prezentului în lumina experiențelor trecute, astăzi putem identifica acele aspecte care au reprezentat erori sau devieri de parcurs, pentru a încerca să corectăm ceea ce se mai poate corecta astfel încât apartenența României la formatele de cooperare internaționale la care a aderat cu mari sacrificii să poată fi valorificată la potențialul ei maximal, în interesul statului român și al românilor.

  1. Printre meandrele concretului[2]

Anul 1989, în mod particular, și începutul anilor ʼ90, într‑un context mai larg, constituie un reper fundamental în istoria recentă a României, ca stat, și a românilor, ca popor. Prăbușirea regimului comunist din țara noastră, dar și a întregului bloc geopolitic de influență sovietică aveau să deschidă noi orizonturi și aspirații, mai mult sau mai puțin iluzorii, pentru o națiune traumatizată de anii de privațiuni și de propagandă, dar și animată de speranța în mai bine. Această națiune, care se simțea încorsetată existențial de câteva decenii de „planurile cincinale”, „producția la hectar”, „idealul omului multilateral dezvoltat” și sacrificiile pentru plata datoriei externe, dar și dezamăgită și exasperată de rafturile austere ale magazinelor, întunericul și frigul din case cauzate de distribuția raționalizată a energiei electrice și a agentului termic, acum se arăta extrem de entuziasmată de idealuri revoluționare având în substrat pornirile revanșarde împotriva vârfurilor unui regim politic în care vedea ultima piedică spre împlinirea destinului său. Un regim pe care îl considera vinovat pentru faptul că îi restricționa accesul la un nivel de trai similar celui afișat de statele occidentale, către care privea cu jind de ani buni din spatele „cortinei de fier”. Visuri frumoase resuscitau acum din nou mentalul colectiv, fiind ambalate pentru ca mai apoi să fie deturnate și chiar compromise de o propagandă pe cât de insidioasă, pe atât de agresivă și omniprezentă, precum cel al reunificării României cu Republica Moldova și al reîntregirii naționale pe modelul german, cel al redemocratizării societății românești în paradigma mult‑adulată și idealizată a perioadei interbelice, care a scos în evidență partide politice ce au făcut dovada unei misiuni istorice pentru națiune, cel al recuperării suveranității națiunii din mâinile conducătorului cu apucături absolutiste și accente de grandomanie, cel al retrocedării proprietăților confiscate abuziv de regimul comunist și al redistribuirii capitalului de producție de stat către cetățeni și chiar cel al revenirii la o ordine constituțională de tip monarhic, care să garanteze respectul națiunii în lume și existența unei societăți autohtone funcționale și structurate pe principii valorice având ca element central binele public.

La 30 de ani de la acel nou început plin de speranță, niciunul dintre aceste visuri nu s‑a împlinit. Deși peste tot în lume pactul Ribbentrop‑Molotov a fost condamnat la cele mai înalte niveluri, catalogat ca fiind de tristă amintire și chiar considerat nul, inclusiv de către ruși[3], românii de pe ambele maluri ale Prutului, cărora li se alătură și cei din nordul Bucovinei și Ținutul Herța, încă îl trăiesc ca fiind de actualitate, reîntregirea națională rămânând în continuare un vis frumos, învăluit într‑o ceață din ce în ce mai deasă pe măsură ce timpul uitării începe să se aștearnă peste memoria tinerelor generații. Redemocratizarea politică a societății românești având ca etalon prototipul societății interbelice, la care s‑a purces atunci, ne relevă astăzi o scenă politică autohtonă în disoluție, populată de partide liliputane ca anvergură și viziune națională, care manifestă o existență agonizantă sub conducerea unor persoane decredibilizate, compromise și anatemizate în ochii electoratului[4]. Recuperarea suveranității de către națiune din mâinile „tiranului” în fapt s‑a tradus prin externalizarea și transferul de suveranitate către organisme suprastatale[5]. Tot astfel, cu ajutorul „mafiei retrocedărilor”, al „marii cuponiade din anii ʼ90”, al nepriceperii și relei‑credințe manifestate de unii decizionali autohtoni și al acțiunilor insidioase ale capitalului străin sprijinit de ambasade, și demersul de retrocedare a proprietăților confiscate abuziv în timpul regimului comunist și acela de redistribuire a capitalului de producție către cetățeanul român au eșuat într‑o realitate care reflectă că 51% din cota de piață a României a ajuns să fie deținută de capitalul străin care, mai mult, monopolizează prin mari corporații transnaționale exact segmentele strategice ale economiei, precum cel bancar sau industria de hidrocarburi, externalizând profiturile, în timp ce firmele românești îngroașă rândurile statisticilor pentru o aparentă echilibrare a balanței în calitate de întreprinderi mici și mijlocii, în fapt complet dependente ca existență de politica implementată în piață de proprietarii de mari capitaluri străine[6].

Și în același trend de manifestare negativă pentru condiția cetățeanului român și a capitalului de producție autohton a evoluat și redistribuirea proprietății agricole, diferite statistici arătând că în România anului 2019 o cotă variind de la 5% până la 40%, în funcție de studiul de referință, din cele aproximativ 10 milioane de hectare de teren arabil existente este exploatată de mari fermieri străini[7].

Iar toate aceste dezechilibre macro‑economice și politice nu reprezintă doar simple cifre pe hârtie, ci ele se reflectă, mai departe, în nivelul de dezvoltare și calitatea serviciilor și infrastructurii publice și în precaritatea nivelului de trai din România[8], având drept consecință directă o explozie a emigrării românilor peste hotare, fapt care plasează țara noastră pe poziții și clasamente mondiale în materie unde este comparată cu Siria, țară devastată de ani buni de război[9]. În acest sens, cazuri devenite de notorietate de‑acum, precum „Maternitatea Giulești” (2010), „Colectiv” (2015) sau „Caracal” (2019) au ajuns emblematice pentru reflectarea incapacității instituționale de care face dovadă statul român după 30 de ani de libertate și de implementare a democrației și statului de drept sub atenta monitorizare și îndrumare a „partenerilor externi”, incapacitate tradusă prin tragedii abominabile îndurate de români.

Astfel, cu ochii ațintiți asupra actului de creație al acestui tablou sumbru, aflat în plină desfășurare sub penelul nepricepuților ucenici autohtoni în ale democrației, și cu sufletul împovărat de grozăviile ce i se relevau, la 5 decembrie 2017, spre disperarea a milioane de români care încă sperau, se stingea din viață, la reședința sa din Elveția, și ultimul șef de stat supraviețuitor al celui de‑al Doilea Război Mondial, monarhul rămas fără de coroană, Regele Mihai I al României. Ultimul vis de preamărire națională din panoplia frumoaselor visuri postdecembriste, acela de salvare a destinului național prin reinstaurarea unei ordini monarhice, suferea și el o lovitură teribilă, alăturându‑se celorlalte dorințe și speranțe spulberate în neantul vremurilor.

Acum, la 30 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, România apare ca un stat care și‑a însușit drept brand de țară „corupția”, în care noile generații, tot mai alienate sub aspectul conștiinței lor naționale de un sistem de învățământ reformat pe principii globaliste[10] și crescute, sub impactul unei propagande media agresive, cu sentimentul inferiorității în raport cu exponenții altor națiuni ale lumii „civilizate”, privesc năucite la „vestigii” ale unei civilizații autohtone care pare acum atât de departe de parcă nici nu ar fi fost, precum monumente și edificii arhitectonice de excepție, magistrale de metrou și căi ferate, șosele prin munți, viaducte, hidrocentrale și baraje, canale și ecluze, chiar aeroporturi etc., neînțelegând cum a fost posibil ca o națiune cântată astăzi pretutindeni ca fiind „tarată și coruptă”, inclusiv de către cei mandatați să o reprezinte, să fi fost capabilă de asemenea realizări. Și asta cu atât mai mult cu cât în ultimele trei decenii abia dacă s‑au înfăptuit vreo 6‑700 de kilometri de autostradă, și aceia inaugurați în grabă și cu mare pompă, aproape la fiecare 10 kilometri, pentru a nu se surpa înainte de a fi valorificați de politicieni pentru poza de campanie.

În urma acestor trei decenii postdecembriste, pe ruina acestor visuri și aspirații, apar ca singure realizări de excepție, pentru a mângâia sufletul unei națiuni istovite și demoralizate, doar integrarea României în NATO și UE și parafarea parteneriatului strategic cu SUA[11], cel mai bine reflectat de bazele militare de la Deveselu și Kogălniceanu, precum și de participarea militarilor români în teatrele de operațiuni din Irak și Afganistan și, nu în ultimul rând, de perpetua „luptă împotriva corupției”. La acestea, privind către conflictele care au avut sau au loc în vecinătatea de graniță a României, care au măcinat fostul spațiu iugoslav și au aruncat în haos Ucraina, se adaugă consolarea faptului că „se putea și mai rău”. Din păcate însă, cu capitalul de producție autohton în ruină sau înstrăinat, cu infrastructura la pământ și cu forța de muncă activă plecată în străinătate, aproximativ 4 milioane de români, România, deși nu a fost atinsă de flagelul unui conflict militar clasic, arată totuși ca o țară devastată de război, cuantificând pierderi uriașe de populație, resurse naturale și capacități de producție. Un altfel de război, pe care abia acum îl descoperim încetul cu încetul a fi fost la fel de real prin consecințele sale ca și conflictele militare clasice, care s‑a purtat cu alte mijloace însă, specifice unei noi perioade istorice, și denumit într‑un mod sofisticat astăzi drept război hibrid. Un război care devoalează la 30 de ani de la momentul decembrie 1989 o Românie desuveranizată și depopulată, cu profil de colonie, aflată într‑un avansat proces de exploatare intensivă a resurselor, inclusiv, sau poate mai ales, a celei umane[12].

  1. „Iarna nu‑i ca vara”[13] sau Postmodernitatea este altfel decât Modernitatea

Ce a cauzat în perioada postdecembristă eșuarea tuturor acelor visuri inițiale, pline de speranță, într‑o realitate mai degrabă de coșmar decât de ideal împlinit? Un vechi proverb românesc spune că „socoteala de acasă nu se potrivește cu cea de la târg!”. Cam așa s‑a întâmplat și acum, când „socoteala de acasă”, adică de la momentul zero, din decembrie 1989, pornea de la premisele extrem de încurajatoare ale unui stat care părea că parcursese, cu multe sacrificii, este adevărat, dar cu succes, toate etapele de dezvoltare specifice Epocii Moderne, respectiv dezvoltase o cultură și o conștiință naționale reprezentative în rândul populației, atinsese un nivel uimitor de industrializare, având o economie de circuit complet cu unități industriale dezvoltate de o manieră integrată și complementară în ramuri cheie chiar și pentru economia mondială, nu numai pentru cea națională, cum ar fi industria petrochimică sau cea siderurgică, pe care le menționăm doar cu titlu de exemplu, avea producție proprie de automobile și de mașini‑unelte, o infrastructură de transport care articula capacitățile de transport auto cu cele feroviare de o manieră corespunzătoare pentru necesitățile acelor timpuri, avea o flotă comercială foarte bine dimensionată pentru a asigura legătura cu piețele externe de pretutindeni[14], avea o agricultură sistematizată și racordată la un bazin hidrografic generos prin canale și sisteme de irigații, sistemul bancar era unul robust și bine articulat și, poate cel mai important, avea atât o mare bogăție de resurse naturale, destul de rară pentru un stat de asemenea dimensiuni, cât și resurse umane cu o bună calificare și specializare pentru întreținerea și valorificarea tuturor acestor atuuri. Mai mult decât atât, nivelul datoriei externe la acel nou început de drum era zero. În lumina tuturor acestor puncte forte ale statului român nu este greu de înțeles de ce la vremea respectivă majoritatea covârșitoare a populației îl considera pe șeful statului, care de mai bine de două decenii se erijase în „părinte al națiunii”, principalul vinovat pentru nivelul de trai auster și plin de privațiuni ce i se administra, crezând că prin înlăturarea sa de la putere va avea un acces direct la toate aceste realizări și le va putea administra mai bine în interesul ei și al generațiilor următoare.

Ce nu a înțeles însă atunci nimeni din cei care se pregăteau să îmbrace cu conștiința curată hainele de revoluționari, animați fiind de idealuri înalte și acaparați de propria tragedie națională, cum am zice „socoteala care avea să fie la târg”, era faptul că întreaga lume se schimba, nu numai România. Desigur că unele indicii puteau fi observate, cum ar fi acela că „revoluția” nu era o simplă răzmeriță locală, ci era vorba de o mișcare revoluționară panstatală, însă ele nu au putut fi înțelese la acea vreme, cu sistemul de repere avut la dispoziție atunci, până la capăt. Era greu de anticipat pentru omul de rând din România, și nu numai, că, dincolo de colapsul comunismului, de fapt era vorba despre colapsul unei ordini a lumii și despre sfârșitul agonizant al Modernității sub presiunea zorilor Postmodernității care deja răsărise în Occident de câteva decenii. Astfel că toate acele visuri inocente ale lui decembrie 1989 erau proiectate într‑un cadru de desfășurare tributar reperelor specifice Modernității, românii crezând că, odată înlăturat „dictatorul”, ei își vor putea exercita pe deplin suveranitatea națională, pe principii democratice, între granițele propriului teritoriu național, apărați de principiul fundamental al politicii internaționale specific Modernității reprezentat de neamestecul extern în treburile interne ale statului național suveran. Gândeau și sperau în continuare în paradigma statului național și a politicii naționale fără a conștientiza că asupra lor se revărsa acum, ca un tsunami, o nouă paradigmă existențială, aceea a unei lumi globalizate în spiritul valorilor atlantiste configurate în jurul conceptului de societate deschisă, al cărui propovăduitor și finanțator de marcă la nivel mondial, George Soros, ateriza la București cu primul avion privat ce se încumenta să intre în România în plin tumult revoluționar, încă din ziua de 22 decembrie 1989, pentru a se întâlni cu „vârfurile revoluționare autohtone”[15].

Abia ceva mai încolo‑vreme, deja post‑factum, și numai cei care au reușit să se desprindă din mirajul fatal al vremurilor noi pentru a se îndrepta către lecturi de profil devenite accesibile într‑un târziu și publicului larg, precum celebrele „Sfârșitul istoriei și ultimul om” a lui Francis Fukuyama, apărută în 1992[16], și „Ciocnirea Civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale” a lui Samuel Huntington, apărută în 1996[17], au avut posibilitatea de a începe să pătrundă ceva mai mult din amploarea de dimensiuni apocaliptice a schimbărilor suferite de ordinea lumii cu care erau obișnuiți. Iar confirmarea oficială a intuițiilor ce se conturau cu privire la tragismul pe care îl implica această schimbare de paradigmă la nivel mondial venise deja și ea la scurt timp după 1989, de la cel mai înalt nivel posibil am putea spune, de la președintele SUA de la începutul anilor ʼ90, George W. Bush, care, la data de 29 ianuarie 1991, adresându‑se națiunii în fața Congresului SUA, proclama nașterea unei mari idei: „O Nouă Ordine Mondială, unde diverse națiuni sunt unite pentru o cauză comună, pentru realizarea aspirațiilor universale ale omenirii – pacea și securitatea, libertatea și statul de drept. Aceasta este o lume demnă de lupta noastră și demnă de viitorul copiilor noștri”[18]. Și pentru a împrăștia orice dubiu cu privire la măreția și seriozitatea afirmării ei, această idee debuta într‑un mod cât se poate de spectaculos, dar și de brutal, cu bombardamentele televizate ale aliaților americani asupra Bagdadului, capitala istorică a Irakului lui Saddam Hussein, devenit personaj negativ după invadarea Kuweitului. Un debut care a continuat în aceeași notă chiar în proximitatea României, unde în spațiul iugoslav în același an 1991 debutau conflictele interetnice care au dus la destrămarea fostei federații iugoslave și al căror apogeu a fost atins odată cu bombardarea, și ea televizată, de către NATO a Belgradului și a podurilor de peste Dunăre în anul 1999[19], fără ca să se mai împiedice de obținerea unui mandat ONU pentru intervenție. Suveranitatea națională și neamestecul extern în treburile interne ale statului deja reprezentau chestiuni ale dreptului internațional caduce, aparținând altor vremuri. Și pentru ca să fie lucrurile cât se poate de clare și pentru cei mai sceptici dintre români la vremea respectivă, care mai aveau nevoie de confirmări că facerea noii ordini a lumii se zbate între sfârșitul istoriei și ciocnirea civilizațiilor, fără a ne face privilegiul de a ne ocoli, în plan intern aveau loc în tot acest răstimp mari dezordini sociale precum evenimentele de la Târgu Mureș (1990), Piața Universității (1990) sau Mineriadele (1990, 1991 și 1999).

Dar toate aceste evenimente, pentru omul de rând, mai înainte de a fi fost revelatoare au fost mai degrabă generatoare de angoasă și anxietate, respectiv mai înainte de a fi înțelese pe deplin au determinat apariția unei nevoii pregnante de securitate militară și socială, satisfăcută într‑un târziu prin accederea României în NATO (2004) și UE (2007). Prin aceasta românii își asumau noua paradigmă dominantă a lumii, aceea a euroatlantismului, cu vârful său de lance reprezentat de societatea deschisă, fără a înțelege încă exact ce presupune acest lucru, ce rol le revenea în noua configurație politico‑militară și sperând în continuare, ba chiar mai mult ca înainte acum, că se aflau sub umbrela protectoare a instituțiilor euroatlantice, la desăvârșirea destinului lor național.

Cam în același timp însă cu definitivarea procesului de aderare de către țara noastră la UE, apărea și în România cartea lui Sir Robert Francis Cooper, diplomat britanic, între timp membru al European Council for Foreign Relations, Director General pentru Afaceri Externe și Politico‑Militare în cadrul Secretariatului General al Consiliului Uniunii Europene (2002‑2010) și Consilier special al Comisiei Europene (2013‑3014) etc., intitulată Destrămarea Națiunilor, Ordine și haos în secolul XXI[20], care venea să explice în detaliu că pentru Noua Ordine Mondială, aceea despre care vorbea George W. Bush în anul 1991 că se întrevede, statul național consacrat de Modernitate constituie un impediment ce trebuie depășit[21].

Iar cheia pentru depășirea acestui impediment era pusă la dispoziție de teoria societății deschise, asumată și promovată de același George Soros, care în 22 decembrie 1989 ateriza la București[22]. Pe scurt, teoria respectivă găsește un impediment pentru crearea unei societăți deschise în tot ceea ce înseamnă comunitate organică, deoarece aceasta tinde să se omogenizeze sub aspectul sistemului de valori asumat și să se structureze și ierarhizeze pe verticală, dezvoltând o conștiință de grup, definită ca etnică, și un sentiment de proprietate asupra locului de origine, sens în care vine și propune individului postmodern alternativa comunităților artificiale, cosmopolite și fluide, deschise către noutate. Propune, în contrapartida unei lumi a națiunilor, o lume a indivizilor degrevați de orice componentă sau responsabilitate cu substrat național, proiectați pentru a‑și asuma idealuri umaniste abstracte, presupuse a fi aceleași în orice loc al lumii.

Prin urmare, tot alergând după împlinirea idealului național, românii au ajuns să își asume în virtutea inerției postdecembriste o paradigmă de evoluție sociopolitică ce își propunea ca scop final destructurarea a tot ceea ce înseamnă național, oferind la schimb mirajul soluțiilor individuale, centrate pe omul nou, postmodern, care are tăria să se dezică de propria comunitate de origine, pentru a‑și asuma un iluzoriu destin universal. Cu alte cuvinte, românii au ajuns în fața unui paradox greu de crezut, care releva faptul că, fugind spre Occidentul anglo‑saxon pentru a scăpa de marxism‑comunismul ce le fusese impus din Estul slavofil, s‑au trezit prinși în vâltoarea unui puternic curent de inspirație neomarxistă. Pesemne că au căzut în eroarea de a fi uitat că Marx a trăit totuși la Londra, iar comunismul a ajuns să fie implementat în Est de către Lenin, care venea din Germania, după un mic ocol prin Elveția. Această eroare de percepție le‑a fost devoalată însă târziu în toată plenitudinea ei, în anul 2018, chiar de către președintele Comisiei Europene, Jean Claude Juncker, care l‑a omagiat pe Marx participând la dezvelirea unei statui a acestuia în cadrul unei ceremonii publice la Trier, Germania, dedicate împlinirii a 200 de ani de la nașterea părintelui Manifestului Comunist[23]. Cu alte cuvinte, din neatenție, „am fugit de Necuratul și am dat de ta‑suʼ.”. „Ghinion!”, am putea spune citând un alt președinte postdecembrist al României, aflat în exercițiul mandatului la data acestui articol.

 

  1. „Dă‑i, Doamne, românului mintea de pe urmă!”[24], pentru ca ghinionul să nu fie până la capăt

În lumina realităților relevate de scurgerea celor trei decenii postdecembriste și a experiențelor acumulate în tot acest timp, cele întâmplate capătă alte sensuri, iar unele concluzii lucide, chiar dacă amare, pot fi trase acum în cunoștință de cauză.

Momentul decembrie 1989 a reprezentat pentru români, și nu numai, mai mult decât o revoluție. A însemnat contactul efectiv cu o Postmodernitate care își intra pe deplin în drepturi și în această parte de lume, un contact pentru care însă nu eram încă pregătiți. Orizonturile noastre expectative la acel moment priveau cu naivitate în continuare către opțiunile unei Modernități muribunde, reflectând nostalgia neîmplinirilor tuturor promisiunilor și misiunilor pe care statul național modern și le asumase în raport cu propriii cetățeni și totodată speranța că acestea vor putea fi realizate pe deplin în viitorul postdecembrist. Nu știam și nu intuiam atunci că noua ordine mondială proiectată vine să prioritizeze societatea de rețea, fragmentată pe orizontală, cu scopul deturnării societăților tradiționale, suveraniste, ierarhizate pe verticală de la împlinirea destinului lor național, pentru a le racorda la fluxurile globalizării, subordonate unei alte ierarhii controlate de alte elite decât cele de la nivel național, respectiv elite de anvergură globală[25]. Că politica minorităților active va surclasa politica majorităților naționale constitutive de ordini statale pe parcursul Modernității, deturnând însăși ideea de democrație de la voință a majorității la consens al minorităților prin care voința majorității ajunge să fie anulată[26]. Că, mai departe, drepturile omului se vor transforma într‑un pretext pentru anularea principiului suveranității de stat, având drept consecință și o declasare a principiului neamestecului extern în treburile interne ale statului, care va justifica imixtiuni și intervenții aleatorii ale unor actori externi în politica internă, interesate și de multe ori nocive pentru societatea românească. Că paravanul statului național nu ne va mai sta pavăză în paradigma societății deschise în contactul cu fluxurile amețitoare, presante și înșelătoare ale globalizării. Că, după anii de comunism, eram doar o națiune de proletari aruncați acum pe piața internațională a muncii, unde veneam în contact cu marii proprietari de capitaluri ai lumii occidentale, unii dintre ei având o tradiție „capitalistă” de familie ce cobora până în perioada Evului Mediu. Că în această schemă rămânem condamnați la a fi proletari pe vecie, iar societatea românească nu are cum evolua fără capital autohton care să fie interesat să întoarcă profitul în spațiul public din România pentru dezvoltarea infrastructurii și a societății în ansamblu. Că, indiferent că ne place sau nu ne place Marx, realitatea reflectă faptul că întotdeauna pentru a trăi în societate trebuie fie să deții capital de producție, fie să te vinzi ca forță de muncă și că atunci când între cei care se încadrează în prima categorie și cei care îngroașă rândurile celei de a doua există decalaje istorice majore, aceștia din urmă nu au practic nicio șansă de a‑și depăși condiția socială, afundându‑se de la o generație la alta în condiția de mână de lucru pentru cei dintâi[27]. Ceea ce am fi putut totuși să ne întrebăm în acele momente tulburi era cum am putea să trăim visul capitalismului fără a fi proprietari de capital, și cum am fi putut deveni proprietari de capital, proaspăt ieșiți fiind din comunism, în condițiile în care piața globală abunda în mari capitaliști de tradiție, pe care teoretic ar fi trebuit să‑i concurăm. Dacă ne‑am fi întrebat aceste lucruri atunci poate am fi anticipat că forța de muncă activă a țării va ajunge să servească pe la porți străine, precum și că piața românească va ajunge să fie dominată de capitalul străin, care automat va stabili și nivelul de salarizare și de trai ce ni se cuvine pentru a fi rentabili, în caz contrar oricând existând și alternativa de a fi efectiv înlocuiți în ceea ce obișnuiam odată a spune că e țara noastră cu forță de muncă migratoare din alte colțuri ale lumii, dispusă să se vândă mai ieftin pentru a salva o economie propovăduită de media de propagandă ca fiind a României, însă care de mult a încetat să mai fie și a românilor.

Astfel, din cauza acestei înțelegeri limitate a schimbărilor care ni se propuneau, toate acele oportunități pe care totuși Postmodernitatea le poartă cu sine, la noi s‑au tradus prin neajunsuri și ocazii ratate de a fi mai bine. Trecerea la economia de piață nu a reprezentat altceva decât prăduirea avuției naționale agonisite cu mari sacrificii de câteva generații de înaintași de‑a lungul unor decenii de muncă asiduă și privațiuni inumane, aderarea la formate de cooperare internațională s‑a tradus prin externalizarea suveranității naționale către centre de decizie situate în alte locuri ale mapamondului, libertatea de mișcare transnațională se reflectă și ea în primul rând în depopularea țării și alternativa propusă de strategii supranaționali de a umple golul demografic astfel produs prin importul de migranți din alte colțuri ale lumii, cu efectul previzibil de a schimba complet profilul de țară, liberalizarea moravurilor dincolo de orice limită s‑a cuantificat mai ales în destructurarea ființei naționale, abuzul de substanțe psihotrope și alcool și, nu în ultimul rând, în abuzul de buna‑credință de care făceau dovadă oamenii locului, crescuți cu „frica lui Dumnezeu”. Așa am ajuns să renunțăm la tot ceea ce ne reprezenta odată ca națiune și să ne renegăm propria ființă și propriile moravuri și valori de societate așezată în matca ei istorică cu mari sacrificii, pentru a ne asuma în schimb obiceiurile și moravurile promovate de „noile porți suzerane” care țin astăzi loc de „Poartă Otomană”. Așa am ajuns să ne asumăm racordarea la o globalizare dezumanizantă și să ne supunem mai apoi ridicolului de a nu ști cum să gestionăm schimbarea de orientare politică în rândul celor cărora le‑am făcut cadou suveranitatea noastră națională. Așa am ajuns ca, după 30 de ani de galop de „reforme” și de „tranziție” în spiritul societății deschise promovate de George Soros și establishmentul globalist, al prioritizării minorităților active, desuveranizării națiunii și în general în sensul destructurării naționalului din noi și din stat sub atenta monitorizare și consiliere a partenerilor externi, să privim și să ascultăm cu uimire și nostalgie discursul președintelui principalului partener strategic, de la tribuna ONU, în care se face apologia viitorului națiunilor suverane, respectiv președintele SUA, Donald Trump (24 septembrie 2019): „Lumea liberă trebuie să‑și accepte fundamentul național. Nu trebuie să încerce să‑l șteargă sau să‑l înlocuiască. Privind în jur, de‑a lungul și de‑a latul acestei planete splendide, adevărul este evident: dacă vrei libertate, fii mândru de țara ta! Dacă vrei democrație, păstrează‑ți suveranitatea! Iar dacă vrei pace, iubește‑ți națiunea! Liderii înțelepți mereu pun pe primul loc binele poporului și al țării lor. Viitorul nu le aparține globaliștilor. Viitorul le aparține patrioților. Viitorul le aparține națiunilor suverane și independente, care‑și protejeză cetățenii, își respectă vecinii și onorează diferențele care fac fiecare țară specială și unică… Globalismul a exercitat o atracție religioasă asupra liderilor din trecut, făcându‑i să‑și ignore propriul interes național. Dar în ceea ce privește America, duse sunt acele zile … Imigrația ilegală subminează prosperitatea, sfâșie societățile și le dă putere cartelurilor nemiloase. Migrația ilegală în masă este necinstită, nesigură și nesustenabilă pentru toată lumea implicată. …”[28].

Puși astăzi în fața unui astfel de discurs, într‑o țară care și‑a înstrăinat exercițiul suveranității și ai cărei cetățeni au ajuns să muncească pe moșii străine, parcă ne amintim vag, ca printr‑o ceață, că în urmă cu 30 de ani în România se murea în stradă, eroic și idealist, pentru libertate. Ne amintim că am pornit la drum prin lume cu o țară „la cheie” și degrevată de orice datorii externe, ba în plus chiar având de recuperat împrumuturi pe care le acordasem altor state. Și, precum personajul din basmul lui Ion Creangă „Dănilă Prepeleac”, care a plecat spre târg cu o pereche de boi frumoși de prăsilă sperând că îi va putea schimba cu alții mai puțin vârtoși și cu o căruță cu care să‑și poată rezolva treburile, pentru a ajunge în final să se întoarcă acasă cu o simplă pungă, și aceea goală, fluturând a pagubă, la fel și noi astăzi fluturăm în vânt, înglodați în datorii, sacoșele inscripționate cu mărcile unor supermarketuri străine pentru care România a devenit între timp piață de desfacere. Dar același basm ne arată și soluția de depășire a momentului dificil, căci Dănilă Prepeleac nu era un simplu muritor, ci, așa cum ne arată Vasile Lovinescu, Prepeleacul era și un veritabil ax al lumii, care făcea conexiunea între pământul strămoșesc și slava cerului[29], și, după ce a rătăcit din greșeală în greșeală, odată ce a dat de greu s‑a întors cu mintea și cu sufletul către propria sa credință, izvorâtă din pământul său, care l‑a ajutat să‑și poată atinge și împlini potențialul de stâlp al lumii care unește cerul cu pământul.

Morala vechiului basm românesc este apropiată de cea a discursului lui Donald Trump. Ne îndeamnă să ne regăsim pe noi înșine pentru a putea fi ceea ce suntem meniți a fi și nu ceea ce ne hărăzesc mai marii și vremelnicii stăpâni ai lumii la un moment sau altul al istoriei. Uitându‑ne în jurul nostru deja vedem că unele națiuni s‑au trezit din mirajul promisiunilor abstracte ale globalizării și nu se mai lasă entuziasmate de „pungi goale”. În locul artificialului propus de așa‑zisa societate deschisă trebuie să redescoperim organicul din noi și dintre noi, care ne face să fim o națiune. Și când vom fi înțeles toate acestea, acum că avem și „mintea de pe urmă”, poate că vom reuși să mai îndreptăm ceva din ceea ce a fost stricat și vom reuși să întoarcem roata acestor manifestări și potențialități negative pe o spirală pozitivă și ascendentă de manifestare, valorificând în sfârșit și în interes național formatele de cooperare, parteneriatele și alianțele internaționale din care facem parte.

 

Bibliografie orientativă:
Borlandi, M., Boudon, R., Cherkaoui, M. și Valade, B. (2009) Dicționar al gândirii sociologice. Iași, Ed. Polirom.
Boudon, R., Besnard, P., Cherkaoui, M. și Lecuyer, B.P. (2009) Dicționar de Sociologie. București, Ed. Univers Enciclopedic Gold.
Castells, M. (2015) Comunicare și putere, București, Ed. Comunicare.ro, București.
Colas, D. (2010) Dicționar de gândire politică. București, Ed. Univers Enciclopedic Gold.
Cooper, R. (2007) Destrămarea națiunilor. București, Ed. Univers Enciclopedic.
Downs, A. (2009) O teorie economică a democrației. Iași, Ed. Institutul European.
Dungaciu, D. (2004) Națiunea și provocările (post)modernității. București, Ed. Tritonic.
Ferguson, N. (2018) The square and the tower: Networks, Hierarchies, and the Struggle for Global Power, Penguin Books, UK.
Freud, S. (2000) Studii despre societate și religie. București, Ed. Trei.
Fukuyama, F. (2011) Marea ruptură. Natura umană și refacerea ordinii sociale. București, Ed. Humanitas.
Fukuyama, F. (2004) Construcția statelor. Ordinea mondială în secolul XXI. Filipeștii de Târg, Prahova, Ed. Antet.
Fukuyama, F. (1992) Sfârșitul istoriei și ultimul om. București, Ed. Paideia.
Gresh, A., Radvanyi, J., Rekacewicz, P., Samary, C., Vidal, D., Ramonet, I. (2006) Atlas Le Monde Diplomatique. București, Ed. SC Societatea de Editură LMD SRL.
Hermet, G. (2007) Sociologia populismului. București, Ed. Artemis.
Hermet, G. (1998) Istoria națiunilor și a naționalismului în Europa. Iași, Ed. Institutul European.
Hobbes, T. (2011) Despre om și societate. București, Ed. All.
Hofstede, G., Hofstede, J.H., Minkov, M. (2012) Culturi și organizații. Softul mental. București, Ed. Humanitas.
Huntington, S.P. (1997) Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale. Filipeștii de Târg, Prahova, Ed. Antet.
Huntington, S.P. (1991) The third wave. Democratization in the late twentieth century. Oklahoma, Ed. University Of Oklahoma Press, disponibil online la http://polisci2.ucsd.edu/democracy/documents/Huntington‑ThirdWave.pdf accesat la 12.04.2015.
Kinder, H. și Hilgemann, W. (2002a,b) Atlas de istorie mondială. Vol. I și II, București, Ed. Rao.
Le Bon, G. (1990) Psihologia mulțimilor. București, Ed. Anima.
Le Bon, G. (fără an) Psihologie politică. Filipeștii de Târg, Prahova, Ed. Antet.
Locke, J. (2011) Al doilea tratat despre guvernământul civil. Filipeștii de Târg, Prahova, Ed. Antet.
Lovinescu, V. (1993) Interpretarea ezoterică a unor basme și balade populare românești, București, Ed. Gnosis, București.
Marshall, G. (2003). Dicționar de Sociologie Oxford. București, Ed. Univers Enciclopedic.
Marx, K. și Engels, F. (2006) Manifestul Partidului Comunist. București, Ed. Nemira.
Maslow, A.H. (2009) Motivație și personalitate. București, Ed. Trei.
Măgureanu, V. (2006) Sociologie politică. București, Ed. Rao.
Mânzat, I. (2007) Istoria psihologiei universale. București, Ed. Univers Enciclopedic.
McLean, I. (2001) Dicționar de politică. București, Ed. Univers Enciclopedic.
Marian, M.B. (2016) Societatea deschisă contra societății deschise, București, Ed. Ideea Europeană.
Moscovici, S. (2001) Epoca maselor. Iași, Ed. Institutul European.
Moscovici, S. (2010) Psihologie socială. București, Ed. Ideea Europeană.
Moscovici, S. (2011), Influență socială și schimbare socială. Iași, Ed. Polirom.
Popper, K.R. (2005) Societatea deschisă și dușmanii ei. Vol. I și Vol. II. București, Ed. Humanitas.
Reich, W. (1970) The mass psychology of fascism. New York, Farrar, Straus and Giroux.
Rothkopf, D. (2008) Superclass, elita globală a puterii și lumea sa. București, Ed. Publica.
Rousseau, J.J. (fără an) Contractul social. Filipeștii de Târg, Prahova, Ed. Antet.
Rousseau, J.J. (2001) Discurs asupra inegalității dintre oamenii. Filipeștii de Târg, Prahova, Ed. Antet.
Picketty, T. (2015) Capitalul în secolul XXI, București, Ed. Litera.
Șerbănescu, I. (2016) România, o colonie la periferia Europei!, București, Ed. Roza Vânturilor, București.
Tarde, G. (2007) Opinia și mulțimea. București, Ed. Comunicare.ro.
Teodorescu, B., Sultănescu, D. (2006) 12:XII Revoluția Portocalie în România. București, Ed. Rao.
Todd, E. (2002) Inventarea Europei. Timișoara, Ed. Amarcord.
Toffler, A. (1983) Al Treilea Val. București, Ed. Politică.

 

Surse imagini:
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/8c/Bucharest_‑_1989_monument.JPG.
https://cursdeguvernare.ro/romania‑tara‑ue‑cu‑cel‑mai‑mare‑risc‑de‑a‑muri‑intr‑un‑accident‑rutier‑bulgaria‑scade‑accelerat‑numarul‑victimelor‑de‑cand‑si‑a‑facut‑autostrazi.html.
https://www.hotnews.ro/stiri‑sanatate‑23351050‑eurostat‑romania‑ocupa‑primul‑loc‑uniunea‑europeana‑numarul‑deceselor‑evitabile.htm.
https://www.incorectpolitic.com/wp‑content/uploads/2018/11/atac‑la‑integritatea‑teritoriala‑a‑romaniei.jpg.
https://adevarul.ro/economie/stiri‑economice/legea‑terenurilor‑agricole‑fost‑promulgata‑isi‑vinde‑taranii‑pamanturile‑straini‑1_5318a83e0d133766a8aa1dee/index.html.
https://www.activenews.ro/stiri‑politic/George‑Soros‑a‑actionat‑in‑Romania‑in‑decembrie‑1989.‑Magnatul‑s‑a‑intalnit‑chiar‑pe‑22‑decembrie‑1989‑cu‑actualul‑consilier‑al‑presedintelui‑Iohannis‑146895.

Tőkés László megrendezné a kommunizmus vitáját az EP-ben


https://www.zf.ro/banci‑si‑asigurari/de‑ce‑nu‑exista‑mai‑multe‑institutii‑de‑credit‑locale‑4929925.

 

Note:
[1] Mihai‑Bogdan MARIAN este doctor în Sociologie, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București (2015), și absolvent al masterelor „Managementul activității de informații pentru siguranță națională”, Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul” din București (2005), respectiv Studii de Securitate, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București (2008).
[2] Expresia „meandrele concretului” îi aparține fostului președinte al României, Ion Iliescu, care a utilizat‑o în cadrul unei expuneri mai largi, rămasă reprezentativă în istoria discursului politic postdecembrist pentru ilustrarea „limbajului de lemn” folosit de oamenii politici români: „Pus astfel în lumină, ancorat în sinergia faptelor, recursul la universalitate nu eludează meandrele concretului”.
[3] Decizia finală a Congresului Deputaților URSS, din 24 decembrie 1989, punctul 7, stipulează următoarele: „Congresul Deputaților URSS condamnă semnarea Protocolului secret din 23 august 1939, precum și a altor documente secrete cu Germania. Congresul recunoaște că aceste protocoale sunt nule și neavenite, din momentul semnării lor, că nu au creat o bază juridică în relațiile URSS cu terțe țări, dar au fost folosite de Stalin și aliații săi pentru a declara ultimatumuri altor state, folosind principiul forței, încălcând dreptul internațional și obligațiunile asumate.” apud dep. Leonida Lari Iorga, intervenție parlamentară din 20 noiembrie 2001, Camera Deputaților, Parlamentul României, disponibilă online la http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=5175&idm=1,05&idl=2, accesat la 12.09.2019; în același sens a se vedea și „Archiva Moldaviae” nr. IV/2012, Revistă publicată sub egida Societății de studii istorice din România, Iași, pp. 105‑106, disponibilă online la https://www.academia.edu/5490941/Dilemele_Republicii_Moldova, accesat la 12.09.2019; în același sens, și la nivelul Uniunii Europene, Pactul Ribbentrop‑Molotov a fost condamnat la data de 19.09.2019 printr‑o rezoluție adoptată de Parlamentul European – pentru detalii a se vedea https://www.mediafax.ro/politic/parlamentul‑european‑va‑vota‑astazi‑o‑rezolutie‑prin‑care‑condamna‑pactul‑ribbentrop‑molotov‑ce‑contine‑documentul‑18405101, accesat la 01.10.2019.
[4] Marja de opțiune electorală pentru principalele partide politice care își dispută astăzi scena politică românească oscilează între 4‑5% și 25‑30% în condițiile în care intenția de participare la vot se situează mult sub pragul de 50%, iar principala temă de campanie se dezvoltă, ca și în anii trecuți, pe axa abuzurile „statului de drept” – „combaterea corupției” – „reforma justiției”, reflectând o autoritate statală în disoluție profundă, într‑o țară unde calitatea serviciilor și respectul autorității de stat față de cetățean lasă mult de dorit. De asemenea, puținele abordări de campanie cu tentă națională sunt stigmatizate de mainstream ca fiind patriotarde – în acest sens a se vedea https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/sondaj‑imas‑procentele‑partidelor‑la‑alegeri‑1014445, https://www.mediafax.ro/politic/sondaj‑privind‑alegerile‑prezidentiale‑2019‑klaus‑iohannis‑pe‑primul‑loc‑viorica‑dancila‑pe‑locul‑2‑document‑18417211, https://www.rfi.ro/politica‑110648‑campania‑electorala‑mesaje, accesate la 01.10.2019.
[5] Chiar unul dintre președinții postdecembriști ai României, în speță Traian Băsescu, în condițiile în care potrivit rolului constituțional ce‑i revine ar fi trebuit să fie garantul suveranității naționale, făcea apologia imperativului cedării de suveranitate către Uniunea Europeană (https://www.dailymotion.com/video/xsii3n, https://www.mediafax.ro/politic/basescu‑vrea‑statele‑unite‑ale‑europei‑fara‑cedarea‑de‑suveranitate‑europa‑nu‑va‑mai‑fi‑o‑putere‑8630764, accesate la 01.10.2019). Iar această cedare de suveranitate chiar s‑a produs, în fapt materializându‑se prin tot felul de „note de parcurs” trasate de o manieră imperativă și umilitoare de către diverși parteneri externi în sarcina diferitelor guverne ale României (https://adevarul.ro/news/politica/ponta‑despre‑lista‑barroso‑doar‑zece‑puncte‑jumatate‑fost‑respectate‑1_50ae26357c42d5a6639a0a3a/index.html, https://www.stiripesurse.ro/foaia‑de‑parcurs‑dictata‑de‑sua‑starneste‑scandal‑in‑csm‑ana‑birchall‑luata‑la‑intrebari‑de‑lia‑savonea‑video_1384065.html, accesate la 01.10.2019).
[6] În acest sens a se vedea: https://www.zf.ro/special/piarom‑capitalul‑privat‑romanesc‑vrea‑sa‑lucreze‑cu‑capitalul‑strain‑nu‑impotriva‑lui‑17973429, https://www.rfi.ro/economie‑100898‑studiu‑patronat‑investitori‑capital‑romanesc‑strain, https://cursdeguvernare.ro/studiu‑piarom‑companiile‑straine‑au‑profitabilitate‑la‑jumatate‑fata‑de‑companiile‑cu‑capital‑autohton‑la‑productivitate‑raportul‑este‑invers.html, https://financialintelligence.ro/remus‑borza‑companiile‑straine‑externalizeaza‑in‑fiecare‑an‑profituri‑de‑peste‑5‑miliarde‑euro/, accesate la 01.10.2019.
[7] A se vedea, https://www.economica.net/studiu‑ue‑aproape‑jumatate‑din‑terenul‑agricol‑al‑romaniei‑este‑detinut‑de‑cetateni‑straini‑statul_109876.html și https://adevarul.ro/economie/stiri‑economice/datele‑ministerului‑agriculturii‑contrazic‑propaganda‑despre‑strainii‑lucreaza‑terenuri‑agricole‑romania‑1_5d00b58c892c0bb0c647d054/index.html accesate la 01.10.2019.
[8] Potrivit clasamentelor instituțiilor europene și studiilor Eurostat, România se află pe primul loc la nivel european în ceea ce privește decesele înregistrate în accidente rutiere sau decesele care puteau fi evitate printr‑o calitate corespunzătoare a serviciilor medicale – a se vedea în acest sens https://cursdeguvernare.ro/romania‑tara‑ue‑cu‑cel‑mai‑mare‑risc‑de‑a‑muri‑intr‑un‑accident‑rutier‑bulgaria‑scade‑accelerat‑numarul‑victimelor‑de‑cand‑si‑a‑facut‑autostrazi.html și https://www.hotnews.ro/stiri‑sanatate‑23351050‑eurostat‑romania‑ocupa‑primul‑loc‑uniunea‑europeana‑numarul‑deceselor‑evitabile.htm, accesate la 01.10.2019.
[9]  În acest sens, https://www.mediafax.ro/economic/exodul‑romanilor‑confirmat‑din‑2007‑pana‑in‑2017‑au‑plecat‑din‑tara‑3‑4‑milioane‑de‑romani‑aproximativ‑17‑din‑populatie‑romania‑locul‑doi‑mondial‑la‑emigratie‑dupa‑siria‑17032076, accesat la 01.10.2019.
[10] Reformarea programelor școlare și a manualelor a născut la vremea respectivă o intensă dezbatere publică, ale cărei ecouri încă se fac auzite în spațiul public autohton (a se vedea în acest sens spre exemplu articolul publicat de Florin Turcanu în Revista 22 din 28.06.2005 referitor la Manualele opționale de Istorie, sau articolul despre Politica și predarea istoriei postat de către Răzvan Pârâianu https://www.academia.edu/175769/Politica_%C5%9Fi_predarea_istoriei, accesat la 01.10.2019). În ceea ce privește esența criticilor aduse acestor reforme, considerăm a fi relevantă interpelarea nr. 9441/1999 a deputatului PSD Suceava la adresa ministrului educației, cu referire directă la problema manualelor de istorie, din cuprinsul căreia cităm: „Voievozi și domnitori, marile personalități ale neamului românesc și luptele lor pentru apărarea ființei naționale au fost scoase din manual. Istorie fără voievozi, domnitori și regi și fără lupta poporului român pentru apărare și neatârnare înseamnă pentru elevi numai coperți de manual de istorie, iar pentru poporul român renunțarea la idetitatea națională.” (Interpelarea nr. 9441/1999 din 06.10.1999).
[11] Și acestea umbrite însă de problema Spațiului Schengen și a vizelor pentru SUA, care vin să cultive în continuare pentru români imaginea apartenenței la o națiune considerată de partenerii externi ca fiind de mâna a doua.
[12] A se vedea pentru o analiză aprofundată în acest sens Ilie Șerbănescu, România, o colonie la periferia Europei!, Editura Roza Vânturilor, 2016, București.
[13] Expresia aparține unui alt fost președinte al României, în speță Traian Băsescu, și, pe lângă faptul că reflectă același limbaj de lemn caracteristic politicii românești, vine să sublinieze și o degradare și vulgarizare a limbajului politic odată cu trecerea timpului, truismul astfel exprimat dând dovadă de o complexitate logică de‑a dreptul infantilă.
[14] Cu 311 nave, flota comercială a României în anul 1989 era clasată pe locul patru în Europa și pe locul 9 în lume – a se vedea în acest sens https://www.dcnews.ro/imagine‑de‑colectie‑flota‑romaniei‑de‑altadata_588125.html și https://www.digi24.ro/regional/digi24‑constanta/experimentul‑flota‑inainte‑de‑1989‑romania‑avea‑288‑de‑nave‑comerciale‑acum‑mai‑are‑zero‑298882, accesate la 02.10.2019. De asemenea, avea a cincea flotă de pescuit la nivel mondial – https://adevarul.ro/locale/galati/romania‑avut‑cincea‑flota‑pescuit‑lumii‑ajuns‑importam‑92‑necesarul‑tarii‑1_58e226f65ab6550cb8ec09c6/index.html, acesat la 02.10.2019.
[15] Informația despre această escapadă la București a controversatului miliardar american în timpul acelor evenimente, urmată de multe altele, este oferită de Sandra Pralong într‑un interviu pentru revista Elle, disponibil online la https://www.elle.ro/people/sandra‑pralong‑si‑optimismul‑ei‑incurabil‑5246/2/, accesat la 02.10.2019.
[16] Cartea lui Fukuyama a văzut lumina tiparului în anul 1992 și are la bază un eseu realizat de acesta în anul 1989 sub titlul „The end of History?”.
[17]  În anul 1992, Samuel P. Huntington își expunea pentru prima dată celebra de‑acum teorie a ciocnirii civilizațiilor, în cadrul American Enterprise Institute for Public Policy Research. Un an mai târziu, în 1993, o va dezvolta într‑un articol publicat în Foreign Affairs sub titlul „Ciocnirea civilizațiilor”, ca răspuns la cartea fostului său student Francis Fukuyama, „Sfârșitul istoriei și ultimul om”, devenită între timp la fel de celebră. În cele din urmă, teoria își va găsi plenitudinea în anul 1996, în cartea intitulată de Huntington „Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”.
[18] Discursul poate fi vizualizat integral la https://www.youtube.com/watch?v=rbrMK5Qwwx0, accesat la 02.10.2019.
[19] Bombardarea podurilor de peste Dunăre a marcat un punct de cotitură în disputa dintre paradigma atlantistă și cea eurasiatică, în fapt ea echivalând cu o fracturare a „coloanei vertebrale a Europei”, cum i se mai spune Dunării, constând în blocarea relațiilor comerciale și economice între partea occidentală a continentului și extremitatea sa estică, prin care se făcea mai departe, prin Marea Neagră, legătura cu Orientul. Acest fapt, precum și „dispariția” flotei comerciale sub bagheta președintelui Traian Băsescu, la vremea respectivă ministru al transporturilor cu adevărate veleități de magician, pentru România, care reprezenta poarta de tranzit a fluxurilor dintre Orient și Occident prin cel de‑al doilea port ca mărime și infrastructură din Europa, Constanța, a constituit un dezastru economic de dimensiuni apocaliptice, lipsind practic România de posibilitatea de a‑și menține legăturile cu piețele externe, paralizându‑i astfel economia și punându‑i pe butuci capacitățile de producție, care ulterior au devenit o pradă facilă pentru diverșii „investitori strategici”.
[20] Robert Cooper (2007), Destrămarea națiunilor, Ordine și haos în secolul XXI, Editura Univers Enciclopedic, București, ediția de limba engleză fiind apărută în 2003 la editura Atlantic Press.
[21] Cooper arată în acest sens că „(…) dacă în lumea premodernă statele devin amenințări datorită faptului că eșuează în anarhie, în lumea modernă statele pot deveni un pericol atunci când au succes în constituirea coeziunii interne. (…) Consecințele finale demonstrează faptul că există o incompatibilitate fundamentală între cele două sisteme: cel modern, bazat pe balansare (nn. echilibru între state), și cel postmodern, bazat pe deschidere și transparență, care nu pot merge mână în mână.” (Cooper 2007: pp.51, 55).
[22] Pentru detalii despre filosofia conceptului de societate deschisă și implementarea conceptului în societatea română postdecembristă a se vedea Mihai‑Bogdan Marian, Societatea deschisă contra societății deschise, Editura Ideea Europeană, București, 2016.
[23]  A se vedea https://adevarul.ro/international/europa/juncker‑calugar‑marxist‑1_5af93a81df52022f75f3b821/index.html, accesat la 02.10.2019.
[24]  Vechi proverb românesc care subliniază că dacă consecințele unei acțiuni umane ar putea fi cunoscute dinainte, atunci individul sau indivizii în cauză ar putea acționa altfel pentru a evita producerea efectelor pe care nu și le doresc.
[25]  Niall Ferguson, The square and the tower: Networks, Hierarchies, and the Struggle for Global Power, Penguin Books, UK, 2018; Manuel Castells, Comunicare și putere, Editura Comunicare.ro, București, 2015, pp. 10‑53.
[26]  Serge Moscovici, Influență socială și schimbare socială, Editura Polirom, Iași, 2011, pp. 206 și urm.; Serge Moscovici, Psihologie socială, Editura Ideea Europeană, București, 2010, pp. 55‑99.
[27]  Karl Marx, Friedrich Engels, Manifestul Partidului Comunist, Editura Nemira, bucurești, 2006; Thomas Picketty, Capitalul în secolul XXI, Editura Litera, București, 2015; Anthony Downs, O teorie economică a emocrației, Editura Institutul European, 2009.
[28] Fragment din discursul Președintelui SUA Donald Trump susținut la data de 24 septembrie 2019 la Reuniunea ONU apud www.luju.ro, disponibil online la https://www.luju.ro/international/non‑eu/trump‑le‑a‑dat‑moarte‑rezistentilor‑presedintele‑sua‑donald‑trump‑a‑avut‑un‑discurs‑fulminant‑la‑onu‑care‑sa‑le‑fie‑lectie‑vanzatorilor‑romaniei‑daca‑vrei‑libertate‑fii‑mandru‑de‑tara‑ta‑daca‑vrei‑democratie‑pastreaza‑ti‑suveranitatea‑daca‑vrei‑pace‑iubes, accesat la 04.10.2019.
[29]  Vasile Lovinescu, Interpretarea ezoterică a unor basme și balade populare românești, Editura Gnosis, București, 1993, pp. 26, 43.

Mihai‑Bogdan MARIAN

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Mihai - Bogdan Marian

Mihai – Bogdan MARIAN Anul de nastere: 20 ianuarie 1979 Studii și formare profesională Sunt licențiat în Drept al Universității din București (Facultatea de Drept, 2001) și absolvent cu diplomă de master al cursurilor de master Managementul Activității de Informații [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*