Tele‑Poiana lui Iocan

Mărturisesc că atunci când mi‑am asumat – de bună voie și nesilit de nimeni, de altfel – misiunea de a izvodi un text consacrat gazetăriei românești din ultimele decenii, subconștientul meu frivol s‑a bazat, în primul rând, pe îndelungata experiență personală acumulată, cu mai mult sau mai puțin succes, în presa ante și post‑decembristă. Mă consideram, carevasăzică, posesorul unei expertize consistente și multilaterale în materie.

În al doilea rând, contam pe împrejurarea că sunt și eu, ca orice român, ca orice fiu al țării sale, un consumator viguros de producție media scrise, dar, mai cu seamă, audio‑vizuale ce se revarsă cu generozitate cotidiană pe meleagurile carpato‑danubiano‑pontice.

Din păcate, cele două atu‑uri s‑au dovedit absolut necesare, dar nu și suficiente pentru a rezolva satisfăcătorproblemele pe care le ridică elaborarea unui text cu pretenții academice minimale.

Semantica, bat‑o vina!

Pentru ca o sintagmă de genul „presa post‑decembristă” să dobândească oarece noimă (sens, rațiune, semnificație, tâlc…), este musai ca ea să fie privită simultan din punctul de vedere istoric și din punctul de vedere de drept. Caragialește, cum ar veni, la fel ca tot ce mișcă‑n țara asta, râul, ramul – respectiv, ca tot ce poartă pecetea nemiloasă a geniului literar haimanalegesc.

Ca să ne putem înțelege, așadar, asupra celor ce vor urma, trebuie să admitem în unanimitate că discuția nu poate avea loc în lipsa următoarelor elemente: o presă ante‑decembristă (fără de care presa post‑decembristă este logic imposibilă), precum și o societate post‑decembristă care, la rândul său, presupune în chip irefutabile xistența uneia ante‑decembriste. Se subînțelege că primele două realități cronologice – în speță, aceea socială și aceea publicistică – și‑au trăit traiul și și‑au îngurgitat cozonacul, lăsând loc dialectic celor următoare, care se delimitează firesc de dânsele din motive de caducitate istorică și își încep (ele – noutățile, carevasăzică)glorioasa existență pământească.

Numai că semantica uzuală nu prea funcționează întotdeauna și pretutindeni în parametri naturali. De exemplu, la noi, în halimaua produsă de controversa nici până acum încheiată, dacă în 1989 am avut de‑a face cu o revoluție autentică, cu o măiastră lovitură de stat, cu o loviluție tipic românească ori cu misiunea unor servicii străine superlativ dusă la îndeplinire, s‑au pierdut din vedere mulțimi de lucruri cu adevărat importante care au lăsat loc pe agenda actualității altor mulțimi de chestii mai degrabă urgente sau doar spectaculoase. Reamintim câteva doar așa, ca să nu se uite, fiindcă și amnezia e scrisă‑n legile‑omenești: furtul ca‑n codru, industrie, agricultură, transporturi, bănci ș.a., scoaterea la înaintare a unei legislații menite să acopere întru eternitate stratagemele cu iz de alba‑neagra de mai sus (restitutio in integrum a sute de hectare de păduri, alte forme de pseudo‑retrocedări, vânzări de uzine și combinate pe un leu sau chiar mai puțin…), desființarea economiei naționale sub pretextul că ea oricum nu mai funcționează (premierul de la ora respectivă dixit!), subtilizarea puterii politice reale, disipată formal în zgomotul unei retorici echivalente cu speranța murgului de a paște iarbă verde pe pajiștea edificării democrației mioritice, eșalonată pe un termen oscilând între douăzeci de ani și calendele grecești (oracolul din Dămăroaia dixit!) ș.a.m.d.

Toate acestea și numeroase altele asemenea au pus viguros sub semnul întrebării existența unor diferențe sociale esențiale între epoca ante și epoca post‑decembristă. Cel puțin din punctul de vedere a ceea ce a reprezentat revoluția pentru inocenții care au ieșit în stradă în iarna lui’ 89 și cărora le‑a fost greu (și încă le mai e!) să priceapă deosebirea dintre spolierea lor abstractă, numită etatizare multilateral dezvoltată, și jecmăneala concretă, numită privatizare gen Becali et comp.

În atare condiții, gazetăria de ambele clase taxonomice – scrisă și audio‑vizuală – a făcut și ea ce‑a putut. Uneori chiar ceva mai mult…

Epopeea cuminte a unei morți anunțate

Imediat după revoluție, în România, timp de doi ani și mai bine presa scrisă a fost minunată, a fost sublimă, putem zice, dar a lipsit cu desăvârșire. Și asta în pofida cantității enorme de hârtie care a devalizat pădurile patriei, alimentând numeroasele tipografii menite să facă față ziarelor răsărite ca ciupercile după potop pe unde te așteptai și pe unde cu gândul nu gândeai. Se citea cu nesaț și în devălmășie orice se tipărea. Și, să am pardon de expresie, oricum se tipărea.

Așijderea, în numele dreptului la liberă exprimare, se scria mult și de către oricine credea că are ceva de spus, indiferent că lucrul se dovedea adevărat sau dimpotrivă. Din păcate, iureșul de propoziții și fraze care circulau alandala prin spațiul public erau doar rareori prietene cu logica și cu gramatica. Și mai rar cu regulile elementare de elaborare ale unui text jurnalistic. Ele nu se puteau numi cu nici un preț gazetărie și au sfârșit prin a se pierde treptat în neant. Foarte puține voci din acea perioadă de entuziasm necontrolat, mai curând agresive decât expresive, s‑au dovedit veritabile talente publicistice și au rezistat în timp chiar și atunci când au primit sprijinul unor facultăți de profil încropite cu celeritate în spațiul învățământului universitar privat. Cu celeritate, dar nu mai mult decât atât.

În atare condiții, temelia presei scrise post‑decembriste românești a rămas, în bună parte, platforma instituțională preexistentă și vechiul personal al breslei, vag reciclat ideologic peste noapte. Sub aspect onomastic, atunci când nu au preluat, pur și simplu, titluri din presa interbelică necompromisă, publicațiile de după și‑au schimbat numai vag titulatura, adăugând la vechile denumiri câte un/o „liber(ă)” care părea că rezolvă, nu foarte inspirat, dar cât de cât mulțumitor, problema pășitului într‑o altă eră.

Ca și în politică, unde liniile a doua și a treia ale nomenclaturii comuniste au promovat firesc, prin executarea unui pas înainte, șefii de mâna a doua și următoarele din presă le‑au luat locul, de cele mai multe ori mecanic, liderilor profesionali de până atunci și cu asta basta. În gazetăria, obligată să se confrunte mai mult cu problemele de producție ale fabricii de hârtie de la Letea decât cu exigențele profesionale propriu‑zise, revoluția s‑a limitat la asemenea formale mișcări de trupe, la simularea unui limbaj ce se voia nou‑nouț, având în realitate singurul merit al desprinderii parțiale din stereotipii lemnoase și al scrierii cu literă mică a numelui lui Nicolae Ceaușescu. În special în presa din provincie, care alcătuia majoritatea simplă a jurnalisticii naționale, n‑am prea avut de‑a face decât cu o comună redistribuire a aceluiași personal în alte redacții menite să acopere nu atât setea de informație a publicului, cât, mai cu seamă, nevoia lui de retorică anticomunistă. Cam primitivă, cam lipsită de argumentație și de subtilitate formală, dar conformă cu așteptările momentului și, prin urmare, achiziționată fără discernământ și consumată en gros.

Momentul Bulina roșie

Ne place sau nu, faptul care a salvat presa noastră scrisă de la ocvasi‑iminentă moarte timpurie a fost apariția, prin vara anului 1992, a unui cotidian fondat de Mihai Cârciog, Cornel Nistorescu și Ion Cristoiu și finanțat de Bobby Păunescu: Evenimentul zilei, cunoscut și sub numele Bulina roșie. Deși redactor-șef figura o anume Simona Ionescu, toată lumea considera ziarul drept creația și opera lui Ion Cristoiu, cel care susținea editorialul politic, orientat declarat împotriva puterii. Dar nu asta a schimbat cu adevărat conceptul de ziar românesc și a făcut în curând din Evenimentul zilei o publicație cu un tiraj de sute de mii de exemplare. Gestul inspirat a fost tabloidizarea sa, începând cu grafica aerisită, schimbarea literei (de la puchinoasele corp 7 și 8, practicate de majoritatea cotidianelor, la corpul 10 atrăgător și ușor de citit) și terminând cu știrile de tip senzaționalist, preluate, ca formulă, din presa interbelică de profil. Celebra găină care născuse pui vii și alte aberații ejusdem farinae au provocat ilaritate în rândul cititorilor cât de cât educați, dar au stârnit interes la nivelul publicului mediu, care a acceptat să digere bazaconiile aiuristice și stupide livrate zilnic pe post de informații comestibile. Tirajele incredibile ale Bulinei roșii au modificat rapid fizionomia presei românești ai căror patroni voiau să câștige cu orice preț. În felul acesta, ziarul lui Cristoiu i‑a făcut acesteia mult bine prin trezirea și, ulterior, întreținerea interesului publicului față de lectura ziarelor într‑un moment dificil al existenței lor pământești și i‑a făcut cel puțin la fel de mult rău prin prețul în zona spiritului pe care l‑a obligat pe cititorul român al anilor următori să îl plătească. Rămâne în sarcina viitorului să evalueze ce și cât a avut de câștigat și de pierdut societatea românească din tabloidizarea presei naționale – tendință din care nu și‑a revenit complet nici în zilele și nopțile noastre furtunoase. Pentru că atunci când cititorul se plictisește de narațiuni cu galinacee strămutate subit în clasa vertebratelor superioare este firesc ca elanul publicisticii scrise (jurnale și reviste de toate soiurile, orientările și calibrele intelectuale) să se stingă încetul cu încetul. Mai mult: să atingă alarmante niveluri de criză și să nu dea prea repede semne de revigorare. Iar împrejurarea că lucrurile se petrec întocmai și pe alte meridiane și paralele ale mapamondului nu este deloc de natură să consoleze pe cineva.

Despre radio numai de bine

Apariția FM‑urilor reprezintă fenomenul cel mai proeminent din lumea audio a anilor post‑decembriști. Multe, nu și foarte diverse ca formule, posturile FM au marșat in corpore pe atractivitatea a două elemente‑standard: muzica și entertainmentul. Cum zona de divertisment s‑a stabilizat repede, valorificând tronsonul de știri comentate cu mai mult sau mai puțin umor, șansa dediferențiere a unui canal de altul s‑a dovedit a fi, în timp, genul predilect de muzică difuzată 24 de ore din 24. Propuneri interesante, calitate apreciabilă a sunetului, marfă pentru toate gusturile, de la romanță la rock and roll. Pe scurt, o treabă cool…

Cu ce au răspuns undele lungi și medii acestei oferte? Întrebarea s‑a dovedit de importanță națională pentru că aici intrau posturi de maxim interes ca România actualități, România cultural, România muzical, România tineret etc. (Unele și‑au schimbat titlurile între ele fără pierderi esențiale – nici măcar de identitate!) Ele au contraatacat strategic, oferind publicului de casă o cât mai largă acoperire cu informații autentice din realitatea internă și externă, în primul rând. În al doilea rând, realizând că șansa lor o reprezintă echilibrul, au abandonat tentația oricărui parti‑pris politic, așezându‑se departe de orice partizanat circumstanțial. În fine, dar nu în ultimul rând, au știut să conserve personalul profesionalizat în timp și să‑i adauge plutoane de tineri redactori dornici de a ajunge să presteze la nivelul de excelență al unui Paul Grigoriu, de exemplu. Ceea ce, nu o dată, le‑a izbutit.

Binemeritata revanșă

Între primele legi ceaușiste abrogate pe 25 decembrie 1989, în chiar ziua executării cuplului dictatorial, s‑a numărat celebrul Decret 770/1966 privitor la interzicerea avortului. La fel de rapid a dispărut din realitatea românească post‑revoluționară actul normativ sau poate doar executoria indicație de partid prin care emisia singurului canal TV din țară era limitată la maximum trei ore zilnic. Și acelea…

Ceea ce s‑a întâmplat ulterior, a semănat destul de mult cu o virulentă, dar binemeritată revanșă pentru anii de indigență în materie de emisiuni TV la care populația a fost obligată decenii întregi. Se transmiteau 24 de ore și se recepționau 25, vorba uneia din puținele glume cât de cât reușite care circulau pe atunci. Extraordinarul potențial de comunicare, de persuasiune și de influențare al televiziunii n‑a fost ignorat prea multă vreme. Oamenii de afaceri și politicienii momentului, uniți în cuget și‑n simțire patriotică, au valorificat prompt ocazia de a construi o alternativă funcțională la acea TVR devenită Liberă mai mult formal decât efectiv. Așa se explică faptul că în 8 ianuarie 1992, o jună pe ai cărei umeri pletele curgeau râu numită Andreea Esca prezenta cel dintâi telejurnal al primului nostru canal independent, SOTI. Câteva încercări de detronare a TVRL de pe soclul unde concurența era, în fond, destul de palidă, nu dau cine știe ce rezultate. Asta până în decembrie 1995, când în peisaj descinde viguros PRO TV – adevărata televiziune fățiș‑comercială și occidental‑profesionistă de la noi. În fine, al treilea moment important care marchează evoluția fenomenului TV din România îl reprezintă apariția, în anul 2000, a canalului Oglinda TV, varianta audiovizuală a ziarului Evenimentul zilei. Un post care își alege drept slogan sintagma „Trăiește senzațional!” și care duce tabloidizarea la nivel superlativ. Dan Diaconescu este cinic, fără scrupule, sacrificând orice pe altarul ratingului. Forțează lucrurile fără jenă, afirmând în plină epopee Elodia, că în maximum 10 ani toate televiziunile din România vor arăta întocmai ca OTV‑ul. Predicție pe care timpul o confirmă într‑un interval de timp chiar mai scurt.

În prezent, ne aflăm în epoca goanei după senzațional, după incendiar, după imagini care ne pot afecta emoțional. Seară de seară, pe fiecare canal se rupe tăcerea și pisica neagră. Foști vizitatori pe varii termene ai unor cunoscute penitenciare țin națiunii lecții de morală. Locul comentatorilor a fost luat de scandalagii și urlători fără idei și fără bun-simț, iar emisiunile veritabile de televiziune au fost substituite de conversații plicticoase despre ceea ce s‑ar fi cuvenit să fie subiectele acelor emisiuni. S‑a inventat și s‑a bătut în cuie Tele‑Poiana lui Iocan: locul unde niște inși, fără alte calități în afara aceleia de a umple la nesfârșit timpul cu vorbe, vorbe, vorbe, se întâlnesc ori de câte ori au ocazia, citesc ziare și o pun, ca băieții, pe răbdarea și pe nervii noștri, de câte un talk‑show intelectual.

…Și serialul continuă!

Gelu Negrea

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*