Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Cultură naţională, multiculturalism şi dialog intercultural » Stadiul reglementării actuale pe plan internațional a drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale

Stadiul reglementării actuale pe plan internațional a drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale

Abstract: Standardele internaţionale actuale reflectă evoluţia reglementărilor din domeniul drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale. Ele ilustrează totodată dificultăţile întâmpinate de state pentru a ajunge la soluţii juridice general acceptabile pentru punerea în aplicare a acordurilor semnate în condiţii de o mare diversitate.
International standards reflects the evolution of legislation from the rights of persons belonging to minorities area. They showing as the difficulties faced by the states to find generally acceptable legal solutions for the implementation of the signed agreements under conditions of a great diversity of laws and regulations.

Introducere
Instrumentele și mecanismele internaționale, regionale și naționale privind protecția drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale existente în prezent[1] reflectă stadiul la care a ajuns, în epoca contemporană, reglementarea drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale. Ele ilustrează atât progresele realizate de‑a lungul timpului, cât și dificultățileîntâmpinate în procesul de identificare a unui numitor comun, a unor soluții juridice general valabile pentru toate statele care și‑au luat obligația de a implementa textele unor acorduri pe care le‑au semnat în cele mai diverse condiții.
Evident, pentru că ne referim la epoca contemporană, trebuie să reamintim faptul că în domeniul drepturilor omului, deci, implicit, și în domeniul drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale ca o componentă a acestora, se consideră că ea începe[2] odată cu crearea ONU, cu adoptarea Cartei organizației, care în preambul proclamă solemn reafirmarea „credinței în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaților și a femeilor”, iar în art. 1 pct. 3 se referă la „promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”.
Documentele din domeniul drepturilor omului elaborate în anii imediat următori nu conțin prevederi exprese referitoare la drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale, Curtea Internațională de Justiție fiind cea care definește minoritatea drept „un grup de persoane care trăiesc într‑o țară sau localitate având o rasă, religie, limbă și tradiții proprii, unite prin identitatea acestora într‑un sentiment de solidaritate, în scopul păstrării tradițiilor, formelor religioase și asigurând învățământul și creșterea copiilor în conformitate cu spiritul și tradițiile rasei lor și ajutându‑se reciproc”[3].
Rezoluția Adunării Generale ONU din 10 decembrie 1948 – zi în care aceasta a adoptat, de altfel, Declarația Universală a Drepturilor Omului, a cărei a 70‑a aniversare este sărbătorită la nivel planetar în acest an – preciza în Preambul că „Națiunile Unite nu pot rămâne indiferente la soarta minorităților”[4].

Protecția drepturilor persoanelor aparținând minorităților în dreptul internațional al drepturilor omului

Așa cum am arătat și cu alte ocazii, conceptul de protecție a drepturilor persoanelor aparținând minortăților era practic necunoscut dreptului internațional până la încheierea Primului Război Mondial. Înaintea acestuia, existau numeroase tratate bilaterale care priveau protecția minorităților, în mod special în zona balcanică. După Primul Război Mondial s‑a instituit o formă de control internațional al tratatelor care se refereau la protecția minorităților, apărute prin crearea frontierelor noilor statelor independente din Europa Centrală și de Est. Aceste tratate se refereau, printre altele, la nediscriminare, la autonomie culturală, la sistemul de educație sau/și la dreptul de a utiliza limba maternă în viața publică și privată. Persoanele ale căror drepturi menționate mai sus erau încălcate se puteau adresa pe baza unei proceduri speciale cu plângeri Societății Națiunilor. Deci nu existau norme internaționale general aplicabile în această materie până la înființarea Organizației Națiunilor Unite. Aceasta a creat un sistem complex de protecție și de promovare a drepturilor omului. Drepturilor persoanelor aparținând minorităților li s‑a acordat o atenție limitată, dacă ne gândim la faptul că primul document cu caracter universal care se referă în exclusivitate la problema minorităților este Declarația privind drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale, etnice, religioase și lingvistice, care a fost adoptată de către Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 18 decembrie 1992. Ea a fost adoptată după mulți ani de dezbateri în cadrul Subcomisiei pentru prevenirea discriminării și protecția minorităților.

Declarația prevede, printre altele, dreptul la existență și la identitatea națională sau etnică, culturală, religioasă sau lingvistică, dreptul de participare efectivă la viața culturală, religioasă, socială, economică și publică, dreptul de participare efectivă la deciziile ce se iau la nivel național și, după, regional, când acestea privesc minoritatea în cauză, cu condiția ca aceste decizii să nu fie incompatibile cu legislația națională, dreptul de a stabili și de avea relații, fără discriminare, libere și pașnice cu alți membri ai grupului lor sau ai altor grupuri, dreptul de a avea contacte transfrontaliere cu cetățeni ai statelor cu care sunt legate pe plan național ori etnic, religios sau lingvistic. Statelor li se cere, în același timp, să ia măsuri ca, în cazurile în care este posibil, persoanele aparținând minorităților să aibă condițiile adecvate pentru învățarea limbii materne sau pentru a urma studii în limba lor maternă. Totodată, statele urmau să adopte măsuri adecvate astfel încât persoanele aparținând minorităților să aibă posibilitatea de a participa pe deplin la progresul economic și la dezvoltare în țara lor, precum și politici naționale și programe, ținând cont de interesele legitime ale persoanelor aparținând minorităților etc.[5].

De altfel, soarta minorităților a stat în atenția ONU de‑a lungul timpului. Ca o dovadă este și crearea în 1947, în cadrul Comisiei pentru drepturile omului a ONU[6], a unei Subcomisii formată din 12 experți individuali având un mandat dublu, și anume prevenirea discriminării și protecția minorităților. Această subcomisie s‑a numit inițial Subcomisia privind prevenirea discriminării și protecția minorităților, iar din 1999 a fost redenumită Subcomisia privind promovarea și protecția drepturilor omului, cuprinzând 26 de membri. Aceasta și‑a continuat activitatea o scurtă perioadă și sub mandatul Consiliului ONU pentru drepturile omului, fiind înlocuită apoi de un Comitet consultativ. Subcomisia a fost însărcinată de Adunarea Generală ONU, prin Rezoluția din 10 decembrie 1948, să elaboreze un studiu complex al problematicii minorităților. Ea trebuia să creeze Organizației mondiale posibilitatea de a lua toate măsurile necesare în vederea protecției persoanelor aparținând minorităților naționale, rasiale, religioase și lingvistice. Subcomisia și‑a adus contribuția la introducerea în Pactul Internațional privind Drepturile Sociale și Politice a articolului 27, referitor la drepturile persoanelor aparținând minorităților. De altfel, ONU și agențiile sale specializate au adoptat zeci de documente privind drepturile omului. Dintre acestea, un număr semnificativ conține, printre alte dispoziții, și prevederi referitoare la drepturile persoanelor aparținând minorităților.

În acest context, s‑au făcut mai multe încercări de definire a conceptului de minoritate. Raportorul special al Subcomisiei pentru prevenirea discriminării și protecției minorităților a fost cel care a dat o definiție, care, deși nu a fost unanim acceptată, a rămas un punct de referință. Astfel, minoritatea era definită ca un grup care este numeric inferior în raport cu restul populației unui stat și în poziție non‑dominantă, ai cărui membri posedă caracteristici etnice, religioase sau lingvistice ce diferă de cele ale restului populației și care, chiar implicit doar, mențin un sens al solidarițății prin păstrarea nemijlocită a culturii, tradițiilor, religiei sau limbii[7].

Pentru că varietatea grupurilor minoritare este adesea deconcertantă, în definirea minorităților au apărut dificultăți și echivocuri. Mai mult chiar, conotații negative legate de istoria drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale au alimentat dorința unor specialiști de a substitui termenul ca atare, preferând sintagme precum comunități, grupuri speciale, clase naturale, naționalități, colectivități, grupuri, minorități naționale. Unii autori, deși înclină să acrediteze în dezbaterea privind drepturile persoanelor minorităților din perspectiva dreptului internațional termenul de grup însoțit de calificative de tip rasial, etnic, religios, cultural sau lingvistic, arată totuși că termenii de grup și minoritate pot fi considerați interschimbabili, indiferent de preferință[8]. Străinii, de exemplu, în principiu, nu pot fi considerați minorități sau grupuri identitare. Însă, în anumite cazuri, grupurile de străini cu aceeași origine sau cu legături având la bază elemente cum ar fi limba sau religia se pot poziționa în așa fel încât să se ajungă la noțiunea de minoritate, ulterior devenind chiar minorități reale. Astfel vor revendica sau vor beneficia de drepturi economice, sociale și civice din sfera drepturilor omului, care le vor accentua în acest mod identitatea de grup. Desigur, nu înainte de a le acorda drepturi și un statut legal de care să se poată prevala. Reamintim că în domeniul dreptului internațional al drepturilor omului, așa cum s‑a evidențiat în literatura de specialitate, drepturile sunt acordate persoanelor, iar nu grupurilor, indiferent dacă ele aparțin majorității sau unei minorități, minoritățile nefiind recunoscute ca subiecte de drept sau persoane juridice. În doctrină s‑a apreciat ca fiind un nonsens din punct de vedere juridic conceptul de drepturi colective[9].

Evident, eludarea acestei abordări ar face ca raportul majoritate‑minoritate să nu aibă relevanță sub aspectul drepturilor omului, ci doar prin prisma intereselor politice, ceea ce ar putea avea consecințe primejdioase pentru viitorul omenirii, amenințând ordinea națională și internațională și, prin acestea, însăși respectarea drepturilor omului. Aceasta reclamă existența unei ordini juridice de natură să asigure egalitatea și respectul reciproc între toți membrii societății. Ea nu poate funcționa decât prin existența statelor care constituie cadrul pentru sistemele de drept, dar acesta, la rândul său, necesită crearea și implementarea corespunzătoare a sistemului de drept în conformitate cu drepturile omului[10]. Prin legislația și administrația sa, statul este dator să asigure fiecărui individ un grad de libertate compatibil cu posibilitățile celuilalt de a se bucura de această libertate și cu binele general al societății în ansamblul său[11].

Schimbările care s‑au produs pe plan internațional, având ca actori atât state naționale, federale, cât și popoare ce au accedat la statalitate pe fondul dezagregării altor state, minorități revendicând autodeterminare, secesiune sau crearea de noi forme de protecție, sau intervenție în cazul unor state eșuate sau în disoluție, au evidențiat și limitele, dar și capcanele noțiunii de minoritate, care este considerată, de multe ori, cel puțin inadecvată în anumite situații determinate de rațiuni demografice sau politice. În doctrină[12] se consideră că dincolo de tribulațiile semantice ale noțiunii de minoritate, precumpănitoare la nivel național, regional ori internațional pentru protecția drepturilor, a identității și păstrării caracteristicilor etnice, religioase, culturale a grupurilor, sunt acele drepturi care vizează viața și securitatea fizică, egalitatea efectivă, incluzând interzicerea discriminării și incitării la violențe de grup și ură, identitatea și dreptul la diferență, excluzându‑se asimilarea forțată, acțiuni afirmative și măsuri speciale, determinarea dimensiunilor și apartenenței de grup, în ceea ce privește drepturile și libertățile individuale, stabilirea și menținerea instituțiilor, comunicarea și cooperarea națională și internațională, reprezentarea la nivel guvernamental, impunerea de îndatoriri membrilor grupului, recunoașterea unor forme de personalitate legală la nivel național și internațional, inclusiv locus standi înaintea corpurilor judiciare sau cvasijudiciare. Această enumerare nu include însă și dreptul la autodeterminare și suveranitate[13].

Revenind la rolul și atribuțiile Raportorului special pe probleme de minorități, trebuie să menționăm că, în timp, acestea s‑au amplificat, corespunzător evoluției societății. Prin activitatea sa a demonstrat că pentru a se ajunge la rezultate concrete este necesar ca statele să adere sincer la ideea unei protecții a persoanelor aparținând minorităților la nivel universal și să facă dovada unei voințe ferme de a respecta principiile enunțate în documentele semnate. Funcția de Raportor special pentru problematica minorităților are o durată de 3 ani, așa cum a fost stabilit prin Rezoluția 2005/79 de Comisia de Drepturile Omului la data de 21 aprilie 2005. După începerea activității Consiliului pentru Drepturile Omului, la 19 iunie 2006, au fost analizate toate structurile existente la nivelul fostei Comisii a drepturilor omului, unele urmând să își înceteze activitatea la o dată ulterioară, altele fiind înlocuite, Raportorul special pe problemele minorităților continuându‑și activitatea în baza Rezoluțiilor 7/6 din 27 martie 2008, 16/6 din 24 martie 2011, 25/5 din 28 martie 2014 și 34/6 din 23 martie 2017.

Se impune să evidențiem faptul că mandatul Raportorului special vine să completeze și activitatea altor organisme ale ONU care se ocupă de drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale și problemele lor și în acest context trebuie să îndrume munca Forumului pe Problemele Minorităților – care a fost creat prin Rezoluția 6/15 din 28 septembrie 2007 a Consiliului ONU pentru Drepturile Omului, înlocuind Grupul de lucru privind minoritățile creat în iulie 1995 în subordinea Subcomisiei ONU pentru prevenirea discriminării și protecției minorităților. Prin Rezoluția 19/23 din 23 martie 2012 a Consiliului a fost reînnoită existența Forumului. Raportorului special îi revine sarcina să‑i pregătească întrunirile anuale, să raporteze despre recomandările sale tematice și să facă recomandări pentru viitoarele subiecte, așa cum s‑a hotărât în Rezoluția Consiliului Drepturilor Omului 19/23, amintită mai înainte, precum și să îna­inteze Consiliului Drepturilor Omului și Adunării Generale un raport anual asupra activității sale. Precizăm că Forumul se întrunește o dată pe an, de regulă în sesiuni de 2 zile, și reunește reprezentanți ai statelor și ai societății civile din toate statele lumii. El reprezintă o platformă de promovare a dialogului și cooperării pentru identificarea și analiza celor mai bune practici, provocări, oportunități și inițiative pentru implementarea în viitor a Declarației privind drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale, etnice, religioase, lingvistice. Scopul forumului este de a promova dialogul și cooperarea în ceea ce privește problemele minorităților. Trebuie să menționăm că cea de a zecea sesiune a Forumului a avut loc în perioada 30 noiembrie ‑ 1 decembrie 2017 și a fost organizată, ca și precedentele, de Oficiul ONU al Înaltului Comisar pentru Drepturile Omului. În această sesiune au fost dezbătute probleme de mare actualitate privind educația inclusivă a persoanelor tinere aparținând minorităților, participarea lor la viața publică, relația cu media în epoca digitală, rolul pe care îl au sau trebuie să îl aibă aceste persoane în soluționarea problemelor care privesc pacea și securitatea.

Este important de subliniat faptul că, în îndeplinirea mandatului său, Raportorul special primește informații din diverse surse, printre care statele, organe alcătuite din experți, agenții ale Organizației Națiunilor Unite, organizații regionale interguvernamentale, ONG‑uri și alte organizații ale societății civile. Pe baza acestor informații, Raportorul special emite comunicări către state în legătură cu implementarea Declarației cu privire la drepturile minorităților, acolo unde este cazul. De asemenea, acesta înaintează Consiliului Drepturilor Omului rapoarte anuale asupra activităților desfășurate în baza mandatului său, care includ studii tematice asupra unor probleme‑cheie privind drepturile persoanelor aparținând minorităților. Totodată, Raportorul special face, la invitația guvernelor, vizite în țările respective în vederea unor noi consultări constructive, evidențiază programe și politici relevante și identifică domenii de cooperare. El analizează legislația, politicile, cadrul normativ, precum și instituțiile și practicile la nivel național, căutând să promoveze implementarea efectivă a Declarației cu privire la drepturile persoanelor aparținând minorităților.

În loc de concluzii

Ținând seama de stadiul reglementărilor internaționale privind drepturile persoanelor aparținând minorităților, de dificultățile demersului de identificare a unui numitor comun, a unor soluții juridice general acceptabile de către state, de stadiul implementării reglementărilor internaționale în statele membre ONU, Consiliul ONU pentru Drepturile Omului a apreciat ca fiind necesară, așa cum am arătat mai sus, prelungirea de mai multe ori a mandatului Raportorului special. Cel mai recent, prin Rezoluția 34/6 din 23 martie 2017, s‑a prelungit mandatul acestuia cu încă 3 ani, în scopul îndeplinirii unor obiective care fuseseră, de altfel, stabilite și prin Rezoluția 25/5 din 28 martie 2014 a Consiliului ONU pentru Drepturile Omului. Acestea privesc: promovarea implementării Declarației Drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale, etnice, religioase și lingvistice, incluzând consultări cu guvernele, ținând seama de standardele internaționale existente și de legislațiile internaționale privind minoritățile, examninarea căilor de soluționare a obstacolelor întâlnite pentru realizarea deplină și efectivă a drepturilor persoanelor aparținând minorităților, identificarea celor mai bune practici și posibilități pentru cooperarea tehnică dintre Oficiul Înaltului Comisar ONU și guverne, aplicarea perspectivei de gen în muncă, cooperarea și coordonarea îndeaproape, evitând totodată dublarea, cu organismele relevante ale Națiunilor Unite, cu mandatele și mecanismele și cu organizațiile regionale existente, ținând cont de punctele de vedere ale organizațiilor neguvernamentale și cooperarea îndeaproape cu acestea în chestiunile care privesc mandatul său.

Irina Moroianu Zlătescu

Note:
[1] A se vedea Irina Moroianu Zlătescu, Human Rights – a dynamic and evolving process, Ed. Pro Universitaria, București, 2015, p. 64 și urm.
[2] Ibidem, p. 61 și urm.
[3] Apud A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept internațional public, ed. a II‑a, Ed. All Beck, București, 2000, pp. 133‑134. Ibidem, p. 61 și urm.
[4] A se vedea Mihai Milca, Criza democrației, statul de drept și drepturile omului în Drepturile Omului, nr. 4/2015. Ed. IRDO, p. 27. A se vedea și Irina Moroianu Zlătescu, Constitutio­nal law in Romania, Wolters Kluwer, 2017, p. 110 și urm.
[5] A se vedea Irina Moroianu Zlătescu, Drepturile omului la început de mileniu, Casa Editorială Calistrat Hogaș, București, 2001, p. 21 și urm.
[6] Comisie care a fost creată de ECOSOC în 1946 și care a funcționat până în anul 2006, când a fost înlocuită cu Consiliul ONU pentru Drepturile Omului ‑ potrivit Rezoluției Adunării Generale ONU 60/251 din 15 martie 2006.
[7] A se vedea F. Capotorti, Study of the rights of the persons belonging to ethnic, religious and linguistic minorities, 1977, UNP Sales, no. E.91.XIV.2, p. 26 și urm.
[8] A se vedea Henri Giordan coord, Les minorites en Europe, Editions Kime, 1992, Paris, p. 21 și urm, N. Lerner, The evolution of minority rights in international law, in Peoples and minorities in international law, edited by Catherine BrolmanN ș.a, Nijhoff Publishers, Dordrecht/ Boston/Long/FA, p. 81.
[9] A se vedea Cees Flinterman, Les Nations Unies, les droits de l’homme, les minorites în Henri Giordan coord, op.cit, p. 471 și urm., Ion Diaconu, Drepturile omului, Ed. IRDO, București, 1993, p. 95.
[10] A se vedea Asbjorn Eide, Protection of minorities, E/CN.4/Sub.2/1994/36, 6 IULIE 1994.
[11] A se vedea Asbjorn Eide, Integrite territorialle des etats, protection des minorites et garanties concernant les dispositifs d’autonomie – conception et role des Nations Unies, Lausanne, Council of Europe, Strasbourg, 1996, p. 20.
[12] Henri Giordan, idem.
[13] A se vedea N. Lerner , op.cit, p. 81.

Total 7 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*