Punctul Critic » Lecturi » Septimiu Chelcea şi perenitatea proiectului sociologia militans

Septimiu Chelcea şi perenitatea proiectului sociologia militans

Moto: „Pe cărarea bătătorită nu mai răsar flori. Croiește‑ți drumul tău.”
Septimiu Chelcea

„Elogiu plictiselii”? La urma‑urmelor, de ce nu? A scris Erasmus din Rotterdam un „Elogiu al nebuniei” și de cinci veacuri nimeni nu a reușit să îl contrazică?! Ba, foarte recent, Riccardo Dal Ferro, filosof, scriitor și expert în comunicare, director al revistei de filosofie contemporană „Endoxa”, a publicat un „Elogiu idioției”, pe care îl o consideră doar „o nereușită tentativă de a mă face înțeles”…

Așa încât, odată depășită bariera artificială a inhibiției lucrurilor spuse odată pentru totdeauna, să vedem care ar fi argumentele pe care Septimiu Chelcea, nume de referință în domeniul atât de complex al psihologiei sociale, își validează noua sa culegerea de eseuri având titlul „Elogiu plictiselii”, apărut la Alexandria Publishing House.

 „Să vorbești despre aspectele pozitive ale plictiselii – previne, din start, domnia sa –, emoție considerată negativă sau să afirmi că ținând mereu să atingi perfecțiunea ajungi să nu realizezi nimic, poate părea ciudat”.Și totuși, pornind de la învățăturile lui Emile Durkheim, fondatorul școlii franceze de sociologie, potrivit căruia această disciplină „nu trebuie să consiste într‑o simplă parafrază a prejudecăților tradiționale”, Septimiu Chelcea se încumetă – și aș spune că reușește pe deplin! – să ne propună o altă abordare, o altă înțelegere a fenomenului psihosocial numit curent „plictiseală”. Avansând următoarea definiție: „Pe baza literaturii de specialitate putem spune că plictiseala este o stare emoțională aversivă și deactivată în care individul simte că timpul trece prea lent și își pierde interesul, sensul și angajarea în activitățile curente”.

 Cu asta s‑ar prea părea că discuția este închisă! Simplă impresie de moment, ne previne Septimiu Chelcea, care, după ce realizează o analiză sincronică, de fapt una comparativă a formelor de manifestare a plictiselii, îi adaugă acesteia o alta, diacronică, privind evoluția în timp a abordărilor științifice ale fenomenului, ajungând la o concluzie pe care aș numi‑o concluzie de etapă: „Când se plictisesc, oamenilor le vin în minte idei năstrușnice, nu numai gânduri negre.Unii dintre aceștia știu să extragă din plictiseală filonul de aur, găsesc întrebuințări noi pentru lucrurile vechi sau descoperă bucurii noi în practicile vechi.” „Măcar pentru asta plictiseala merită elogiată”, pune punct Septimiu Chelcea expunerii de motive. Nu înainte de a ne preveni că nu este singurul care aduce un elogiu plictiselii, existând precedentul lui Charles Boissiere, care, pe la 1860, și‑a intitulat documentul dedicat Academiei Franceze exact așa: „Elogiu plictiselii”.

 Am scris anume cuvântul „precedent”, fiindcă, după cum voi încerca să arăt mai departe, demersul lui Septimiu Chelcea este prin excelență unul polemic, dar și constructiv, în sensul că vizează depășirea unei anume „plictiseli” care ne încearcă atunci când în discuție apar teme și teze care au fost, poate nedrept de repede, confiscate și mortificate în câteva definiții. Definiții care, la rândul lor, urmând ciclul schițat de Grigore C. Moisil, au fost, mai întâi, paradoxale, au devenit locuri comune și au sfârșit prin a deveni prejudecăți. Din această perspectivă am numit, ceva mai înainte, una dintre analizele preliminarii ale lui Septimiu Chelcea „concluzie de etapă”. De la care pornind, putem regândi teme despre care, măcar unii dintre noi, spun că ne‑am plictisit…

 Una dintre aceste teme fiind cercetată într‑o altă abordare de către Septimiu Chelcea într‑un subcapitol al cărții care se intitulează „Caracter național, identitate națională și patriotism”. Întrebarea de la care pornește autorul este, de altfel, una pe care, într‑o tonalitate ideologică sau în alta, revine cu semnificativă frecvență. Iat‑o: „În epoca globalizării, a schimbărilor rapide și a consolidării instituțiilor supranaționale mai are sens să vorbim despre identitate națională, naționalism și patriotism?” „Răspunsul nu poate fi decât pozitiv”, afirmă categoric Septimiu Chelcea, dezvoltând o analiză minuțioasă și nuanțată. Analiză care, de ce nu am recunoaște‑o?, nu este exclus că ar putea primi replici drastice atât din partea unor partizani ai abordărilor izolaționismului și naționalismului intolerant, cât și de la propagandiștii supra‑statalității și ai apusului națiu­nilor. Numai că, recrudescența și, mai cu seamă, violența curentelor națio­nalis­mului șovin – care invocă scenariile Uniunii Europene cu două sau mai multe viteze sau practicile hegemonice ale marilor corporații pe care nu văd de ce nu le‑am numai mai corect „trans/supranaționale” –, nu pot fi argumente definitive pentru a pune semnul egalității între patriotism, naționalismul extremist și fanatismul șovin. După cum nu poate fi dat credit unor sloganuri care au circulat cu mare frenezie imediat după evenimentele revoluționare din decembrie 1989, potrivit cărora noțiunea de „interes național” ar fi nici mai mult, nici mai puțin decât una naționalist‑comunistă. Numai că, așa după cum dureros de bine ne‑o arată și cursul evenimentelor, chiar în marea familie a Europei Unite, mai presus de comuniunea declamativă există o veritabilă bătălie pe care mai fiecare stat membru o duce pentru a‑și promova, a‑și apăra și, în anumite situații, a‑și impune Interesul Național.

 Acestea ar fi doar câteva argumente pentru care consider că demonstrația lui Septimiu Chelcea reprezintă o necesară abordare și propune un set de concluzii dezirabile. Prima idee pe care aș menționa‑o, în această ordine a discuției, este enunțată în următorii termeni „identitatea națională semnifică sentimentul apartenenței la o națiune, la o identitate statală.” Sau, într‑o abordarea mai detaliată: „Identitatea națională descrie procesul de achiziție și interiorizare a modelelor categoriale referitoare la națiune și acoperă un continuum pozitiv‑negativ de la identitatea negativă (contra‑identitate) până la identitatea pozitivă”. Ceea ce, într‑o variantă ușor modificată, ar însemna că identitatea națională se definește atât prin anumite caracteristici pozitive, cât și prin unele negative, iar educația patriotică nu înseamnă supralicitarea primelor și ascunderea celorlalte. De aceea, consider ca un bun câștigat al acestor analize faptul că autorul reia și dezvoltă într‑un text aparte tema identității naționale așa cum se regăsește ea la nivelul reprezentărilor mentale și colective. Pe baza unor analize comparative a rezultatelor mai multor sondaje de opinie, autorul constată că există anumite caracteristici pozitive pe care subiecții le consideră definitorii pentru români – de exemplu, ospitalitatea –, așa după cum există și altele – hoția, ca să dau doar un exemplu – pe care le situează la polul opus. Ce‑i drept, sondajele respective au fost făcute cu mai bine de zece ani în urmă, ceea ce nu le modifică în datele lor esențiale. Deși, într‑o variantă adusă la zi, nu cred că ar trebui să excludem sintagma „corupție”, pe care, din păcate, unii politicieni – mai corect spus „politicianiști”, în sensul dat termenului de către C. Rădulescu‑Motru – îl folosesc agitând o minciună crasă atunci când umblă cu pâra la noua Înalta Poartă de la Bruxelles sau de la Strasbourg și făcând din România eternul „elev‑problemă al UE” și, nici mai mult nici mai puțin, decât țara‑etalon pentru corupția multilateral dezvoltată. Împrejurare care nici nu ar trebui să ne prea mire de vreme ce avem, din păcate, o tradiție a delațiunii, ca voință și reprezentare.

Revenind, acum, la tema identității naționale, aș mai dori să remarc faptul că sugestii pentru o grilă de lectură a temei în termeni specifici ai psihologiei poporului român, avem chiar aici, în cartea de față. Am în vedere abordările substanțiale din secțiunea consacrată „proceselor psihosociale”, motiv pentru care consider ca o notă distinctivă a cărții aceea că între secțiunile sale operează și produce efecte o relație intrinsecă pe care, la modul figurat, desigur, aș numi‑o principiul vaselor comunicante. Vreau să spun că unele concluzii ale demonstrațiilor dintr‑o secțiune revin și sunt confirmate în alte abordări distincte din alte secțiuni, completându‑se și susținându‑se reciproc. Prin aceasta, constituind, la rândul lor, elemente definitorii în tratarea unui anumit subiect, el însuși foarte disputat și îndelung controversat. Cel al relației dintre naționalism și patriotism. Situație în care, iarăși, dată fiind marea încărcătură emoțională, dar și supralicitarea componentei ideologice persistă,încă, obstacole greu de depășit. Cu toate acestea, Septimiu Chelcea reușește să realizeze o analiză comparată a caracteristicilor celor două viziuni pornind de la notele definitorii ale atașamentului față de propria națiune pe care au propus‑o Thomas Blank și Peter Schmidt. Analiză din care autorul propune, la rândul său, un concept nou, cel de patriotism moderat, un patriotism constructiv mai bine spus: „Mă implic în apărarea patriotismului moderat, a patriotismului constructiv, care nu implică ostilitate, prejudecăți etnice și denigrarea altor populații sau națiuni, ci loialitate, atașament patriotic pozitiv față de propria națiune”. Patriotism constructiv despre care Septimiu Chelcea a spus și revine cu acest prilej că „este și astăzi o virtute ce trebuie cultivată la români”.

 La rândul său, cea de a doua parte a volumului cuprinde o suită de aforisme grupate, și ele, în trei secțiuni distincte, dar, să le zic așa, intercomunicante: una pentru perioada Ion Iliescu și Emil Constantinescu, a doua pentru perioada Traian Băsescu, iar cea de a treia pentru primii ani ai regimului Klaus Iohannis. Nu îmi îngădui să le comentez, lăsând cititorului plăcerea de a savura și de a desluși tâlcul lor, adevărurile lor ascunse sub o tristă sau măcar îngândurată ironie.

Cu „Elogiu plictiselii”, Septimiu Chelcea adaugă o remarcabilă demonstrație inclusă idealului sociologiei militans, acest mereu actual crez de viață și călăuză a faptei.

Șerban Cionoff

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*