Punctul Critic » Istorie - Documente » Securitatea și globalizarea

Securitatea și globalizarea

Rezumat: Globalizarea influenţează raportul dintre securitatea naţională şi cea internaţională, dar şi alte raporturi (dintre securitatea naţională şi securitatea colectivă, precum şi dintre securitatea colectivă şi cea internaţională). Totodată, ea determină şi toate componentele acestor relaţii prin influenţa exercitată separat asupra securităţii naţionale, securităţii colective şi securităţii internaţionale. Astfel, securitatea naţională e influenţată puternic de fenomenul globalizării prin efectele induse în desfăşurarea activităţilor economice, sociale, politice, militare etc. din fiecare ţară. Fenomenul globalizării, alături de altele, determină conturarea unui nou mediu de securitate ce reclamă o abordare globală şi unitară a problematicii securităţii naţionale prin securitatea colectivă. Conceptul de apărare a devenit neacoperitor pentru riscurile, pericolele, ameninţările şi agresiunile la adresa statelor naţionale şi a naţiunilor. De aceea sunt necesare decizii politice care să vizeze, în primul rând, reorganizarea instituţiilor statului şi reorganizarea naţiunii în scopul păstrării capacităţii ei de reproducere performantă.
Sfârşitul Războiului Rece a determinat o reflecţie la scară largă asupra conceptului de securitate. O consecinţă a sfârşitului Războiului Rece şi a intensificării globalizării este reprezentată de extinderea agendei politice internaţionale, analizate ulterior, şi creşterea importanţei actorilor non‑statali în asigurarea securităţii, un rol deosebit avându‑l la acest capitol organizaţiile internaţionale investite cu funcţii în domeniul securităţii.

Abstract: Globalization influences the relationship between national and international security, but also other relationships (between national security and collective security, as well as between collective and international security). At the same time, it also determines all the components of these relations through the influence exerted separately on national security, collective security and international security. Thus, national security is strongly influenced by the phenomenon of globalization through the effects induced in the conduct of economic, social, political, military activities, etc. from each country.
The phenomenon of globalization, along with others, leads to the shaping of a new security environment that calls for a global and unified approach to natio­nal security through collective security. The concept of defense has become unachievable for the risks, dangers, threats and aggressions of national states and nations. Political decisions are therefore required, primarily aimed at reorganizing the state institutions and reorganizing the nation in order to preserve its performing ability.
The end of the Cold War prompted a broad‑based reflection on the concept of security. A consequence of the end of the Cold War and the intensification of globalization is represented by the expansion of the international political agenda, analyzed later, and the increasing importance of non‑state actors in ensuring security, with a special role being played by international organizations with security functions in this area.


Introducere

Globalizarea, fenomen complex, multidimensional şi omniprezent, generează efecte pozitive, dar şi negative; combinate cu ameninţările de securitate, îndeosebi cele asimetrice, într‑o anumită măsură chiar le favorizează, creându‑le câmp larg de manifestare.
Problema securităţii a preocupat colectivităţile umane de‑a lungul existenţei lor. Practic, necesitatea asigurării vieţii constructive, de progres material şi spiritual, a apărut odată cu apariţia omului şi a organizaţiilor socioprofesionale.

Securitatea se realizează la toate nivelurile de organizare socială – individ‑grup‑stat‑alianţe şi se manifestă în toate domeniile vieţii sociale: politic, economic, social, militar, demografic, ecologic, cultural etc. În cuprinsul aparatului categorial specific securităţii intră termeni precum: risc, ameninţare, pericol, stare de securitate, agresiune, conflict, interese naţionale, vulnerabilitate, obiective de securitate, sistem de securitate, mediu de securitate etc.

Politica de securitate se regăseşte materializată în strategia de securitate care reprezintă organizarea şi conducerea activităţilor pentru realizarea intereselor şi obiectivelor puterii politice prin folosirea raţională a resurselor, asigurarea stabilităţii sociale, asigurarea schimbării şi inovării privitoare la siguranţa şi securitatea sistemului social. Ea se realizează în toate domeniile de activitate: politico‑diplomatic, economic, social, demografic, militar, cultural etc.

Suveranitatea de stat este acea calitate – trăsătură – a puterii de stat de a fi supremă în raport cu oricare alte puteri sociale existente în limitele sale teritoriale şi independentă faţă de puterile oricărui alt stat sau organism internaţional, calitate exprimată în dreptul statului de a‑şi stabili în mod liber, fără nici o imixtiune din afară, scopurile sale pe plan intern şi extern, sarcinile fundamentale pe care le are de îndeplinit şi mijloacele necesare realizării lor, respectând suveranitatea altor state şi normele dreptului internaţional. Suveranitatea, deşi este o noţiune unitară în esenţa ei, implică totuşi două ipostaze ce reflectă cele două planuri pe care se manifestă: cel intern şi cel extern. Depăşindu‑se stadiul în care se vorbeşte de „suveranitate internă” şi „suveranitate externă”, astăzi se vorbeşte de două laturi ale aceluiaşi fenomen, între care există puternice legături de interdependenţă, formând un tot unitar.

Globalizarea influenţează raportul dintre securitatea naţională şi cea internaţională, dar şi alte raporturi (dintre securitatea naţională şi securitatea colectivă, precum şi dintre securitatea colectivă şi cea internaţională). Totodată, ea determină şi toate componentele acestor relaţii prin influenţa exercitată separat asupra securităţii naţionale, securităţii colective şi securităţii internaţionale. Astfel, securitatea naţională e influenţată puternic de fenomenul globalizării prin efectele induse în desfăşurarea activităţilor economice, sociale, politice, militare etc. din fiecare ţară.

Fenomenul globalizării, alături de altele, determină conturarea unui nou mediu de securitate ce reclamă o abordare globală şi unitară a problematicii securităţii naţionale prin securitate colectivă. Conceptul de apărare a devenit neacoperitor pentru riscurile, pericolele, ameninţările şi agresiunile la adresa statelor naţionale şi a naţiunilor. De aceea sunt necesare decizii politice care să vizeze, în primul rând, reorganizarea instituţiilor statului şi reorganizarea naţiunii în scopul păstrării capacităţii ei de reproducere performantă.

Globalizarea poate fi cel mai bine percepută mai degrabă ca un proces sau un set de procese decât ca o stare singulară. Ea nu reflectă o logică lineară simplă, a dezvoltării, şi nici nu prefigurează o societate sau o comunitate mondială. În schimb, reflectă apariţia reţelelor şi a sistemelor de interacţiune şi de schimb interregionale. În această privinţă, trebuie făcută distincţia între angrenarea sistemelor naţionale şi societale în procese globale mai extinse şi orice noţiune de integrare globală.

Globalizarea este asociată cu o structură globală dinamică, în evoluţie, de facilitare şi constrângere. Dar structura este şi puternic stratificată, de vreme ce globalizarea este profund inegală: reflectă patternurile existente de inegalitate şi ierarhie şi totodată generează noi patternuri de includere şi excludere, noi învingători şi învinşi. Astfel, globalizarea poate fi înţeleasă ca întruchipând procese de structurare şi stratificare. Deşi globalizarea comerţului contemporan cu armament a devenit tot mai condiţionată de o logică comercială, ea este totuşi, într‑o măsură mult mai mare decât în orice altă perioadă anterioară, administrată de stat şi supusă monitorizării şi reglementării internaţionale.

În contextul actual se vehiculează două concepții în cadrul cercurilor influente ale politicii de securitate:

  1. a) prima concepție este strâns legată de cercurile teoretico‑academice – viziunea tradițională, conform căreia trebuie avut în vedere doar interesul statului, sens în care trebuie procurate toate resursele necesare pentru a se putea face faţă atacurilor. Demn de menționat este faptul că atacurile interne sunt considerate nesemnificative, ele rămânând în sarcina poliţiei;
  2. b) cea de‑a doua viziune privește zona serviciilor de securitate şi a altor organisme specializate pe apărare. În acest sens nu este vorba doar de război, ci şi de toate modalităţile de a contracara pericolele reale, cum ar fi crima organizată, imigrațiile necontrolate, delapidarea de bani, terorism etc.

Cea de‑a doua viziune privind securitatea a devenit foarte influentă în anii de după finalul Războiul Rece. Și asta deoarece până în anul 1989 se considera că Uniunea Sovietică reprezintă un posibil pericol care trebuie luat mereu în considerare și nici o altă putere nu i‑a luat locul.

Societatea civilă cuprinde forme asociative de tip apolitic şi care nu sunt părţi ale unei instituţii fundamentale ale statului sau ale sectorului de afaceri. Astfel, organizaţiile neguvernamentale – asociaţii sau fundaţii, sindicatele, uniunile patronale sunt actori ai societăţii civile care intervin pe lângă factorii de decizie, pe lângă instituţiile statului de drept pentru a le influenţa, în sensul apărării drepturilor şi intereselor grupurilor de cetăţeni pe care îi reprezintă.

Societatea civilă reprezintă „ansamblul raporturilor interindividuale, a structurilor familiale, sociale, economice, culturale, religioase, care se dezvoltă în societatea dată, în afara cadrului şi intervenţiei statului”.

Securitatea umană, ca ansamblul componentelor economică, socială, politică, sanitară, culturală, informa­ţională şi de mediu, se află într‑o strânsă interacţiune şi interdependenţă cu democraţia, ca formă de organizare a conducerii societăţii.

Interacţiunea derivă din faptul că elementele constitutive ale securităţii umane, prin existenţa lor, la parametrii optimi, creează premisele implicării responsabile, conştiente şi voluntare ale tuturor cetăţenilor ţării la viaţă şi activitate socială, politică, economică, culturală şi nu numai a statului.

În acelaşi timp, se poate afirma că securitatea umană şi democraţia sunt compatibile. Compatibilitatea lor este dovedită prin aceea că democraţia creează şi dezvoltă climatul legal, organizaţional şi psihosocial adecvat existenţei şi manifestării securităţii umane – la toate nivelurile: individ, grup, comunitate locală şi naţională.


1. Analiza conceptului de securitate

Securitatea a reprezentat încă de la începutul omenirii o preocupare esenţială, aşa cum reiese şi din piramida lui Maslow, unde nevoia de securitate este plasată ca nivel de importanţă imediat după nevoile fiziologice. În ciuda faptului că acest concept este unul cu vechime, o simplă lecturare a unor texte din domeniul relaţiilor internaţionale, şi în special din teoria relaţiilor internaţionale, ne relevă faptul că nu există o definiţie larg acceptată a „securităţii”, un termen contestat şi ambiguu. Ambiguitatea termenului derivă din multitudinea de arii pe care le acoperă, şi este „exacerbată de faptul că în viaţa politică internă a statelor sub acoperirea securităţii naţionale sunt invocate – în funcţie de împrejurări – o serie largă de acţiuni şi activităţi politice”[1]. Mai mult decât atât, ambiguitatea este accentuată şi de imposibilitatea de a găsi un consens în literatura de specialitate privind subiectul pe care securitatea îl are în vedere: este vorba de sistemul internaţional, de statul naţional sau de individ? În timp ce în perioada de dinainte de sfârşitul Războiului Rece accentul se punea pe securitatea oferită de stat, în perioada post‑Război Rece se apreciază tot mai mult că securitatea naţională nu poate fi asigurată decât prin securitate interna­ţională, şi se dezvoltă tot mai mult conceptul de securitate a individului.

Referitor la originile termenului de securitate, pot fi invocaţi termenii latini „securitatis” şi „securitas”. Dincolo de această certitudine privind originile conceptului, se ridică o serie de întrebări legate de ceea ce înţelegem prin acest concept, devenit unul central în relaţiile contemporane şi în special în teoria relaţiilor internaţionale. Dacă acceptăm faptul că problemele de securitate sunt printre cele mai vechi probleme care există în lume, putem să afirmăm cu certitudine că definiţia acestui concept a depins şi depinde nu doar de epoca analizată, ci şi de actorii consideraţi a fi importanţi, şi mai mult de persoana care emite această definiţie. De altfel, se poate afirma că „securitatea, la fel ca şi alte concepte din ştiinţele sociale, nu acceptă o definiţie neutră”. Demersul definirii conceptului de „securitate” este unul cu atât mai dificil în zilele noastre, având în vedere numeroasele dimensiuni ale securităţii şi diversificatele pericole şi ameninţări la adresa securităţii din lumea contemporană.

În sens pragmatic, conceptul de securitate poate fi echivalat cu sintagma „absenţa pericolului”, iar cel de insecuritate cu sintagma „prezenţa pericolului”, şi se poate aprecia că întotdeauna securitatea unuia înseamnă insecuritate pentru un altul. Una dintre cele mai cunoscute şi vechi definiţii a securităţii îi aparţine lui Arnold Wolfers: „Securitatea, în sens obiectiv, măsoară absenţa ameninţărilor la adresa valorilor dobândite, iar într‑un sens subiectiv, absenţa temerii că asemenea valori vor fi atacate”[2]. O altă definiţie este cea oferită în lucrarea Religie şi securitate în Europa secolului XXI – Glosar de termeni, unde se consideră că securitatea „semnifică situaţia în care o persoană, un grup de persoane, stat, alianţe, în urma unor măsuri specifice adoptate individual sau în înţelegere cu alţi actori, capătă certitudinea că existenţa, integritatea şi interesele lor fundamentale nu sunt primejduite”[3]. În final, este necesară realizarea unei dictincţii între termenii de pace şi securitate, primul desemnând lipsa unui conflict armat, în timp ce starea de securitate se referă la lipsa ameninţărilor[4].

În literatura de specialitatea se consideră că aşa‑numita abordare clasică a securităţii se suprapune cu viziunea realistă asupra securităţii, perioada ei de glorie fiind cea a Războiului Rece, însă influenţa ei asupra relaţiilor internaţionale este mai îndelungată, începând odată cu instituirea primelor formaţiuni statele. În mod tradiţional, conceptul de securitatea a fost asociat cu securitatea militară, apărare, şi raportul de forţe de pe plan internaţional în ceea ce priveşte puterea militară. În acest sens, se poate afima chiar că „asumpţia de bază a viziunii tradiţionale este că securitatea este corelată fundamental de dimensiunile militare ale interacţiunilor dintre statele naţiune”. În această accepţiune, statul este cel mai important, uneori chiar singurul actor al relaţiilor internaţionale, singurul care putea asigura securitatea cetăţenilor atât pe plan intern, cât şi internaţional, iar preocuparea sa primordială este asigurarea securităţii. Pentru asigurarea securităţii, statele încearcă mereu să îşi maximizeze puterea într‑un mediu considerat anarhic, anarhia fiind structura care caracterizează mediul internaţional. Anarhia rezultă din observaţia conform căreia în timp ce la nivel intern există o conducere, legitimitate, iar monopopul utilizării forţei la nivel intern este deţinut de stat, la nivel internaţional aceste caracteristici nu sunt regăsite. Alături de aceste caracteristici ale mediului tradiţional de securitate mai trebuie menţionate câteva consecinţe ale mediului internaţional anarhic: statele acţionează singure în acest mediu internaţional brutal, iar pacea nu este posibilă, ci doar o balanţă a puterii, şi într‑un mediu anarhic nu poate fi implementată securitate colectivă. În ciuda longevităţii acestei viziuni clasice asupra securităţii internaţionale, ceva s‑a schimbat în mediul internaţional odată cu finalul Războiului Rece, ceva atât de semnificativ încât a determinat o regândire totală a conceptului de securitate. Odată cu sfârşitul confruntării din perioada Războiului Rece între cele două mari puteri de la nivel global, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică, în anul 1989, viziunea clasică asupra securităţii este tot mai mult contestată şi înlocuită în final cu o viziune modernă asupra securităţii.

Sfârşitul Războiului Rece a determinat o reflecţie la scară largă asupra conceptului de securitate. Există numeroase studii recente care analizează modul în care acest concept s‑a modificat datorită transformărilor petrecute pe arena internaţională. Astfel, unii autori, printre care şi Edward Kolodziej, consideră că noul concept de securitate şi noul mediu de securitate se datorează dispariţiei bipolarităţii din arena internaţională, o structură care „a lăsat aparent impresia că oferă o ordine globală aparent stabilă şi de neclintit”[5] şi punea în acelaşi timp în umbră problemele cu care se confrunta umanitatea pentru a acorda o importanţă primordială relaţiilor dintre cele două puteri de la nivel mondial care îşi disputau supremaţia – Statele Unite ale Americii şi URSS. Pe de altă parte, există şi o categorie de autori care nu ignoră rolul avut de dispariţia bipolarităţii de pe scena mondială, dar adaugă şi o altă cauză pentru complexitatea securităţii internaţionale contemporane, şi anume procesul globalizării, definit drept „intensificarea la nivel mondial a relaţiilor sociale astfel încât evenimentele dintr‑o parte a lumii sunt influenţate de evenimente care au loc în zone foarte îndepărtate”[6], care presupune nu doar apariţia unor noi actori internaţionali, ci şi a unei opinii publice internaţionale.

Într‑o altă accepţiune globalizarea este considerată a fi „procesul prin care tranzacţiile sociale de toate tipurile tot mai mult au loc fără a se ţine cont de graniţele naţionale, cu rezultatul că lumea a devenit o sferă socială fără graniţe”[7]. În timp ce prima definiţie pare oarecum neutră, din cea de a doua ar rezulta că globalizarea uneşte lumea, în timp ce alţi specialişti ar sublinia mai degrabă rolul de fragmentare şi conflictual pe care îl are globalizarea asupra lumii. Dacă acceptăm această schimbare şi influenţă asupra conceptului de securitate, devine clar faptul că lumea în care trăim este tot mai complexă şi interdependentă, astfel încât securitatea nu mai poate fi privită ca fiind doar una „naţională” în era globalizării, ci mai degabă ca securitate „internaţională”. Ne vom referi la câteva dintre consecinţele acestor două fenomene asupra conceptului de securitate în perioada contemporană. Aşa cum s‑a menţionat mai sus, se consideră că una dintre caracteristicile mediului de securitate actual este demiterea bipolarităţii din perioada Războiului Rece, dar în acelaşi timp şi lipsa unei alte structuri clare şi vizibile a sistemului internaţional. O consecinţă a sfârşitului Războiului Rece şi a intensificării globalizării este reprezentată de extinderea agendei politice internaţională, analizată ulterior, şi creşterea importanţei actorilor non‑statali în asigurarea securităţii, un rol deosebit avându‑l la acest capitol organizaţiile internaţionale învestite cu funcţii în domeniul securităţii.

Securitatea este un concept tot mai puţin legat de cel de stat, astfel încât nici un stat nu îşi permite să se retragă în spatele graniţelor şi să încerce să îşi asigure singur securitatea şi să facă diferenţa între probleme interne şi externe. De asemenea, statele şi‑au pierdut capacitatea de a ac­ţiona datorită globalizării, dar în acelaşi timp nu este foarte sigur în competenţa cui vor ajunge problemele care nu pot fi rezolvate de către state, în condiţiile în care nu putem considera că s‑a ajuns la apariţia unei societăţi globale pe mâna căreia statele să îşi încredinţeze funcţiile.

În literatura de specialitate se poate observa un accent deosebit pus de către cercetători pe dimensiunile securităţii, şi mai ales pe dimensiunile nonmilitare ale securităţi. Pot fi astfel menţionate ca dimensiuni ale securităţii următoarele: dimensiunea militară, dimensiunea politică, dimensiunea economică, dimensiunea socială, dimensiunea culturală, dimensiunea ecologică.

Dimensiunea militară se referă la influenţa reciprocă între capacităţile militare ofensive şi defensive ale statelor şi percepţiile acestora faţă de intenţiile celuilalt. Aşa cum s‑a menţionat, această dimensiune a fost singura considerată relevantă pentru o lungă perioadă, şi încă mai este importantă chiar şi în zilele noastre, pentru că, în ciuda apariţiei unor noi pericole, nici cele clasice nu au dispărut de pe arena internaţională. Dintre ameninţările militare cu care se confruntă statele am dori să menţionăm: armele de distrugere în masă, conflictele din Orientul Mijlociu, crima organizată, armele nucleare, disputele militare, toate probleme care ne demonstrează că puterea militară continuă să aibă semnificaţie. Cea mai importantă problemă din domeniul militar cu care se confruntă umanitatea la momentul actual este terorismul.

Dimensiunea politică a securităţii vizează atât relaţia dintre stat şi cetăţenii săi, cât şi relaţiile internaţionale ale statului respectiv. Astfel, se poate considera că dimensiunea politică poate fi analizată pe două niveluri: cel intern de bună sau, dimpotrivă, proastă guvernare şi cel extern, raportat la securitatea internaţională şi la dreptul internaţional.

Dimensiunea economică a securităţii este identificată cu accesul la resursele şi infrastructurile de bază necesare pentru asigurarea unui nivel acceptabil de prosperitate şi putere a cetăţeanului şi a statului respectiv, şi are o semnificaţie deosebită deoarece determină în mare măsură şi puterea militară a unui stat. Semnificaţia dimensiunii este cu atât mai importantă dacă avem în vedere literatura marxistă şi neomarxistă, care consideră factorul economic ca fiind principala cauză a conflictelor internaţionale. În perioada contemporană cel mai mare pericol din categoria economică priveşte adâncirea diferenţei dintre bogaţii şi săracii lumii, şi răspândirea sărăciei, ambele cu potenţial de a provoca conflicte.

Din punct de vedere social, securitatea presupune protejarea identităţii colective, a specificului naţional şi a coeziunii naţionale. Printre problemele din domeniul social se înscriu: migraţia, degradarea mediului educaţional şi sărăcia.

Dimensiunea culturală înseamnă prevenirea poluării mediului cultural cu elemente de subcultură sau intruziune culturală. Identitatea, religia, etnia reprezintă cauze destul de frecvente ale conflictelor internaţionale, dar mai ales naţionale, în special în zona Africii. Dacă este să analizăm impactul globalizării asupra culturii unui anumit grup sau stat, nu putem să nu amintim fenomenul de aculturaţie tot mai răspândit la nivel mondial şi în aceeaşi măsură curentul către o omogenizare culturală conform modelului occidental.

Dimensiunea ecologică a devenit în perioada post‑Război Rece una dintre cele mai importante dimensiuni ale securităţii, putându‑se chiar considera că problemele ecologice sunt probabil cele mai complexe atât din cauza efectelor, cât şi din cauza imposibilităţii de a găsi soluţii simple şi individuale pentru rezolvarea unor astfel de probleme. Mai mult decât atât, uneori devine evident faptul că unele probleme ecologice sunt legate în lanţ şi foarte adesea aceste pericole şi probleme nu sunt strict ecologice, ci aflate în strânsă legătură cu celelalte dimensiuni ale securităţii. Probleme ecologice pun în evidenţă cel mai puternic caracterul transnaţional al ameninţărilor şi pericolelor cu care se confruntă umanitatea.

Dintre problemele ecologice cele mai grave care ameninţă securitatea la nivel mondial amintim: poluarea, încălzirea climei, epuizarea resurselor naturale, distrugerea pădurilor. În ceea ce priveşte Organizaţia Naţiunilor Unite, forumul tuturor statelor, este semnificativ a analiza pericolele la adresa securităţii identificate de către aceasta în documentele oficiale. Astfel, în Raportul ONU intitulat „O lume mai sigură: responsabilitatea noastră comună” sunt enumerate următoarele ameninţări la adresa securităţii internaţionale: terorismul internaţional; proliferarea armelor de distrugere în masă; conflictele interetnice şi interreligioase; reţelele crimei organizate; problemele privind mediul; adâncirea periculoasă a decalajelor de dezvoltare dintre Nord şi Sud[8]. Nu putem să nu amintim şi conceptul de securitate individuală, dezvoltat în perioada post‑Război Rece. Dacă în perioada clasică a securităţii accentul se punea pe stat ca actor care trebuie să ofere, dar şi să beneficieze de securitate, în analiza contemporană accentul se mută tot mai mult pe individ ca beneficiar principal al securităţii şi ca punct de referinţă.

Globalizarea practic a crescut semnificaţia indivizilor ca obiecte ale securităţii. Conceptul a apărut prima dată în raportul din 1994 al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare[9], unde se propunea o schimbare de accent de la securitatea nucleară la securitatea umană, care poate fi definită drept siguranţa fizică şi psihică a persoanelor, bunăstarea lor economică şi socială, respectul demnităţii şi al valorilor lor, prin protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Raportul Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare subliniază şapte dimensiuni ale securităţii umane: securitatea economică, securitatea hranei, securitatea sănătăţii, securitatea de mediu, securitatea personală, securitatea comunitară şi securitatea politică, şi identifică şase principale ameninţări la adresa securităţii umane: creşterea necontrolată a populaţiei, disparităţi în oportunităţile economice, presiunile migraţiei, degradarea mediului, traficul de droguri şi terorismul internaţional.

În anul 1997, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare a revizuit conceptul de securitate umană, realizând disctincţia dintre sărăcie în venit, care înseamnă un venit sub un dolar american pe zi, şi sărăcia umană, care se referă la probleme precum speranţa de viaţă, alfabetizarea etc. Odată ce s‑au stabilit principalele caracteristici, definiţii şi dimensiuni ale securităţii, pasul următor este de a analiza modul în care teoria relaţiilor internaţionale a înţeles conceptul de securitate.

Pentru a oferi o viziune completă asupra conceptului de securitate, trebuie să prezentăm modul în care principalele teorii ale relaţiilor internaţionale privesc conceptul de securitate. Astfel, vor fi trecute în revistă următoarele teorii ale relaţiilor internaţionale: neorealismul, neoliberalismul, socio‑constructivismul, teoria critică, teoriile feministe şi postmodernismul.

Neorealismul este versiunea revizuită a realismului şi, în ciuda evoluţiilor de pe scena internaţională care se considerau că vor demite realismul ca teorie principală a relaţiilor internaţionale, această abordare continuă să domine acest domeniu.

Realismul continuă să marcheze studiile de securitate în perioada contemporană şi, conform acestei teorii, sfârşitul Războiului Rece nu a determinat o modificare a conceptului de securitate. Kenneth Waltz, principalul exponent al realismului, articulează în lucrarea sa de căpătâi, Teoria Politicii Internaţionale, importanţa structurii sistemului internaţional şi rolul acesteia în determinarea comportamentului statelor şi, implicit, a securităţii acestora.

Sfârşitul Războiului Rece nu a condus la modificarea acestei structuri, care este anarhică, iar lumea este tot una a competiţiei constante între state. Dacă neoliberalii subliniază importanţa organizaţiilor interna­ţionale în limitarea stării de anarhie la nivel internaţional şi implicit a incidenţei războiului, pentru neorealişti cooperarea prin intermediul organizaţiilor internaţionale se află pe loc secund. Războiul este o stare constantă la nivel internaţional, iar cooperarea nu este imposibilă, dar este temporară, deoarece statele sunt mereu preocupate nu de câştigurile absolute, ci de cele relative. Acest lucru înseamnă că statele vor alege să nu coopereze atunci când există posibilitatea ca un alt stat să obţină în termeni relativi mai mult, pentru că acest lucru le‑ar putea periclita securitatea.

Aşa cum observă şi John Baylis[10], există o diferenţă în ceea ce priveşte importanţa organizaţiilor internaţionale şi a cooperării între neorealiştii pesimişti, care consideră că motivele pentru care cooperarea este dificilă sunt riscul de a fi înşelat şi preocuparea pentru câştiguri relative, şi neorealiştii optimişti, în opinia cărora cooperarea nu doar că este posibilă, ci ar putea avea un rol important în menţinerea securităţii unui stat.

Mai mult decât atât, pesimiştii nu consideră că organizaţiile internaţionale ar avea vreun rol în prevenirea războaielor din moment ce sunt creaţii ale statelor, în timp ce optimiştii consideră că prin cooperarea internaţională se poate crea şi menţine securitatea internaţională. În ceea ce priveşte influenţa pe care globalizarea ar putea să o aibă asupra statelor, realiştii consideră că acestea continuă să fie cei mai importanţi actori, statele fiind singurele capabile să administreze efectele globalizării, deşi recunosc că într‑o oarecare măsură influenţa statelor a fost minimalizată de mişcările transnaţionale.

Neorealiştii sunt cel mai adesea criticaţi pentru faptul că nu definesc securitatea şi nu pot să explice rolul actorilor nonstatali în asigurarea securităţii. În timp ce neorealismul se concentrează pe problemele de securitate şi război, neoliberalismul analizează chestiuni precum cooperarea, relaţiile economice dintre state şi politica internaţională. Instituţiile au un rol mai important în opinia neoliberalilor în asigurarea securităţii internaţionale în comparaţie cu neorealiştii şi, pentru neoliberali, instituţiile pot fi reprezentate atât de aranjamente formale, cât şi de cele informale dintre state. Neoliberalii consideră că statele au interese comune şi astfel pot coopera, importante pentru state fiind câştigurile absolute şi nu cele relative în contrast cu viziunea neorealistă. Potrivit neoliberalilor, instituţiile interna­ţionale oferă avantaje precum furnizarea de informaţii, reducerea costurilor de tranzacţie, angajamente credibile. Acestea nu pot limita războaiele, dar pot contribui la creşterea cooperării între state. Socio‑constructivismul ca teorie a relaţiilor internaţionale se bazează pe două asumpţii principale: mediul în care operează statele este unul atât social, cât şi material, şi acest lucru poate oferi statelor o înţelegere privind interesele lor. Teoreticienii socio‑constructivişti consideră că structura este produsul relaţiilor sociale dintre state şi pun un accent deosebit pe structura cunoaşterii împărtăşite. Astfel, dacă ne schimbăm modul în care privim relaţiile interna­ţionale, putem să determinăm o modificare esenţială a modului în care arată securitatea internaţională. Cu alte cuvinte, securitatea poate fi construită, statele îşi pot modifica percepţia privind ameninţările prin evoluţii în mediul în care operează şi prin practici modificate.

Tot în acest context al socio‑constructivismului, nu putem să nu avem în vedere viziunea reprezentanţilor Şcolii de la Copenhaga privind securitatea. Şcoala de la Copenhaga îşi are originile în lucrarea teoreticianului relaţiilor internaţionale Barry Buzan, Popoarele, Statele şi Frica: Problema Securităţii Naţionale în Relaţiile Internaţionale, publicată pentru prima dată în anul 1983. Şcoala de la Copenhaga pune un accent deosebit pe aspectele sociale ale securităţii şi pe identitatea independentă şi integritatea func­ţională a statelor. Această şcoală de gândire consideră diferenţa dintre stat şi securitate ca fiind un punct de început pentru restructurarea studiilor de securitate, astfel încât să se accepte dualitatea termenului de securitate: o combinaţie a securităţii statului, preocupată de suveranitate, şi a securităţii societale, preocupată de identitate.

De asemenea, în opinia reprezentanţilor acestei abordări teoretice, rolul statului în asigurarea securităţii va descreşte, în timp ce cooperarea internaţională este benefică deoarece securităţile naţionale sunt interdependente, şi prin cooperare se ajunge la anarhie matură ca structură a sistemului internaţional. Studiile de securitate critice îşi concentrează atenţia asupra modului în care relaţiile şi instituţiile existente au apărut şi ce s‑ar putea face pentru a le schimba.

Potrivit acestei abordări a relaţiilor internaţionale, ar trebuie să se realizeze o trecere de la centrul de analiză stat la centrul de analiză individ, deoarece statele sunt adeseori nu o soluţie la problemă, ci parte a acestei probleme. De asemenea, se consideră din perspectiva acestei teorii că securitatea poate fi cel mai bine asigurată prin emancipare, înţeleasă ca libertate a indivizilor şi a grupurilor de constrângerile de toate tipurile. În ciuda faptului că există patru tipuri de teorii feministe ale relaţiilor internaţionale, afirmaţia lor comună ar putea fi rezumată ca fiind aceasta: relaţiile internaţionale sunt puternic afectate de gen în consecinţele lor, cât şi în formele de identificare şi subiectivităţi pe care le constituie şi totuşi disciplina nu vede faptul că este afectată de gen. Altfel spus, securitatea a fost scrisă şi practicată din punct de vedere „masculin”, dar un punct de vedere „feminin” nu ar face decât să îmbogăţească studiul securităţii şi să facă lumea mai paşnică. Studiile de securitate postmoderniste subliniază rolul identităţii, discursului şi naraţiei în analiza securităţii. Şi, în opinia acestora, nu statul ar trebuie să constituie principalul obiect de referinţă, ci actorii non‑statali, de la indivizi până la grupuri culturale şi etnice, blocuri regionale, organizaţii nonguvernamentale şi inclusiv corporaţii multinaţionale, iar securitatea indivizilor este net superioară în importanţă faţă de cea a statului.

Scopul teoreticienilor care se înscriu în această tradiţie este de a înlocui discursul şi gândirea realistă, deoarece nu poate exista doar o singură realitate, cea realistă, şi introducerea unei noi gândiri bazată pe norme de cooperare, astfel încât lumea să devină mai paşnică.


1.1. Procesul de securitate la nivel global

Realitatea demonstrează că globalizarea este motorul amplificării insecurităţii. În acest context, clasica matrice a securităţii, propusă de specialiştii Institutului Watson pentru Studii Internaţionale, reprezintă, mai degrabă, o matrice a globalizării insecurităţii, întrucât ilustrează modalitatea în care riscurile, pericolele şi ameninţările se propagă de la nivelul individului uman la nivelul global şi viceversa[11].

Majoritatea organizaţiilor criminale transnaţionale au motivaţii economice şi implică diverse forme de contrabandă, piraterie, activităţi financiare ilegale, deşi interesul comunităţii interna­ţionale este concentrat asupra celor cu motivaţii politice, precum grupările teroriste. Ambele forme se pot intersecta în practică, cum ar fi, de exemplu, contrabanda cu armament şi folosirea activităţilor criminale transnaţionale pentru a finanţa operaţii teroriste.

Criminalitatea transnaţională bazată pe o logică economică implică o variată gamă de activităţi: de la traficul ilegal cu armament, droguri şi substanţe radioactive până la comerţul cu oameni (imigranţi, prostituate, copii, organe etc.). Asemenea fluxuri transfrontaliere pun la încercare capacitatea statelor şi a actorilor internaţionali de a evalua şi gestiona activităţile economice din lume. Din împletirea criminalităţii transnaţionale cu terorismul rezultă o ameninţare deosebit de importantă la adresa securităţii: armele de distrugere în masă. Potenţialitatea unui atac din partea unui grup criminal transnaţional care posedă astfel de armament creşte odată cu sporirea permeabilităţii graniţelor şi cu dezvoltarea tehnologiei specifice. În acelaşi context, cyber‑terorismul reprezintă un risc ce preocupă comunitatea internaţională, în condiţiile în care grupările teroriste îşi pot centra acţiunile asupra sistemelor în reţea ale țărilor şi organizaţiilor internaţionale.

Proliferarea armelor de distrugere în masă a devenit una dintre cele mai importante şi, în aceeaşi măsură, dramatice caracteristici ale noului mediu de securitate. Armele chimice, bacteriologice, radiologice şi nucleare reprezintă o ameninţare de maximă importanţă la adresa păcii şi stabilităţii internaţionale, un pericol de primă mărime pentru chiar existenţa vieţii. În ansamblul sistemelor de distrugere în masă, armamentul nuclear îşi păstrează pe mai departe poziţia de primă mărime, constituind instrumentul capabil să realizeze cea mai rapidă, masivă şi radicală anihilare a resurselor umane şi materiale.

Mutaţiile intervenite la nivelul înaltei tehnologii contemporane au extins an de an atât puterea distructivă a încărcăturilor nucleare, cât şi capacitatea operaţională a vectorilor, cu precădere a sistemului de rachete. Informatizarea accentuată a domeniului militar a contribuit la creşterea considerabilă a preciziei şi la diversificarea procedeelor de ofensivă şi de apărare. Trebuie adăugat şi faptul că, în contextul schimbărilor provocate de globalizare, o serie de state şi regimuri dictatoriale şi‑au fixat drept obiectiv prioritar crearea unei puteri nucleare capabile să contracareze tendinţele şi încercările marilor actori de a le modifica, prin mijloace violente sau presiune economico‑diplomatică, statutul lor internaţional.

Globalizarea insecurităţii este accentuată şi de existenţa statelor eşua­te („failed states”). Sărăcia, lipsa stabilităţii economice şi incapacitatea de a furniza bunăstare socială şi securitate în acest tip de state pot crea condiţii favorabile revoltelor şi mişcărilor transnaţionale de insurgenţă. Mai mult, statele eşuate pot găzdui grupări şi activităţi teroriste şi reprezintă adesea sursa crizei refugiaţilor, extremismului religios şi politic, degradării mediului şi acţiunii organizaţiilor criminale.

Problema resurselor şi a competiţiei pentru resurse reprezintă un alt aspect important al globalizării insecurităţii. Interdependenţele dintre resurse, pe de o parte, şi dezvoltare, prosperitate, putere, pe de altă parte, au modelat decisiv evoluţia politică a lumii.

Un alt element al matricei insecurităţii este reprezentat de epidemii. Securitatea umană, ca şi societatea globală sunt ameninţate de extinderea relativ rapidă la nivel global a HIV/SIDA, tuberculozei, malariei, antraxului, a sindromului respirator acut sever (SARS) şi a gripei aviare. Situaţia este cu atât mai complexă, cu cât realitatea demonstrează că ţările care înregistrează cele mai mari creşteri demografice sunt cele sărace, fără posibilităţi de dezvoltare a cercetării ştiinţifice şi de implementare a măsurilor necesare pentru eradicarea acestor boli.

Problemele ecologice sunt şi ele strâns legate de globalizarea insecurităţii. Numeroase organizaţii ecologice internaţionale şi agenţii guvernamentale au sesizat că, în ultimul deceniu, au avut loc schimbări semnificative ale climei. În anii ce vor urma, aceste schimbări vor afecta toate aspectele activităţii umane şi, prin urmare, bunăstarea economică şi socială a statelor. Tendinţa actuală de deteriorare a mediului, cel puţin în ţările industrializate, constituie o agresiune împotriva sistemelor ecologice ce distruge capacitatea ecosistemului de a menţine existenţa umană şi nu numai. Chiar dacă dezastrele ecologice şi schimbarea climei au impact asupra mediului de securitate, acest efect nu este distribuit în mod egal între state. Gravitatea unui astfel de eveniment şi capacitatea de a‑i face faţă diferă de la o ţară la alta, ceea ce va provoca pagube economice şi sociale diferite de la un caz la altul. În ultimă instanţă, o astfel de situaţie poate conduce şi la exacerbarea tensiunilor existente între state.

La începutul secolului XXI, organizaţiile internaţionale de securitate au elaborat o serie de documente ce propun strategii de contracarare a globalizării insecurităţii, însă acestea par a rămâne deziderate a căror punere în practică este mult mai dificilă decât simpla lor enunţare. ONU, prin Declaraţia Mileniului (2000) şi raportul O lume mai sigură: responsabilitatea noastră comună (2004), NATO, prin diferitele variante ale Conceptului strategic, Uniunea Europeană, prin Strategia de securitate europeană (2003) şi cerinţele de aderare pentru viitoarele ţări membre, şi OSCE, prin Strategia de abordare a ameninţărilor la adresa securităţii şi stabilităţii secolului XXI (2003), nu fac altceva decât să traseze liniile generale de acţiune pentru combaterea riscurilor, pericolelor şi ameninţărilor la adresa securităţii. Partea cea mai dificilă, adică elaborarea şi implementarea politicilor propriu‑zise, rămâne responsabilitatea statelor naţionale, care, în contextul globalizării, reprezintă şi ele medii de amplificare a insecurităţii.

Caracterul transnaţional al forţelor economice, tehnologiei informaţionale şi migraţiei reduce capacitatea statului de a gestiona problemele politice, economice, sociale şi de orice altă natură apărute în interiorul graniţelor sale. Mai mult, mecanismele administrative ale statului modern sunt transformate rapid în reţele ce interconectează administraţia publică de pretutindeni. Aceasta are implicaţii importante pentru gestionarea politicilor destinate contracarării insecurităţii.

Globalizarea pericolelor şi ameninţărilor şi sporirea caracterului asimetric al acestora au determinat statele să îşi reevalueze strategia de securitate naţională.

Noua dimensiune globală a strategiilor de securitate naţională trebuie să urmărească realizarea a trei scopuri principale[12]:

  1. promovarea unor valori globale, prin integrare şi adaptare paşnică la schimbare, concomitent cu dezvoltarea unor sisteme, instituţii şi norme globale viabile;
  2. protejarea autonomiei individuale, grupale, naţionale şi regionale, bazată pe diversitate şi dreptul la exprimarea liberă a opţiunilor şi reflectată în instituţii naţionale flexibile, susţinute de statul de drept;
  3. îmbunătăţirea şi dezvoltarea instituţiilor şi instrumentelor de securitate prin cooperare, necesare reducerii şi prevenirii conflictelor şi altor ameninţări la adresa securităţii naţionale şi internaţionale.

De asemenea, întrucât conceptul de securitate este structurat pe câteva dimensiuni clasice – economică, politică, militară, socială şi de mediu –, este necesar ca viziunea global a strategiilor de securitate naţională să ia în considerare riscurile la adresa securităţii naţionale determinate de globalizare, pe toate cele cinci dimensiuni. În acest context, identificarea şi implementarea unor politici pentru contracararea la nivel naţional a insecurităţii globalizate devin mult mai dificile. Într‑adevăr, statul modern dispune de instrumentele politice, sociale şi economice necesare, însă, fără sprijinul internaţional, eficacitatea acestora poate fi pusă sub semnul întrebării.

1.2. Securitatea asupra spațiului Uniunii Europene
În contextul global al mediului de securitate, Uniunea Europeană este un actor regional care urmărește asigurarea securității economice a statelor membre și protejarea securității cetățenilor săi, însă crizele și provocările cu care se confruntă în prezent i‑au slăbit capacitatea de a furniza securitate, stabilitate și prosperitate. Configurarea mediului european de securitate după 1990 a fost influențată atât de evenimentele majore care au avut loc la nivel european și internațional, cât și de efectele globalizării asupra securității.

Sfârșitul Războiului Rece a determinat conturarea unei noi arhitecturi globale de securitate în concordanță cu era multipolară și interdependentă care înlocuia bipolaritatea. Căderea comunismului a făcut posibilă reconfigurarea Europei, care până atunci reprezentase „frontul principal al Războiului Rece”. La nivel internațional, în domeniul securității s‑a produs o schimbare de paradigmă: teoriile rea­liste care asigurau în mare măsură stabilitatea și securitatea în cadrul relațiilor internaționale și‑au pierdut relevanța, făcând loc teoriei păcii democratice, a instituționalismului neoliberal care punea accent pe cooperarea internațională dintre instituții precum UE, NATO sau ONU[13].

Odată cu conturarea unei noi ordini mondiale, au apărut nevoi noi de securitate și apărare, noi actori cu interese și valori diferite, un nou context regional european, dar și noi provocări de securitate care au impulsionat statele europene să regândească necesitatea asigurării securității proprii în cadrul mai larg al securității europene.

Desființarea Tratatului de la Varșovia, care contribuise la menținerea echilibrului de putere în realizarea securității, a determinat reconstruirea securității europene în concordanță cu noile realități ale unei noi ordini globale post‑bipolare. NATO a rămas singura organizație de securitate care urma să protejeze construcția europeană, al cărei garant fusese (în special SUA) și înainte de 1990.

După dizolvarea blocului comunist, UE a înregistrat o evoluție economică datorată economiei de piață, extinzându‑și zona de prosperitate, iar fostele state comuniste au fost atrase să aderare la UE. În scurt timp, securitatea a devenit un obiectiv politic specific la concurență cu alte obiective în cadrul UE. Domeniul securității UE a fost reglementat prin Tratatul de la Maastricht (1993) în cadrul Politicii Externe și de Securitate Comună (PESC), o politică interguvernamentală bazată pe interesele național‑statale ale statelor membre și în cadrul altui pilon, Justiție și Afaceri Interne (JAI), tot un domeniu interguvernamental menit a proteja cetățenii și spațiul intern european. Ulterior, aceste două politici au fost incluse și dezvoltate în cadrul Tratatului de la Lisabona (2009)[14].

Procesul globalizării a avut, de asemenea, implicaţii majore asupra securităţii europene, influenţând apariţia a numeroase riscuri de securitate. Procesul de globalizare – un proces complex, de natură economică şi financiară, dar cu o multitudine de implicaţii sociale, culturale, strategice, militare şi politico‑juridice – a cunoscut o accelerare vizibilă începând cu ultimele decenii ale secolului XX şi a avut un impact semnificativ asupra evoluţiei societăţii umane.

Globalizarea este un proces ambivalent care generează atât efecte benefice și oportunități în materie de dezvoltare economică, prosperitate și securitate, cât și numeroase efecte nedorite, sub forma riscurilor și amenințărilor de securitate (nonmilitară) care la rândul lor tind să se extindă. Astfel de riscuri și amenințări derivă tocmai din particularitățile, identitățile și specificitățile regionale și sunt elemente de care trebuie să ținem seama în analiza mediului de securitate european. În cadrul sistemului internațional, globalizarea multiplică numărul, frecvența și intensitatea riscurilor de securitate nonmilitară. Iar efectele globalizării se fac simțite pretutindeni, manifestându‑se atât în cele mai mărunte activități zilnice ale oamenilor, cât și la nivel macrosocial și macroeconomic.

O serie de mișcări naționaliste și conflicte separatiste s‑au manifestat (unele mai persistă și astăzi) și în interiorul unor state membre ale Uniunii, precum Spania, Italia, Belgia, Franța, Irlanda de Nord sau Scoția. Acestea pot genera crize în spațiul UE.

Cel mai vechi conflictul este cel irlandez, de natură religioasă (între catolici și protestanți), apărut pe fondul disputei teritoriale dintre Marea Britanie și Irlanda asupra nordului Irlandei, care a durat 30 de ani și s‑a încheiat în 1998, odată cu semnarea acordului de pace de la Belfast și cu decizia Armatei Republicane Irlandeze (IRA), din 2001, de retragere a trupelor britanice din Irlanda de Nord. Pe teritoriul Spaniei există două regiuni care vor autonomie. Este vorba despre Țara Bascilor, în care se manifestă o minoritate naționalistă, reunită în organizația bască ETA, care militează pentru obținerea independenței și separarea de Madrid. Momentan, conflictul basc se află într‑o perioadă de tranziție între sfârșitul unui ciclu de confruntări și începutul unui ciclu de rezolvare. Cealaltă regiune, Catalonia, o regiune foarte bogată, dorește independența în principal din rațiuni economice[15]. Tendințe separatiste de ordin economic și cultural‑istoric există și în interiorul Italiei, în Tirolul de Sud, unde cetățenii cer separarea de Roma; precum și în nordul Italiei, unde partidul Liga Nordului a cerut încă din anii ’90 o separare deplină a regiunii Padania. De asemenea, în Belgia s‑a manifestat separatismul flamand. Potențiale conflicte există și în regiunile Corsica și Noua Caledonie aparținând Franței, aceasta din urmă așteptând referendumul local privind independența sau menținerea sa în cadrul republicii franceze, prevăzut a se desfășura între 2014 și 2018. Și Scoția a dorit să devină independentă față de Marea Britanie, riscând astfel și ieșirea din UE, însă la referendumul din anul 2014 scoțienii au votat rămânerea în cadrul Regatului Unit.

Securitatea UE are două dimensiuni: internă și externă. Pe de o parte, UE trebuie să asigure securitatea în interiorul granițelor sale și ne referim la asigurarea securității societăților, implicit a securității individuale a cetățenilor (personală, socială, economică, identitară, culturală). Pe de altă parte parte, UE trebuie să‑și asigure securitatea externă, la granițele sale, prin mijloace civile, printr‑o cooperare comună a statelor membre.

Responsabilitatea principală pentru asigurarea securității și stabilității interne revine statelor membre. Dar pentru că amenințările la adresa societăților și a cetățenilor europeni sunt din ce în ce mai variate și au un caracter transfrontalier, depășind frontierele UE și chiar regiunile învecinate, statele membre nu mai pot reuși pe deplin acest lucru pe cont propriu. Astfel, combaterea amenințărilor devine o responsabilitate europeană comună.


2. Globalizarea și securitatea umană

Putem identifica o serie întreagă de aspecte fundamentale pentru înţelegerea globalizării încă din secolul XIX (sau chiar mai devreme), totuşi ultima parte a secolului XX este emblematică pentru acest proces prin: extinderea (fără precedent) a comerţului liber, prezenţa tot mai consistentă pe scena relaţiilor internaţionale a corporaţiilor transnaţionale, precum şi creşterea mobilităţii capitalului şi a forţei de muncă, reflectate în standardizarea modelelor de dezvoltare. Toate acestea au generat condiţiile necesare pentru constituirea unei economii globale înţeleasă ca „o economie cu capacitatea de a funcţiona în timp real la nivel planetar”[16].

Sfârşitul Războiului Rece aduce în prim‑plan şi suprapune peste discursul globalizării discursul cu privire la dezvoltare (umană), odată cu publicarea de către UNDP, în 1990, a primului Raport al dezvoltării umane, ca o încercare de „a lărgi opţiunile şi capabilităţile indivizilor”[17]. În acest context, deschis de discuţiile despre dezvoltarea umană pe fondul implicaţiilor globalizării, este introdus, la mijlocul anilor 1990, conceptul de securitate umană.

Raportul dezvoltării umane al UNDP din 1995 și din 1996 statua că „punctul real de plecare al strategiilor de dezvoltare umană este de a aborda fiecare aspect din cadrul modelelor tradiţionale de creştere economică din perspectiva individului”, deoarece „demersul centrat pe individ de formulare şi evaluare a politicii este contribuţia conceptuală esenţială a dezvoltării umane la definirea securităţii umane”. Aşadar, procesul de globalizare, al cărui început îl identificăm cu sfârşitul Războiului Rece, creează condiţiile şi necesitatea definirii dezvoltării şi securităţii umane, atribuind prioritate normativă impactului pe care diversele politici îl au asupra individului.

Viziunea tradiţională de înţelegere a spaţiului internaţional miza pe stat ca unică variabilă explicativă şi, pe cale de consecinţă, plasa responsabilitatea protejării securităţii individuale în sarcina statului. De pe aceste poziţii se afirmă că sistemul internaţional este unul anarhic şi acesta determină implicaţii majore în comportamentul statelor. Niciodată nu se poate garanta comportamentul „pacifist” al statelor şi, de asemenea, nu se poate exclude niciodată posibilitatea recurgerii la ameninţarea cu forţa. „Istoria relaţiilor internaţionale arată clar faptul că statele pot fi şi, de multe ori, chiar sunt ostile unele faţă de altele, că pot recurge la forţă şi la ameninţarea cu forţa, din diverse motive. Niciun stat nu poate fi absolut sigur că alt stat sau alte state nu vor folosi forţa şi de aceea refuză să‑şi limiteze libertatea de acţiune”.[18] De aceea, statele trebuie să facă tot ceea ce ţine de ele pentru a‑şi urmări scopurile şi pentru a‑şi asigura securitatea. Recursul la forţă, la folosirea ameninţării cu forţa (militară) este doar în mică măsură o realitate care mai poate îngloba întreaga agendă de securitate la nivel naţional. Locul ameninţării „brutale” cu folosirea forţei este astăzi luat de noi modalităţi cu mult mai fine, mai rafinate şi mai puţin costisitoare, a căror rază de cuprindere vizează sectoarele economic, politic, social sau de mediu. Stefano Guzzini, în Realism şi relaţii internaţionale[19], întrevede această perspectivă încă la nivelul abordării realiste.

Astfel, referindu‑se la politica destinderii propusă de Kissinger, Guzzini subliniază constituirea unui nou tip de balanţă a puterii, o balanţă multidimensională care evită jocul de sumă zero, conform căruia pierderea militară a unei părţi devine câştigul celeilalte. Conexarea intereselor pe fondul politicii de destindere a lui Kissinger implică apariţia interdependenţelor şi astfel putem aduce în discuţie măcar două balanţe ale puterii: cea militară şi cea economică. Rezultatul unei astfel de interpretări a relaţiilor interna­ţionale face ca discuţia să părăsească binomul pierdere‑câştig (suma zero) şi să se plaseze în interiorul unei argumentări având drept concept fundamental compensarea. Ameninţarea militară poate fi compensată prin intermediul componentei economice, iar aceasta din urmă devine de o importanţă majoră pe agenda securităţii. Concepută în cheie tradiţională, politica destinderii, a conexării şi‑a arătat limitele, însă a subliniat multiplicarea naturii ameninţărilor şi a modalităţilor de a le gestiona. Astfel, securitatea trebuie să părăsească cadrul îngust al determinaţiilor strict militare.

Având drept suport procesul de globalizare, devine o evidenţă faptul că asigurarea securităţii nu mai este o chestiune pur militară.

Infrastructura, care constituie pilonul de rezistenţă al transformării globale marcate de sfârşitul Războiului Rece, este reprezentată de revoluţia tehnologică al cărei efect s‑a reflectat în reducerea costurilor de transport, de comunicare, precum şi în reducerea costurilor informaţiilor. Aceste elemente, cumulate, se reflectă în creşterea fără precedent a productivităţii, în expansiunea economică şi în creşterea comerţului internaţional. Dar globalizarea economică este doar un aspect (poate cel mai vizibil şi evident) care, pentru a nu sărăci nepermis de mult conţinutul procesului, trebuie completat cu alte dimensiuni, cum sunt cele sociale, politice sau culturale. Într‑un atare context se produce şi „globalizarea valorilor”, ca o modalitate de generalizare a principiilor etice reflectate în declaraţiile asupra drepturilor omului. Una dintre formulele cele mai cuprinzătoare ale unui astfel de demers este înglobată în Declaraţia Mileniului (document fundamental şi pentru definirea dezvoltării), care poate fi structurată pe două dimensiuni centrale: în primul rând, drepturi civile şi politice, în virtutea cărora indivizii sunt autonomi în raport cu puterea statului şi sunt îndretăţiţi să participe la procesul de luare a deciziilor şi, în al doilea rând, drepturi economice, sociale şi culturale, care reflectă valorile egalităţii economice şi sociale, ale solidarităţii şi non‑discriminării. Prin urmare, globalizarea, ca termen care interpretează şi explică aspecte care ţin de complexitatea şi evoluţia extrem de rapidă a lumii contemporane, trebuie înţeleasă ca un proces de integrare nu doar a economiilor, ci şi a culturii şi guvernanţei.

Dintr‑o perspectivă similară şi făcând apel la acelaşi document – Declaraţia Mileniului – dezvoltarea nu mai poate fi gândită doar ca efectul globalizării economice (înţeles în termenii profitului), ci trebuie subsumată unui set de valori fundamentale, „esenţiale pentru relaţiile internaţionale ale secolului XXI”, anume: libertatea, egalitatea, solidaritatea, toleranţa, respectul pentru mediu şi responsabilitatea. Astfel, dezvoltarea, ca şi globalizarea, este un concept multidimensional, care se traduce prin schimbări tehnologice, sociale, economice şi politice menite a îmbunătăţi existenţa umană cotidiană, ceea ce înseamnă că dezvoltarea trebuie înţeleasă ca un proces de transformare pozitivă a unei societăţi.


Concluzii

Construcția europeană are la bază valorile respectării demnității umane, democrației, egalității și statului de drept, și încearcă să asigure cetățenilor săi, potrivit Tratatului de la Amsterdam (1999), un „spațiu de libertate, securitate, justiție”, deviză preluată și de Tratatul de la Lisabona. Uniunea Europeană înseamnă în primul rând o uniune economică a cărei esență este Piața Unică, fundamentată pe asigurarea celor patru libertăți de circulație (a persoanelor, a serviciilor, a bunurilor și a capitalurilor). Securitatea în UE se asigură cu respectarea drepturilor fundamentale. Un obiectiv esențial al UE este de a‑și proteja cetățenii de pe întreg teritoriul de o serie de provocări transnaționale precum: terorismul, imigrația ilegală, criminalitatea internațională, care le pot afecta securitatea personală și socială.

Pe măsură ce Uniunea s‑a extins, s‑a pus problema asigurării securității într‑un spațiu lărgit. Extinderea a adus ca beneficii Uniunii mărirea spațiului comunitar și înmulțirea populației, însă nu a sporit securitatea, ci, dimpotrivă, a facilitat îngustarea conceptului de securitate la nivelul statelor membre, deoarece, în urma procesului de extindere, granițele Uniunii au ajuns mai aproape de zone vulnerabile precum Balcanii de Vest, Transnistria, Cecenia sau Caucazul de Sud, regiuni din care puteau importa noi riscuri de securitate (criminalitate transfrontalieră) și care puteau amenința stabilitatea și securitatea UE. Extinderile din 2004 și 2007 au adus în dezbatere atât problema frontierelor externe ale Uniunii, cât și sensul, durabilitatea și sustenabilitatea proiectului european. Liderii europeni au devenit preocupați de conținutul conceptului de frontieră europeană, mecanismul de asigurare a securității UE, capacitatea instituțiilor supranaționale cu privire la securitatea externă a Uniunii, dar și relațiile specifice dintre țările membre cu privire la libera circulație a persoanelor.

Trăgând o concluzie asupra mediului de securitate european, putem spune că în perioada Războiului Rece amenințările la adresa securității și stabilității europene erau externe și militare, putând proveni dintr‑o posibilă confruntare între cele două blocuri de putere (comunist și occidental), iar după desființarea sistemului bipolar de putere și a apariției efectelor induse de fenomenul globalizării, au apărut și amenințări interne și nonmilitare la adresa securității spațiului UE.

În prezent, UE se confruntă cu o serie de riscuri, ameninţări şi provocări de securitate precum globalizarea, migraţia, terorismul, crima organizată, traficul de arme şi droguri, proliferarea armelor de distrugere în masă, alături de conflictele regionale de la graniţele Uniunii, potenţialele conflicte interetnice şi interreligioase din interiorul spaţiului european, dezastrele naturale, epuizarea resurselor energetice, încălzirea climei etc. – care nu sunt noi, doar că o parte dintre acestea au căpătat unele particularități din cauza intensificării anumitor fenomene.

drd. Aurelian Vasile Chira
Prof. univ. dr. George Țical

Bibliografie

Bari Ion (2001), Globalizare şi probleme globale, Ed. Economică, București.
Bauman Z. (2002), Globalizarea şi efectele ei sociale, Editura Antet, București.
Bădescu Ilie, Mihăilescu Ioan (2011), Geopolitica, integrare şi globalizare, Ed. Mica Valahie, București.
Beck. U (2003), Ce este globalizarea?, Editura Trei, București.
Bran Florina (coordonator), Gheorghe Manea, Ildiko Ioan, Carmen Valentina Rădulescu (2012), Globalizarea – manifestări şi reacţii, Ed. Economică, București.
Buzan Barry (2011), Securitatea. Un nou cadru de analiză, Ed. CA Publishing, Cluj Napoca.
Buzan, B., O. Wæver, Jaap de Wilde (2011), Securitatea: Un nou cadru de analiză, CA Publishing, Cluj Napoca.
Cincă Sanda (2016), Implicaţiile crizelor şi provocărilor de securitate asupra spaţiului Uniunii Europene, Revista Științe Politice și Relații Internaționale, București.
Joseph E. Stiglitz (2005), Globalizarea. Speranţe şi deziluzii, Editura Economică, București.
Negrea Alina‑Petronela, Globalizarea şi dilema identitară, Economie teoretică şi aplicată Volumul XIX (2012), No. 9(574).
Popa, Vasile (2005), Implicaţiile globalizării asupra securităţii naţionale, Ed. UNAp, Bucureşti.
Sarcinschi Alexandra (2006), Globalizarea insecurităţii. Factori şi modalităţi de contracarare, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti.
Stănescu Vasile (2005), Stiinţa globalizării, Ed. All Beck, București.
Stiglitz Joseph (2008), Mecanismele globalizării, Ed. Polirom, Iași.
Frunzeti Teodor (2007), Globalizarea securităţii, Editura Militară, Bucureşti.

Note:
[1] Bidu, Ioan; Troncotă Cristian, (2005) Coordonate de securitate, Editura ANI, Bucureşti, p. 9.
[2] Wolfers, Arnold, „National Security” as an Ambiguous Symbol in Political Science Quarterly, Vol. 67, Nr. 4, 1952, pp. 481‑502.
[3] Buţă, Viorel; Emil ION; Mihai Stefan DINU (coord.), Religie şi securitate în Europa secolului XXI ‑ Glosar de termeni, Editura Universităţii de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2007.
[4] Ungureanu, Radu‑Sebastian, Conceptul de securitate in Manual de relaţii internaţionale, Editura Polirom, Bucureşti, 2006, pp. 176‑186.
[5] Kolodziej, Edward, Securitatea şi Relaţiile Internaţionale, Bucureşti, Editura Polirom, 2007.
[6]  Giddens, Anthony, Consecinţele modernităţii, Editura Univers, Bucureşti, 2000.
[7] Hobden, Stephen; Richard Wyn Jones, Marxist theories of international relations, in The Globalization of World Politics, ed. by John BAYLIS and Steven SMITH, third edition, Oxford Universiy Press, New York, 2005, pp. 225-250.
[8] Organizaţia Naţiunilor Unite, O lume mai sigură: responsabilitatea noastră comună. Raport al Grupului de Lucru la nivel înalt al Secretarului General privind Ameninţările, Provocările şi Schimbarea. New York, 2004.
[9] Organizaţia Naţiunilor Unite, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Human Development Report 1994. New York, 1994.
[10] Baylis, John, International and global security in the post‑cold war era in The Globalization of World Politics, ed. third edition, Oxford Universiy Press, New York, 2005, pp 297‑324.
[11] Alexandra Sarcinschi, (2006) Globalizarea insecurităţii. Factori şi modalităţi de contracarare, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, p. 27‑28, 29 Popa, Vasile, (2005) Implicaţiile globalizării asupra securităţii naţionale, Ed. UNAp, Bucureşti, p.14.
[12] Mureşan, Mircea, Dimensiuni ale strategiei de securitate naţională, în volumul Sesiunii de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională „Provocări la adresa securităţii şi strategiei la începutul secolului XXI”, Ed. UNAp, Bucureşti, aprilie 2005.
[13] Cincă Sanda (2016) Implicaţiile crizelor şi provocărilor de securitate asupra spaţiului Uniunii Europene, Revista Științe Politice și Relații Internaționale, București p 23‑39.
[14] A se vedea Buzan Barry, (2011), Securitatea. Un nou cadru de analiză, Ed. CA Publishing, Cluj Napoca, Buzan B. (2000) Popoarele, statele şi teama. O agendă pentru studii de securitate internaţională în epoca de după Războiul Rece, ediția a II‑a, Ed. Cartier, Chișinău.
[15] Sarcinischi A, Dinu M (2015) Crize şi instabilitate în Europa, UNAp, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, p. 4.
[16] Manuel Castells (2000), The Rise of the Network Society Oxford: Blackwell Publishers, p. 101.
[17] UNDP (1990) Human Development Report 1990 Oxford: Oxford University Press, p. 10.
[18] Terry Terrif, Stuart Croft, Lucy James, Patrich M. Morgan, (1999) Security Studies Today , Cambridge: Polity Press, p. 36.
[19] Stefano Guzzini (2000), Realism şi relaţii internaţionale, Ed. Institutul European, Iaşi.

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*