Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Europa şi spectrul secesionismului » Sebastian Simion: Integrare și fragmentare în Uniunea Europeană: mișcările secesioniste

Sebastian Simion: Integrare și fragmentare în Uniunea Europeană: mișcările secesioniste

Actualmente, la nivelul Uniunii Europene, propensiunea către o mai pronunţată autonomie regională în diverse state, tendința mai mult sau mai puțin generalizată către restrângerea atributelor guvernelor centrale sunt părți ale unui proces în desfășurare – societatea, hiper‑pluralistă, dorește o dispersare a puterii pe arii extinse, corespuzător cu creșterea scepticismului privitor la puterea statului centralizat. Deconstrucția statului modern se desfășoară cu rapiditate – statul este mai puțin dominator, au căpătat mult mai multă importanță interesele regionale, interesele grupurilor particulare, emoțiile opiniei publice. Astăzi, dincolo de proiectul integrativ reprezentat de Uniunea Europeană, solul fertil al mişcărilor secesioniste este departe de a se fi stabilizat (comparativ cu perioadele anterioare) şi nu vorbim doar de statele foste socialiste, cu decalaje mari de dezvoltare și mozaicate etnic[1], ci şi de acele state care au fondat proiectul Europei Unite. Catalonia, Scoţia, Faroe, Bretania, Ţara Galilor, Irlanda de Nord, Corsica, Ţara Bascilor, Valonia, Flandra, Lombardia şi Veneto, Bavaria, Tirolul de Sud, Corsica, Sicilia, Bornholm, dar şi Istria, Ţinutul Secuilor, Silezia Inferioară, Silezia cehă ori Moravia compun parte puzzle‑ul european al zonelor cu potenţial secesionist, însumând aproximativ 15% din populaţia Uniunii Europene (UE 28, UK inclusă). Altfel, este de reținut că Europa este compusă din 250 de regiuni cu profil identitar distinct, de unde și cele aproximativ 100 de mișcări mai mult sau mai puțin pro‑secesioniste existente în acest moment.

Despre 2017 s‑a spus că va fi „anul secesionismului”, însă momentul catalan – transpus în acest moment, spre soluționare, în Curtea Supremă a Spaniei – nu a declanșat eventuala cascadă a autonomismelor prognozată de observatorii fenomenului. Este adevărat, votul britanicilor în favoarea părăsirii Uniunii Europene poate fi considerat dacă nu cel mai important, atunci printre cele mai importante evenimente politice ale secolului al XXI‑lea, sugerând, cel puțin în contextul fierbinte al evenimentului, că şi alte naţiuni ar putea proceda similar. Nu este o noutate că naţiunile Uniunii Europene sunt expuse secesionismului, că partidele ori mişcările politice pregătite întru agitarea electoratului în favoarea autonomismului, independentismului şi fragmentării nu i‑au lipsit Europei nici în deceniile anterioare. În ediţia din 2017 a atlasului Transforming World Merrill Lynch a focalizat cu remarcabilă acurateţe expansiunea acestor mişcări pe vechiul continent.

Integrarea a făcut secesionismul mult mai atractiv decât în urmă cu 3‑4 decenii, Europa anului 2017 numărând, după cum s‑a menționat mai sus, în jurul a 100 de grupări secesioniste active, diferite în ceea ce priveşte sprijinul popular şi capacitatea de polarizare electorală (epicentrul anilor recenţi fiind reprezentat de Scoţia şi Catalonia). Chiar dacă planurile independentiste ale scoţienilor şi catalanilor au fost – cel puţin pentru un timp – incapacitate de obstacolele legale şi politice, spectrul secesionismului va persista și în anii următori. Între mișcările active pot fi menționate, fără a epuiza nici pe departe inventarul lor: mișcarea catalană, al cărui referendum de declarare a independenței a determinat dizolvarea parlamentului și suspendarea autonomiei de către guvernul central madrilen, mișcarea bască (ETA în principal), deşi a renunțat la acțiunile armate din anul 2011, nu însă și la idealul separării de Spania, chiar dacă partide mai moderate, precum PNV, par a reclama îndeosebi mai multă autonomie (în vreme de la stânga spectrului politic coaliția EH Bildu s‑a impus ca a doua forță politică a regiunii, cu un mesaj independist, de asemenea); mișcările corsicane (centrate în jurul Adunării Corsicane FEMU, care exercită presiuni constante asupra guvernului francez și a Frontului de eliberare națională a Corsicii, organizație veterană înființată în 1976, demilitarizată în 2014, însă nu mai puțin lipsită de relevanță în prezent); Liga Nordului în Italia (fermentul mișcării euro‑sceptice și anti‑migrație în Peninsulă), care își dorește o autonomie absolută financiară, dezideratul maxim fiind separarea și independența Padaniei, nume inventat pentru a denumi zona septentrională italiană; în Belgia alianța națională flamandă (Noua Alianță Flamandă), care nu a renunțat la crerea unei republici flamande. În spațiul britanic: Partidul Național Scoțian, principalul partid politic al Scoției, a provocat un referendum pe tema independenței care a determinat cabinetul Cameron să acorde privilegii sporite guvernului scoțian; și printre englezi există mișcări gen English Democrats, militantă pentru independența absolută a Angliei, chiar dacă mișcarea în sine pare mai curând din zona anecdoticului; mișcarea galezilor Playd Cymru (Țara Galilor) de stânga, înființată în 1926, și‑a direcționat mesajul mai puțin poate spre separatism și mai mult spre larga promovare a limbii și culturii galeze. În zona nordică, Danemarca se confruntă în special cu mișcarea faroezilor (Tjóðveldi), în condițiile în care Insulele au propriul lor guvern și, cu excepția politicii de apărare comune, sunt practic ca și independente. În Franța, pe lângă mișcările corsicane, în Alsacia Mișcarea Unser Land (Țara Noastră) se situează în continuitatea unei tradiții a partidelor și mișcărilor autonomiste alsaciene, existente încă din deceniul al 4‑lea al secolului trecut. Admiratoare a mișcărilor basce și catalane prin vocea purtătorului său de cuvânt Jean‑Georges Trouillet, Unser Land și‑a declarat dorința de a obține mai multă putere pentru poporul alsacian, refuzând monocentralismul și monolingvismul, înscriindu‑se în Alianța Liberă Europeană, care în PE grupează regionaliștii alături de ecologiști. Mișcarea Alsace d’Abord a avut momentele sale de expansiune începând cu anii 2000, obținând mandate la alegerile regionale, înglobând vechi cadre politice ale Frontului Național și schimbând mesajul pro‑bilingvism într‑unul anti‑islamizare. În fruntea mișcării a fost aleasă o fostă militantă eco, Andrée Munchenbach, care s‑a declarat ca fiind în primul rând nu promotoarea unei viziuni etno‑centrice, cât a unei ”eliberări” de sub opresiunea centralistă pariziană și a luptei împotriva corupției. În probleme ținând de drepturile sociale (repausul duminical) s‑a raliat sindicatelor CGT, CFTC și FO, militând pentru mai multă libertate în organizarea socială locală. Între principiile de bază ale mișcării se regăsește autodeterminarea: „L’Alsace forme en fait une nation, c’est‑à‑dire une communauté humaine ayant conscience d’être unie par une identité historique, culturelle et linguistique et manifestant la volonté de vivre ensemble[2]. Între țintele recente, Consiliul Regional Grand Est, ai cărui 15 vicepreședinți, apelați de către președintele regiunii ca „miniștri”, sunt minimizați ca importanță, la fel cum pletorica birocrație (169 aleși și 400 de consilieri departamentali) este considerată ineficientă și mult peste ceea ce ar trebui să susțină o regiune cu un buget de 2,8 miliarde
euro/an. Acestea sunt numai câteva dintre mișcările promotoare ale ideilor autonomiste din Occidentul european de astăzi.

De la integrare la fragmentare?

Edoardo Campanella, într‑un articol dedicat subiectului într‑unul dintre numerele prestigioasei Foreign Affairs (Europe, Fracturing From Within. Why Integration Makes Secession More Appealing), este de părere că amplificarea proceselor integrative este aceea care determină reacţia mişcărilor dezintegrative. La care concură ca factori favorizanți și tarele istorice, eterogenitatea culturală, nu în ultimul rând tensiunile politice. Reunificarea Peninsulei Iberice în urma încheierii Reconquistei acum cinci secole nu a însemnat lipsa atitudinilor centrifuge, Catalonia încercând în mai multe rânduri să se despartă de Spania, reacţia inversă fiind extrem de drastică în timpul dictaturii franchiste, când Madridul a declanșat o acţiune brutală de reprimare a spiritului identitar catalan (suprimarea culturii prin interzicerea limbii, tradiţiilor şi instituţiilor proprii). În contextul evenimentelor „puigdemontiste”, principala revendicare face referire la taxarea considerată excesivă impusă regiunii. Asemănător, şi secesioniştii scoţieni vor o revenire la situaţia ante 1707 (unirea cu Anglia fiind mai degrabă rezultatul falimentului financiar scoţian decât al conştientizării unui spirit britanic comun, tragica decizie făcându‑l pe Robert Burns să scrie „We’re bought and sold for English gold/Such a parcel of rogues in a nation!”; tema a rămas conectă prezentului, managementul resurselor energetice, dar mai ales rolul pe care guvernul Regatului Unit ar trebui să‑l aibă în Scoţia întreţinând în continuare dorinţa de independenţă a unei părţi importante a societăţii scoţiene. Nici cultura şi nici istoria nu sunt singurele și nici cele mai importante lucruri prin care se caută a se justifica despărţirea; economia este poate mai importantă, şi climatul ultimilor ani a fost unul favorabil iredentismului; în anii dintre lansarea monedei comune şi debutul recesiunii globale, când statele membre ale UE se bucurau de o creştere economică decentă, grupurile secesioniste făceau eforturi considerabile pentru a rămâne în atenţia publicului (nicidecum pentru a obţine scoruri electorale semnificative). Criza financiară şi politicile de austeritate au aprins inevitabil discuţiile despre resurse şi utilizarea acestora. Faliile induse de inegalităţile de bunăstare au generat o acutizare a fricţiunilor şi ambiţiilor iredentiste, reluând la un alt palier discuţiile despre devoluţie, dimensiunea optimă a statelor etc.

În lucrarea The Size of Nations Alberto Alesina şi Enrico Spolatoare (de formaţie ambii fiind economişti) susţin că dimensiunea unui stat este determinată de modul în care statul poate opera anumite compromisuri în raport cu societatea pe care o organizează şi conduce. Accesul la o piaţă mare, costurile reduse per capita la bunurile publice importante şi la un nivel rezonabil al capacităţii de apărare necesită naţiuni mari. Pe de altă parte, populaţia este extrem de eterogenă în ceea ce priveşte preferinţele pentru bunurile culturale, orientarea sistemului juridic şi realizarea bunăstării, chestiuni care ar impune existenţa unor naţiuni mai mici. Când barierele comerciale şi cele puse în calea mişcării oamenilor, mărfurilor şi capitalurilor sunt rigide (frontierele fiind puţin permeabile) este mult mai convenabil pentru regiunile cu un grad înalt de apetenţă pentru autonomie să fie parte a unei jurisdicţii naţionale extinse, pentru că numai aşa pot fi mai bine valorificate diversele categorii de oportunităţi (cazul Scoţiei înainte de aderarea Regatului Unit la Uniunea Europeană, în 1973). Atunci când frontierele devin permeabile şi barierele în calea migraţiei oamenilor, mărfurilor şi capitalurilor sunt coborâte – cazul integrării europene – beneficiile „naţiunilor mari” se diminuează, secesionismul devenind, din nou, atrăgător, corespunzător accesului la piaţa liberă continentală. În fapt, primul pas al Scoţiei către independenţă a fost reprezentat de votul din 1979[3] cu privire la Scotland Act/1978 (la şase ani de la aderarea UK la CE). Deloc surprinzător deci că Scoţia sau Catalonia doresc accesul deplin la piaţa europeană, în paralele cu deconectarea de Londra şi Madrid, putându‑se spune că dezintegrarea este un produs secundar al Uniunii Europene consolidate. Situaţia a devenit şi mai complicată ‑ dincolo de tendinţa spre jurisdicţii mai mici şi mai omogene din punct de vedere etno‑cultural, procesul integrării europene fiind unul care a fracturat unele dintre ţările membre pe linii economice de demarcaţie, mai ales (şi mai puţin pe profiluri cu specific cultural). Proces la care Germania (RFG iniţial) a avut partea sa de contribuţie, nu tocmai salutară.

Mişcările secesioniste şi „selectivismul economic german”

Nu puţine texte analitice privind mişcările separatiste din Catalonia, Lombardia şi Flandra indică o cooperare deliberată şi cvasi‑exclusivistă, insistent promovată, între o sumă de companii germane şi ariile prospere din zonele menţionate. Această bună colaborare între companiile germane şi aceste regiuni – că vorbim de Flandra sau de Lombardia – a avut şi un revers mai puţin fast, contribuind la adâncirea faliilor interne dintre regiunile bogate şi cele mai sărace. Cooperarea exclusivă dintre Baden Wurttemberg şi Catalonia ori Lombardia au avut ca efect o creştere mult mai semnificativă a prosperităţii acestora raportat la alte regiuni ale Italiei sau Spaniei, generând în rândul elitelor locale un curent favorabil diminuării sau chiar anulării realocărilor financiare către guvernul central (pentru politicile naţionale de echilibrare). Prin urmare, reversul a însemnat şi accentuarea propensiunii spre mai multă autonomiei sau chiar secesiune. Consecinţele acestui tip de cooperare s‑au văzut foarte bine în cazul Iugoslaviei.

Exemplificând cu unele date statistice vom observa: pentru Flandra – regiunea batavă a Belgiei, printre regiunile din UE cu cel mai pronunţat avânt secesionist – Germania este cea mai importantă piaţă de desfacere, preluând mărfuri şi servicii în valoare de peste 50 miliarde euro dintr‑un total de aproximativ 303 miliarde, cât însumau exporturile flamande în 2016. Investitorii germani sunt cei mai importanţi investitori în regiune, portul Antwerp, al doilea după Rotterdam, constituie pivotul relaţiilor economice germano‑flamande – în 2015 1/3 din cele 214 milioane tone mărfuri încărcate/tranzitate prin acest port au avut ca destinaţie Germania. Companii de prestigiu precum BASF sau Bayer au investit miliarde în port; beneficiind de creşterea continuă a economiei germane în eurozonă şi economia flamandă a crescut mult mai mult decât aceea a zonei mai sărace, Wallonia, orientată spre Franţa. Decalajele au crescut în timp, alimentând şi secesionismul politic.

Lombardia, considerată a fi cea mai prosperă regiune a Italiei, cunoaşte, de asemenea, avantajele speciale ale relaţiilor economice cu Germania. Cu 40 de miliarde euro volumul schimburilor comerciale, Germania este cel mai important partener comercial al Lombardiei. Companiile lombarde sunt în mod special orientate în direcţia cooperării cu sudul Germaniei, considerat poarta de intrare în nordul şi estul Europei. Din cele aproximativ 3000 de companii germane cu subsidiare în Italia peste jumătate din ele sunt localizate în Lombardia. Şi în principal cele de top: BASF, Bayer, Bosch, BMW, Deutsche Bank, SAP, Siemens, care au sediile în Milano sau în imediata lui vecinătate. Creşterea economiei germane a indus şi o creştere puternică a economiei lombarde, comparativ cu sudul mai sărac.

Catalonia, de asemenea, a fost într‑un fel centrul operaţiunilor economice germane în Spania, 18,3% din importurile catalane venind din Germania; jumătate din cele peste 1000 de companii germane prezente în Spania sunt localizate în Catalonia şi deloc surprinzător cele mari: BASF, Bayer, Henkel, Boehringer, Merk, Siemens. SEAT, subsidiara Volkswagen, îşi are sediul central la Martorell, lângă Barcelona. Ca şi Flandra şi Lombardia, şi Catalonia a beneficiat plenar de avantajele induse de creşterea economică germană, inclusiv în anii de criză financiară, când poziţia predominantă a Germaniei în UE a oferit o mai bună protecţie regiunilor enumerate.

Se pune problema dacă genul acesta de cooperare stabilită între companiile germane şi amintitele regiuni reprezintă un calcul economic sau este cumva şi rezultatul unui calcul politic, caz în care Germania poate fi considerată contribuitor la dezechilibrarea economică şi social‑politică a altor state, altfel partenere, din Uniunea Europeană. Pot fi aduse argumente în sensul premeditării: un exemplu menţionat poate fi grupul de lucru înfiinţat în 1988 „Four Motors for Europe”, care a inclus, pe lângă landul Baden Wurttemberg, şi regiunile Catalonia, Lombardia şi Auvergne‑Rhône‑Alpes din Franţa. Printre obiectivele platformei, creşterea competitivităţii economice a „motoarelor” (prin investiţii în infrastructură, telecomunicaţii, cercetare) cu asumarea riscului că se vor produce discrepanţe majore între „motoare” şi celelalte zone ale statelor de apartenenţă. Mai ales în Spania şi Italia, în care existau cu mult mai multe zone mai puţin dezvoltate decât în Germania. Aceste discrepanţe au furnizat solul fertil din care vor creşte mişcările elitelor secesioniste, din ce în ce mai puţin dornice de a mai reloca fonduri pentru zonele mai sărace, din ce în ce mai puţin dispuse la „solidaritate naţională”. Iugoslavia a simţit şi ea efectele „selectivismului” economic german, deşi este evident că nu doar acesta a contribuit la destrămarea fostei federaţii. Însă cooperarea economică stabilită de Germania Federală, Italia şi Austria (prin intermediul unor acorduri încheiate între companii importante din respectivele state cu acele regiuni iugoslave incluse în „comunitatea alpo‑adriatică”) pe un format finanţat direct cu contribuţia guvernului CSU şi Bavariei (1978) va lărgi decalajele între regiunile iugoslave incluse (Croaţia şi Slovenia) şi restul republicilor componente. Belgradul a criticat discriminarea în politicile de cooperare şi „noul separatism” care, în cele din urmă, va aduce Slovenia şi Croaţia nu numai mai aproape de Europa Centrală, cum memora Max Streibl, fostul premier bavarez, dar şi mai aproape de desprinderea din Iugoslavia. Grupul de lucru Alpo‑Adriatic, în pofida intenţiilor sale pozitive, a contribuit substanţial la mişcările centrifuge din fosta Iugoslavie.

Uniunea Europeană are nevoie de coerenţă

Imediat după constatarea rezultatelor referendumului pentru Brexit nu puţini comentatori – unii cu intenții vădit provocatoare – au sugerat că Londra, unul dintre bastioanele votului pentru rămânerea în UE, ar trebui să se separe de Regatul Unit pentru a rămâne în Uniune. Percepţia beneficiilor UE este cu siguranţă diferită în păturile profesionale urbane comparativ cu mediile rurale, lucru valabil nu numai în Regatul britanic. O dinamică similară este vizibilă şi în Belgia, însă acolo „săracii” au pedepsit nu doar Belgia, ci şi Uniunea Europeană (votul Valoniei împotriva acordului comercial cu Canada şi blocarea temporară a acestuia). Chiar dacă raţionamentele economice utilizate în argumentaţia secesionismului sunt de cele mai multe ori solide şi bine prezentate, nu trebuie uitat că la nivelul consecinţelor politice efectele pot fi devastatoare. Fragmentarea naţiunilor (statelor‑naţiune) implică negocieri nesfârşite privind împărţirea activelor şi pasivelor (între care şi datoria publică), amplificarea tensiunilor între guvernul central şi regiuni, pierderea sau diminuarea influenţei internaţionale (la toate palierele) cu efecte negative asupra tuturor celor implicaţi (diminuarea mărimii economiei naţionale). Din perspectiva statelor naţionale secesionismul marchează eşecul politicilor de solidaritate şi/sau dedicate păstrării coeziunii interne. Şi la nivelul Uniunii Europene efectele pot fi la fel de puţin faste, chiar dacă, declarativ cel puţin, entităţile devoluate par mult mai favorabile politicilor continentale; trebuie să ne gândim însă şi la costurile implicate de proliferarea entităţilor suverane (care pot fi enorme din perspectiva coordonării programelor Uniunii); nici investiţiile financiare nu pot fi luate în considerare ca o soluţie rapidă (chiar dacă procesul este unul corect condus şi compromisurile de separarea se desfăşoară rapid, investitorii financiari tind, în primă instanţă, să se orienteze spre zonele de stabilitate). Din acest motiv UE ar trebui să evite crearea unui precedent ale cărui efecte vor fi greu de prevăzut. Cea mai bună formă de descurajare a iredentismului ar putea fi reprezentată de deprivarea regiunilor secesioniste de calitatea de membru a UE. De aceea Rajoy a atras atenţia Cataloniei privind accesul pe piaţa unică europenă; la fel a fost şi în cazul Scoţiei (anterior Brexitului) şi este puţin probabil ca un lider european responsabil să‑şi propună amorsarea unei explozii secesioniste pe un continent cu 250 de regiuni cu clare identităţi culturale, istorice şi culturale. În acelaşi timp, Scoţiei sau Cataloniei, în condiţiile unei secesiuni acceptate de Londra şi Madrid, nu li se poate refuza de către Bruxelles eventualele cereri de aderare fără a se risca izolarea a milioane de europeni de restul continentului[4]. Evident, aceasta nu justifică reacţii de tipul celei avute de preşedintele Jean‑Claude Junker după Brexit, când a declarat că Scoţia trebuie „audiată” cu privire la ce doreşte după. Confuzia bruxellezilor nu e o noutate, însă această confuzie este prezentă şi în multe dintre capitalele europene importante. Părinţi fondatori ai proiectului european au crezut că o piaţă unică, o monedă comună şi o identitate europeană larg împărtăşită de locuitorii continentului vor dilua suveranitatea naţională de la vârf spre bază şi tocmai din acest motiv unii lideri, poate nu chiar „şovini”, însă practicând un naţionalism extern pregnant (De Gaulle, Thatcher, Cameron etc.), au obstrucţionat constant procesele economice integrative. Fără a bănui însă că procesul de integrare economică poate veni și cu provocări de la bază, inclusiv cu renaşterea identităţilor regionale în maniere fără precedent în anii anteriori.

Secesionismul nu este şi nu trebuie considerat inevitabil. Guvernele au mecanismele necesare pentru a interveni înainte ca astfel de mişcări să devină radicale şi puternic resentimentare până la punctul în care compromisurile devin imposibile. Prin monitorizarea atentă a sprijinului popular, guvernele trebuie să pregătească toate aranjamentele necesare pentru ca aceste mişcări să nu ajungă la un Point of No Return; dacă astfel de mişcări există, însă sunt puţin active sau în adormire, trebuie luate toate măsurile legale de destindere (transferuri financiare către comunităţile locale sau alte aranjamente ale regimului de taxe şi impozite, alte măsuri de tip devolutiv). Nici în zonele aflate deja în pragul autodeterminării negocierea nu este exclusă, pentru că mare parte dintre cei care susţin independenţa/separarea nu doresc şi intrarea într‑o perioadă de privaţiuni economice personale. Abordările de tip hard‑line, cum ar fi sufocarea mişcărilor politice identitare prin blocade economice regionale, ameninţarea cu intervenţiile militare sau alte măsuri dure, nu fac decât să întârzie procesul alimentând şi mai mult neînţelegerile. În 2014, în contextul referendumului din Scoţia, unele dintre companiile britanice mari au sugerat că se vor muta din Scoţia independentă, vreme în care Londra nu se arăta dispusă ca Scoţia să aibă aceeaşi monedă. În 2015 Madridul ameninţa cu trimiterea armatei în Catalonia în caz de secesiune ilegală, deşi premierul Rajoy putea să folosească soluţia federalistă pentru a da şi mai mare libertate Barcelonei, în special în ceea ce priveşte modul de utilizare a veniturilor din taxele regionale. Dacă Scoţia va rămâne în cadrul UK şi pentru cât timp e dificil de prognosticat, la fel şi în cazul Flandrei. Însă abordările pragmatice şi proactive trebuie gândite în primul rând la nivelul Uniunii, pentru că debutul unei cascade a secesiunilor nu va face altceva decât să provoace consecințe ireparabile în interiorul UE.

Note:

[1] Omogenitatea etnică a statelor din regiune variază foarte mult: 20% din populațiile Bulgariei și Lituaniei, spre exemplu, e reprezentată de minorități naționale. În Polonia, Cehia, Slovenia și Ungaria minoritățile reprezintă sub 10%, în cazul Slovaciei 15%. După accederea acestor state în Uniunea Europeană ponderea minorităților naționale a crescut de la 6,1% (UE 15) la 8,8%.
[2] https://www.unserland.org/
[3] Privind crearea unei Adunări Reprezentative a Scoţiei, post-legislativ desfăşurându-se un referendum care nu a întrunit ponderea necesară (deşi 51,6% au votat da, prezenţa a fost de doar 64%, ceea ce conferea votului pentru forţa a doar 32,6% din electoratul înregistrat. Al doilea referendum privind devoluţia a avut loc în 1997, validând Scotland Act 1998 prin care, din 1999, Scoţia va avea propriul său Parlament.
[4] Deși este puțin probabil ca Franța, Italia și Spania să nu declare veto, în condițiile în care au de făcut față propriilor mișcări secesioniste.

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*