Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Mitteleuropa - noua falie în spaţiul euro-comunitar » Sebastian Simion: Grupul de la Vişegrad, între euroscepticism şi „întoarcerea la Europa”

Sebastian Simion: Grupul de la Vişegrad, între euroscepticism şi „întoarcerea la Europa”

La 15 februarie 1991, la umbra zidurilor ridicate la jumătatea veacului al XIII‑lea de Bèla al IV‑lea al Ungariei, şefii de stat a trei ţări ex‑comuniste – Cehoslovacia, Ungaria şi Polonia – au pus bazele a ceea ce a devenit cunoscut drept Grupul de la Vişegrad (V3 şi ulterior V4, după divorţul de catifea al Slovaciei de Cehia şi recunoaşterea sa ca stat independent), ceremonia încheindu‑se cu o Declaraţie comună de Cooperare a celor trei. O iniţiativă importantă pentru Europa Centrală, ce a reluat sau a reînnoit simbolic, după cum s‑a spus în excesul de optimism propriu perioadei, înţelegerea din veacul al XIV‑lea încheiată între regii Ungariei, Boemiei şi Poloniei. De data aceasta Ioan al Bohemiei, Cazimir al III‑lea al Poloniei şi Carol Robert al Ungariei au fost substituiţi de Vaclav Havel, Lech Wałęsa şi de Joszef Antall, parteneri într‑un demers comun de accelerare a proceselor de integrare în Uniunea Europeană şi în Alianţa Nord‑Atlantică. Anul următor, în 1992, cooperarea va face un pas mai departe, prin semnarea la Cracovia a CEFTA, acord intrat în vigoare cu începere din anul 1993.

Iniţiativa celor trei (ulterior patru) state a fost privită extrem de favorabil de toate mediile intelectuale şi politice din Europa Centrală şi de mediile europene în general, deşi cooperarea a fost departe de a fi una lină, fiind mai degrabă sinuoasă, cu urcuşuri şi coborâşuri; diferenţele de opinie dintre liderii care s‑au succedat fondatorilor au fost şi ele, nu de puţine ori, profunde. Astfel, pentru Vaclav Klaus – fost premier şi apoi preşedinte al Cehiei – utilitatea Grupului ca formulă asociativă prointegraţionistă apărea ca redusă câtă vreme ţara sa avea avantaje remarcabile în negocierea directă cu Uniunea Europeană. Prin urmare, a urmat o anumită perioadă în care Cehia a mers pe linia unui izolaţionism sui generis în V4, relaţiile cu ceilalţi cosemnatari fiind reduse şi chiar extrem de reci în cazul relaţiei Praga – Bratislava. Relaţiile polono‑cehe, nici ele întotdeauna foarte bune, au intrat într‑o altă fază abia după victoria social‑democraţilor cehi la alegerile parlamentare din 1998, întâmplată aproape simultan cu înlocuirea lui Vladimir Mečiar în Slovacia (în anul 2000 cele două foste componente ale Cehoslovaciei îşi vor fi reglat definitiv şi litigiile legate de proprietate, generatoare de contestaţii şi dificultăţi în dialogul bilateral). Un an mai târziu Cehia, Polonia şi Ungaria vor fi devenit membre ale NATO, Slovacia intrând în Alianţă ceva mai târziu, în martie 2004. Fricţiunile au fost nu puţine, de la cele induse de separarea Cehiei de Slovacia la scandalul de spionaj ceho‑polon ori disputele legate de Decretele Benes. Dacă politic cooperarea nu a fost lipsită de probleme, în dimensiunea economică acordul CEFTA poate fi considerat de succes, atrăgând în cadrul său şi alte state din regiune: Slovenia în 1996, România în 1997, Bulgaria în 1999, respectiv Croaţia în 2003.

Opiniile despre Grupul de la Vişegrad au fost şi sunt dintre cele mai diverse, fiind considerat fie un model de cooperare strategică în domeniul securităţii regionale şi al apărării comune[1], de exemplu (inclusiv de către OSCE), fie o forţă dinamică a economiei europene (în opinia recentă a unei voci importante din Externele chineze, Wang Yi) sau, pentru a privi şi în zona opiniilor negative, un potenţial competitor al Berlinului şi Bruxelles‑ului şi prin aceasta un factor de fragmentare al Uniunii Europene. Evident, V4 s‑a constituit şi pentru a fi un centru de influenţă în Europa Centrală şi de Est, raportat mai ales la Ucraina, România, Bulgaria şi Croaţia, influenţă dedusă şi din eficienţa modelului (V4 fiind o expresie utilă a canonului politico‑cultural al Europei Centrale, popularizat cu începere de prin anii ’80 ai veacului trecut). Dacă e să judecăm prin prisma performanţelor individuale post‑tranziţie ale acestor state, raportat la restul statelor ex‑socialiste, formula V4 a fost într‑adevăr una de succes. Însă şi condiţiile de start au fost altele. Spre deosebire de România, Slovacia sau Bulgaria, Polonia, Cehia şi Ungaria au pornit de la realitatea unui număr restrâns de minorităţi etnice („mulţumită” lui Hitler, Stalin şi scurtelor episoade proprii de purificare etnică de imediat după anul 1945). Prin urmare, una dintre temele acut‑centrifuge ale post‑socialismului, tema naţionalistă – extrem de prezentă în luptele interne de preluare şi menţinere a puterii politice – a avut un impact relativ redus, dacă e să comparăm cu ce s‑a întâmplat în zona ex‑iugoslavă. Şi specificul „comunismului” a fost altul în fiecare dintre statele blocului sovietic: naţional‑comunismul de tip Ceauşescu a lăsat mult mai puţin spaţiu disidenţei interne şi încercărilor de reformare a partidului unic, prin urmare un Vaclav Havel, un Wałęsa sau un Arpad Goncz nu au avut cum să apară la Bucureşti.

Timothy Garton Ash remarca, în urmă cu mai bine de două decenii, cât de repede a ajuns Polonia o ţară normală, în sensul normalităţii după standardele vestice, cu alegeri „remarcabil de neremarcabile” (civilizate, profesionalizate), cu o clasă de mijloc europenizată şi înlocuind vechea inteligentsia în viteză, cu un ritm de evoluţie asemănător cu ce se întâmpla în UE şi nu în alte zone fost socialiste[2]. Recursul la huntingtonianele linii de demarcaţie i‑au furnizat şi răspunsurile diferenţelor uriaşe între Varşovia şi Belgradul anului 1997 sau între Polonia şi Balcani. În anii ’80 ideea de Europă Centrală a fost popularizată pentru a diferenţia blocul sovietic, mesajul fiind că Siberia nu începe la Checkpoint Charlie. După 1990 conceptul a fost folosit pentru a diferenţia V4 de celelalte state sud‑estice, cumva în stilul „sunt apţi de democraţie mai ales cei care au făcut parte din Imperiul Austro‑Ungar şi au băut cafea cu Schlagobers” – ortodocşii şi consumatorii de cafea turcească, la ibric, fiind predestinaţi dictaturilor şi autoritarismelor. De la acel moment însă şi Polonia (sau cel puţin o parte importantă a politicienilor şi electoratului ei) a mai pierdut din apetenţa pentru valorile democraţiei liberale, cunoscând şi episoade de un absurd perfect, dacă e să ne amintim de „marşul de exorcizare” executat în iarna anului 2015 de câteva duzini de corifei ai PiS (Lege şi Ordine) în frunte cu un preot; diabolica vină a gazetei – altfel legendară în întreaga Europă Răsăriteană, ca şi cel din fruntea ei, disidentul şi fostul lider al Solidarităţii Adam Michnik – era aceea de a fi fost prea critică cu Jaroslaw Kaczynski. Ceva asemănător s‑a întâmplat şi în Ungaria, ţară în care discursul pro‑european caracteristic primului deceniu post‑socialist a eşuat într‑unul despre „pierderi”: a independenţei, a valorilor naţionale, a valorilor culturale şi a identităţii religioase. Prin urmare, nimic mai firesc atunci când Viktor Orban declara (în decembrie 2017, la reuniunea Aspen de la Praga) că anul 2018 ar trebui să fie anul în care Europa Centrală îşi va impune de o manieră consistentă importanţa modelatoare la nivelul întregii Uniuni Europene, meritând acest lucru datorită stabilităţii economice şi politice a zonei. Argumentând cu importanţa economică – V4 fiind, pentru Germania, un partener la fel de important ca Franţa, spunea Orban – dar eludând cenzurile existente în interiorul Grupului atât între Cehia şi Slovacia dar şi între Polonia şi Ungaria. Fracturile există și sunt imposibil de estompat doar prin declaraţiile politice ale unora sau altora, motiv pentru moderatorul amintitei reuniuni, Michal Zantovsky, director al Bibliotecii Vaclav Havel şi personalitate cu o bogată experienţă în politica de centru‑dreapta, de a‑l apela pe Zsolt Nemeth cu o întrebare mult directă: „Mai suntem oare de aceeaşi parte?”, întrebare care a primit, în primă instanţă, un refuz şi apoi un glacial dezacord. În fapt, astfel de blocaje fie şi episodice indică un organism mult mai complex structurat, pe care media occidentală a preferat să îl „solidifice” pentru a vinde mai bine poveşti frumoase. Orban este departe de a fi un lider lipsit de inteligenţă, însă nu de puține ori preferă acrobațiile retorice – cum este și cazul preluării simbolice a poziţiei de purtător de cuvânt al V4. Datele personale îl ajută – vorbeşte excelent engleza, are o alură impozantă, de unde şi tendinţa de a domina gros‑planul cuprinzându‑i şi pe ceilalţi premieri, la reuniunile periodice. Politic, Grupul Vişegrad este divizat între Polonia şi Ungaria, ambele cu conduceri de dreapta autoritare, Slovacia cu social‑democraţi şi Cehia dominată de populiştii centrişti. Însă problemele de substanţă nu sunt reprezentate de ideologii sau doctrine, ci de altele mult mai practice, gen Nordstream 2 sau legăturile preferenţiale cu Moscova. Problema migranţilor, cea care a revenit în prim-planul ultimilor doi‑trei ani, nu este decât în aparenţă una care să unească cele patru state – pentru că, în definitiv, fiecare trebuie să‑şi apere propriii migranţi plecaţi în zonele bogate ale UE. În fine, ţintele programatice sunt şi ele cvasi‑inexistente, iar Declaraţia de la Bratislava, din octombrie 2016, a confirmat‑o prin lipsa unor consecinţe practice. Evident, presa condesează ceea ce la nivelul comun tinde a fi privit ca marcă înregistrată a V4: Europa Centrală nu vrea cote de emigranţi, nu vrea „tirania UE” şi nici o Europă cu două viteze – are nevoie doar de piaţă şi de fondurile de coeziune (9% din bugetul UE a mers spre Polonia şi 2,5% spre Ungaria); însă această poziție nu are nici foarte mulţi aliaţi în UE şi nici o justificare faptică. Economic, Europa Centrală era considerată ca aparţinând blocului nordic condus, până la Brexit, de Marea Britanie; acum, zona ar trebui să se deplaseze mai curând spre arealul balto‑scandinav, însă este puţin probabilă coagularea unui dialog inteligibil între scandinavi şi conducerile autoritare („iliberale”) de dreapta din Ungaria şi Polonia. Chiar şi zona Balcanilor este mult mai interesată să fie parte din nucleul Uniunii Europene decât din colţişorul Intermarium‑ului pe care Polonia visează să‑l gestioneze ca lider, la concurenţă cu Ungaria. Austria, în pofida profilului său politic actual, a arătat că nu este dispusă să devină aliata liderului de la Budapesta câtă vreme Germania rămâne aliatul cheie al Vienei. De altfel Austria a şi sprijinit ideea sancţiunilor împotriva Poloniei pentru încălcarea valorilor democraţiei şi statului de drept. Germania, la rândul său, nu pare interesată de Vişegrad mai mult decât în mod curent, ci de relansarea şi consolidarea relaţiei cu Franţa, chiar dacă CSU este un bun aliat al Fidesz‑ului. Pe de altă parte, Berlinul va ţine la rece formatul Weimar (Germania – Franţa – Polonia) atâta vreme cât Polonia va exprima voinţa PiS, neglijând sau negând solicitările germane privind statul de drept, de exemplu.

Social şi economic statele V4 sunt locuri ale contrastelor stridente, chiar dacă în mai mică măsură decât celelalte state fost socialiste. Cehia, spre exemplu, are un şomaj scăzut şi o creştere economică stabilă, cu toate acestea, mare parte a oamenilor câştigă sub 1.000 de euro, lunar, brut. Sistemul de sănătate este gratuit şi performant, însă salariile personalului sunt relativ mici, în condiţiile în care prevederile Codului Muncii (în special aceea privitoare la maximum 40 de ore de muncă săptămânal) arareori sunt respectate. În termeni de PIB Praga poate fi considerată ca una dintre zonele metropolitane foarte bogate din UE, în termenii infrastructurii însă nu; la preţurile locuirii, Praga este echivalentul Amsterdamului sau al Munchenului, dar 10% din electorat (aproximativ 800 000 de cehi) nu pot face faţă cheltuielilor, fiind departe de a accede la standarde decente de viaţă. Iar ultimul guvern, de stânga, nu a făcut mare lucru pentru a ajuta această categorie. Prilej pentru un personaj hibrid nipono‑ceh, cum este Tomio Okamura, să‑şi disemineze mesajul naţionalist anti‑EU şi rasist – tot fără soluţii concrete la problemele oamenilor – căpătând şi un solid sprijin electoral, chiar dacă este un negaţionist al holocaustului rom din Cehia. Sondajele făcute în rândurile „Generaţiei Erasmus” arată că aproximativ 80% din corespondentul polon şi maghiar al acesteia votează pro‑UE, în vreme ce în Cehia procentajul este de doar 43%. Ultimul secol, al XX‑lea, nu a fost chiar unul foarte bun pentru cehi, cum de altfel nu a fost foarte bun pentru nicio ţară a Europei Centrale. Puţina încredere în lumea dinafară are justificările ei – provincie marginalizată în Imperiul Austro‑Ungar, apoi vreme de două decenii independentă, vândută în 1938 de anglo‑francezi lui Hitler în speranţa liniştirii pornirilor belicoase ale acestuia, intrată în zona sateliţilor Moscovei cu speranța unui socialism cu faţă umană destrămat de tancurile sovietice în 1968, aruncată, din nou, în socialismul rigid până în 1989, Cehia are, ca şi Polonia sau Ungaria, propriile traume istorice. Şi împotriva acestei istorii se pare că nu este greu să induci ideea Bruxelles‑ului ca fiind o a doua Moscovă sovietică, iar Uniunea Europeană un fel de CAER. În pofida traumei sovietice, relaţia Cehiei cu UE nu este una de iubire, însă nu este nici aşa de acidă ca a Poloniei sau a Budapestei. Cealaltă fostă jumătate a Cehoslovaciei a luat și ea distanță față de asocierea prea pronunțată cu ultimele două, Robert Fico demarând un proces de diferenţiere, neinteresat de înrăutăţirea relaţiilor cu UE (dorind poate şi o poziţie de responsabilitate în Comisie). Epuizat după un deceniu de hegemonie politică – şi patru bypassuri căpătate în 2016 – Fico a sfârşit prin a prelua – contrar declaraţiilor iniţiale – şi chiar dacă nu en fanfare, migranţii din Austria (după ce cotele s‑au diminuat nesemnificativ).

Despre cum percep cetăţenii celor patru state situaţia Grupului de la Vişegard se poate vedea din rezultatele proiectului „Trends of Visegrad European Policy”, cercetare sociologică în care s‑au condensat opiniile avizate ale unui număr de 450 de personalităţi implicate în procesul european de decizie şi lideri de opinie din diverse domenii (fiind vorba, prin urmare, de o elită). Raportat la ansamblul Uniunii Europene, 49% dintre cei chestionați cred că Grupul este influent la scara Uniunii Europene, însă scorurile diferă semnificativ în fiecare dintre ţări: 36% în Cehia şi Polonia, 55% în Ungaria şi 67% în Slovacia. Pentru 43% din intervievaţi V4 are un rol constructiv (30% dintre cehi și 40% dintre polonezi cred acest lucru, 47% dintre maghiari și 67% dintre slovaci). În ceea ce priveşte utilitatea construcţiei în sine, aici lucrurile par evidente, o medie de 72% dintre respondenţi considerând‑o benefică intereselor naționale (cu aceleaşi diferenţe mari între Ungaria – 84% şi Slovacia – 82%, comparativ cu 58% în Cehia şi 61% în Polonia). Pe ansamblu, încrederea în viitorul V4 este la cote optimiste, 73% din respondenţi fiind convinşi de utilitatea adoptării unor poziţii comune şi pe viitor.

 

Rusia şi Grupul de la Vişegrad: crochiu în clar‑obscur

Rusia se bucură de o influenţă semnificativă şi nu vorbim numai de atitudinea reziduală, prezentă la anumite categorii de populaţie, ci de o influenţă politică, economică, culturală şi mediatică exercitată de Moscova cu o oarecare constanță și cu mijloace suficient de diversificate, în fiecare dintre statele V4.

În Cehia, de exemplu, la nivelul celor dedicaţi studiilor de intelligence este acreditată opinia conform căreia aici s‑ar afla unul dintre hub‑urile principale ale spionajului rusesc central‑european, pornind şi de la numărul anormal de mare al personalului rusesc prezent la ambasada de la Praga (92 de diplomaţi acreditaţi, în 2017), care depăşeşte cu mult numărul diplomaților oricărei alte ambasade a oricărui aliat vestic al Cehiei. În domeniul ONG‑urilor există o pletoră de astfel de instituţii ceheşti care lucrează în favoarea unor relaţii strânse cu Moscova, însă există şi „emporii” ruseşti, cum este Institutul Slav pentru Studii Strategice, în jurul căruia aglutinează diverse alte astfel de componente. În dimensiunea politică influenţa Rusiei se regăseşte în aproape întreaga anatomie a corpului politic ceh, pornind de la partidul Comunist al Bohemiei şi Moraviei și până la partidele prezente consistent în parlamentul național. O serie de parlamentari au și participat de altfel la diverse misiuni de observaţie în Donbas şi în Crimeea, trecând peste prevederile legale interne din Ucraina şi provocând dispute diplomatice cu această țară. Milos Zeman sau Vaclav Klaus, cunoscuţi pentru legăturile strânse cu lumea afacerilor ruse, au participat la agapele mai mult sau mai puţin formale (dialogul Civilizaţiilor – Forumul de la Rodos) organizate sub patronajul unor personaje din anturajul lui Vladimir Putin, cum este oligarhul Vladimir Yakunin. Nu întâmplător Zeman a cerut ridicarea sancţiunilor impuse Moscovei, nu întâmplător cei mai potenţi dintre susţinătorii săi în mediul de business sunt tocmai întreprinzătorii cu bune şi rodnice legături cu afaceriştii din Rusia. La limita spectrului, chiar dacă influenţa ideologică nu este foarte vizibilă și nici explicit formulată, benevolenta Rusie se regăseşte în sprijinul practic acordat grupusculelor marginale – astfel, o mişcare politică extremistă, puțin importantă ca forţă electorală, Řád národa (Ordinea naţională), își avea sediul, la un moment dat, într‑o vilă aparţinând Ambasadei Rusiei. În ceea ce privește numărul platformelor active care disipau informaţii pro‑ruseşti, acesta depăşeşte câteva duzini, multe dintre ele active mai ales din 2014. Fiecare cu rolul său în jocul dezinformării, deşi doar Sputnik, varianta cehească, recunoaştea oficial finanţarea de la guvernul Federaţiei Ruse. Între platformele de nedorit succes poate fi contabilizată Parlamentní listy (Scrisori parlamentare), atent preocupată de injectarea emotivă a publicului cu articole pro‑ruseşti şi anti‑occidentale (și pro‑Zeman). În domeniul economico‑financiar, chiar dacă comerţul bilateral ceho‑rus şi investiţiile străine directe sunt la un nivel nu foarte important, trebuie observat că multe dintre operaţiunile de business se desfăşoară prin subsidiare străine, un tablou exact al influenţei economice fiind greu de conturat – interese existând în energia nucleară, TVEL (Rosatom) fiind singurul furnizor de combustibil nuclear pentru centralele de la Temelin şi Dukovany, iar Rosatom fiind între companiile preferate şi pentru o eventuală extindere a capacităţii de la Dukovany.

Ungaria este singura ţară din V4 non‑slavă, spectrul politic maghiar neavând, în prezent, o componentă substanţială de extracţie stângist‑comunistă, cu relevanţă în ceea ce înseamnă participarea la viaţa politică parlamentară. Cu toate acestea, este de notorietate modul amiabil în care Budapesta și principalele partide politice s‑au poziţionat faţă de Vladimir Putin. Fidesz, partid de guvernământ, nu a făcut niciun secret din simpatia sa față de Rusia și de Vladimir Putin, chiar dacă a fost suficient de precaut pentru a nu derapa major de la linia PPE în ceea ce privește votarea sancțiunilor împotriva Moscovei[3]. Despre Jobbik este suficient să rememorăm rumoarea din jurul celebrului personaj – altfel membru al Parlamentului European – Béla Kovács, gratulat și cu cognomenul „KGBéla” și anchetat pentru spionaj activ, deși „evidențele” privind spionajul activ în favoarea Moscovei au fost mai curând sugerate și mai puțin dovedite – în avantajul politic al premierului Orban, înclinat spre a reduce din forța politică a Jobbikului. Ceea ce eventual s‑a și întâmplat la ultimele alegeri (diminuarea ponderii electorale era de așteptat câtă vreme partidul a adoptat o conduită politică pro‑Kremlin, deși majoritatea votanților săi, conform cercetărilor sociologice, erau pro‑americani, însă nu aceasta a fost cauza principala a scorului de la ultimele alegeri). Şi în Ungaria ambasada Rusiei joacă un rol operativ important; ca şi la Praga şi la Budapesta ruşii au reprezentanţa cu cel mai mare număr de diplomaţi (48 acreditaţi, 74 incluzând şi membri ai familiilor acestora). Ambasada menţine legături active cu societăţile de prietenie maghiaro‑ruse, diverse societăţi culturale, universităţi etc., împreună cu care organizează permanent evenimente, expoziţii, momente culturale îndeosebi aniversare, bine folosite de redactorii de ştiri pro‑Kremlin. Diverse grupuscule sau indivizi (gen Mişcarea Naţională Maghiară) sunt în relaţii directe cu jurnaliştii pro‑Kremlin din presa scrisă. Consolidarea legăturilor bilaterale prin promovarea culturii ruse se face în principal prin fundaţia Russkiy Mir, care a devenit mult mai activă în ultimii ani, deschizând centre în Pecs şi Debrecen. Guvernul de la Budapesta, pe de altă parte, a încurajat constant organizaţiile pro‑ruse, care, la rândul lor, s‑au străduit să emită constant opinii potrivit cărora acest fapt constituie o politică oficială a guvernului maghiar. În consecință, în sfera politică, Rusia nu a mai trebuit să‑şi complice scenariile pornind din zonele mai puţin relevante (partide şi mişcări extremiste etc.) câtă vreme partidele de guvernământ au fost mai mult decât binevoitoare: Fidesz a devenit unul dintre actorii principali în acest scenariu, recuperând față de Jobbik, care avea dinainte o orientare pro‑rusă, fiind un promotor activ și stipendiat al Moscovei. Pe măsură ce relaţiile dintre Fidesz şi Rusia au devenit mai strânse, cele dintre Jobbik şi aceeaşi Rusie par a fi devenit mai distante. Presa maghiară mainstream la rândul său a făcut loc atitudinilor pro‑ruse în diverse momente; agenția publică MTI, spre exemplu, a făcut nu de puține ori referire la separatiştii din Ucraina de Est ca aparţinând unor mişcări politice legitime, blamând SUA pentru diverse lucruri (crimele în masă comise în Siria fiind un subiect bine profilat). În spațiul virtual, aproximativ 100 de site‑uri din Ungaria diseminează informaţii pro‑Kremlin, însă în termeni de audiență efectul trebuie considerat ca fiind mai curând modest, sub 10 astfel de site‑uri putând fi catalogate ca influente (dar și acestea diseminând foarte puţin conţinut destinat publicului maghiar din Ungaria). În planul relațiilor economice, acestea sunt mai curând limitate, vârful schimburilor bilaterale înregistrându‑se în anul 2008, după care au intrat în declin ca urmare a crizei financiare și a recesiunii economiei ruseşti. Dacă, în general, prezenţa economică a Rusiei nu este deosebită, trebuie remarcată și excepţia: centrala nucleară Paks2, investiţie care va antrena aproximativ 10% din PIB‑ul Ungariei şi al cărui cost ar urma să fie acoperit în proporţie de 80% de către Rusia, prin Russian Vnesheconombank. Există temeri că acest proiect ar creşte dependenţa economică şi tehnologică a Ungariei de Rusia, efectele putându‑se resimţi la un moment dat şi în plan politic.

Raportat la celelalte state din Grupul de la Vişegrad, Polonia are un specific aparte în ceea ce privește relațiile cu Moscova. Dintre statele care au experimentat timp de decenii postura de satelit al URSS, ea are cu Moscova o istorie bilaterală profund traumatizantă şi preponderent negativă, motiv pentru care, cel puţin din acest punct de vedere, clasa politică poloneză este majoritar determinată să sprijine mai ales acele politici consonante reducerii dependenţei țării de Rusia. De partea cealaltă, lucrurile stau diferit: Rusia priveşte Polonia cu deosebit interes, misiunea diplomatică numărând 65 de persoane (118, incluzând familiile), fiind mai mare decât a Germaniei, de exemplu (40 diplomaţi acreditaţi), și doar sensibil mai redusă decât misiunea SUA (77 diplomaţi acreditaţi). Peisajul politic polonez este dominat de fosta opoziţie anti‑comunistă, prea puţin dispusă la înţelegeri cu Moscova sau la relaţii strânse cu cercul decidenților apropiați de Vladimir Putin. Motiv pentru care Moscova a încercat închegarea unei oarecare influenţe politice, orientându‑se spre rândurile rarefiate ale mişcărilor extremiste şi radicale, cele dispuse la anti‑occidentalism şi anti‑americanism sau receptive la mesajele anti‑ucrainene (conectate la același trecut traumatizant şi la episoade de genul masacrului de la Wołyń). Evident, astfel de grupări minore sunt considerate importante nu pentru că ar sprijini o apropiere de Rusia (puţin probabil), ci pentru că pot contribui la fragmentarea politică a societății. Există însă şi astfel de grupuscule deschise pro‑ruse, cum este partidul Zmiana, condus de Mateusz Piskorski, personaj suficient de suspect pentru a fi arestat, în 2016, sub acuzaţia de spionaj, implicat într‑o reţea trans‑naţională de activişti anti‑occidentali şi pro‑Kremlin utilizată de ruşi în a‑şi construi propriile misiuni de monitorizare a alegerilor din Crimeea ocupată. La „şi altele” mai poate fi menţionată Kukiz15 sau Kresy, însă nu din postura unei atitudini pro‑ruse consistente (prin poziţiile anti‑ucrainene acestea sunt utile Moscovei în justificarea sprijinului acordat separatiștilor). Nici în sfera culturală şi ştiinţific‑academică polonă influenţa rusească nu este deosebită, având în vedere pro‑occidentalismul societăţii poloneze, lipsa unei minorităţi rusofone semnificative, autocefaliei Bisericii Ortodoxe Poloneze şi memoriei istorice. Evident, Rossotrudnichestvo pune în practică aceleaşi reţete politice de promovare a imaginii Rusiei în exterior: evenimente culturale, vizite academice în Rusia, burse pentru profesori etc. Alte modalităţi țin de organizarea de think tank-uri, între acestea unul fiind important: Centrul European pentru Analiză Geopolitică (ECAG), apropiat de Zmiana. O oficină prin care Rusia şi‑a recrutat membri pentru misiunile de observatori în zonele separatiste din Ucraina de Est și câteva voci exaltate proslăvind „lupta lui Vladimir Putin” pentru apărarea „adevăratelor valori creştine” (însă expuse în cheie adesea anti‑ucraineană). În media poloneză încercările de influenţare au eşuat, ceva audienţă având mediile online, locul de predilecţie al surselor de diseminare a informaţiilor pro‑ruse (diseminarea de informaţii pe faliile istorice dintre Plonia și Ucraina, respectiv Lituania). Schimburile comerciale şi‑au mai redus ponderea în ultimii ani, pe fondul recesiunii economice din Rusia şi a sancţiunilor internaţionale, în 2016 aceasta fiind al 8‑lea cel mai mare importator de bunuri şi servicii poloneze şi al treilea mare exportator în Polonia. La investiţiile străine directe, Rusia avea în 2016 doar 0,2% din total. Preocuparea constantă a establishmentului politic polonez de a obtura căile de pătrundere a noilor dependenţe a împiedicat, spre exemplu, achiziţiile în industria hidrocarburilor (Lotos Group) sau în industria chimică (Azoty), fără a reduce vulnerabilităţile în cel puţin două zone sensibile: resursele energetice (în principal importul de gaz natural) şi agricultura.

În Slovacia, istoric mult mai influențată de modelul cultural al pan‑slavismului (a cărui utilitate ideologică, începând cu secolul al XIX‑lea, a fost clar legată de dorința de obținere și de exercitare a suveranității naționale), apare ca firească atitudinea prietenoasă față de Rusia a unor segmente importante din societatea slovacă, valorificată eficient de Moscova. Într‑o astfel de cheie poate fi interpretat și dis­cursul din noiembrie 2017 ținut de Andrei Danko, Speakerul Parlamentului Slovac în fața Dumei de Stat[4] (discurs construit în apărarea unei Rusii puternice), antitetic angajamentului pro‑european al președintelui Andrej Kiska și evident inconfortabil pentru politicienii europeniști. La nivelul misiunii diplomatice, ambasada Rusiei este ceva mai redusă (comparativ cu cifrele menționate în cazul celorlalte state V4), în 2017 fiind acreditați 23 de diplomați, față de 26 americani și 14 germani. Și în acest caz Ambasada Rusiei reprezintă punctul central al activităților pro‑Kremlin, sub egida acesteia fiiind organizate evenimente culturale sau memoriale, conferințe și, la un nivel mai discret, „îndrumări” privind conținutul mediatic diseminat prin varii canale. La aceasta se adaugă un număr de ONG‑uri focalizate pe cooperarea și prietenia ruso‑slovacă, cu evenimente și expuneri îmbibate de retorică pan‑slavistă și nu de puține ori anti‑UE sau anti‑NATO, vectori importanți pentru demagogia dizolvantă pro‑conspiraționistă. Între exemplele de impact poate fi menționată Societatea Slovacia‑Rusia, în rândurile căreia fostul premier Ján Čarnogurský a devenit una dintre principalele voci pro‑Kremlin. Clasa politică la rândul său (exemplul perechii antitetice Danko – Kiska nefiind singular) este suficient de ambivalentă în comportament, părând a oscila în permanență, exemplul cel mai bun fiind cel al lui Robert Fico, care, la nivel oficial, a susținut aplicarea sancțiunilor împotriva Moscovei pentru ca în diverse alte ocazii să manifeste reacții pozitive față de politicile lui Vladimir Putin. Însă exemplul cel mai adesea adus în prim-plan de mass-media este cel al politicianului Marian Kotleba, lider al partidului Slovacia Noastră (Ľudová strana Naše Slovensko), fost guvernator de regiune (până în 2017) și, conform unor anchete jurnalistice, recipient al unor stipendii venite de la oligarhii ruși utilizate și pentru sprijinirea unor grupări paramilitare[5] ai căror membri au participat la conflictul din Donbas, uneori cooperând cu Nardony Sobor, organizație ultraconservatoare rusă. În ceea ce privește vulnerabilitățile spațiului mediatic slovac la activitățile rusești de tip dezinformativ, inițiativa Konspiratori.sk observa o intensificare remarcabilă a acestora cu începere din 2014, de la această dată și până în prezent fiind inventariat un număr de 108 servere slovace și cehești care au diseminat constant conținut informațional tendențios sau lipsit de credibilitate. Însă niciunul dintre site‑urile de orientare pro‑rusă nu și‑a asumat explicit apartenența și probabil nu ar fi fost nici interesul Moscovei, cu atât mai mult cu cât în 2016 Agenția de Presă a Republicii Slovacia, condusă de Jaroslav Reznik, devenit apoi director al serviciului public radio‑tv, a semnat un contract cu celebra agenție Sputnik (contract a cărui existență a fost efemeră, ca urmare a presiunilor exercitate de mass‑media și societatea civilă). În planul schimburilor economice acestea sunt la un prag modest (6% importuri, respectiv 2,3% exporturi), prin urmare sancțiunile economice internaționale nu au cauzat mari pierderi economiei slovace. La nivel interpersonal însă, unii dintre politicienii slovaci (inclusiv social‑democrați din SMER‑SD) au avut şi au conexiuni puternice cu personaje importante din lumea businessului moscovit.

Se poate spune că autoritarismul de tip Vladimir Putin exercită o oarecare fascinaţie asupra liderilor politici din ţările Vişegrad, însă este de analizat în ce măsură este vorba despre un mijloc suplimentar de consolidare a pretenţiilor ridicate faţă de Bruxelles sau de un model considerat eficient în păstrarea puterii politice. Ca back‑up în lupta cu „birocraţia” europeană ideea este departe de a fi una bună, dacă e să privim numai la fondurile pe care Ungaria sau Polonia le primesc pentru infrastructură (61% din cheltuieli în Polonia, respectiv 55% în Ungaria) şi care ar putea fi reduse. Incontestabil, Grupul de la Vişegrad joacă şi va juca un rol important în modelarea viitorului Uniunii Europene, însă ar fi contraproductiv dacă acest bloc s‑ar situa ireductibil împotriva axei franco‑germane sau a Bruxelles-ului. Nici perspectiva economică nu ar fi una fastă, în condiţiile în care alocările financiare în viitoarea construcţie bugetară a UE vor ţine cont în mai mare măsură de respectarea statului de drept, libertăţii presei şi transparenţei democratice în exercitarea puterii.

Note:

[1] Prima întâlnire la nivel de miniştri ai apărării a avut loc în 1999, pe 4 noiembrie, în Polonia, la Przemyśl. Interoperabilitatea, consultările periodice în chestiunile de securitate şi diversele arii de interes subsumate temei, cooperarea în domeniul industriilor specifice sunt câteva dintre subiectele recurente. Intensitatea cooperării în acest domeniu a scăzut odată cu accederea în NATO (ultima ţară intrată fiind Slovacia). O nouă etapă va începe odată cu anul 2010, sub influenţa efectelor crizei financiare, dar şi a introducerii noilor concepte NATO Smart Defence şi Pooling & Sharing (Uniunea Europeană), sprijinite de V4 din chiar momentul prezentării acestora. Noul Concept Strategic NATO a fost oficial susţinut de V4 printr‑o declaraţie comună a celor 4 miniştri ai apărării (Praga 2012) intitulată Responsability for a Strong NATO, temele fiind reluate într‑o sumă de alte poziții: Comunicatul comun al miniştrilor apărării ai V4 (Litoměřice, 4 mai 2012), Cooperation in Developing Capabilities, Solidarity in Sharing Responsibilities (Varşovia, 6 martie 2013), For a More Effective and Stronger Common Security and Defence Policy (Bratislava, 18 aprilie 2013), Budapest Joint Statement of the Visegrad Group Heads of Government on Strengthening the V4 Security and Defence Cooperation (Budapesta, 14 octombrie 2013) ş.a.m.d. Domeniile de cooperare: creşterea capacităţii comune de apărare, achiziţiile şi industriile militare, pregătirea comună (training, educaţie, comunicare strategică, apărare aerospaţială, coordonare transfrontalieră etc.). Există şi un grup de luptă comun V4 (agreat în 2011 şi devenit operativ în 2016), aflat sub comanda Poloniei şi care însumează cca 3700 soldaţi (includea şi personal din Ucraina, însă prezenţa este mai curând simbolică). De notat că la momentul respectiv niciuna dintre ţările V4 nu avea cheltuieli de apărare în cuantum de 2% din PIB (Polonia se afla cel mai aproape de această ţintă NATO, celelalte fiind undeva în jurul a 1,5% sau sub).
[2] Timothy Garton Ash, Eastern Europe’s Paradox: Why Some Nations Prosper While Others Decline, Sunday, October 5, 1997,The Washington Post.
[3] Despre influența Rusiei în țările V4 a se vedea și interviul luat de Krisztian Simon lui Anton Shekhovstov (autorul volumului Russia and the Western Far Right: Tango noir, Routledge, 2017) în Green European Journal, https://www.greeneuropeanjournal.eu/the‑kremlins‑loyal‑friends‑in‑europe/.
[4] https://www.esjnews.com/eu-slovakia-russia-european-orientation.
[5] Despre rolul grupărilor paramilitare și al cluburilor de arte marțiale conduse de GRU-FSB în diverse țări europene, balcanice sau nord-americane o scurtă compilație prezintă The Slovak Spectator https://spectator.sme.sk/c/20540985/russian-spies-allegedly-recruit-also-slovaks.html.

Total 2 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*