Punctul Critic » Fondul şi forma » Satiră și pamflet în publicistica românească (scurtă istorie a genului, din interbelic până în anii 2000)

Satiră și pamflet în publicistica românească (scurtă istorie a genului, din interbelic până în anii 2000)

Keywords:      pamphlet, satire, polemists and pamphleteers, Magda Răduță, Eugen Barbu, „Luceafărul”, „Săptămâna”, „Urzica”, „România Literară”, „Europa Liberă”, Adrian Păunescu, „Totuși iubirea”, Corneliu Vadim Tudor, „România Mare”, Mircea Dinescu, Eugen Istodor, „Academia Cațavencu/ Cațavencii”

Summary: In her book A pamphlet’s Anthology (from the Wallachian chroniclers to Pamfil Șeicaru), Magda Răduță realizes a history of the representative articles of the most important romanian polemists writers and journalists – from the Enlightenment and Romanticism to the 20th Century – which used satire in their works. I analized the next period of time, the destiny of the pamphlet in the Romanian Communist Era (with a strong example: the nr. 1 polemist of the 1947‑1989, Eugen Barbu) but also the proliferation of the Barbu’ s „school”/ tradition in the publishing of the ’90‑2000 years, when the satire becomes, for many times, an attack to the person. In the inter‑war years, we have redoubtable polemists, like Tudor Arghezi or N. D. Cocea; during the Communist Era: Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Fănuș Neagu; after 1989 – Mircea Dinescu, Corneliu Vadim Tudor. The magazines where they published show the literary adversities/ sides in the ’60‑70‑80’ („Luceafărul”, „Săptămâna” vs „România Literară”, Radio Free Europe) and in the ’90‑2000 („România Mare”, „Totuși iubirea” vs „Academia Cațavencu/ Cațavencii”).

 

  1. Scurtă antologie a pamfletului: de la cronicari până în perioada interbelică

Într‑un volum apărut în 2017, la Editura Humanitas, Îi urăsc, mă! Magda Răduță realizează o Antologie a pamfletului (De la cronicarii munteni la Pamfil Șeicaru), după ce anterior publicase pe aceeași temă, la Editura Universității din București, 2013: Nici mănuși, nici milă: Trei pamfletari interbelici (Tudor Arghezi, Ion Vinea, N.D. Cocea). Autoarea comentează cazuri celebre – de la cronicarul Radu Greceanu la Mihai Eminescu și I.L. Caragiale, de la N.D. Cocea și Petre Pandrea la Pamfil Șeicaru, acesta din urmă fiind singurul care este integrat în volum prin articole scrise și după al Doilea Război Mondial (cu două pamflete, din 1955 și 1958). Sunt comentate texte binecunoscute în epoca lor: I. Heliade‑Rădulescu – Despre înjurături, Eminescu – Ca la noi la nimenea, Caragiale – O lichea, N.D. Cocea – Procesul Cocea – Regele Ferdinand începe, Ion Vinea – Pamflet și pamfletari, Arghezi, cu fragmente din romanul pamfletar Cimitirul Buna Vestire (1933), Pamfil Șeicaru – Tudor Arghezi: tejgheaua cuvintelor etc. Este omis, totuși, din această listă selectă Dimitrie Cantemir, unul dintre „pionierii” genului, dacă ne gândim la Istoria Ieroglifică, pamflet politic, satiră, fabulă și eseu simultan, după cum și Budai‑Deleanu și a sa Țiganiada poate fi menționat aici. De remarcat articolul lui Vinea, din „Cuvântul” nr. 1249 – octombrie 1928: „Pamfletul e mai întâi un denunț și prin aceasta poate fi odios din capul locului. Un denunț, fiindcă atacă și contestă, totdeauna, un sistem de convențiuni respectate. Fiindcă privește, după necesități, lucrurile, pe dedesubt, pentru a le osândi apoi de la înălțime… Efectele pamfletului față de obiectivul lui sunt dezastruoase. Pamfletul e propaganda esențială, concentrată, explozivă… el e «necesarmente» personal. Limba și sensibilitatea românească oferă un excelent material pamfletului…”.

Practic, Magda Răduță mizează în volumul său în special pe creatorii români din iluminism, romantism și secolul XX interbelic și nu ia deloc în discuție perioada comunistă, în care au existat multiple războaie de presă, dacă ar fi să amintim numai conflictele generate de Eugen Barbu în „Luceafărul” și „Săptămâna”, cu toți marii scriitori din anii ’60 până în anii ’90, sau interminabilele seriale polemice ale aceluiași Barbu (numit „un Pamfil Șeicaru al proletariatului”) cu „Europa Liberă” și exilul românesc. De asemenea, Magda Răduță evită să aleagă vreun nume reprezentativ de după Revoluție, când practic pamfletul, încă „decent” sub cenzura comunistă, se transformă, uneori, în brutal atac la persoană, „România Mare” sau „Cațavencu” înlocuind cu brio „Săptămâna” lui Barbu, iar elevii depășindu‑și de multe ori maeștrii în utilizarea invectivei. Pentru că presa anilor 1990‑2000 este dominată de personaje virulente ca Vadim Tudor, Mircea Dinescu, C.T. Popescu, I. Cristoiu, și ce publică ei în scopul satirei traversează abrupt câteodată ceea ce denumim cu un termen generic clasicul pamflet. Adică, „defăimare”, echivalentă pe la 1851 cu ocară, calomnie, injurie, sfadă, diatribă, filipică; Kogălniceanu, de exemplu, în Răspunsul unui pamfletist către un moralist, „România literară” nr. 16‑1855, se apără în polemica sa cu G. Sion de „eticheta jignitoare de pamfletist”: „Pamflet este scrierea dumitale, d‑le Sion, care, fără a‑ți cerca capacitatea reală, studiile asupra materiei… într‑un articol sărac de idei, în care aroganța ține locul talentului, ignoranța pe acela al cunoștințelor, trivialitatea locul stilului… tratezi în stil burlesc o chestie națională”. Se pare că termenul este folosit oficial pentru prima oară de către Nicolae Bălcescu, cam în aceeași perioadă, într‑o scrisoare din 1851 către C.A. Rosetti (apud M. Răduță – vezi Bălcescu, Opere, vol. 4, Corespondență, Ed. Academiei, 1964). Noțiunea de pamflet se instalează treptat în presă, ca titlu de rubrică, în „Protestarea” (realizată de G. Ranetti), 1906, apoi în interbelic ca titlu de ziare: la Râmnic, „Jurnalul nostru, pamflet râmnicean” (1925, scos de Oct. Moșoiu), la Deva, „Eu și Europa. Pamflet – satiră – critică” (din 1934, scos de Ion Th. Ilea; aici colaborează și Nichifor Crainic), la Iași, „Arc. Literatură și pamflet” (editat de Pavel Nedelcu, 1937), și tot la Iași, „Pamflet, hebdomadar literar, artistic și social”, al lui S. Săulescu și Cosma Damian, de la mijlocul anilor ‘30 – în care semnează un articol teoretic despre importanța pamfletului și G.M. Zamfirescu: „Pamfletul… a luptat împotriva prostiei și a lipsei de talent”. De reținut, în istoricul consemnat de Magda Răduță, și numărul 75 din 1928 al „Vieții literare”, dedicat în întregime pamfletului, cu texte de G. Călinescu, Giovanni Papini, pamfletar, Em. Bucuța, Pamfletul în slujba societății sau I. Valerian și Nicolae Crevedia – care îi intervievează, punându‑i chiar pe coloane „față în față” pe E. Lovinescu și Arghezi, respectiv Pamfil Șeicaru.

  1. Pamfletul în timpul regimului comunist din România

Autoarea ediției face un salt peste cei 45 de ani de comunism, interesanți, totuși, la temă prin omniprezența lui Eugen Barbu de care aminteam mai sus, cel care se considera un demn urmaș al lui Cocea, Arghezi, Teodorescu‑Braniște, Stelian Popescu, Mircea Damian. De altfel, Barbu își făcuse ucenicia la „Fapta” lui Mircea Damian, un polemist notabil al anilor ’40, cu o rubrică de scurte pamflete (Faptă și răsplată), dintre care cel mai bine realizat rămâne acela al Scaiului, literatul atârnător și oportunist (vezi Fețele lui Ianus și măștile scriitorului de Andrei Milca, Ed. Niculescu, 2013), fiind coleg de baricadă la 1947‑1948 cu un alt redutabil spadasin al cuvintelor: Petru Dumitriu. De notorietate, pentru că nu putem trece așa ușor peste epoca de aur comunistă, polemicile dintre Barbu, abia debarcat de la „Luceafărul”, și Fănuș Neagu de la „România Literară”, cu subiectul plagiatului din Princepele. Sau, mai târziu, în „Urzica” anilor ’60, duelul aceluiași Eugen Barbu cu Adrian Păunescu, în textul Lătrău dând o replică celui care îl atacase prin articolul Imbatabilul Gică … și apoi nesfârșitele guerrille din paginile „Săptămânii” anilor ’70‑80 din care nu a scăpat nimeni neatins/ stigmatizat de penița temutului șef de școală la care au mai crescut pe parcurs Corneliu Vadim Tudor, George Alboiu, D. Bălăeț, V. Băran @CO, corifeii anilor ’90 din „România Mare”. Tot Barbu este, se pare, autorul celui mai notoriu pamflet din epocă, Porcul și folkul (sau Fleica și drapelul), circulând în anii ’80 în samizdat, „pe sub mână”/ copii xerox – text care îl viza pe același inamic Păunescu, după scandalul închiderii Cenaclului Flacăra. În povestirile inedite, apărute în Almanahul „România Mare”, Eugen Barbu îl înfierează din nou pe Adrian Păunescu, sub chipul lui Vespasian Cocoratu, dar și pe Marin Sorescu, în personajul Gligor Afanas Harpalete (povestirea Amantul singurătății rezistă mai ales în partea ei de polemică, de pamflet). În interesantul, dar pierdutul(?)/ nepublicatul roman O lume de câștigat Barbu face veninoase portrete colegilor de breaslă, dar și politicienilor timpului, vizat fiind și Marin Preda, pe care îl mai imortalizase sub chipul ridicolului Călin Merdea în ciclul Incognito. La rându‑i Barbu devine personaj, Bacaloglu de la deratizare, în Cel mai iubit dintre pământeni. Și istoriile pot continua la nesfârșit. Practic, cel mai important conflict literar (și nu numai) în „Epoca de aur” este generat și întreținut, timp de 20 de ani pe altarul pamfletului, de cele două tabere adverse: „Săptămâna” „lui Barbu”, respectiv „România literară” („a lui Manolescu”), „alimentată” din exterior de „Europa Liberă”.

  1. Satiră și pamflet în perioada postdecembristă

Magda Răduță a evitat această etapă tulbure, a comunismului, perioada constituind însă, probabil, un solid material pentru încă o carte, viitoare. După cum nu s‑a mai oprit nici la pamfletarii post‑revoluționari, indicați totuși aleatoriu într‑o ironică prefață de Radu Paraschivescu, Floretă și lături. Pe lângă cei vechi, Barbu, Păunescu, Neagu, apar și figuri noi – Vadim Tudor, Mircea Dinescu, R. Ioan Boanchiș, C.T. Popescu, Mircea Mihăieș, Dan Alexe, iar pamfletul „evoluează” de la Baroane și Lătrău la Fir‑ai al naibii, Majestate (Sergiu Andon) sau articole tip clișeu din „România Mare” (ce continuă la un nivel uneori suburban tradiția „Săptămânii”), în care eroii masculini sunt înfierați arbitrar și repetitiv drept gay, idioți sau bețivi. Autoarea vorbește despre adăpostul convenabil al pamfletului în aceste reglări de conturi care nu prea mai au de‑a face (sau au prea puțin) cu umorul și literatura. „Lumea dezaxată a pamfletului”, ca gen al insultei și indignării, se mai calmează puțin odată cu noile reglementări ale Codului Penal, dar din 2014 se dezincriminează insulta și calomnia; Codul civil prevede în continuare daune morale, „defăimarea prin presă intrând tot în categoria acțiunilor civile”. Mai drastic se schimbă lucrurile în lumea radio‑tv: dacă până mai ieri unele emisiuni se puteau ascunde sub masca pamfletului/ reality show care „trebuie tratat ca atare”, sintagma își pierde din 2014 „rațiunea”: autorul „pamfletului” televizat își asumă sensibilitatea granițelor genului, iar CNA aplică, după caz, amenzi usturătoare dacă violențele de limbaj depășesc vizibil noțiunea „ca atare”… Pentru că, la un moment dat, pe ecran sau în on‑line, credeau că fac pamflet și Divertis, și Vacanța Mare, și Cornel Dinu, la orice „ieșire” fănușiană în decor, și Mihai Bendeac și Radu Banciu, și Mircea Badea și Dragoș Pătraru și… Orice realizator de emisiune sau de materiale în presa scrisă sau pe net avea în tolbă – sau credea că are – nu bastonul de mareșal, ci pana/ sabia de pamfletar.

Un alt volum‑frescă, de această dată, interesant ca istorie de presă polemică a anilor ’90, îi aparține lui Eugen Istodor, Cațavencii și tribul lor („o etnografie a grupului incomod și de moravuri grele Cațavencu”, Ed. Polirom, 2018), practic povestea întregii nebunii numite „Academia Cațavencu”, singurul oponent real, de dreapta, să îi spunem, publicației de „extremă stânga” – cum a fost etichetată (deși în spațiul nostru mioritic doctrinele devin clar relative) „România Mare”. Autorul se referă, în capitolul de deschidere, la satiră și puterea acesteia în presa post‑decembristă: „Vom adopta pentru analiza lui Cațavencu termenul de satiră… trăind exclusiv în zona estetică sau a bullying‑ului, între genial și mizerabil, între pamflet și justiție, umorul s‑a rătăcit el însuși prin interpretări naționaliste și abuzive. Umorul a ajuns vinovatul fără vină… Principiul autocaracterizării și cel al practicii ritualice a comunității în sine, timp de peste 15 ani, sunt considerentele care impun termenul (de satiră). Un exemplu contrar îl reprezintă termenul de pamflet în perioada interbelică (impunerea termenului pamflet „a presupus negociere teoretică a sensului între performeri, multitudine de creatori și produse, circuite paralele de difuzare” – vezi M. Răduță, Pamfletul în literatura română interbelică, Ed. Universității București, 2008)”.

Primul număr al revistei apare în februarie 1990; în anii 2006 și 2011 „Academia” se sparge în două, respectiv trei redacții: „Cațavencii” (din 2011), care apare și azi, păstrând o parte din numele inițiale, de bază, ale seniorilor echipei; „Kamikaze” (din 2006), adunând câțiva redactori tineri, juniorii veniți în „Academie” pe finalul ei; „Academia Cațavencu” (din 2011 până în 2017 pe print), păstrând doar numele cumpărat de trustul miliardarului Adamescu, dar pe niciunul dintre componenții echipei clasice; de altfel, publicația din urmă dispare prima, dovadă că nu brandul a contat, ci valoarea redactorilor ar fi putut păstra faima revistei inițiale. Totodată, în on‑line există și un fel de continuator al umorului „Cațavencilor” de drept, Times New Roman.

  1. „Clienți” favoriți, executați prin repetiție (scurtă istorie a pamfletului în revistele anilor ’90)

Vom urmări mai jos câteva texte antologice din presa anilor ’90, ilustrată în aceste două publicații fanion pentru genul numit pamflet, chiar dacă de multe ori, involuntar sau nu, îl depășesc. Cei mai reprezentativi pamfletari ai presei postdecembriste sunt, pe de o parte, Eugen Barbu și Corneliu Vadim Tudor, în „România Mare” și „Politica”; lângă ei, dar pe o linie ceva mai moderată, evoluează fostul rival cu care între timp se reconciliază de dragul… politicii de stânga: Adrian Păunescu și revistele sale, „Totuși iubirea” și „Vremea”, în care poetul își continuă activitatea de gazetar după îndepărtarea de la „Flacăra”; la polul opus, dar nu mai puțin vituperanți, combat Mircea Dinescu, Florin Călinescu, Eugen Istodor, Florin Iaru, Cristian Teodorescu, Patrick Andre de Hillerin și ceilalți „Cațavenci” (o scurtă perioadă același Dinescu, plecat și revenit în „Academia” ce poartă numele personajului cel mai tipic caragialesc, scoate și revista „Plai cu boi”, o evidentă parodie mioritică a revistei „Playboy”).

  1. A) „România Mare”

Eugen Barbu semnează încă din primele numere ale revistei apărute în 1990 polemicul Moș Beșleagă, răspunzându‑i lui Al. Piru, cel care‑l numise „pederast și hoț de buzunare” în ziarul „Dimineața”: „Nu mă sperie nici invectivele, nici blasfemiile, nici aruncarea peste gard a insultelor. Cu o condiție: să fie scrise cu talent! Să lăsăm, deci, falsa pudoare! Ca unul care m‑am hrănit cu epitetele și faimoasele invenții de limbă argheziene, suport orice în afară de prostia emițătorului, căruia îi lași un condei într‑o mână moartă, sau te trezești cu un bâlbâit pe foaia imaculată, abia școlit, uluit cum de a reușit să învețe alfabetul… Merită, deci, să încrucișezi spada cu un derbedeu ajuns universitar ținând țucalul unui maestru? Cap de ceangău, minte de lemn… Moș Beșleagă, beat de dimineață până seara… a schelălăit la toate casele, la toate ușile. Operă n‑are; are numai o obrăznicie de lup încolțit. Sculerul matrițer a luat în cârcă Istoria lui G. Călinescu în care a pompat câteva sute de pagini, umflând‑o cu niște tâmpenii memorabile, după moartea maestrului… Dacă te uiți la căpățâna acestui slugoi, cu profil de câine scăpat de ecarisaj, nu ai de ce să te mai miri… Cum am lucruri mai bune de făcut, nu o să‑mi pun mintea cu acest fitecine, care nu face cinste universitarilor adevărați. Într‑o curte de gospodar, când îți intră un câine turbat pe poartă, îi dai stricnină sau chemi hingherii”. Anumite „porecle” vor fi folosite de acum în rubricile anecdotice ale revistei și vor intra în folclorul urban național – toate declanșate sub pseudonimul Alcibiade (probabil Corneliu Vadim Tudor), modelele culturale și politice fiind tratate în derizoriu: „Europa Liberă” este Radio Șanț, Mircea Dinescu devine Poetul Măscărici, într‑un „cuplu comic fantezist” cu Baboi – Andrei Pleșu, Ion Cristoiu – Ardei Umplut și Piticul din Găgești, Răzvan Theodorescu – Cheliosul Kojak/ Cap de Cauciuc, Petre Mihai Băcanu – Borfașu, Gelu Voican Voiculescu – Groparul, Ion Caramitru – Caralitru/ Calamitru, Dinu Patriciu este Păturiciu, Aristide e în loc de Buhoiu – Buboiu sau Gunoiu, Coana Monica Lovinescu devine Mojica etc.

Reținem și alte articole în care scriitorii se reglează între ei, folosind uneori un limbaj licențios: Romulus Vulpescu îi răspunde („România Mare, 7 iunie 1991) în Anecdota primează lui Gh. Grigurcu, cel care se ocupa de activitatea sa politică – în „Drep­tatea”, 25 mai 1991: „Nu m‑aș fi uitat în, pardon de vorbă, gura distribuitoare, știut fiind că tot criticul secretă ce îngurgitează. Pe vremuri, Ion Barbu îl botezase pe un astfel de penitist – cum s‑ar zice – franțuzește plumitif – colaborator la o revistă cu care poetul polemiza, orificiu de serviciu al publicației”. Romulus Vulpescu reproduce anecdota cu Victor Eftimiu care a fost luat pe sus de scriitorul Cutare: „Dar nici măcar ca om nu pot să‑mi spun părerea?” – despre o piesă a lui Eftimiu –, la care maestrul: „Domnule, ca scriitor nu te cunosc, iar ca om te bag în…”. Deci, ca scriitor nu‑l cunosc pe Gh. Grigurcu, iar ca persoană nu mă interesează (de critic n‑am auzit, de poet nici atât)”. Este reprodus – în august 1991 – și pamfletul lui Mircea Micu din revista „Viața” nr. 29, 1991, Derbedeul național, dedicat lui Ion Negoițescu, cel care‑l numise pe Eminescu proto‑legionar: „Criticul și homosexualul Ion Negoițescu, corupătorul de minori și fetița portarilor de la Mogoșoaia, a gunoierilor plătiți, Nela, cum îl botezau cei care se ușurau în dosul său de maimuță, are impertinența și nebunia de a‑l jigni pe geniul absolut al poporului român și prin el pe toți românii… cu puțin timp în urmă ai declarat cu nonșalanță că ți‑e rușine că te‑ai născut român. Să nu‑ți fie. Fiindcă o otreapă nu se poate mândri cu această calitate. Derbedeu național, agață‑te bine de papionul pe care‑l porți la gât spre a simți, în sfârșit, vorba lui Villon, cât îți atârnă dosul ciuruit.” „România Mare” nr. 72, din 15 noiembrie 1991, tipărește un întreg Dosar cu dezvăluiri senzaționale care atestă că averea lui Mircea Dinescu se cifrează la peste 10 miliarde de lei: Poetul măscărici Mircea Dinescu: infractor național. C.V. Tudor completează portretul: „El simbolizează cel mai grăitor ticăloșirea vieții publice în România. Atâta timp cât în Senatul României se află un pușcăriaș de drept comun ca Gelu Voican, cât în fruntea unui mare cotidian tronează un alt infractor ca Petre Mihai Băcanu și cât la comanda obștei scriitoricești (pe locul unde au fost cândva Liviu Rebreanu și Mihai Sadoveanu) taie și spânzură un maimuțoi caricatural, care nu știe să facă bine decât un lucru – să tâlhărească – ei bine, atâta timp cât oamenii zilei sunt astfel de excremente care mai păcătuiesc și prin trădarea de țară, atunci totul va fi posibil în România. Dragi scriitori (în particular) și dragi români (în general), vă meritați soarta, pentru că stați ca momâile și vă lăsați batjocoriți de toate canaliile, în loc să‑i luați de guler și să‑i țineți în lanțuri până la Jilava, unde le e locul!” Și în anii următori Dinescu rămâne o țintă preferată: în „România Mare” nr. 458, din 23 aprilie 1999, Geo Ciolcan semnează articolul Prostia la «academicieni», un atac furibund la adresa revistei „Academia Cațavencu”, condusă de Mircea Dinescu: „Fătat într‑un context trilingv (româno‑sovieto‑ungar), Mircea Dinescu poartă în sângele‑i de Slobozia «gene» ale acestui perimetru politic, ce i‑a permis, în anii socialismului, să se dezvolte «multilateral», cultivând relații personale cu unii dintre membrii ambasadelor capitaliste în capitala mioriticei Românii. După ce a făcut pe dracu‑n patru pentru a «supraviețui» în «vila» de «disident», obligând chiar Moartea să citească ziarul, Mirciulică al Dinescului alunecă vertiginos pe jgheabul său European, după ce, din Europa occidentală și‑a adus în Țară niscaiva mărci, răsplata cuvenită pentru umărul pus la demolarea vechilor structuri ale realismului socialist. Ajuns în fruntea unei reviste ce se vrea o pastișă a umbrei lui Nenea Iancu de la Ploiești (dar nu e decât un amalgam de fandaxii ivite din consumul exagerat de vodcă) slobozianul‑moskovito‑budapestan și‑a asmuțit copoii din cușca «Academiei Cațavencu» împotriva senatorului Corneliu Vadim Tudor”.

În contra‑replică, pentru toate aceste defăimări săptămânale, multe vulgare, gratuite sau exagerate, lui Eugen Barbu îi va fi dedicat un necrolog unic… încă din timpul vieții, unul dintre cele mai sordide texte ale „pamfletului” postdecembrist: A murit Porcul („și din carnea lui se poate face săpun”), nesemnat, „Expres Magazin” nr. 32, din martie 1991. Și în anii următori, deși Patronul dispare fizic din prim‑planul publicisticii (7 septembrie 1993), linia revistei va rămâne aceeași, la limita agresiunii – Vadim Tudor purtând mai departe steagul lui Barbu. De exemplu, pe 9 iulie 1999, Corneliu Vadim Tudor îl demolează pe Adrian Păunescu în pamfletul pe câteva pagini O ciorbă reîncălzită: Adrian Păunescu [n. b. generat de un articol‑fluviu păunescian, venit ca un drept la replică la cele 20 de rânduri din rubrica „Săptămâna pe scurt” nr. 468, 2 iulie 1999 – în care lui Păunescu i s‑a părut că ar fi denigrat]: „Adrian Păunescu este mediocru tocmai unde se crede el imbatabil, adică în ziaristică, unde scrie în 10 pagini ceea ce un om cu har scrie‑n zece cuvinte. Din păcate, Păunescu n‑are talent polemic, singura formulă pe care încearcă s‑o mânuiască în chip de floretă fiind expresia (scuzați reproducerea): «la muncă, la bătut țăruși cu curul pe fundul Dunării», care nici măcar nu e expresia lui, ci a lui Fănuș Neagu. Își dă el seama ce ar însemna să mă ocup eu de toată viața lui, de toate trădările lui, de toate afacerile lui, de moartea celor 8 copii pe stadionul din Ploiești, în iulie 1985, în timpul Cenaclului «Flacăra»?… cine a falimentat trei publicații – «Zig Zag», «Vremea», «Totuși iubirea» și a scos un partid din Parlament? Eu sau el? Cine a scos profituri colosale sub toate regimurile, culminând cu «sponsorizările» de mai multe miliarde de lei, de la BANCOREX, eu sau el? Adrian Păunescu are un maț lung și gros, e insațiabil. Lui i se cuvine totul. N‑a scris, oare, Alexandru Mironov că el e «cel mai genial (?!) poet român din a doua jumătate a secolului XX?». Ce Labiș, ce Nichita Stănescu? Ambii au creat câte o școală poetică, dar n‑au valoare, fiindcă Mironov nu pricepe decât poezia la kilogram. Mai nou a apărut un sondaj de opinie, din care reiese că cei mai mari poeți ai României sunt Eminescu și… Păunescu(?!). Oh, Doamne! Îmi aduc aminte, că tot într‑o discuție, despre pofta bolnavă a lui Păunescu de a fi el numărul 1 în toate domeniile (chiar declarase într‑o revistă studențească ceva de genul: «Am să vă obișnuiesc cu ideea că sunt cel mai mare poet din Istoria României») omul modest și generos care a fost Nichita mi‑a mărturisit: «Vadime, în poezie nu‑s bune clasamentele. Altminteri, cel mai mare poet român ar fi acum Dinamo București, fiindcă e pe locul I…» Vorba lui Eugen Barbu: «Cine ne scapă de balega asta de om?».” Vadim Tudor își încheie execuția cu celebrul „catren” licențios din „Epoca de Aur”: „N‑are atâta cur și coaie/ Ceaușescu Nicolae/ Cât poate linge‑ntr‑un an/ Păunescu Adrian”.

Taberele se modifică din mers, la fel și victimele, dușmanii de ieri, de tipul Cristoiu, pot ajunge tovarăși de drum dacă țintele devin comune: Liiceanu, Patapievici, Pleșu, Cărtărescu etc. „România Mare” nr. 459, 30 aprilie 1999, reia din „Cotidianul”, numărul din 22 aprilie 1999, pamfletul lui Ion Cristoiu – Un mutant: Gabriel Liiceanu: „Gabriel Liiceanu n‑are gânduri, emoții, îndoieli, ci numai certitudini și «câteva fraze pe care le repetă papagalicește»: NATO e întruchiparea perfecțiunii! E pentru Poporul Român de azi ce trebuia să fie pentru Poporul Român, în anii ’50, Armata Roșie. Privindu‑l pe acest mutant (robot), pe numele lui de buletin Gabriel Liiceanu, am înțeles de ce scriitorii români din anii terorii comuniste acceptau să iscălească reportaje despre URSS, în care o Țară apărea ca un Rai, iar un popor, ca o comunitate de îngeri. Când aduceau notele lor de călătorie cinstite, în care‑și permiteau să observe că la Moscova e frig, dădeau peste activiști de genul lui Gabriel Liiceanu vârâți în cizme și scurte de piele, aceștia citeau manuscrisele cu pistolul pe masă. Și când nimereau peste o observație mai pământească despre măreața Țară a socialismului întindeau mâna spre pistol. Bietul scriitor, care avusese naivitatea de a crede că poate să relateze ceea ce a văzut cu ochii lui, începea să tremure de frică. Își dădea seama că în fața lui nu e un om, ci un mutant. Fabricat în laboratoarele de la Kremlin. Așa cum Gabriel Liiceanu e un mutant meșterit în laboratoarele de la Casa Albă.” La rubrica „Vitrina cu monștri”, „România Mare” nr. 496, 14 ianuarie 2000 – o poză cu Horia‑Roman Patapievici – „Uitați‑vă bine la tuberculosul acesta: cum poate să încapă, într‑un cap de bibilică, atâta ură împotriva României?”; altfel, într‑un un articol construit numai din citate, „lucrăm cu materialul clientului: Horia Roman Patapievici, în volumul Politice, Editura Humanitas 1996, aduce grave injurii Poporului Român.”: „Paginile 6 – 23 [din POLITICE]: „Sunt bolnav de România așa cum canceroșii sunt incurabili de cancerul lor: aproape în continuu îmi e rușine că sunt român…”; pagina 34: „Suntem un popor cu substanța tarată. Oriunde te uiți, vezi fețe patibulare, ochi mohorâți, maxilare încordate, fețe mate, guri vulgare, trăsături rudimentare, o vorbire agramată și bolovănoasă…”; pagina 63: „Privind la raze X, trupul Poporului Român abia dacă este o umbră; el nu are cheag, radiografia plaiului românesc este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării. Toată Istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut… Când i‑au lăsat romanii pe daci în formula hibridă strămoșească, ne‑au luat la urină sclavii… apoi ne‑au urinat la gard turcii… apoi ne‑au luat la urină rușii… acum însă, inovație, au început să urineze și unii români peste români. Valea plângerii a fost transformată de români pentru români într‑o vale a urinei corosive. Care era mai șmecher se suia în capul vecinului și‑l pișa. Și cum toți românii e deștepți, urinarea a fost, din noul nostru pașopt încoace, generală. O sută de ani, atât a durat România în spirit. În rest, valuri și valuri de urină”.

  1. B) „Totuși iubirea”

Păstrând totuși o linie de mijloc, relativ mai echilibrată decât Barbu sau Vadim Tudor, articolele lui Păunescu din „Totuși iubirea” sau „Vremea” ating și ele, de multe ori, vehemența chemării în instanță. Țintele sunt similare cu ale „României Mari”, de unde și unirea în cuget și simțiri a celor două redacții pe parcursul anilor ’90, excluzând „micile” conflicte orgolioase între „tribunii” Vadim și Păunescu. De exemplu, în nr. 4 (21), ianuarie 1991, din „Totuși iubirea” pe lângă articolul antimonarhist Maiestate, Mareșalul vă urmărește ca o remușcare, Adrian Păunescu semnează polemicul Dinescu bate manual, despre conflictul președintelui Uniunii Scriitorilor cu Florica Mitroi: „Mircea Dinescu nu a șovăit. Rapiditatea și ședințele C. P. U. N., unde vorbea până îl dureau subțiorile, a fost un atu în groaznica încleștare cu Florica Mitroi. Încă un complex genetic al națiunii române a trecut în uitare, odată cu acțiunea îndrăzneață a poetului și anume obsesia că noi nu am luptat niciodată decât cu adversari mai puternici decât noi. Dinescu, în numele poporului său, ne‑a dovedit contrariul, și anume cât de nobil e, cât de reconfortant, să lupți cu adversari mai slabi decât tine, de exemplu să bați împreună cu subalternii o femeie… Dacă nici pentru această eroică faptă nu primim Premiul Nobel, înseamnă că Europa are, într‑adevăr, ceva cu noi.” O continuare a acestui articol apare în nr. 7, apoi în alte articole, și în anii următori. Adrian Păunescu îi dă replica aici președintelui Uniunii Scriitorilor: Dinescu minte [n. b. – e vorba despre articolul din „Viața noastră” din Israel, în care Mircea Dinescu afirma: „Aveam câțiva milionari, scriitori de partid și de stat, Eugen Barbu, Adrian Păunescu, D. R. Popescu, Radu Theodoru. Eu am datele lor, cât au câștigat în ultimii 10 ani. Primii patru au câștigat 2, 8 milioane lei, bani pe care acum îi investesc și scot reviste, majoritatea lor naționaliste, antimaghiare, cu accente antisemite… Păunescu era un mic Goebbels, o caricatură a lui Goebbels, dacă vreți. Închipuiți‑vă că în Germania, după căderea lui Hitler, Gobbels ar fi renăscut și ar fi scos trei reviste particulare. Asta face Păunescu în România”]. Păunescu răspunde acuzelor nefondate: „N‑am nici o vină, domnule Dinescu, că, după câteva luni mai grele, revista Totuși Iubirea, singură, are un tiraj mai mare decât toate revistele literare (ale Uniunii Scriitorilor) la un loc [apărută, ca și „Vremea” – „deci două reviste, nu trei!” – cu un credit de la Banca Națională a României, devenită Banca Comercială Română]. Indiferent ce sunt socrii, ce e nevasta și ce e el, poetul nu poate să‑și acuze poporul [de antisemitism]… Regret, ca Goebbels ce mă face Mircea Dinescu, rătăcirea invidioasă a poetului contra mea [n. b. Adrian Păunescu îl promovase pe Dinescu în paginile „Luceafărului” din anii ’70, cel condus de Eugen Barbu!] și‑i promit să mă ocup de erorile sale. Dacă ține atât de mult să mă provoace, de nici în Israel nu‑i ies din memorie, îl voi ataca fără nici o părere de rău. Dar minte prea urât.”

Nr. 9 din „Totuși iubirea”, februarie 1991, include pamfletul Grigurcu, o lamblie pe trecerea de pietoni de Adrian Păunescu: „Nu e scriitor mare să nu fi simțit atacul acestei lamblii puturoase… De curând, i‑a cășunat pe Marin Preda, … l‑a făcut hoț, l‑a făcut primitor de mită, l‑a făcut omul regimului, l‑a făcut profitor ordinar, l‑a făcut vinovat, ce nu i‑a dat prin cap criticului lamblie? Cu prilejul împlinirii a 10 ani de la moartea marelui scriitor, revista „Contemporanul”, condusă de Nicolae Breban, prozator, i‑a îngăduit, cu vinovată generozitate, domnului Grigurcu să‑l atace pentru a doua oară pe Preda, într‑un interval scurt. Inerția lumii literare a funcționat desăvârșit. Nimeni nu i‑a zis nimic lui Grigurcu. Nici foștii prieteni ai lui Marin Preda, nici exegeți obiectivi ai operei acestuia nu s‑au obosit să‑i răspundă asasinului [n. b. „a omorât – spune Păunescu –, într‑un accident de mașină, o femeie pe trecerea de pietoni”]. El continuă să lucreze pe trecerea de pietoni și să spurce.” în iunie 1991, pe două pagini, Adrian Păunescu, în A iubi nu‑nseamnă a urî, remarcă articolul defăimător din „România Literară”, în care S. Damian îl numește reprezentant al naționalismului extrem, iar în aceeași „Românie Literară” fostul poet minor comunist Victor Frunză judecă scriitorii români care au colaborat cu vechiul regim. „E cu atât mai regretabil că, sesizând lipsa de nuanțe a celor pe care îi atacă, domnul S. Damian se dovedește el însuși incapabil de a mai nuanța, pentru că o stranie ură îl copleșește pe seninul și raționalul critic subtil de altădată. De fapt, așa se întâmplă întotdeauna când patima (eventual politica) prevalează asupra judecății de valoare. Rezultatele unui articol critic scris de un dobitoc, l‑am numit pe Victor sau Valeriu Frunză, și ale unui articol critic scris de un remarcabil literat, nu se mai diferențiază atât de vădit. Și e păcat”.

O diatribă la adresa lui Nicolae Manolescu îi aparține lui Adrian Păunescu, nr. din 28 nov. 1991, poetul reproșându‑i criticului, printre altele, „că face politică – și încă lamentabil, pozând în dizident, după ce adeziunile sale comuniste (precum prefața la volumul de debut al Anei Blandiana, Persoană întâia plural, în care Manolescu vorbea despre plenitudinea trăirii ce se datorește vieții noi, libere și de o generație tânără, care se simte protejată de socialism): „Atunci, de ce să ceri dumneata, Nicolae Manolescu „procesul comunismului”?”. Serialul anti‑Manolescu va continua, în nr. 1 (70), 15 ian 1992, din „Totuși iubirea” cu articolul Mercenarul Manolescu: „Pe cât era de valoros criticul literar, cu același nume, pe atât de stupid este omul politic. Acum, când Basarabia a devenit, în concepția unora ca Manolescu, capital electoral, acum, după destrămarea U. R. S. S., vitejiile acre ale lui Nicolae Manolescu sunt ridicole. Cât ține memoria dumitale, domnule? Vrei să devii președintele României? Ar fi să ne fie rușine că mai suntem români dacă s‑ar întâmpla asta. Îmi controlezi dumneata relațiile personale [n. b. – cu Grigore Vieru], încă înainte de a avea un alt rol oficial decât acela de președinte al P.A.C.? Domnia ta nu realizezi că ești în plin ridicol? Vrei să‑ți recenzez eu relațiile dumitale? Vrei să‑ți arăt de câte ori l‑ai jignit pe Vieru, de câte ori i‑ai jignit pe basarabeni [n.b. pe care Nicolae Manolescu îi acuza, nu cu mult timp în urmă, de provincialism]? Uite, m‑am gândit la un final pentru articolul meu, luat dintr‑o poezie a lui Grigore Vieru: Huideo, potaie!.” Totodată, Păunescu consideră că atacul lui Andrei Pleșu asupra Academiei Române [n.b.: că l‑a primit în rândurile ei pe Eugen Simion, dar nu și pe Nicolae Manolescu] este unul nedrept; așa ar merita și alți scriitori, ca D.R. Popescu sau Petru Dumitriu, să ajungă în Academie. „Ori nu contează politica, în cazul tuturor scriitorilor de valoare, ori se fac de acum încolo academii pe baze de alianțe civice?”. De asemenea, un alt ironizat este Dizidentul Deșliu în racheta comunismului, autorul lamentabilelor poeme din anii ’50 în care înfiera ciuma capitalistă, iar acum pozează, la modă, în disident anticomunist: „…Unde a dispărut racheta comunistă? Unde a dispărut Aurora cu steagul ei roșu, invocată atunci de poet? Dan Deșliu mă atacă pe mine pentru că aș fi lăudat ceea ce mi s‑a părut de lăudat, poate/desigur exagerând, dar am și criticat și sistemul și dictatorul și persoanele influente cum n‑au făcut‑o așa‑zișii disidenți în ansamblul lor… dar, chiar dacă aș fi scris numai laudativ despre Ceaușescu, să‑mi fie permisă minima mândrie că nu am lăudat ocupația sovietică în România, că nu i‑am dedicat poeme și cărți adevăratului întemeietor al comunismului totalitar, Lenin… nici chiar prosovietismul nu l‑aș condamna, dacă el n‑ar fi urmat de un tenace și diversionist anticomunism”. „Totuși iubirea” nr. 10, din 20 martie 1992, cuprinde durul pamflet Javra (de Adrian Păunescu), dar și o Scrisoare deschisă a aceluiași Adrian Păunescu adresată doamnei Monica Lovinescu (cea care l‑a apărat în „Revista 22” pe Eliade, acuzat de românism, fascism și altele, de detractori ca Norman Manea – „dar e păcat ca într‑un articol de apărare al lui Mircea Eliade… să vă coborâți până la abjecta plăcere de a cere o campanie de presă ORGANIZATĂ pentru interzicerea unor publicații, printre care și revista „Totuși Iubirea”). Adrian Păunescu îi propune Monicăi Lovinescu un dialog în revista „Totuși Iubirea” pentru lămurirea lucrurilor sau un răspuns al lui la orice întrebare pe canalul „Europei Libere”: „Nu mi se pare democratic! Pot eu să vă întreb pe dumneavoastră, puteți dumneavoastră să mă întrebați pe mine… Vai, doamnă Monica, la atât să se fi redus lupta dumneavoastră împotriva cenzurii comuniste? La organizarea unei cenzuri care să excludă tot ce nu vă convine dumneavoastră? M‑ați atacat de multe ori, doamnă Monica, așa că bănuiesc că știți câte ceva din ce am scris, vreau să vă întreb doar atât: m‑ați auzit pe mine vreodată cerând interzicerea vreunui scriitor? Aveți garanția că e drept ceea ce pretindeți? Dar măcar siguranța că vă folosește dumneavoastră, ca noi să fim interziși, o aveți? Nu cumva veți păți, în această eventualitate, ce‑ați pățit și după căderea lagărului socialist mondial, când activitatea dumneavoastră extramuros, de la Europa Liberă, a devenit uneori inutilă, inoperantă? Sunteți nedreaptă, doamnă… Și mă călcați pe nervi, prin suficiența cu care primiți rezumate și emiteți judecăți definitive… Sunt contrariat numai de patima cu care îi jigniți pe cei ce nu sunt de aceeași părere cu dumneavoastră.”

  1. C) „Academia Cațavencu”

„Academia Cațavencu” apare în contrapondere cu publicațiile de (extremă) stânga de mai sus, cu Mircea Dinescu la timonă, țintele predilecte fiind exact cele opuse „României Mari”: de la Ion Iliescu, Nicolae Văcăroiu, Adrian Năstase la scriitorii sau artiștii care, teoretic, îl susțineau pe Iliescu – Augustin Buzura, Romulus Vulpescu, Sabin Bălașa sau chiar și la apolitici, precum Eugen Simion, Octavian Paler, Nicolae Breban, ce aparent nu se situau de partea niciunei tabere. Nr. 4 (375) din „Academia Cațavencu”, 2 feb. 1999, de exemplu, se referă la emisiunea de la Antena 1 a „bardului” Adrian Păunescu (rubrica Anacronica TV, semnătura Pasărea Spân) – Locul unde se adapă vârcolacii (este luat în colimator Răzvan Theodorescu); la rubrica Show biz da’ culți, titlul Muza figurilor de C.C., sub pseudonimul Sabin Bălașul, va fi calomniat Octavian Paler: „Se zvonește prin târg că Octavian Paler a hotărât să‑și schimbe muza bătrână pe una mai tânără. Rău face, că a bătrână l‑a convins să scrie romane, când domnia sa era un simplu autor de ghiduri turistice. Că romanele nu prea i‑au ieșit, nu‑i de vină muza, ci lipsa de talent epic al lui Octavian Paler. În fine, cu muza mai tinerică poate că Octavian Paler se va apuca să‑și scrie memoriile și ne va povesti ce căuta în 1956 la Berna, la procesul anticomuniștilor români care ocupaseră ambasada română din capitala Elveției. Proces la care partea română a asistat numai printr‑o delegație condusă de Ion Gheorghe Maurer. Suntem siguri că vom afla lucruri senzaționale. Acum rămâne să vedem dacă muza cea nouă poate să facă dintr‑un vechi activist al partidului comunist măcar un memorialist decent.” [n.b. Paler va fi denigrat, deci, simultan, și de „stânga” presei – „România Mare”, și dinspre „dreapta” – „Academia Cațavencu”]. Sunt înfierați constant Breban, Buzura, dar și Nicolae Manolescu etc. și semnalate derapajele cam tuturor scriitorilor importanți, inclusiv ale celor aflați teoretic de aceeași parte a baricadei/ „prieteni”, de la „România literară”, cum ar fi Alex. Ștefănescu. Pe 18 mai 1999, „Academia Cațavencu” nr. 19 (390), rubrica Show biz da’ culți (cu subtitlul Scrumul la zid), sub pseudonimul Meșterul Manolescu, urmărește – ca un arbitru amuzat – conflictul creat de Nicolae Breban: „Ne distrează gâlceava dintre domnii Breban și Manolescu. Am fi intervenit și noi dar credem că ambele părți au ceva dreptate. În timp ce «România Literară» duce încă o politică subiectiv‑mediocră în special prin directorul ei adjunct, domnul G. Dimisianu, toată lumea știe cât de orgolios este prozatorul Nicolae Breban și cât de rapid se inflamează. Cearta arată cam așa: Breban acuză revista că face politica unui închipuit centru de la Paris (Monica Lovinescu și alții) și că din cauza asta nu i se acordă destulă atenție în revistă (acuză evident aberantă); Nicolae Manolescu justifică politica revistei față de prozator prin faptul că în ultimele patru romane publicate de Breban nu găsește decât un fel de «cenușă lichidă», care amintește vag de vulcanul care a fost prozatorul. Cum nu demult «România Literară», prin condeiul lui Alex Ștefănescu, îl considera pe Petru Dumitriu cel mai mare scriitor român în viață, credem că cearta nu se va opri aici…”.

  1. (În loc de) Concluzii

Perioada de „pionierat” a pamfletului în literatura română este acoperită de volumele Magdei Răduță, amintite mai sus (vezi și Bibliografie) pentru etapa cronicarilor munteni – Arghezi – Șeicaru. Pentru perioada comunistă, în afara Cronologiei vieții literare românești (1965‑1979, în lucru) nu avem încă un instrument echilibrat pentru a urmări luptele din presa românească, interne (între scriitori, reviste) și externe (de exemplu, Eugen Barbu versus Radio Europa Liberă). După anul 1989, pamfletul „literar” se transformă într‑un fel de continuu și agresiv atac la persoană, rezolvat de multe ori în instanță (a se vedea cazul Ion Cristoiu – Gabriela Adameșteanu). Societatea tulbure a anilor ’90 – 2000 este onest și concludent urmărită în aceeași Cronologie…, a perioadei postcomuniste, dar și în volume de autor, precum cel al lui Eugen Istodor (în fapt, istoria unui boom de presă, numit „Academia Cațavencu” și tot ce înseamnă înălțare/ extaz, dar și cădere/ agonie în publicistica autohtonă). Genul numit pamflet dispare treptat de pe print, dar se regrupează întâi la TV și apoi în online. Satira supraviețuiește, pe ecrane sau pe scenă, în stand up comedy sau pe facebook – dar odată cu dispariția treptată a condeierilor clasici caustici, Eugen Barbu, Vadim Tudor, Adrian Păunescu, rolul ei scade considerabil în revistele și ziarele amintite. Pamfletul literar, să îi spunem, dus pe culmi în interbelic de nume ca Arghezi, cunoaște o amplă degradare în vremea comunismului, dar și după 1989, când atinge o limită a vulgarității, a suburbanului – după cum se vede din fragmentele ilustrative de mai sus. Un reviriment al genului este așteptat, la fel și o Istorie amănunțită a întregii etape 1945‑2000, cu cel puțin un element de legătură prezent în aproape toate deceniile și scandalurile de presă aferente „Epocii de Aur”: Eugen Barbu.

Bibliografie:
Colecțiile revistelor: „Luceafărul”, „Săptămâna”, „Urzica”, „România Mare”, „Totuși iubirea”, „Academia Cațavencu”, „Plai cu Boi” „Cațavencii”.
Cronologia vieții literare românești – Perioada postcomunistă (1990‑2000), coordonator: Eugen Simion, ediție îngrijită de Bianca Burța‑Cernat, Editura Muzeul Literaturii, 2014‑2016.
Istodor, Eugen, Cațavencii și tribul lor (O etnografie a grupului incomod și de moravuri grele Cațavencu), Polirom, 2018.
Milca, Andrei, Fețele lui Ianus și măștile scriitorului (Viața și opera lui Eugen Barbu), Ed. Niculescu, 2013.
Răduță, Magda, Pamfletul în literatura română interbelică, Ed. Universității București, 2008.
Nici mănuși, nici milă: Trei pamfletari interbelici (Tudor Arghezi, Ion Vinea, N.D. Cocea), Editura Universității din București, 2013.
Îi urăsc, mă!O Antologie a pamfletului (De la cronicarii munteni la Pamfil Șeicaru), Ed. Humanitas, 2017.

Note/ Anexe:

„Urzica”, An XIX, nr. 8 din 30 aprilie 1967, Adrian Păunescu îi dedică lui Eugen Barbu memorabilul pamflet Imbatabilul Gică: „Pe chipul său de asiatic jubila umbra celor doi ochi aproape sterpi, însumând parcă ultimele puteri ale celor două becuri de lanternă în care o fostă baterie își mai picura volți… Acuzat de grave absențe în structura materiei cenușii, imbatabilul Gică angajă un băiat pregătit, care să se ocupe de această treabă plictisitoare, destul de intelectuală în cele mai importante puncte ale ei” [n. b. – „șobolanul” – „negrișorul”]… Era băiat simpatic, popular și devenise celebru printr‑o teză pe care o copiase de la un coleg al său, Zamfirescu… Într‑un târziu colegii exclamară: prea a făcut‑o de oaie și ai săi înțeleseră. Era însă destul de târziu, cuibarul duhnea a imbatabil, paiele trebuiau schimbate. Atunci Gică disperă. Strigă cât îl ținu gura… Gică e în pericol! Gică e un băiat bun! Gică împlinește anii maturității. Gică trebuie salvat, Gică a copiat frumos la lucrarea scrisă. Îl iubim pe Zamfirescu! Gică e însă colegul nostru. Împăcați‑vă cu Gică! Nu‑l disprețuiți pe Gică! Gică are un fond sufletesc minunat! Șobolanul lucra vertiginos. Alți șoricei lucrau bine… Gică, imbatabilul Gică, patronul domnea peste ei… Îi lăsa gura apă după perioada sa ofensivă… ce să mai facă, ce să mai dreagă?… Foarte puțini îl mai ascultau. Se făcuse seară și peste trupul de cimpoi burduhănos al lui Gică. Oasele călătoreau încolo și încoace, ca bărcuțele copiilor prin șanțuri invadate de rouă.”

În nr. 10 din „Urzica”, 31 mai 1967, Eugen Barbu îi dă o replică tăioasă lui Adrian Păunescu, în teribilul text Lătrău, numindu‑l „acest poet de bufet, de litră și de colivă”: „Dacă există o știință exactă a catalogării, acest maldăr de carne ce‑a luat‑o razna, purtând, curios, un nume, ar trebui situat în compartimentul pachidermelor, cu toată fața lui albă de hârtie igienică și cu privirea‑i îngenunchiată de la ușă ce trântește înainte preșuri de umilință și devotament… Expunându‑mi îndoiala că nu tot ce sună din coadă aduce cu poezia, am fost taxat urgent de înapoiat și mi s‑a dat concediu de la festinul lui intelectual. Abia atunci băgai de seamă că era un fel de aspirator de aplauze și că le cerșea pe unde apuca: prin adunări publice sau la pomeni de șapte ani. Fudul, sperând din toată inima să intre în cârdășie cu hârtia, plin de iremediabil rapăn interior, individul trișa în văzul lumii, fără remușcări… Muza îl înșelase prea timpuriu, alegându‑și un concubin mai acătării, pentru că trișorul cu nume de împărat roman prea era de tot o căzătură și asemenea mezalianțe nu rezistă mult în republica imaginilor. Din toată împăunarea și răspărul, vedea oricine, nu rămâneau decât câlți și deșeuri, vorbele lui sunând a tinichea de tot ruginită.”

Andrei MILCA

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*