România Mare și provocările anilor 1918‑1919

„Marele Război” a început la 28 iulie 1914, scânteia declanşatoare şi pretextul pornirii ostilităţilor fiind asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand (28 iunie). A urmat declarația de război a autorităţilor de la Viena împotriva Serbiei (28 iulie) și apoi mobilizarea Rusiei împotriva Austro‑Ungariei (29 iulie). Războiul a pus față în față puterile Antantei reprezentate de: Franța, Marea Britanie, Italia (1915‑1918), Imperiul Rus (1914‑17); Statele Unite ale Americii (1917‑18), România (1916‑1918), Serbia, Muntenegru, Grecia, Belgia, Portugalia și Japonia, care s‑au opus Puterilor Centrale din care făceau parte Germania, Austro‑Ungaria, Turcia şi Bulgaria. Numărul total al combatanților s‑a ridicat la aproximativ 70 de milioane militari și civili mobilizați. Numărul total al celor decedați și dispăruți în lupte este de 16 milioane din care 9 milioane combatanți și 7 milioane civili. Conflagrația a durat până la data de 11 noiembrie1918 fiind încheiată în baza unui armistițiu, semnat la Compiègne de mareșalul Ferdinand Foch, comandantul forțelor Antantei, și Matthias Erzberger din partea Germaniei.

„Marele Război”, încheiat cu victoria forțelor Antantei asupra Puterilor Centrale, a marcat dispariția prin disoluție a celor trei imperii: German, Austro‑Ungar și cel Otoman. Au urmat 6 luni de negocieri desfășurate la Conferința de Pace de la Paris din (1919) și încheierea oficială a Primului Război Mondial, cu semnarea de către părți a Tratatului de la Versailles. Rezultat direct al sfârșitului conflagrației, demobilizarea forţelor combatante, a generat şi în întreaga Europă, pe lângă marasmul şi haosul inerente, fenomene de exacerbare şi perpetuare a violenţelor şi brutalizarea generală a societăţii (G. Mosse). Transilvania a cunoscut un anumit tip de organizare a societății urmând modelul militar, cauzele rezidând din vidul de putere: condiții sociale precare, lipsuri, conflicte entice, jafuri etc. Această formă de organizare s‑a impus, fiind aplicată deopotrivă de unguri și de români, diferența constând în obiective diametral opuse, păstrarea poziției dominante în cazul minoritarilor unguri, iar pentru românii majoritari preluarea administrației și instalarea ordinii pentru constituirea consiliilor și ulterior desfăşurarea plebiscitului în vederea alegerii delegaților fiecărei circumscripții. În plan extern, la data de 24 august 1918, la Paris, este înființat Comitetul Național Român, avându‑l președinte pe Take Ionescu şi membri fiind Octavian Goga, Vasile Lucaciu, Dr. Constantin Angelescu și Ioan Theodor Florescu. Legitimitatea Comitetului este recunoscută de cele patru puteri ale Antantei, în ordine cronologică: Franța (29 septembrie), Statele Unite ale Americii (23 octombrie), Marea Britanie (29 octombrie) și Italia (9 noiembrie), fiind „exponentul intereselor națiunii române din Austro‑Ungaria” . Trebuie amintit că de la semnarea armistițiului președintele american Woodrow Wilson a propus părților, învingători și învinși, un program de urmat în paisprezece puncte. Documentul statua posibilitatea naţiunilor din fostul imperiu Austro‑Ungar de a‑şi decide singure soarta. Prin urmare, legitimat și recunoscut, Comitetul Național Român își asumă și integrează acțiunilor sale puncte din programul președintelui american, pilon central fiind democrația și alegerile libere. Au fost organizate consiliile și plebiscitul în urma căruia sunt aleși câte cinci delegați în fiecare circumscripție. Au rezultat 1228 de delegați, câte cinci pentru fiecare circumscripție electorală, reprezentanți ai tuturor categoriilor sociale, clerici, învățători, tinerimea universitară, din rândul corpului profesoral de la școală civilă și gimnaziu, liceu, institut pedagogic și teologic, meseriași, câte doi aleși ai fiecărei societăți culturale, dar și din fiecare secțiune județeană a Gărzilor Naționale reprezentată de câte un ofițer și un soldat. Astfel, între cei 1.228 de delegați se găseau 628 de delegați reprezentați ai burgheziei naționale și ai intelectualității, iar 600 de delegați au fost aleși prin vot universal. Toți cei 1.228 delegați aleși în mod democratic devin posesori de documente oficiale („credenționale”). La 20 noiembrie 1918, prin Actul Convocării, este anunțată Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din data de 1 decembrie 1918. S‑a optat pentru organizarea Marii Adunări Naționale la Alba Iulia, numită „cetatea istorică a neamului nostrum” cu trimitere clară la Unirea de sub Mihai Viteazu. Întrunită la 1 decembrie 1918, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia adoptă rezoluția de unire a Transilvaniei cu România. În logica evenimentelor, președintele Academiei Române, istoricul Ioan‑Aurel Pop, rectorul Universității Babeș‑Bolyai din Cluj‑Napoca, evidențiază câteva aspecte:

Hotărârea de unire a Transilvaniei cu România, adoptată la 1 decembrie 1918, cuprinde nouă puncte, care au în centrul lor următoarele idei:

I. „Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească” decretează unirea acestor români și a teritoriilor locuite de dânșii cu România.
II. Se rezervă teritoriilor sus‑indicate autonomie provizorie, până la întrunirea adunării constituante.
III. Se emit principiile fundamentale de alcătuire a noului stat român.
IV. Se cere Congresului de pace să asigure dreptatea și libertatea tuturor națiunilor mari și mici și să elimine războiul din raporturile internaționale.
V. Se adresează un salut „fraților din Bucovina”, care se uniseră cu trei zile înainte cu România.
VI. Sunt salutate națiunile eliberate din jugul Austro‑Ungar.
VII. Se cinstește memoria eroilor români sacrificați pentru libertatea și unitatea națiunii române.
VIII. Se mulțumește Puterilor Aliate (Antantei) pentru că au scăpat civilizația din „ghearele barbariei”.
XI. Se decide înființarea Marelui Sfat Național Român, ca reprezentant al „națiunii române din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”.

Singurul articol dintre cele nouă care are subpuncte (anume șase) este cel de‑al treilea. Aceste șase subpuncte concretizează principiile alcătuitoare de stat: libertatea națională a „popoarelor conlocuitoare”; libertatea confesională a tuturor cultelor din stat; vot universal, egal, direct și secret pentru ambele sexe, de la 21 de ani în sus; libertatea presei, de asociere, de întrunire și de gândire; reforma agrară radicală; drepturi pentru muncitorimea industrială echivalente celor din statele cele mai avansate din Apus. Termenul de autonomie este folosit de două ori în textul Rezoluției menționate. Prima utilizare a sa apare la începutul actului, anume la articolul al II‑lea: „Adunarea Națională rezervă teritoriilor sus indicate (Transilvania, Banat și Țara Ungurească) autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei, aleasă pe baza votului universal”. După cum se vede, este vorba despre decretarea autonomiei teritoriilor locuite în majoritate de români, unite cu România (circa 100.000 de km pătrați), teritorii privite în întregimea lor. În al doilea rând, chiar și acestor teritorii Adunarea le‑a propus autonomie provizorie, doar până la întrunirea Adunării, alese prin vot universal, menite să dea Regatului României o nouă Constituție. Toate aceste prevederi au fost respectate în linii mari, iar Transilvania cu Banatul și Părțile vestice s‑au încadrat definitiv în România, fără nicio autonomie, doar după trecerea unui interval de timp. Prima și cea mai importantă decizie a Adunării Naționale nu a fost autonomia provizorie a provinciei (provinciilor), ci „decretarea” unirii lor cu România. Punctul nodal al documentului este tocmai unirea românilor respectivi și a teritoriilor menționate cu România. Iar această unire vizează şi Partium sau „Părțile ungurești” (în sensul de regiunile locuite de români situate spre Ungaria), adică este vorba despre Crișana, Sătmar, Maramureș, Solnoc, Ung, Bereg, Ugocea etc. Unire a fost „decretată” de către cei 1.228 de delegați, aleși în chip democratic și posesori de documente oficiale („credenționale”), reprezentanți ai tuturor românilor în cauză. Este drept că decidenții unirii, spre cinstea lor, se ocupă pe larg de minoritățile naționale și confesionale din Transilvania și de soarta lor din Regatul României, pentru că românii nu au dorit să se transforme din asupriți în asupritori. Între „principiile fundamentale la alcătuirea noului stat român” unificat, Adunarea Națională a stabilit: „deplina libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare” și „egala îndreptățire și deplina libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat”. „Deplina libertate națională” este explicată clar, fără putință de interpretări paralele, și ea însemna, pentru autorii Rezoluției, dreptul „popoarelor conlocuitoare” de a se „instrui, administra și judeca în limba proprie”, de „a fi reprezentate în corpurile legiuitoare” ale României, de a fi reprezentate în guvernarea țării”[1].

Victoria Antantei asupra Puterilor centrale a oferit populației românești majoritară în Transilvania oportunitatea afirmării în mod deschis a voinţei naţionale, pe fondul vidului de putere politică și administrativă datorat dispariției Imperiului Austro‑Ungar. Dispariția Imperiului Austro‑Ungar a generat în rândul populației maghiare ambiții naționaliste şi teritoriale asupra Transilvaniei, având ca finalitate făurirea unei „Ungarii Mari”. Aceste ambiții au dus la înființarea în Ungaria, la Budapesta, a mai multor organizații paramilitare din rândul cărora făceau parte cetățeni unguri, foști combatanți în armata austro‑ungară. Imediat după război obiectivele acestor organizații erau păstrarea, conservarea poziției dominante a populației maghiare în Transilvania și, implicit, rămânerea teritoriilor în componența „Ungariei Mari”. În timp aceste organi­zații au devenit tot mai active și mai puternice în Ardeal după încheierea armistițiului de la 11 noiembrie 1918 la Compiègne. „Toate organizaţiile paramilitare constituite în Ungaria aveau în structura lor secţii care se ocupau cu activităţi speciale, în primul rând cu activitatea de spionaj”[2]. Cele mai active organizații ungurești din Transilvania în acele împrejurări au fost:

1. „Uniunea Generală Maghiară de Apărare a Rasei” („Orszagos Magyar Fejvedo Szovetség”) sau „Garda zdrenţăroşilor” („Rongyos Gárda”), condusă de maiorului Héjjas.

2. „Uniunea Foştilor Combatanţi” („Orszagos Tüzharcos Szövetség”). Obiectivul central al acestora era reconstituirea „Ungariei Mari” în frontierele ei medievale.

Imediat după semnarea armistițiului aceste organizații întreprind în Transilvania acțiuni violente și subversive menite a descuraja populația majoritar românească vizând destabilizarea, intimidarea, inhibarea, anularea și/sau anihilarea acțiunilor consiliilor româneşti. În paralel cu acțiunile amintite exercitate direct împotriva populației majoritare româneşti aceste organizații întreprind tentative de boicot al plebiscitului și ulterior ale primelor alegeri parlamentare organizate și desfășurate în România Mare. Poziționați astfel, etnicii unguri nu își nominalizează reprezentanți și candidați pentru plebiscit și pentru primele alegeri parlamentare. Într‑o asemenea paradigmă, etnicii maghiari conduși de cele două organizații pre­­feră boicotul, retrăgându‑și toți magis­trații pentru a zădărnici organizarea și desfășurarea oricăror acțiuni premergătoare plebiscitului și alegerilor parlamentare din România Mare, scopul final fiind delegitimarea demersului democratic. „In corpore” etnia ungurească își argumentează acțiunile susținând că „alegerile sunt ilegale”. În aceeași linie organizațiile amintite au procedat la intimidarea candidaților români în toate demersurile democratice. Mărturie sunt documentele de candidatură ale românilor din Transilvania care au renunțat și revenit asupra candidaturii de mai multe ori motivul invocat fiind „alegerile sunt ilegale”. Prin comparație, trebuie menționat că pe întreg teritoriul fostului regat în cazurile renunțării la candidatură erau invocate alte situații: boala, situații familiale etc., dar în nici un caz „ilegalitatea alegerilor”, chiar dacă în spate erau jocurile partidelor politice. În concluzie, aria acțiunilor subversive ale acestor organizații era Transilvania.

Supusă „asaltului” acestor organi­zații ungurești, populația majoritar românească nu a întârziat în a se organiza pentru a răspunde. Astfel au apărut „Gărzile Naționale” menite a preîntâmpina orice acțiune ce ar fi generat destabilizare și, implicit, împiedicarea atingerii dezideratului final sprijinirea consiliilor în preluarea administrației, menținerea și apărarea ordinii publice alături de susținerea efortului în realizarea unirii cu România. În componența „Gărzilor Naționale” au intrat români foști combatanți ofițeri și soldați constituiți în patrule înarmate având ca obiectiv imediat susținerea populației majoritar românești cu misiunea preîntâmpinării acțiunilor violente, subversive și destabilizatoare în Transilvania inițiate de organizațiile ungurești ce vizau direct afectarea sprijinului pentru Consiliului Național Român Central în preluarea administrației, menținerea și apărarea ordinii publice, susținerea efortului de unire cu România, în cadrul adunărilor publice cu caracter plebiscitar.

Delegația română la Conferința de pace de la Paris a fost condusă de Ion. I. C. Brătianu, iar din rândurile acesteia făcea parte și Prof. A. D. Athanasiu, autorul primei hărți a României Mari din 1919, hartă ce cuprinde distribuția etnică a românilor. Pe baza acestei hărți delegația română a negociat în vederea organizării și desfășurării primilor alegeri parlamentare pe teritoriul României Mari. Granița cu Ungaria a fost stabilită pe râul Tisa, integrând teritoriului României Mari și județele Sabolcu, Haiducu, Solnoc, Bichiș, Cenad și Timiș‑Torontal, în toate acestea trăind comunități mari de români. Astfel, era stabilită granița cu Ungaria pe râul Tisa. Tot la Conferința de Pace s‑a convenit a fi organizate alegeri parlamentare pe cuprinsul fostului regat și în Transilvania. Inițiat în baza direcției date de președintele american, demersul democratic în speță alegerilor parlamentare urma să confirme deputații și senatorii legitimați prin vot popular și trimiși să‑i reprezinte pe alegători în parlamentul de la București. Autoritățile române au procedat la organizarea alegerilor parlamentare, acestea fiind amânate de mai multe ori cauzele găsindu‑se în vidul de putere politică și administrativă și lipsa capacităților de gestionare, organizare și desfășurare a alegerilor. Alegerile au fost anunțate a se desfășura în ianuarie 1919, apoi amânate pentru luna mai, după care au fost amânate succesiv pentru iulie și septembrie, pentru ca în final să se desfășoare în noiembrie 1919, mai exact în zilele de 5, 6, 7 pentru Camera Deputaților și în 10 și 11 pentru Senat.

Harta în baza căreia delegația română la
Conferința de pace de la Paris a negociat.

Sursa: Mesagerul de Sibiu / Autorul hărții:
Prof. A. D. Athanasiu, expert al delegației române.

 

Județele în care au fost organizate și s‑au desfășurat alegerile, fiind validate prin participare, sunt:

JudețulDeputațiSenatoriJudețulDeputațiSenatori
Argeș83Bacău83
Bălți125Botoșani63
Brăila62Buzău94
Cahul73Caliacra52
Constanța73Covurlui62
Cetatea Albă125Chișinău125
Dolj146Dorohoi62
Dâmbovița84Durustor52
Fălciu31Gorj73
Hotin104Ialomița83
Iași73Ilfov2310
Ismail52Mehedinţi104
Muscel42Neamţu52
Olt62Orhei114
Prahova135Putna62
Râmnicu Sărat52Roman42
Romanaţi83Soroca125
Suceava52Tecuci52
Teleorman104Tighina94
Tulcea62Tutova42
Vaslui42Vâlcea83
Vlașca84Universitatea București1
Universitatea Chișinau1Universitatea Iași1
Cernăuțti oraș31Cernăuți județ21
Câmpulung21Coțmani31
Gura Humorului21Radăuți31
Sirete21Storojineț21
Suceava21Vascăuți21
Vijnița2Zastavna21
Universitatea Cernăuți1Alba de Jos83
Arad146Bihor198
Bichiș21Bistrița‑Năsăud52
Brașov42Caraș‑Severin177
Cenad41Ciuc42
Cojocna114Făgăraș42
Hunedioara146Maramureș94
Mureș‑Turda83Odorheiu42
Sălagiu83Sătmar146
Sibiu73Solnoc Dobânca104
Târnava Mare62Târnava Mică42
Timiș‑Torontal187Trei Scaune42
Turda Arieș72Universitatea Cluj1

Universitățile București, Iași, Cluj, Cernăuți și Chișinău au fost reprezentate de câte un senator de drept.
Sursa: ANR Fond 1383/1/1920

Tabelul relevă rezultatul alegerilor, dar este important de subliniat absența din tabel a două județe din Crișana, mai exact Haiducu și Sabolciu, întrucât în aceste două județe nu au putut fi organizate și desfășurate alegerile. Chiar dacă alegerile au fost organizate și s‑au desfășurat cu un rezultat democratic, lipsa de coeziune politică, a maturității și a unor obiective clare a clasei politice și a noului legislativ a generat instabilitate politică încheiată prin alegeri parlamentare anticipate în anul 1920, în două rânduri, în luna mai, respectiv noiembrie. Cele două rânduri de alegeri anticipate din anul 1920 au fost organizate în mai toate județele din tabel, excepție fiind județele situate de-a lungul râului Tisa: Sabolciu, Haiducu, Szolnoc, Bichiș, Cenad și parte din Timiș‑Torontal, acestea „revenind” Ungariei. La data de 4 iunie a fost semnat Tratatul de la Trianon, stabilind apariția noilor state și granițele lor; printre acestea găsindu‑se și România Mare, dar lipsită de județele amintite. O privire clară asupra Tratatului de la Trianon ne relevă faptul că Ungaria a avut de câștigat teritorial prin „mutarea graniței”. Cu toate acestea, retorica practicată de Ungaria și organizațiile amintite, cât și de altele apărute ulterior a fost și continuă să fie una revizionistă și revanșardă invocând Tratatul de la Trianon ca fiind un act lipsit de legitimitate și o „zi neagră” pentru Ungaria contrar realității istorice.

Harta României Mari, 1925


Sursa: ANR CV /116, autor M.D. Moldoveanu, 1925

Gabriel DOLINSCHI

Bibliografie

Acad. Ioan-Aurel Pop, Rezoluția de Unire de la Alba Iulia (din 1 Decembrie 1918) și autonomia.
Organizaţii paramilitare folosite de serviciile de spionaj şi contraspionaj ungare în perioada interbelică. – General Aurel I. Rogojan – COTIDIANUL 5 dec. 2015.
Arhivele Naționale ale României – Ministerul Justiției – Comisia Electorală Centrală Fond 1383/ de la Nr. 1 la Nr. 114/ 1919. Fond 1383/ Nr. 1/1920.
Arhivele Naționale ale României – Anul 1918 în județul Bistrița‑Năsăud. Contribuții documentare.
Traian Mager, Ținutul Hălmagiului – Revoluția din 1918 – Înființarea Consiliilor și a Gărzilor Naționale.
Ioan Lăcustă, Zece Alegeri Interbelice, 1919‑1937: Cine a câștigat?

Note

[1] Acad. Ioan-Aurel Pop – Rezoluția de Unire de la Alba Iulia (din 1 Decembrie 1918) și autonomia.
[2] General Aurel I. Rogojan – COTIDIANUL 5 dec. 2015. Organizaţii paramilitare folosite de serviciile de spionaj şi contraspionaj ungare în perioada interbelică.

Total 3 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*