Punctul Critic » Editorial » România în 1918 – de la agonie la extaz

România în 1918 – de la agonie la extaz

Se împlinesc o sută de ani de la încheierea Primului Război Mondial, conflagrația totală care a zdruncinat din temelii ordinea europeană și a lumii și care s‑a soldat cu o adevărată hecatombă nu doar în rândul forțelor armate beligerante, ci și la nivelul populației civile, lăsând în urmă distrugeri materiale, ruine fără număr și traume greu de depășit; România a plătit și ea din greu un tribut de lacrimi, sânge și suferințe, înregistrând pe tot parcursul implicării sale în Marele Război pagube materiale imense, îndurând umilințe nesfârșite și un jaf economic sistematic din partea ocupanților străini. Anul 1918 a debutat sub cele mai sumbre și terifiante auspicii. După rezistența eroică din vara anului 1917 în fața Puterilor Centrale și a ofensivelor concertate ale acestora la Mărăști, Mărășești, Oituz, în condițiile defecțiunii flancului rusesc datorită turbionului revoluționar care se propagase de la Petrograd în întreaga împărăție moscovită, pe toate fronturile de luptă, inclusiv în Moldova și Basarabia, conducerea politică și militară a țării, care se repliase la Iași, pe un petic de teritoriu național încă liber și suveran, o veritabilă „redută a morții”, a luat hotărârea dramatică de a găsi o soluție de încetare a ostilităților cu dușmanul. Puterile Centrale păreau să fi câștigat partida pe frontul estic prin abandonul rusesc și tentativele disperate ale bolșevicilor, ajunși la putere printr‑o lovitură de stat în octombrie 1917, de a obține o pace separată cu Germania și aliații acesteia. Pacea de la Brest‑Litovsk între Rusia bolșevică și Puterile Centrale nu a fost însă un deznodământ de natură să pună capăt luptelor în această nefericită parte a Europei, deoarece Lenin, Troțki și acoliții lor au considerat tratativele cu germanii și austro‑ungarii doar o stratagemă tactică, cedând teritorii pentru a câștiga timp în vederea consolidării precarei lor dictaturi. Puterile Centrale, la rândul lor, au profitat din plin de poziția militară privilegiată pentru a expanda tot mai departe spre Est, în Ucraina și Țările Baltice, acaparând zone întregi lăsate de izbeliște de către bolșevici pentru a le stoarce de resursele atât de necesare continuării războiului în Vest împotriva Angliei, Franței și aliatului acestora de ultimă oră, Statele Unite ale Americii. În aceste circumstanțe, situația României era cât se poate de disperată, întrucât liniile de aprovizionare cu arme, muniții și alimente, ce străbăteau Rusia de la Arhanghelsk spre frontul din Moldova, erau tăiate, iar foștii noștri aliați, militarii ruși, părăsind în masă tranșeele, în drumul lor spre casă, se dedau la violențe de tot felul, prădăciuni și dezordini sub influența propagandei bolșevice, devenind un pericol iminent, mult mai mare decât inamicul.

Așa cum remarca, într‑o lucrare semnificativ intitulată „Pacostea rusească”, apărută în 1920, Ion Rusu Abrudeanu, strălucit ziarist și fruntaș liberal, România avea de ales să adop­te o decizie între trei atitudini, una mai rea decât alta. Prima era să intre în tratative cu dușmanul cu mâna pe sabie, lăsând armatei misiunea imposibilă de a obține maximul de condiții favorabile posibile. Acesta era punctul de vedere al guvernului Brătianu, neîmpărtășit însă de miniștrii conservatori în frunte cu Take Ionescu, care cereau continuarea războiului alături de aliați, fie chiar și în afara teritoriului național (deși singura rută de retragere era prin sudul Rusiei, cuprins însă de vâltoarea războiului civil între Roșii și Albi). A doua atitudine era ca, nerecurgând la forța militară, guvernul să dea semnale Puterilor Centrale că dorește pacea cu orice preț, în orice condiții, cu inevitabile concesii. Cea de a treia atitudine era de a nu intra deloc în tratative, de a rezista cât se poate pe mai departe, cu arma în mână, și numai în caz de înfrângere să suportăm stabilirea în toată țara, până la pacea generală, a unui regim de ocupație străină, impus peste voința noastră. Cea de‑a doua variantă a fost în cele din urmă adoptată de către monarh, guvern și clasa politică.

În ziua de 24 ianuarie 1918, comandamentul român a primit din partea comandamentului german un mesaj ultimativ prin care se cerea ca în termen de 4 zile partea română să ofere lămuriri privind situația militară și politică a țării creată ca urmare a retragerii trupelor rusești de pe front, în condițiile în care, după acceptarea armistițiului din decembrie 1917, avusese loc un schimb de note între conducerea militară română și cea germană privind mișcările trupelor noastre.

S‑a convenit o ședință de guvern de urgență în cadrul căreia s‑au conturat două poziții: Brătianu și o parte a miniștrilor săi înclinau spre o prelungire a armistițiului și adoptarea unei poziții de tergiversare a antamării convorbirilor cu germanii, fapt ce ar fi permis guvernului să constituie depozite de alimente în Basarabia în eventualitatea continuării războiului și retragerii pe noi aliniamente a armatei române; Take Ionescu și adepții săi conservatori erau pentru denunțarea armistițiului și continuarea războiului. În cadrul Consiliului de Coroană convocat a doua zi, pozițiile celor două tabere fiind ireconciliabile și patru miniștri conservatori prezentându‑și demisiile, Ion I.C. Brătianu a fost nevoit să‑și înainteze, la rândul său, demisia împreună cu întregul cabinet. Regele Ferdinand a acceptat demisia guvernului Brătianu și a încredințat generalului Alexandru Averescu misiunea de a alcătui un nou cabinet. O dată constituit, în ziua de 29 ianuarie 1918, guvernul Averescu a comunicat părții germane intenția României de a iniția negocieri în vederea încheierii păcii. Trimișii guvernului român au contactat comandamentul german al mareșalului Mackensen, obținând acceptarea demarării tratativelor. Totodată, aceștia au avut și o întâlnire cu câțiva fruntași politici din gruparea germanofilă care s‑au derobat de la a sprijini inițiativa regelui și a guvernului Averescu, dar care se erijau în interlocutori cu mai mare credibilitate în fața germanilor decât conducerea de la Iași. Palatul prințului Știrbey de la Buftea a fost ales ca sediu al negocierilor începute în 5 februarie. Mareșalul Mackensen, care a avut între timp o întrevedere cu miniștrii de externe ai Puterilor Centrale (Kuhlmann și contele Czernin), a formulat condițiile.

Puterile Centrale (Germania, Austro‑Ungaria, Turcia și Bulgaria) și România se obligă până la încheierea păcii să nu mai întreprindă acțiuni ostile reciproce. Armata română avea însă mână liberă de a opera acţiuni militare împotriva bolșevicilor și guvernului de la Petrograd atât timp cât acesta din urmă nu încheie pace cu România. Mai mult, armata română, în caz de nevoie, va putea fi susținută militar de către Puterile Centrale. În ziua de 11 februarie 1918, a avut loc întrevederea între prim-ministrul român și cei doi miniștri de externe ai Puterilor Centrale. Ministrul german Kuhlmann a prezentat condițiile esențiale, sine qua non, care vizau chestiunea Dinastiei, Armata și problema teritorială. A doua categorie de condiții se referea la domeniul economic și financiar. Chestiunea dinastică era considerată una de ordin intern și nu intra în cadrul negocierilor. De asemenea, chestiunea Armatei, în privința problemei teritoriale, România trebuia să facă necondiționat anumite cesiuni. Dobrogea era cedată Puterilor Centrale cu clauza de a se rezerva României acces la mare. Urma, de asemenea, să fie făcută o rectificare a frontierei cu Ungaria de‑a lungul Carpaților. Condițiile economice și financiare asigurau Germaniei un ascendent total în exploatarea resurselor petroliere și agricole ale României.

Prim-ministrul a declarat că cesiunile teritoriale sunt inacceptabile. Cei doi miniștri de externe inamici au trecut la amenințări directe, precizând că neangajarea negocierilor de pace poate conduce la înăsprirea condițiilor formulate, la suprimarea Dinastiei și încetarea existenței României, care va fi împărțită între Puterile Centrale și ștearsă de pe harta Europei. În ziua de 13 februarie 1918, s‑a desfășurat în prezența regelui Ferdinand un consiliu de miniștri care a încercat să determine Puterile Centrale să renunțe la condițiile impuse drastic pentru a face loc unui climat favorabil de concesii reciproce. Acest demers al guvernului Averescu a fost însă zadarnic. Puterile Centrale și‑au reiterat severele condiții, nemailăsând românilor nicio marjă de manevră. În zilele de 17, 18 și 19 februarie, au avut loc trei Consilii de Coroană, în condiții dramatice, de presiune externă și practic fără alternative, pentru o Românie încolțită de dușmani și amenițată cu extincția ca țară.

Generalul Averescu a conchis cu greu că durele condiții trebuie acceptate, deoarece armata nu poate opune decât o scurtă și simbolică rezistență în lipsa subzistenței și munițiilor necesare. Ion I.C. Brătianu s susținut un alt punct de vedere, întrucât rezistența ca formă de protest nu avea valoare practică chiar cu concursul dat de liberali și conservatori. El a sugerat ca Alexandru Marghiloman și politicienii rămași la București sub ocupație germană să încerce să obțină condiții mai avantajoase pentru ţară, cu toate sacrificiile ce vor fi făcute. Take Ionescu s‑a pronunțat împotriva unei păci separate și a pledat pentru retragerea regelui, guvernului și armatei în Rusia răsăriteană, pentru a continua lupta alături de aliați.

Aceste consilii de coroană au acceptat începerea tratativelor de pace, cesiunile teritoriale, demobilizarea armatei, cu excepția unei forțe de poliție la granița cu Rusia, trecerea armatelor austro‑ungare către Ucraina și evacuarea misiunii aliate a Antantei.

O delegație condusă de Constantin Argetoianu, ministrul Justiției, s‑a deplasat, prin Focșani, la Buftea, unde pe 21 februarie/ 5 martie 1918 a fost semnat tratatul preliminar de pace cu Puterile Centrale, un tratat infam și înrobitor care consfințea cu brutalitate nu doar voința de putere a Germaniei și Austro‑Ungariei pe un teatru de operații, ci și liniile de forță, vectorii politicii pangermaniste și hungariste orientate spre Estul și Sud‑Estul continentului.

Timp de un an și jumătate România, prin teritoriile ocupate de Puterile Centrale, supuse unui jaf metodic şi fatal și unui proces umilitor de deznaționalizare prin toate mijloacele posibile aflate la îndemâna autorităților militare germane, austro‑ungare, bulgare și turcești, făcuse deja obiectul unui experiment pervers, ipocrit și criminal de aneantizare derulat în numele unor principii „civilizatoare” pe care imperialismul mittel‑european urma să le aplice tuturor zonelor intrate sub dominația sa. Cartea zguduitoare a lui Virgiliu N. Drăghiceanu „707 zile sub cultura pumnului german”, cronică fidelă și analitică a vicisitudinilor populației românești din teritoriile ocupate de Puterile Centrale între anii 1916-1918, stă deplină mărturie în acest sens. Șocul produs de înfrângerile din toamna primului an de război, retragerea precipitată a armatei, guvernului și regelui în Moldova și ororile trăite de români în iarna ce a urmat și pe tot parcursul anului 1917 au bulversat, scindat și traumatizat de o manieră fără precedent societatea românească. Iată ce scrie cu profundă amărăciune Virgiliu N. Drăghiceanu: „Suntem în cea mai mare disoluție socială nu de la castă la castă, ci chiar ca membri ai aceleași comunități sociale. În toată țara, autoritățile risipite sunt numai umbre. Crescuți în tradițiile unui stat centralizat și tutelar până la exces, fără bresle, fără societăți, și cunoscând numai asociația cluburilor politice, acum când nici statul, nici clubul politic nu mai înseamnă nimic, pare că suntem cu totul paralizați, incapabili de a merge, de a mai face cel mai mic gest de reacțiune sau organizare socială. Germanii o remarcă cu drept cuvânt: „chestiunile politice prezentate în București străinilor, pretutindeni fără să fie întrebată (…) probează cel mai bine că populația românească, în masa sa, este fără nicio consistență, dacă nu are conducători deciși”.

Și totuși, în această atmosferă funestă, lipsită parcă de orice orizont de speranță, un licăr de lumină prevestitoare de bine și‑a făcut loc. Cursul evenimentelor desfășurate pe par­cursul anului 1917 și începutul lui 1918 în stânga Prutului, în Basarabia răpită de Imperiul Ţarist la 1812 din trupul țării, a făcut ca balanța destinului național să se încline în direcția cea bună. După prăbușirea țarismului și propagarea undei seismice provocate de Revoluția din februarie 1917 la Petrograd în toate colțurile imperiului, pe teritoriul din Prut și Nistru mișcarea națională a românilor basarabeni a înregistrat de la o lună la alta o intensificare și a radicalizare de‑a dreptul uimitoare. În zilele de 20 – 28 octombrie/ 1 – 8 noiembrie 1917 a avut loc la Chișinău primul Congres al soldaților moldoveni din armata rusească la care au participat peste 800 de delegați ce au adoptat rezoluții decisive: autonomia Basarabiei, formarea de unități militare moldovenești, reforma agrară, stoparea colonizării Basarabiei cu elemente străine, învățământ în limba română, înființarea unei forme de ocârmuire proprie – Sfatul Țării. La 21 noiembrie / 4 decembrie 1917, s‑au deschis lucrările Sfatului Țării, în condițiile în care două treimi din delegați erau reprezentanți ai populației românești majoritare. La 2/15 decembrie 1917, Sfatul Țării a adoptat o Declarație prin care era proclamată Republica Democratică Moldovenească, ce ar fi urmat să facă parte dintr‑o viitoare Republică Federativă Democratică Rusă. S‑a creat un Consiliu al Directorilor Generali ca organ executiv și s‑a preconizat un program de reforme democratice.

Deși autoritățile basarabene nou create au încercat să instituie ordine și să protejeze populația de actele de violență comise de militarii ruși ce se retrăgeau în debandadă de pe frontul românesc, acest lucru nu a fost posibil. Sfatul Țării și Consiliul Directorilor au ajuns la concluzia că în situația dată se impunea un ajutor militar din exterior pentru oprirea silniciilor și omorurilor săvârșite de bandele rusești anarhice și bolșevizate, pentru securizarea căilor de transport și comunicație și a depozitelor militare sau cu rezerve de alimente. S‑a apelat în aceste condiții la guvernul de la Iași care, la mijlocul lunii ianuarie 1918, a trimis unități ale armatei, disponibilizate și ca urmare a armistițiului cu germanii. Ordinea a fost restabilită și la 24 ianuarie / 6 februarie 1918 Sfatul Țării a proclamat independența Basarabiei, ținând cont de ostilitatea guvernului bolșevic, după ruperea relațiilor cu România de către acesta din urmă și pentru contracararea pretențiilor anexioniste ale statului ucrainean de curând creat. Pe fondul amplificării tendințelor patriotice și unioniste ale populației românești din Basarabia a urmat pasul firesc al Unirii cu țara‑mamă România. Acest eveniment istoric s‑a produs la 27 martie / 9 aprilie 1918, consfințind faptul că Basarabia, „în puterea dreptului istoric și al dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure pot să hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna, se unește cu mama sa România.”

Imediat o delegație a Sfatului Țării s‑a deplasat la Iași pentru a aduce la cunoștința guvernului român și regelui Ferdinand acest act de voință al românilor basarabeni. Hotărârea privind unirea votată la Chișinău a fost promulgată prin decret‑lege la 9/22 aprilie 1918, sub semnătura regelui și a președintelui Consiliului de Miniștri Alexandru Marghiloman.

Pe fondul schimbărilor survenite în raporturile de forță dintre Antanta și Puterile Centrale pe fronturile din sud‑estul și vestul continentului în toamna anului 1918, în circumstanțele activizării mișcărilor cu caracter național în teritoriile aparținând imperiilor în descompunere (mai întâi rusesc, urmat de cel otoman, habsburgic și german) și în Bucovina și în Transilvania acțiunea forțelor unioniste pro‑românești s‑a intensificat și a dobândit vigoare instituționalizată. La 14/27 octombrie 1918, Adunarea Națională, constituită la Cernăuți sub imboldul energic al lui Iancu Flondor și al profesorului Sextil Pușcariu, a proclamat „unirea Bucovinei integrale cu celelalte țări românești într‑un stat național independent, respingându‑se totodată tentativele anexioniste ale Ucrainei grație sprijinului militar acordat de guvernul român. La 29 octombrie / 11 noiembrie 1918 divizia a VIII‑a condusă de generalul Iacob Zadic a intrat în Cernăuți unde a fost primită cu entuziasm și speranță îndreptățită de populația orașului. În ziua de 15/28 noiembrie 1918, Consiliul Național al Bucovinei a votat „Unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuș și Nistru cu Regatul României.” La 18/31 decembrie, regele Ferdinand și prim-ministrul I.I.C. Brătianu au semnat decretul‑lege privind Unirea Bucovinei cu România.

Concomitent, în Transilvania miș­carea națională a românilor a cunoscut la rândul ei o puternică și exemplară intensificare, liderii Partidului Național Român și cei ai social‑democraților transilvăneni ajungând la deplin consens referitor la reprezentarea și afirmarea intereselor și aspirațiilor naționale ale tuturor românilor din Ungaria și Ardeal. După întrunirea de la Oradea din 29 semtembrie / 12 octombrie 1918 și Declarația prezentată în Parlamentul de la Budapesta de către Al. Vaida‑Voevod, prin care se afirma voința națională a românilor din teritoriile aflate sub jurisdicția Ungariei, la 18/31 octombrie 1918 s‑a creat Consiliul Național Central sub președinția lui Ștefan Cicio‑Pop, care și‑a stabilit sediul la Arad. Acest organism reprezenta interesele și aspirațiile românilor din Banat, Crișana, Maramureș și Transilvania și a purces de îndată la crearea de consilii naționale locale, la organizarea de unități militare proprii pentru a salvgarda viața și bunurile locuitorilor de anarhia și excesele violente ale formațiunilor înarmate maghiare. La 27 octombrie/ 9 noiembrie 1918, Consiliul Național Român a dat o notă ultimativă guvernului maghiar prin care solicita predarea puterii de guvernare asupra teritoriilor locuite de români în Ardeal și Țara Ungurească. Răspunsul era așteptat până la data de 30 octombrie / 12 noiembrie. A doua zi după expirarea termenului ultimatumului și în aceeași zi cu semnarea armistițiului de la Belgrad între Ungaria și Aliați, la Arad au început tratative între delegația Consiliului Național Român Central și delegația Consiliului Național Ungar și a guvernului ungar, care însă nu s‑au soldat cu rezultate favorabile pentru partea română.

În acest context, Consiliul Național Român s‑a orientat în direcția organizării unei Mari Adunări Naționale care să confirme voința de unire a locuitorilor din Banat, Crișana, Maramureș și Transilvania cu România, a desfășurat o intensă activitate de mobilizare a structurilor proprii și a populației, a stabilit contacte cu guvernul român și cu șefii misiunilor diplomatice ale țărilor Antantei în România.

Marea Adunare Națională preconizată a fost convocată la Alba Iulia pentru data de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918. La această uriașă manifestare a voinței naționale românești au participat 1.228 de delegați aleși în teritoriu și peste 100.000 de români veniți din toate teritoriile fostului imperiu Austro‑Ungar, precum și reprezentanți ai provinciilor care deja se uniseră cu Țara – Bucovina și Basarabia. Rezoluția Unirii a fost prezentată de Vasile Goldiș și ea prevedea: „Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România.” La 1 / 14 decembrie 1918 o delegație a românilor transilvăneni a sosit la București pentru a înmâna regelui actul unirii de la Alba Iulia. Câteva zile mai târziu, regele Ferdinand a semnat decretul‑lege ce consfințea Hotărârea Adunării Naționale de la Alba Iulia de unire cu Regatul României.

Aceasta este o succintă cronologie a faptelor ce au prefațat nașterea și ulterioara recunoaștere a României Mari, țara reîntregită cu toate provinciile sale istorice, vitregite după îndelungate perioade de stăpânire străină. Dincolo de succesiunea evenimentelor, se află însă încărcătura emoțională a arcului așteptării înfăptuirii idealului unității naționale depline. Se află noianul de suferințe tăcute și umilințe sublimate în încredințarea că ziua izbăvirii naționale va veni. Se află puterea unui ideal nicicând abandonat. Se află acțiunea tenace și diplomația inteligentă a elitelor politice și culturale ale țării, decenii la rând. Se află forța de a rezista a poporului, a oamenilor simpli, din orașe și de la sate, din toate provinciile în care limba română, credința creștină și valorile statorniciei noastre istorice au fost și au rămas temeiurile fundamentale ale unei existențe ce s‑a perpetuat și s‑a înălțat de la o generație la alta, peste timp, în pofida opreliștilor și încercărilor de tot felul, a vrăjmășiilor și mistificărilor, care nu au putut decât să întârzie cel mult, dar nu să împiedice triumful ideii tutelare a Unirii românilor între frontierele legitime ale țării lor eterne.

Mihai Milca

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Mihai Milca

Milca Mihai, născut pe 27 iulie 1950, Bucureşti – Sociolog, conferenţiar univ. dr., Facultatea de Administraţie Publică – SNSPA, Bucureşti – Liceul Elena Doamna, Craiova; – Facultatea de Filosofie – Secţia Sociologie, Universitatea Bucureşti – Doctoratul în sociologie cu teza: [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*