Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Uniunea Europeană – o ecuație cu multe necunoscute » România după 30 de ani. Economia arată și azi tot ca în 1990, minus cel puțin patru zerouri

România după 30 de ani. Economia arată și azi tot ca în 1990, minus cel puțin patru zerouri

Trăim astăzi într‑o țară plină de paradoxuri, cu o economie deloc uniformă, puternic decalată între rural și urban, între săraci și bogați, est și vest, stat și privat, străin și autohton, conducători și conduși, între câte și mai câte. În urmă cu 30 de ani, țara aceasta nu avea atât de multe paradoxuri, era aproape uniformă și în orice caz decalajele nu erau atât de adânci ca acum. Astfel că pentru o comparație cât‑de‑cât edificatoare între România de azi și cea de atunci e nevoie nu doar de două „poze” (anul 1990 și anul 2019), ci de un întreg film. Încercăm în continuare să developăm măcar pozele esențiale din aceste trei decenii, dacă nu întregul film an‑după‑an al economiei de tranziție – în funcție de datele disponibile din statisticile oficiale.

 

Asemănări frapante 1990‑2019

Una dintre cele mai frapante asemănări între anii 1990 și perioada zilelor noastre este salariul mediu pe economie: 3.381 de lei în ianuarie 1990 / 3.044 de lei în august 2019. Altă asemănare este la PIB: 856,2 miliarde de lei în 1990 / 944,2 miliarde de lei în 2018. Încă una apare la indicatorul numit „economia brută”, respectiv partea din venitul disponibil brut care nu este destinată cheltuielii pentru consum final: 185,7 miliarde de lei în 1990 / 186,6 miliarde de lei în 2018.

Cu lei lucram în 1990, tot cu lei lucrăm și azi – unde s‑a dus însă diferența colosală, de patru zerouri (ordinul zecilor de mii), dintre moneda de atunci și moneda de azi, denominată în 2005? Iată primul mare semn de întrebare după acești 30 de ani!

Unul dintre răspunsuri se poate regăsi în inflație: media cumulată a scumpirilor din acești 30 de ani are tot patru cifre. Astfel că, deși coeficientul de creștere salarială este 10.600, salariul real (câștigul ajustat cu inflația), adică puterea statistică de cumpărare, a crescut numai cu 10% azi față de 1990 – lucru care reiese, însă, doar din datele oficiale.

 

Bornele tranziției – cine își asumă greșelile?

Deschiderea pieței către inițiativa privată, dar și către importuri/exporturi private, convertibilizarea leului, apoi lansarea pieței de capital și „Marea Privatizare”, liberalizarea prețurilor, denominarea leului, integrarea în structurile euro‑atlantice și criza din 2008‑2010 ar fi câteva dintre principalele borne ale tranziției. România le‑a depășit cu brio, dar clasa conducătoare s‑a comportat extrem de ostil față de economie, comițând greșeli după greșeli.

 

Câteva exemple:
– Din „Marea Privatizare” n‑au câștigat aproape nimic noii acționari cărora li s‑au distribuit vestitele cupoane; din ele s‑au îmbogățit, în schimb, doar cei câțiva intermediari care le‑au tranzacționat pe piața neagră.
– Liberalizarea prețurilor a fost făcută în marșarier, adică începând cu costurile de producție și continuând – foarte târziu – cu prețurile de livrare, când de fapt trebuia făcută invers. Costurile creșteau, furnizorii și salariații trebuiau plătiți cu tot mai mulți bani (în regim liberalizat), dar prețurile la încasare erau ținute pe loc (în regim controlat), mecanism care a forfecat bugetele întreprinderilor prinse în acest colimator. Din această cauză au dispărut practic de pe piață câteva zeci de mii (din nou patru cifre!) de fabrici și uzine.
– Pentru integrarea în UE, am avut de îndeplinit un „to do list” (aquis‑ul comunitar) negociat în genunchi cu autoritățile de la Bruxelles, impunându‑ne constrângeri pe care și acum le îndeplinim cu mari greutăți. Atenție, că 2019‑2020 este perioada în care expiră câteva dintre cele mai dure termene negociate atunci și derogate ani la rând, cum ar fi cele din domeniul feroviar și cele de mediu!

 

Marea Restructurare s‑a transformat în Marea Destrămare

Până în 1989, economia era condusă unitar, centralizat, era ca o companie numită România. Înainte de a judeca dacă era bine sau prost condusă, trebuie avut în vedere că structurile acestei „companii” erau integrate, nu erau concepute să funcționeze una fără alta. Energia, spre exemplu, era obținută și termo, și hidro, și pe cărbune, și pe gaze/păcură etc. Sistemul feroviar îngloba și infrastructura, și serviciile de transport, și pe cele de aprovizionare, întreținere, reparații. O întreprindere‑fanion avea în jurul ei o întreagă platformă, unde funcționau principalii săi furnizori. Marile centrale industriale funcționau ca departamente ale uneia și aceleiași „companii” – România. Bună‑rea, așa era economia de atunci, strânsă ca un ghem.

După 1989, când s‑a pus problema restructurării acestei „companii”, a trebuit (e un fel de‑a spune) să se rupă inclusiv cordoanele ombilicale dintre centrele de producție și – mai dureros – chiar cele din interiorul acestor centre. Astfel că de la marea „spargere” din energie (unde Hidro s‑a despărțit de Termo și de celelalte colege) sau cea din CFR (unde Infrastructura s‑a despărțit de Călători, Marfă și celelalte colege) până la platforma industrială X, unde fabrica a rupt legăturile cu propriii furnizori, totul s‑a destrămat ca un ciorap de damă.

Practic, fosta „companie” România s‑a divizat într‑o puzderie de firme și firmulițe debusolate atât prin liberalizarea în marșarier a prețurilor, cât și prin marea destrămare. Cum era de așteptat, foarte multe n‑au supraviețuit. Nu‑i de mirare, astfel, că numărul firmelor active a scăzut de la peste 760.000 în 1992‑1994 la mai puțin de 470.000 în prezent – asta în condițiile în care și inițiativa privată înființase câteva mii de unități noi.

Acum, România nu mai este o „companie”, ci un amalgam de firme disparate. Iar destrămarea aceasta a fost atât de prost gestionată, încât azi tot mai multe voci cer întoarcerea la situația anterioară, adică recuplarea Hidro cu Termo în energie, respectiv reunirea CFR‑urilor.

 

Unde s‑au evaporat 100 de miliarde de euro?

Toate greșelile de management ale tranziției se văd în portofelul românilor, dar mai ales în „portofelul” țării.

În portofelul românilor: Salariul mediu de azi este tot la 3.000 și ceva de lei, dar – spre deosebire de 1990 – mai mult de 85% din angajați câștigă sub această sumă. Cei mai mulți (45%) trag de minimul pe economie, crescut și acela artificial în ultimii ani. Cu o putere concretă de cumpărare net inferioară celei din 1990. Ce puteai obține cu 3.000 de lei atunci, azi nu obții decât cu peste 5.000 de lei – asta o știe orice familie chiar dacă statisticile oficiale afișează altceva.

În „portofelul” țării: România a pornit pe drumul tranziției cu zero datorii externe și cu creanțe (bani de primit de la partenerii externi plus investiții în curs) de aproximativ 10 miliarde de dolari. Ce avem azi? Creanțele s‑au „păpat” (nu se știe cum), iar datoria a depășit suta de miliarde de euro fix în luna martie 2019, când se împlineau 30 de ani de la momentul în care fusese adusă la zero.

Iată că după primul mare semn de întrebare al tranziției – unde s‑a dus diferența colosală dintre leul din 1990 și leul de azi? – îl avem pe al doilea: unde s‑au evaporat 100 de miliarde de euro?

Răspunsul nu poate fi decât combinația toxică dintre jaful, greșelile manageriale și ostilitatea inexplicabilă pe care clasa conducătoare a manifestat‑o constant față de mediul de afaceri și față de economie în general. Dimensiunile și influențele acestor factori merită analizate într‑un tratat științific, măcar pentru ca generațiile viitoare să știe ce datorii decontează, căci lor le va reveni această povară.

 

Câteva statistici: de unde am plecat, unde am ajuns

Însuși cuvântul statistică are un înțeles original în România, o țară în care peste 90% din companii nu sunt listate pe piața de capital. Dacă majoritatea firmelor ar fi listate (ca în SUA sau ca în China, de exemplu), economia ar fi în primul rând transparentă. Ar fi la vedere orice cifră, orice sector și, mai ales, evoluția fiecărui indicator macroeconomic. Analiștii și decidenții aflați la butoane ar vedea și filmul economiei, nu doar pozele anumitor perioade. Dar lucrurile nu stau așa, deci în locul graficelor de pe cadranele burselor ne vom mulțumi cu cifrele centralizate de instituțiile statului. Să le luăm pe rând.

POPULAȚIA a scăzut de la 23 de milioane la 19,5 milioane de persoane, pe fondul unei combinații letale: mortalitate accelerată, natalitate puternic diminuată și o emigrație masivă a forței de muncă (locul doi după Siria, țară lovită de război).

Populația activă din punct de vedere economic a scăzut de la 10,8 milioane la 8,6 milioane de persoane, timp în care populația inactivă s‑a menținut la 10 milioane de persoane (este vorba despre perioada 1996‑2019, singura la care se referă statisticile oficiale privind piața forței de muncă). Consecința este deja gravă: economia se confruntă cu o criză de personal fără precedent din cauză că bazinul de populație din care își extrăgea salariați aproape că a secat și, în plus, oamenii nu se mai mulțumesc cu salarii mici.

FIRMELE s‑au înmulțit – cum spuneam – în primii ani de după 1989, ajungând la un maxim de 760.000 în 1992‑1994, după care au urmat câteva valuri de decimări, scăzând în final (azi, sperăm ca azi să fie acest final) la 470.000. În aceste firme lucrează per total (stat+privat) 4,6 milioane de angajați, față de – atenție – 8,5 milioane de angajați în primii ani ai tranziției. La început, industria ocupa peste 70% din forța de muncă; acum, sectorul de servicii are ponderea majoritară, de peste 65%. Economia s‑a terțializat, în terminologia analiștilor, lucru care e bun în sine, dar ar fi și mai bun dacă ar avea în spate o producție suficientă. Neavând‑o, e nevoită – vom vedea mai jos – să se aprovizioneze din import.

TRANSPORTURILE se desfășoară acum cu mai multe mașini și cu mai puține trenuri, pe o infrastructură extrem de obosită. Parcul auto a crescut de la 1,5 milioane de vehicule (1,3 milioane pentru pasageri și 258.000 pentru marfă) în 1990 la 7,5 milioane de vehicule (6,5 milioane pentru pasageri și 1 milion pentru marfă) în 2019. Paranteză: nu e de mirare, astfel, că numărul accidentelor cu vătămări corporale a crescut de la 9.000 în 1991 la 30.200 în 2018. Parcul feroviar a scăzut de la 4.400 de locomotive în 1991 la 1.721 în 2018. Și de la 6.520 la 3.980 de vagoane pentru călători, respectiv de la 142.000 la 32.200 de vagoane pentru marfă. Infrastructura rutieră numără acum 86.234 de kilometri de drumuri (din care 9.500 de kilometri sunt de pământ și mai puțin de 1.000 de kilometri sunt autostrăzi), față de cei 72.816 kilometri din anul 1990. S‑a lungit infrastructura rutieră, e adevărat, dar să nu uităm un amănunt: jumătate din această lungime sunt drumuri cu durata de serviciu expirată. În plus, înghesuiala de pe aceste drumuri este de patru ori mai mare: de la 20 de vehicule per kilometru de drum în 1990 la 87 de vehicule per kilometru în prezent; în București și în câteva orașe mari, înghesuiala a depășit 400 de vehicule per kilometru, ceea ce înseamnă o acoperire aproape totală a drumurilor cu vehicule sau, cu alte cuvinte, aceste orașe au ajuns în pragul blocajului total. Infrastructura feroviară numără acum cu aproape 600 de kilometri de linii ferate mai puțin decât în 1990, respectiv 10.765 față de 11.348.

COMERȚUL EXTERIOR ne oferă o nouă dimensiune a transformărilor tranziției. Exporturile au crescut de la 3,5 miliarde de (echivalent) euro în 1990 la 67,7 miliarde de euro în 2019, iar importurile – de la 4,7 miliarde la 82,8 miliarde de euro. Deficitul comercial a urcat, astfel, de la 1,2 la peste 15 miliarde de euro. Din ce se finanțează acest deficit comercial? Pe lângă datoria externă, care a crescut exploziv, un cost inevitabil a fost prăbușirea leului. Moneda noastră națională este, astăzi, de cel puțin cinci ori mai depreciată în raport cu dolarul de la începutul tranziției.

AGRICULTURA ne oferă una dintre cele mai rușinoase statistici: cu un potențial capabil să hrănească 50‑60 de milioane de oameni, sectorul acesta a tot scăzut, mii de hectare arabile au fost lăsate pârloagă în loc să fie cultivate, astfel că românii au fost nevoiți să importe tot mai multă mâncare. Dacă în 1990 importurile agro‑alimentare însumau mai puțin de o jumătate de miliard de (echivalent) euro, în 2018 au depășit pragul de 6 miliarde de euro. Pe de‑o parte, infrastructura agricolă a fost spulberată, iar pe de altă parte, în locul acesteia (admițând că era învechită) nu s‑a pus mai nimic. Dovada se vede în consumul energetic din sectorul agricol, care a scăzut în perioada 1990‑2018 de la 1.457 la 495 de tone echivalent petrol (per total), respectiv de la 2.182 la 742 de milioane MWh electricitate și de la 2,8 milioane la 96.000 de gigacalorii energie termică. Halele zootehnice, spațiile de depozitare, silozurile, serele, instalațiile de irigare și celelalte elemente de infrastructură agricolă au fost atât de grav decimate, încât – iată – consumul de energie al acestora a scăzut la a treia parte din ce era în 1990. Iar consecințele se văd în magazinele zilelor noastre, unde cele mai banale (chiar tradiționale) alimente, legume, fructe și produse agricole sunt aduse din import, România nemaiavând nici producția, nici depoziarea pe care le avea în urmă cu 30 de ani.

CONSTRUCȚIILE au evoluat din extremă în extremă, cu creșteri și scăderi spectaculoase, dar tot întuneric e deasupra României (!) Cine a zburat la orele serii spre vestul Europei a observat cu siguranță ceva: până să treci granița, țara noastră e cufundată într‑un întuneric total și doar o „baltă” de lumină mai răzbate din loc în loc, dinspre marile orașe; după ce treci granița, ai impresia că zbori peste un oraș mare, care nu se mai termină, cu foarte puține „bălți” de întuneric. Ce înseamnă asta? România are foarte puține construcții. De altfel, și statisticile internaționale ne plasează pe primele locuri între țările cu cele mai puține construcții per hectar, alături de teritoriile africane. În afară de boom‑ul din 2007‑2009 și în afară de zugrăveala clădirilor deja ridicate înainte de 1990, lucrările de construcții sunt încă la pământ față de potențial. Statisticile sunt înviorate abia acum, în 2019 (după patru ani de recesiune), datorită avântului din sectorul rezidențial și din sectorul comercial‑industrial.

 

Concluzii – încotro să ne îndreptăm?

După toate acestea, prima impresie este că cineva și‑a bătut joc de economia României, storcând‑o de bani, decimându‑i populația și blocându‑i dezvoltarea exact acolo unde are potențial mai mare. Cine este făptașul e greu de zis și nu face obiectul analizei noastre, așa că nu ne mai rămâne decât să vedem cum o scoatem la capăt. Încotro să ne îndreptăm?

Oprirea hemoragiilor ar fi prima și cea mai urgentă măsură. Suferim hemoragii grave la toate resursele: creiere, populație, valută, materii prime – trebuie să le oprim!

Dezmorțirea, depășirea stadiului de proiect, ar fi încă o soluție. Avem atâtea strategii și proiecte de țară, toate fiind bine intenționate, dar s‑au umplut de praful uitării – trebuie să le scoatem de la naftalină și să le punem în aplicare!

Între România potențială și România reală s‑au deschis adevărate prăpăstii – trebuie să le traversăm!

Sau urmează alți 30 de ani după care ne vom întreba din nou, ca acum, unde s‑au dus patru zerouri din coada leului și unde s‑au evaporat 100 de miliarde de euro?

CIFRE:
3,5 milioane – scăderea populației României în perioada 1990‑2019.
100 de miliarde de euro – datoria externă acumulată de România în perioada 1990‑2019.
4 milioane – scăderea numărului de salariați din economie în perioada 1990‑2019.
290.000 – numărul firmelor dispărute din economie în ultimii 25 de ani.
10% – creșterea statistică a puterii de cumpărare în perioada 1990‑2019.
Sursa datelor: INS (Institutul Național de Statistică), BNR (Banca Națională a României), DRPCIV (Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatricularea Vehiculelor), MFP (Ministerul Finanțelor Publice).

Dan STRĂUȚ

Total 2 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*