Relațiile diplomatice româno‑polone între anii 1918‑1939 [1]

S‑au împlinit de curând o sută de ani de la momente cruciale din istoria popoarelor român și polon. În urma Primului Război Mondial, cele două popoare au știut să valorifice admirabil conjunctura internaţională favorabilă creată şi a destrămării imperiilor Ţarist şi Austro‑Ungar, pentru împlinirea aproape simultană a idealului național. Statul român şi‑a desăvârşit unitatea naţională, în urma acţiunilor unioniste ale fraţilor din Basarabia (27 martie 1918), Bucovina (28 noiembrie 1918) și Transilvania (1 decembrie 1918), care s‑au exprimat în cadrul unor adunări cu caracter reprezentativ pentru unirea cu Țara‑Mamă România. Statul polon – după cele trei dezmembrări din secolul al XVIII‑lea şi o perseverentă luptă diplomatică şi militară – şi‑a redobândit fiinţa suverană şi independentă (11 noiembrie 1918). România și Polonia redevin astfel state vecine.


Spiritul solidar dintre români și polonezi s‑a manifestat în chip grăitor în acele momente hotărâtoare pentru soarta celor două popoare. A rămas celebru prin cuvântarea sa reprezentantul polonezilor în Sfatul Țării de la Chișinău, Felix Dutkiewicz, care, în ședința din 27 martie 1918, când s‑a hotărât unirea Basarabiei cu Țara‑Mamă, România, cu o majoritate de voturi (86 voturi pentru, 3 împotrivă, 36 abțineri și 13 absenți), a declarat următoarele: „Regret mult că în această zi solemnă pentru Republica Moldovenească eu trebuie să vorbesc în limba rusă, care a fost simbolul împilării atât a națiunii moldovenești, cât și a celei poloneze. Limba moldovenească n‑o cunosc eu, iar pe cea poloneză nu o vor înțelege moldovenii. În această zi măreață, eu salut călduros nefericitul și în același timp fericitul popor moldovenesc înfrățit, care în sfârșit poate să se unească cu poporul românesc legat prin sânge. În numele poporului polonez susțin, în întregime, unirea Basarabiei cu România, cum aceasta o doresc și moldovenii, locuitorii băștinași ai acestei țări”[2].

Un alt moment remarcabil pentru atitudinea favorabilă a polonezilor față de România și poporul român, în general, s‑a înregistrat pe 28 noiembrie 1918, în Sala Sinodală din palatul mitropolitan din Cernăuţi, unde s‑au desfășurat lucrările Congresului Consiliului Național General Român al Bucovinei, care a hotărât unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României. Luând cuvântul în limba polonă, în numele Consiliului Național Polonez, Dr. Stanisław Kwiątkowski a declarat că „Poporul polon, împlinindu‑și misiunea istorică întru apărarea creștinismului și a culturii în Europa răsăriteană, prin secole întregi a umplut cu morminte nenumărate ale ostașilor săi țările situate la sudul Nistrului, în care țări poporul român era stăpân străvechiu. Noi, polonii care trăim azi în Bucovina, legitimăm drepturile noastre vechi de a trăi în această țară, prin sângele vărsat în locurile acestea și cu osemintele cavalerilor poloni presărate aici, la care s‑au adus morminte nouă ale vitejilor legionari din luptele sângeroase ale războiului prezent. În temeiul acestor drepturi am trăit aici cei 150 de ani din urmă, ca un liniștit element de cultură, în pace și concordie în mijlocul poporului român, care, deși suferind greu sub stăpânirea străină îndelungată, a arătat inimă caldă pentru vecinul popor polon, când martirii libertății noastre au căutat dincoace de Nistru scut în contra călăilor și temnicerilor.

În amintirea neștearsă a poporului polon trăiește anul 1863, când acel cavaleresc popor român a deschis curțile și casele sale primitoare revoluționarilor poloni emigrați cari au sângerat pentru libertatea poporului lor.

Noi, Polonii bucovineni, pază la răsărit a poporului polon, care în momentul acesta își împreună pe umerii biciuiți prin 150 de ani, purpura sfâșiată în trei părți, a unirii politice a tuturor țărilor polone dintre Marea Baltică și Nistru, salutăm călduros ziua sfântă a renașterii României unite.

Recunoaștem pe deplin drepturile imprescriptibile ale poporului român asupra țărilor din sudul Nistrului în general, și în special asupra Bucovinei.

Polonii bucovineni, care aici în țară au dat dovadă de trăinicia lor națională, în momentul acesta istoric al unirii Bucovinei cu glorioasa țară‑mumă, dau expresie încrederii lor neclintite că poporul român, ținând seamă de declarațiile expresie ale guvernului actual, va acorda minorității polone libertatea credinței catolice, libera întrebuințare a limbii polone în biserică și școală, libera așezare și exercitare a profesiunilor, în sfârșit o amăsurată participare constituțională în administrația țării”[3]. Declarația polonezilor a fost întâmpinată de Congres cu cea mai mare însuflețire.

Destine comune au situat Polonia şi România, întregite după Primul Război Mondial, ca o barieră între lumea sovietică, a comunismului bolşevic, şi lumea Europei, lumea celui mai civilizat continent[4]. Poziţia geopolitică şi geostrategică asemănătoare, tradiţiile colaborării anterioare, anumite afinităţi sedimentate de‑a lungul secolelor au permis o colaborare fructuoasă în perioada interbelică[5].

La 11 decembrie 1918, Józef Piłsudski notifica executivului român existenţa Poloniei independente, suverane şi da asigurări că intenţionează să stabilească relaţii de prietenie cu România[6]. La rândul său, guvernul de la Bucureşti răspundea, la 4 ianuarie 1919, că „Românii au văzut cu bucurie Europa restabilind Polonia în drepturile sale şi independenţa sa. O nedreptate evidentă a trecutului este reparată”[7].

La 17 ianuarie 1919, România a recunoscut oficial independenţa statului polon.

Evoluţia ulterioară impune participarea armatei române la eliberarea Pocuţiei (colţul sud‑estic al Galiţiei), revendicată, în egală măsură, de ucraineni şi de polonezi. Colaborarea militară a prefigurat susţinerea reciprocă a delegaţiilor română şi poloneză la lucrările Conferinţei de Pace de la Paris (1919‑1920)[8].

Recunoaşterea frontierelor celor două state la Conferinţa Păcii a fost de natură să le consolideze statutul lor pe plan internaţional şi să le integreze corespunzător în noua arhitectură geo‑politică a lumii contemporane. „Uniunea restaurată a Poloniei va constitui un element primordial al viitorului echilibru european” – declaraseră premierii britanic şi francez, încă în noiembrie 1916, într‑o scrisoare adresată guvernului aliat rus. Câţiva ani mai târziu, în septembrie 1920, prim-ministrul şi şeful diplomaţiei franceze ţinea să sublinieze – după contribuţia decisivă a României la bararea ascensiunii bolşevismului în centrul Europei – că aceasta rămâne „un factor de primă importanţă pentru menţinerea ordinei şi a păcii consacrate prin tratate”[9].

Relaţiile diplomatice dintre cele două ţări au fost stabilite, la nivel de reprezentanţă provizorie, la 9 februarie 1919. Polonia dispunea deja, încă din 1918, de un reprezentant în România, apoi, din 1919, de un al doilea, care însă nu aveau un statut oficial foarte clar. Ambiguitatea dublei reprezentări diplomatice a statului polon în România, coroborată cu atitudinea Antantei faţă de reapariţia Poloniei independente, a amânat, însă, oficializarea relaţiilor diplomatice până la 17 iunie 1919.

La 16 iulie 1919, Consiliul de Miniştri român a hotărât înfiinţarea legaţiei române la Varşovia, condusă de un trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar (în această funcţie fiind numit Alexandru Florescu). Misiunile diplomatice au fost ridicate la rang de ambasadă în mai 1938[10].

În întreaga perioadă interbelică, reprezentanţele diplomatice au fost canale de legătură între cele două state, instrumente care au contribuit la mai buna cunoaştere reciprocă, în măsură să promoveze cu succes interesele României, respectiv ale Poloniei[11].

Pe lângă legaţie, ulterior transformată în ambasadă, România a avut în Polonia şi consulate. În urma propunerii părţii polone, România a înfiinţat, în septembrie 1921, la Lwów – oraş cu profunde şi importante tradiţii şi oportunităţi în istoria legăturilor româno‑polone –, un consulat general, cu sarcina facilitării călătoriilor peste frontieră, vizând şi ameliorarea relaţiilor economice. Din cauza dificultăţilor financiare, acest consulat şi‑a încetat activitatea în februarie 1922; a fost reînfiinţat în iunie 1927, datorită rolului gării la „strângerea relaţiilor cordiale dintre cele două ţări pe orice teren”[12].

La 17 decembrie 1929, România şi Polonia au semnat o Convenţie consulară, în baza căreia, până în anul 1933, au fost înfiinţate consulatele româneşti de la Varşovia, Lwów, Poznań şi Danzig (Gdansk). În iulie 1934 s‑a stabilit înfiinţarea consulatelor onorifice ale României la Łódz, Wilno, Katowice şi Gdynia. În consecinţă, în toamna anului 1934 funcţionau în Polonia 8 oficii diplomatice româneşti[13].

La rândul său, Polonia a înfiinţat, pe lângă consulatul general din Bucureşti, consulate la Constanţa, Brăila, Galaţi, Chişinău, Cernăuţi şi Cluj. Acestea au desfăşurat activităţi specifice: soluţionarea problemelor cetăţenilor polonezi sosiţi în zonă, facilitarea legăturilor economice bilaterale şi analiza situaţiei politice, economice şi sociale din raza de acţiune. O atenţie specială a fost acordată cunoaşterii şi sprijinirii minorităţii poloneze din România (circa 60.000 persoane). „Varşovia, deşi a sprijinit şi financiar comunitatea poloneză din România, nu a imprimat în nici un moment acestei acţiuni un caracter negativ, iredentist, pentru simplul şi puternicul motiv că între cele două ţări nu au existat nici un fel de neînţelegeri de natură teritorială”[14]. Evident, acest fapt a exercitat o influenţă benefică asupra evoluţiei de ansamblu a raporturilor româno‑polone.

Începând din 1919, relaţiile româno‑polone au evoluat constant pozitiv, în toate domeniile: politic, militar, economic, comercial, cultural şi al contactelor umane, indiferent de opticile şi oscilaţile factorilor decizionali de la Varşovia şi Bucureşti.

Într‑o primă fază, relaţiile au fost determinate strict de câteva obiective majore şi pragmatice: apărarea în faţa Armatei Roşii sovietice, o politică defensivă comună în Răsăritul Europei, recunoaşterea reciprocă a întregirii teritoriale. Eforturile diplomaţilor celor două state au fost consacrate construirii unui „cordon sannitaire”, sistem politic defensiv capabil să facă faţă ameninţărilor venite din partea Rusiei (Uniunii) Sovietice şi a Republicii de la Weimar (Reichul german din 1933)[15].

Diplomaţia celor două ţări a desfăşurat un amplu program de consultări şi negocieri la nivel înalt, coroborat cu sprijin reciproc substanţial, politic şi militar (în cazul Galiţiei Orientale şi, respectiv, al Basarabiei şi Bucovinei). În timpul crizei polono‑sovietice din 1919‑1920, România a acceptat şi sprijinit tranzitul militar şi uman pe teritoriul ei[16].

Personalităţi de frunte ale vieţii publice româneşti au contribuit, de la bun început, cu generozitate la capacitarea eforturilor diplomaţilor şi militarilor de a construi o relaţie bilaterală exemplară în Europa Centrală. În acest sens, menţionăm în mod deosebit pe ministrul Afacerilor Străine, Take Ionescu, inspiratorul formulei în cinci a Micii Înţelegeri. Printre ceilalţi arhitecţi ai procesului s‑au numărat, din partea română, Ion I.C. Brătianu, regele Ferdinand, regina Maria, generalul Al. Averescu, N. Iorga, iar din partea polonă, mareşalul Józef Piłsudski, Ignacy Jan Paderewski, Aleksander Skrzyński, Marian Seyda[17].

În august 1920, Take Ionescu a efectuat o călătorie în capitalele marilor puteri aliate pentru a prezenta obiectivele creării unei „alianţe de Răsărit din cele cinci naţiuni noi care să închidă drumul Germaniei: Polonia, Cehoslovacia, România, Serbia şi Grecia”[18], urmărind ca, în acest fel, să se stabilească un nou echilibru de forţe în Europa Centrală. După etapa occidentală a călătoriei sale, Take Ionescu s‑a deplasat la Varşovia în speranţa rezolvării pe cale amiabilă a litigiilor polono‑cehe. Discuţiile au evidenţiat faptul că, din cauza problemelor teritoriale existente cu Cehoslovacia, cercurile conducătoare de la Varşovia nu doreau ca Polonia să intre în Mica Înţelegere, dar erau favorabile unei alianţe cu România în vederea „garantării eventualelor tratate de pace ce s‑ar semna cu Sovietele”[19].

Interesată de încheierea alianţei România‑Polonia, ca o contrapondere la axa Berlin‑Moscova, Franţa urmărea cu atenţie raporturile dintre cele două state. Astfel, în cursul întrevederilor dintre mareşalul F. Foch şi generalul român Alexandru Gorski, din decembrie 1920, care au avut ca temă principală mobilizarea armatei române în cazul unui atac neprovocat, mareşalul a subliniat „necesitatea unei convenţii defensive cu Polonia”[20].

Pentru stabilirea detaliilor unei colaborări militare, în ianuarie 1921 a sosit la Bucureşti o comisie militară poloneză condusă de generalul Stanisław Haller. Directivele elaborate de guvernul român cu această ocazie se remarcă prin accentul lor defensiv, ele luând în calcul numai o agresiune neprovocată. În cadrul colaborării se precizau planul de concentrare a trupelor şi direcţia generală a operaţiilor. Negocierile au avansat rapid, astfel că la sfârşitul lunii ianuarie 1921 generalul Dumitru Stratilescu a fost însărcinat cu întocmirea convenţiei militare[21].

În ziua de 3 martie 1921, la Bucureşti, a fost semnată convenţia de alianţă defensivă între România şi Polonia de către cei doi miniştri de Externe, prinţul Sapieha şi Take Ionescu. România şi Polonia se angajau să se ajute reciproc în cazul unui atac neprovocat la frontierele orientale existente[22]. Pentru sincronizarea eforturilor lor pacifice, cele două guverne se angajau să se consulte în probleme de politică externă de interes comun. Semnatarii au stabilit ca modalităţile colaborării în plan militar să facă obiectul unei convenţii separate, prin care Statele Majore Generale erau chemate să fixeze condiţiile de aplicare a înţelegerii politice[23].

Convenţia militară era parte integrantă a Convenţiei politice, fiind semnată de generalii Constantin Christescu şi Tadeusz Rozwadowski, şefii celor două State Majore. Documentul specifica ansamblul de măsuri iniţiat în condiţiile în care teritoriile celor două state, separat sau concomitent, erau confruntate cu agresiuni în părţile răsăritene. Pentru fiecare ţară în parte şi în raport cu proporţiile agresiunii, se prevedea cuantumul trupelor operative: 14 divizii de infanterie şi două divizii de cavalerie, care trebuiau concentrate în 18‑24 zile de la decretarea mobilizării generale. În privinţa exercitării comandamentului, prevalase punctul de vedere românesc: fiecare armată acţiona sub comandament propriu; în cazul în care situaţia strategică impunea ca unităţi dintr‑o armată să opereze în zona celeilalte, ele erau plasate sub ordinele acestui din urmă comandament[24].

Analiza sumară a convenţiei militare relevă spiritul defensiv în care a fost redactată. Ipoteza era că ambele state semnatare puteau forma „obiectul şi nicidecum subiectul vreunei agresiuni”[25].

Alianţa defensivă româno‑polonă a reprezentat axul în jurul căruia s‑au dezvoltat relaţiile interbelice dintre cele două state. Întemeiată pe raţiuni politico‑strategice, convenţia de alianţă defensivă, încheiată la 3 martie 1921, a fost reînnoită cu noi caracteristici din cinci în cinci ani (1926, 1931 şi 1936), apoi transformată în tratat de garanţie în 1926 şi precedată de Aranjamente tehnice/Convenţiile militare, rămânând în vigoare până la împrejurările tragice din toamna anului 1939.

În perioada interbelică principalul pericol la adresa României şi Poloniei a fost reprezentat de Uniunea Sovietică. Aceasta, în mod constant, a emis pretenţii revizioniste ce vizau Basarabia, pe de o parte, şi Galiţia Orientală, pe de altă parte.

Pentru România alianţa cu Polonia avea o importanţă deosebită deoarece reprezenta una din puţinele garanţii ale frontierei sale pe Nistru. Statul sovietic nu a participat la Conferinţa Păcii de la Paris (1919‑1920) şi nu a recunoscut în nici o împrejurare unirea Basarabiei cu România. Acest act a primit recunoaşterea internaţională prin Tratatul de la Paris (28 octombrie 1920), semnat de Franţa, Anglia, Italia şi Japonia. Dacă primele două au ratificat documentul în perioada imediat următoare, Italia l‑a realizat în 1926, iar Japonia niciodată. Aşa cum o demonstrează cercetări relativ recente, între Moscova şi Tokio a existat un acord prin care guvernul japonez se obliga să nu ratifice Tratatul de la Paris[26].

Încheierea alianţei cu Polonia a însemnat pentru România nu numai asigurarea frontierei estice, ci şi un punct important de sprijin în sistemul de alianţe menit a garanta integritatea teritorială a României Mari.

La rândul său, Polonia avea interese strategice şi militare esenţiale, urmărind ca prin această alianţă să‑şi asigure frontierele estice, să reducă prestigiul Cehoslovaciei, să combată extinderea sentimentelor filo‑ruse în Balcani, să amelioreze relaţiile româno‑maghiare şi să sensibilizeze România în raporturile Poloniei cu marile puteri vecine, mai ales prin blocarea influenţei germane[27] (38). Potrivit concepţiei Varşoviei, alianţa reprezenta „garanţia menţinerii legăturilor cu Europa occidentală în cazul blocării litoralului polonez, ca urmare a unui conflict armat lărgit cu Germania”[28].

Pe măsură ce cursul alianţei devenea ascendent, o atenţie deosebită a fost acordată asigurării cu informaţii despre inamic, analizei pertinente a acestora şi punerii rezultatelor la dipoziţia factorilor de răspundere politico‑militară în vederea adoptării celor mai favorabile soluţii[29]. În acest scop, între serviciile speciale ale României şi Poloniei a fost iniţiată o colaborare fructuoasă în domeniul schimbului de informaţii şi al documentării, contracarării şi neutralizării spionajului sovietic pe teritoriul celor două ţări[30].

După 1921, odată cu obţinerea de către ambele ţări a recunoaşterii internaţionale privind noile cadre statale şi încheierea convenţiei de alianţă, raporturile bilaterale politice şi militare s‑au amplificat, cu rezultate benefice, mai ales în domeniul operaţiunilor comerciale şi a tranzitului, dinspre şi spre Marea Baltică, prin Dunăre şi Marea Neagră, spre şi dinspre Balcani, Orientul Mijlociu şi Marea Mediterană[31].

România şi Polonia au fost susţinute sistematic de Franţa, marea lor aliată, putând depăşi, astfel, între 1921 şi 1926, crizele interne determinate de insuficienţa structurilor economice, politice şi sociale şi de impactul devastator al războiului mondial.

Încă din această perioadă, cadrul creat de bunele relaţii stabilite la nivel politic a permis o tot mai mare apropiere între cele două popoare. În doze iniţial reduse, pornind de la elitele culturale, au început să circule informaţii despre fiecare din parteneri. Cele două capitale se descopereau încetul cu încetul, oamenii obişnuiţi învăţau să perceapă în mod corect şi realist opţiunile şi evoluţiile celuilalt[32]. La aceasta o contribuţie remarcabilă au avut frecventele contacte la nivel înalt care au permis, pe lângă informarea reciprocă, şi consultarea în regim permanent, optimizarea unor puncte de vedere şi acţiuni de interes comun, îndeosebi în probleme vizând securitatea şi cooperarea în Centrul şi Estul Europei. Mareşalul Józef Piłsudski, principalul arhitect al noii Polonii, a fost un oaspete frecvent şi îndrăgit al Curţii Regale şi al României. El însuşi îndrăgostit de meleagurile româneşti, mareşalul a contribuit hotărâtor la consolidarea raporturilor dintre cele două ţări. Ca şef al statului polonez, el a vizitat de mai multe ori România (1922, 1928, 1931, 1932), înlesnind derularea unor proiecte comune de cooperare militară. La un moment dat s‑a invocat şi posibilitatea realizării unei uniuni dinastice între Polonia şi România[33].

Cu prilejul vizitei în România, la Sinaia, în septembrie 1922, atunci când a fost întrebat cum se vede de la Varşovia relaţia dintre România şi Polonia, mareşalul Józef Piłsudski a declarat că „alianţa inimilor este reprezentată, de la Marea Baltică la Marea Neagră, de un singur popor cu două drapele”[34]. Altădată el arăta că „veriga care leagă Polonia de România constă în faptul că ambele ţări au renăscut din acelaşi chin: ambele sunt o întruchipare vie a victoriei dreptăţii şi echităţii. Din similitudinea căilor noastre legate de acest trecut comun rezultă, logic, o cale comună în prezent care va fi continuată, nu mă îndoiesc, şi în viitor, pentru că aceasta întruchipează soarta comună a ambelor noastre popoare, legate atât prin nevoile şi interesele lor, cât şi prin preţuirea identică a libertăţii, dreptăţii şi păcii”[35].

În cursul vizitei din 1932, mareşalului Józef Piłsudski i s‑a conferit titlul onorific de comandant al Regimentului 16 Dorobanţi din Fălticeni care a primit cu această ocazie numele său[36].

Partizan sincer al apropierii de România, Józef Piłsudski avea totuşi rezerve, manifestate îndeosebi după 1927, faţă de forţa combativă a armatei române[37].

La rândul lor, Suveranii României au efectuat, din luna iunie 1923, mai multe vizite la Varşovia. Încă de la finele Primului Război Mondial, perechea regală pleda pentru apropierea de Polonia, plecând de la stabilirea unei frontiere comune, continuând cu încheierea alianţei politice şi militare şi dezvoltarea raporturilor economice şi culturale.

Pe poziţii similare, decurgând din considerente politico‑strategice care se raportau, într‑o anumită măsură, şi la tradiţia medievală a relaţiilor moldo‑polone, s‑au plasat oameni politici precum Ionel Brătianu, diplomaţii Alexandru Florescu şi Alexandru Iakovaki (primii reprezentanţi diplomatici în Polonia), prinţul Eustachy Sapieha, ministrul de Externe al Poloniei, contele Aleksander Skrzyński, reprezentant diplomatic al Poloniei la Bucureşti, ulterior şef al diplomaţiei poloneze (1925‑1926) şi un apropiat al reginei Maria[38].

Un rol esenţial în revitalizarea relaţiilor româno‑polone după Primul Război Mondial l‑a avut Take Ionescu, care, în calitate de şef al diplomaţiei române, a emis ideea creării unei alianţe defensive, compusă din cinci state (România, Polonia, Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor – Iugoslavia, Cehoslovacia şi Grecia). În contextul politico‑diplomatic al vremii, a fost posibilă concretizarea proiectului doar cu trei state (România, Cehoslovacia şi Regatul Sârbo‑Croato‑Sloven), avansat de către diplomatul cehoslovac Eduard Beneş şi cunoscut ulterior sub denumirea de Mica Înţelegere.

Între şefii diplomaţiilor de la Bucureşti şi Varşovia, între reprezentanţii celor două Parlamente, între oamenii de afaceri, personalităţile ştiinţifice, culturale şi artistice, ca şi între tineri de diverse categorii ori profesii s‑au legat şi dezvoltat în această perioadă relaţii fructuoase.

Unul dintre cei mai energici şi prolifici prieteni ai Poloniei, marele istoric Nicolae Iorga, publica în numărul din 10 iunie 1924 al prestigiosului cotidian varşovian „Rzeczpospolita” un articol în care arăta că alianţa româno‑polonă este „un zid de apărare pentru tot ce se află după ea şi reprezintă unul din factorii mari de civilizaţie în epoca noastră”[39].

În epocă, presa polonă a comentat pozitiv încheierea alianţei cu România, apreciată a izvorî din comunitatea de interese a celor două state. Comentarii în acest sens au formulat „Jurnal de Pologne” din 10 iunie 1924, „Dziennik Bydgoszki” din 24 iunie 1924 şi „Rzeczpospolita” din 10 iunie 1924[40]. De asemenea, ziarul oficios „Messager Polonais” din 20 octombrie 1925 considera că „mai presus de destinele lor comune, prin situaţiunea lor geografică, România şi Polonia sunt chemate a se completa una pe alta. Cu toate că sfera lor de acţiune este deosebită, totuşi interesele lor nu sunt niciodată opuse”. Constatând că în luna martie 1926 expiră acordul politic polono‑român, încheiat în 1921, baza alianţei Poloniei cu România, ziarul recunoaşte că dezvoltarea viitoare a acestui acord este de cea mai mare importanţă pentru viitorul relaţiunilor celor două ţări. Analizând interesele economice ale ambelor ţări, ziarul milita pentru reînnoirea convenţiei comerciale deoarece documentul aflat în vigoare „nu mai corespunde nevoilor lor actuale”[41].

Interesul pentru dezvoltarea relaţiilor economice bilaterale a stat la baza înfiinţării unor asociaţii de prietenie, cum a fost Societatea polono‑română din Varşovia, constituită la 22 ianuarie 1926. La inaugurarea ei, ministrul plenipotenţiar al Poloniei la Bucureşti, Józef Wiełowieyski, sublinia solidaritatea permanentă de interese care uneşte cele două ţări: „România şi Polonia constituie un front unic economic şi politic şi că apărarea intereselor lor depinde de trăinicia legăturilor care le vor uni”. În ceea ce priveşte aspectele economice, diplomatul polon constata că precum porturile româneşti la Dunăre şi Constanţa sunt „debuşeul natural al comerţului polon spre Orientul Apropiat, tot astfel Danzig (Gdansk – n.n.) este portul care permite mărfurilor române să ajungă la Baltica”. El a negat faptul că „Rusia ar fi singura piaţă de desfacere a Poloniei şi a constatat, din contra, că industria polonă nu‑şi desfăcea mărfurile în Rusia propriu‑zisă, ci mai ales în Armenia, Georgia şi Anatolia. Drumul spre aceste ţinuturi nu trece prin Rusia; calea cea mai apropiată trece prin Galaţi şi Trapezunt (Trabzon, port turcesc la Marea Neagră – n.n.), deci Rusia nu este puntea de trecere spre Orient indispensabilă a comerţului polon, ci România”[42].

Relaţiile bilaterale au intrat într‑o nouă fază prin semnarea, în ziua de 26 martie 1926, a Tratatului de garanţie dintre România şi Polonia, de către I.G. Duca, ministrul afacerilor străine al României, şi J. Wiełowieyski, trimisul extraordinar şi ministru plenipotenţiar al Republicii Polone în România. Potrivit documentului, cele două ţări se angajau să se sprijine reciproc faţă de orice agresiune pentru a‑şi menţine integritatea teritorială. Ca urmare, un angajament bine definit privitor la asistenţa militară s‑a transformat într‑un angajament general mult mai vag, pus în legătură cu aplicarea unor articole din Pactul Societăţii Naţiunilor, precum şi cu acordurile de la Locarno (1925). În vechea formă (1921) articolul 2 al alianţei menţiona concursul armat, iar în 1926 doar ajutorul şi asistenţa. Ca urmare, ajutorul eventual al guvernului polon în caz de agresiune împotriva României depindea de interpretarea dată de Varşovia cuvântului asistenţă[43]. Faptul că tratatul din 1926 nu făcea nici o distincţie geografică privitor la acordarea asistenţei lăsa posibilitatea ca ajutorul reciproc să poată fi dat, teoretic, în eventualitatea oricărui atac, la orice graniţă.

Din punctul de vedere românesc, tratatul cu Polonia din 1926 reprezenta un regres faţă de convenţia de alianţă din 1921, fiind vulnerabil, deoarece declanşarea ajutorului şi a asistenţei era subordonată prevederilor Pactului Societăţii Naţiunilor, ale cărui carenţe erau de notorietate[44].

În politica externă poloneză, relaţiile cu România îşi menţineau, în continuare, o însemnătate aparte. Sunt relevante în această privinţă aprecierile făcute de mareşalul Józef Piłsudski la puţin timp după lovitura de stat din mai 1926: „Primul postulat al politicii noastre externe constă în faptul că Polonia trebuie să păstreze cea mai riguroasă neutralitate între Germania şi Rusia… Al doilea postulat este reprezentat de menţinerea alianţelor cu Franţa şi România, ca garanţie a păcii”[45].

Presa poloneză consemna favorabil evoluţia relaţiilor cu România. Astfel într‑un articol publicat de ziarul „Warszawianka” din 7 iunie 1927, intitulat Alianţa cu România, se arăta că „alianţa noatră cu România a fost rezultatul natural al consecinţelor Marelui Război, ea este un inel necesar consolidării păcii în Răsăritul Europei. Partea ei politică şi militară face obiectul unor repetate cercetări ale organelor noastre politice şi militare… Ceea ce are însă pentru noi o valoare reală este că această alianţă trebuie să dea pe terenul economic cele mai mari foloase pentru ambele ţări”[46].

Tratatul de garanţie dintre România şi Polonia a fost reînnoit la 15 ianuarie 1931, textul fiind aproape identic cu documentul semnat în 1926.

În pofida încercării părţii române de a include prevederea „erga omnes”, aceasta nu şi‑a găsit materializarea în noul document.

Polonia a început să‑şi impună, în relaţiile cu România, o poziţie de superioritate, urmare şi a faptului că desfăşura o politică externă care‑i conferea un statut de putere regională. Un exemplu concludent în acest sens îl reprezintă desemnarea mareşalului Piłsudski ca şef suprem al armatelor româno‑polone în eventualitatea angrenării acestora într‑un conflict în Est. Această numire s‑a făcut cu ocazia vizitei oficiale a mareşalului în România în noiembrie 1931[47].

La expirarea termenului, fără negocieri, pentru ultima dată, Tratatul de garanţie a fost prelungit pentru încă cinci ani, în 1936. Şi de această dată, eforturile diplomatice româneşti de a obţine o interpretare „erga omnes” a tratatului au rămas fără sorţi de izbândă. În opinia Varşoviei, o asistenţă „erga omnes” acordată României ar fi fost de natură să pună Polonia „în conflict cu Ungaria, cu care are o alianţă”[48].

Alături de convenţiile politice şi militare, România şi Polonia au semnat o serie de acorduri, dintre care menţionăm tratatul de arbitraj din 24 octombrie 1929, prin care cele două ţări se angajau să supună arbitrajului toate diferendele ce nu puteau fi reglementate pe cale diplomatică. Documentul stabilea procedura de conciliere şi cea de arbitraj. În cazul în care una din părţi nu accepta propunerile Comisiei de consiliere, diferendul urma să fie supus arbitrajului. La 6 luni de la schimbul instrumentelor de ratificare, urma să fie creată o Comisie permanentă de conciliere, a cărei formă şi metodă de lucru, ca şi a tribunalului de arbitraj, erau precis stabilite[49].

Un alt document bilateral a fost Convenţia cu privire la ajutorul mutual şi protecţia judiciară în materie civilă, semnată la Bucureşti la 19 decembrie 1929, însoţită de un protocol final care garanta protecţia legală şi judiciară a bunurilor şi persoanelor din celălalt stat în aceleaşi condiţii ca pentru conaţionali[50].

În ziua de 26 martie 1930 a fost semnată Convenţia pentru extrădarea infractorilor şi asistenţa judiciară în materie penală, iar în mai 1935 au fost adoptate două documente importante legate de delimitarea frontierei comune: Convenţia cu privire la protecţia, conservarea şi reconstituirea bornelor de hotar şi Actul final de delimitare a hotarelor româno‑polone[51].

Împreună cu acordurile politico‑militare, toate aceste documente au constituit fundamentul pe care au evoluat concret raporturile politice şi militare româno‑polone în perioada interbelică.

După 1931, moment ascendent al relaţiilor diplomatice dintre România şi Polonia, asistăm la o anumită stagnare a raporturilor bilaterale, care au intrat într‑un nemeritat „con de umbră”, din cauze multiple[52]. Între acestea, programele diferite de dezvoltare internă desfăşurate în cele două ţări: insistenţele tot mai evidente ale Regelui Carol al II‑lea de a modifica sistemul parlamentar tradiţional şi în Polonia influenţa tot mai puternică a „grupului coloneilor” regimului sanatist al mareşalului Piłsudski. Apoi orientările diferite la nivelul politicii externe a guvernelor celor două ţări. Astfel, noua poziţie a Poloniei în regiune, determinată de semnarea Tratatului de neagresiune polono‑german, la 26 ianuarie 1934, care o punea la adăpostul unei agresiuni din vest, îi permitea să promoveze o politică externă de mare putere în regiune. Dar poate cel mai mult a contribuit la răcirea relaţiilor româno‑polone neagrearea de către autorităţile de la Varşovia a politicii lui Nicolae Titulescu, orientată spre normalizarea relaţiilor României cu U.R.S.S. Aceasta era apreciată ca fiind pronunţat pro‑sovietică[53], aspect care nu corespundea viziunii cercurilor politice varşoviene, în frunte cu Józef Beck[54]. În pofida manifestărilor pacifiste ale Moscovei, pentru diplomaţia poloneză Uniunea Sovietică reprezenta un pericol şi un factor permanent de neîncredere, având motivaţii profunde şi complexe care îşi aveau originea în perioada medievală[55].

Între concepţiile de politică externă ale lui N. Titulescu şi Józef Beck – alt­minteri, doi dintre marii oameni de stat europeni ai timpului – se manifestau deosebiri esenţiale. În timp ce Titulescu avea în vedere, prioritar, obiective precum transformarea Micii Înţelegeri într‑un organism perfect articulat, de esenţă comunitară, întemeierea şi structurarea Înţelegerii Balcanice, stabilirea de relaţii diplomatice normale şi de bună vecinătate cu U.R.S.S. şi, la fel ca predecesorii săi, respingerea categorică a soluţiilor anti‑versaillese propuse şi elaborate în unele capitale europene, Józef Beck, la rândul său un mare vizionar, gândea la constituirea unei „a treia Europe”, aceea a statelor mici şi mijlocii cuprinse între Baltica şi Balcani. La fel, credea că o politică de echilibru între Germania şi U.R.S.S. va salva Polonia dintr‑o situaţie geopolitică imposibilă[56].

Formulele oferite de Beck pentru soluţionarea aspectelor litigioase cu statele vecine (Cehoslovacia, Lituania), relaţiilor cu Ungaria, Franţa şi Societatea Naţiunilor au fost adesea apreciate ca inadecvate sau incorecte la Bucureşti[57].

Răcirea raporturilor bilaterale, în anii 1933‑1936, s‑a manifestat şi prin încetarea colaborării româno‑polone la Geneva. În toamna anului 1934 s‑a înregistrat chiar un moment de tensiune în contextul dezbaterii chestiunii generalizării tratatului pentru protecţia minorităţilor, semnat simultan cu Tratatul de la Versailles în iunie 1919. Cu acest prilej, Beck a declarat că până în momentul în care vor adera toate statele membre ale Societăţii Naţiunilor, guvernul polon nu va colabora cu organele internaţionale însărcinate cu controlul aplicării prevederilor referitoare la egalitatea în drepturi a minorităţilor. Polonia a repudiat foarte curând tratatul pentru protecţia minorităţilor, această poziţie fiind criticată deschis, la unison, de periodicele de toate tendinţele din România[58].

În această perioadă, oficialităţile de la Bucureşti erau îngrijorate şi din cauza legăturilor tot mai strânse polono‑ungare. Tendinţa era evidenţiată de o serie de evenimente, precum festivalul polono‑maghiar, desfăşurat în martie 1936 la Varşovia, şi vizita făcută cu mare fast de şeful guvernului polonez în Ungaria, în aprilie acelaşi an. Cu acest prilej, în opinia lui Titulescu, s‑a ajuns chiar la semnarea unei înţelegeri polono‑ungare privind cooperarea împotriva Cehoslovaciei[59].

Într‑un raport din primăvara anului 1936, ministrul român la Varşovia, Constantin Vişoianu, sesiza linia de disociere a politicii externe poloneze faţă de Mica Înţelegere şi Antanta Balcanică, subliniind că „Polonia actuală încearcă să creeze ea însăşi piedici materiale celor două înţelegeri şi să zdruncine echilibrul stabilit”. Arătând că Varşovia urmăreşte să instituie restricţii asupra politicii externe a altor ţări, diplomatul român releva că Polonia „vrea ca România să se deslipească de alianţele ei cu Franţa şi Mica Înţelegere şi, în schimb, ne dă încurajarea revizionismului”[60] (71). Esenţa acestor constatări este confirmată, de altfel, şi de Beck, care menţiona în memoriile sale: „Cu toată obiectivitatea, Polonia era o mare putere care avea un rol de jucat în Europa Centrală şi Orientală”[61].

Între România şi Polonia au existat şi câteva aspecte litigioase nerezolvate sau amânate, cum a fost chestiunea despăgubirii moşiilor poloneze din Basarabia aparţinând unui număr de 23 proprietari polonezi, însumând 38.020 ha terenuri expropriate de autorităţile române prin reforma agrară din 1921. În baza unui Protocol confidenţial semnat la 25 octombrie 1929 autorităţile române au plătit 130 milioane lei până în aprilie 1930. De asemenea, România a rezolvat relativ târziu situaţia supuşilor polonezi expropriaţi din Bucovina şi Transilvania[62]. Pe de altă parte, chestiunile legate de Fundaţia Rudkowski şi Biserica Ortodoxă din Lwów au primit destul de greu o soluţionare corectă din partea autorităţilor poloneze[63].

În perioada de referinţă, ambele state şi‑au urmărit cu obstinaţie realizarea propriilor interese, evitând asumarea unor angajamente suplimentare.

În pofida existenţei unor aspecte litigioase, acestea nu au afectat, totuşi, pe fond, relaţiile bilaterale, fapt demonstrat de păstrarea alianţei de bază care a fost menţinută până la evenimentele tragice din vara anului 1939.

După faza de „răcire” din 1933‑936, relaţiile româno‑polone au căpătat, din nou, o dinamică ascendentă. Noul suflu de încredere care a început să anime relaţiile bilaterale după îndepărtarea lui Nicolae Titulescu din guvern (august 1936) se va concretiza în timp scurt într‑o serie de vizite oficiale[64]. În acel moment, România şi Polonia erau interesate în strângerea relaţiilor bilaterale, norii negri care începeau să se abată asupra Europei prevestind furtuna ce se va declanşa nu peste mult timp.

Vizita noului ministru al Afacerilor Străine, Victor Antonescu, la Varşovia, în noiembrie 1936, a constituit un moment important al reluării relaţiilor româno‑polone şi, totodată, un bun prilej pentru diplomaţia română de a face o nouă încercare – fără succes şi de această dată – pentru extinderea caracterului alianţei.

În ajunul plecării sale în capitala polonă, la 24 noiembrie 1936, Victor Antonescu declara că vizita se constituia într‑un bun prilej „de afirmare a forţei şi vitalităţii alianţei polono‑române (…) a voinţei noastre de a asigura în această parte a Europei o pace întemeiată pe menţinerea intangibilă a integrităţii teritoriale”[65].

La rândul lor, cercurile conducătoare ale Poloniei considerau că prin acea vizită se consolida nu numai un bastion al păcii de la Marea Baltică la Marea Neagră, ci era şi un bun prilej de a determina România să‑şi micşoreze dependenţa de Mica Înţelegere, în contextul neînţelegerilor polono‑cehoslovace[66].

Discuţiile cu oficialităţile poloneze au prilejuit aprecieri pozitive privind reluarea relaţiilor bilaterale, fără să se abordeze ideea extinderii caracterului alianţei. Cu această ocazie a fost semnată Convenţia pentru cooperare intelectuală.

Ca răspuns la vizita ministrului V. Antonescu la Varşovia, ministrul de externe al Poloniei, Józef Beck, a vizitat România în aprilie 1937, când a fost semnată Convenţia pentru turism şi trafic de călători[67].

Anul 1937 e cel mai important în istoria întâlnirilor bilaterale la vârf: preşedintele Ignacy Mościcki a vizitat România, în iunie, iar în aceeaşi lună, regele Carol al II‑lea sosea la rându‑i la Varşovia. În seara de 26 iunie 1937, în Palatul Łazienki, în faţa oficialităţilor poloneze şi a corpului diplomatic acreditat la Varşovia, cu scurte cuvântări s‑au adresat celor prezenţi preşedintele Poloniei, Ignacy Mościcki, şi regele Carol al II‑lea. Cei doi conducători de stat au reconfirmat ataşamentul lor faţă de susţinerea reciprocă în caz de atac neprovocat venit dinspre Răsărit. Şeful statului polon a ţinut să sublinieze că vizita efectuată cu numai câteva săptămâni în urmă în România îl făcuse să înţeleagă că „alianţa polono‑română a căpătat un caracter valoros de sentiment naţional, manifestat cu egală intensitate în ţările noastre”. La rândul său, regele Carol al II‑lea a arătat că întâlnirile cu oficialii ţării‑gazdă, atât în România, cât şi în Polonia, nu pot decât „să pecetluiască şi să întărească o dată în plus prietenia şi alianţa ce ne unesc (…) Această alianţă, în perfectă consonanţă cu politica de solidaritate internaţională condusă de România, confirmă, cu tărie, scopul nostru comun, anume apărarea şi menţinerea păcii”. La 28 iunie 1937 regele Carol al II‑lea era numit comandant onorific al Regimentului 57 Infanterie, unul dintre cele mai glorioase regimente pe care le avea Polonia. În plus, i s‑a înmânat Sabia de Onoare, cu mânerul de aur, lucrată în întregime în atelierele militare polone[68].

Cele două vizite consecutive din 1937 au provocat îngrijorare la Moscova, unde se anticipa consolidarea alianţei româno‑polone[69]. Aşa cum rezultă dintr‑o telegramă din 10 iulie 1937 a lui Edmond Ciuntu, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Moscova, către Victor Antonescu, ministrul Afacerilor Străine al României, conducerea de la Kremlin manifesta o vie aprehensiune faţă de schimbul de vizite polono‑român, considerat „unic în felul lui” şi căruia îi atribuia „un caracter net anti‑sovietic”[70]. Pentru conducerea de la Moscova era clar că „România nu mai are libertatea de acţiune, fiind complet înfeudată la politica domnului Beck, iar acesta nu este, pentru Soviete, decât un agent al lui Hitler”[71]. Reprezentantul diplomatic român la Moscova a încercat să‑l convingă pe şeful diplomaţiei sovietice, Maksim M. Litvinov, că „toată argumentarea nu stă în picioare, că niciodată nu vom întreprinde sau nu ne vom asocia, direct sau indirect, la o politică anti‑sovietică, afară numai dacă Sovietele înseşi nu ne obligă la aceasta”[72]. Victor Antonescu i‑a răspuns lui Edmund Ciuntu că „vizitele din urmă nu au schimbat nimic nici în textul acordului nostru cu Polonia, nici în spiritul lui, el rămâne strict defensiv, politica noastră nu are deci nici un caracter antisovietic”[73].

Aceste vizite au determinat evoluţii spectaculoase în multiple domenii ale relaţiilor bilaterale, ceea ce s‑a reflectat şi în ridicarea gradului de reprezentare diplomatică din cele două capitale la nivel de ambasadă, în anul 1938. În acest moment, cele două popoare, ca şi liderii lor, descoperiseră atât de multe trăsături şi interese comune încât contactele în diverse domenii deveniseră un fapt obişnuit[74].

Un capitol aparte al relaţiilor bilaterale îl constituie vizitele reprezentanţilor bisericilor ortodoxe din cele două ţări. Astfel, Mitropolitul Dionisie al Varşoviei, şeful Bisericii Ortodoxe Poloneze, a fost primit în ultima decadă a lunii septembrie 1937 de Patriarhul Miron Cristea şi a vizitat mănăstirile din Moldova[75]. De asemenea, în mai 1938, Patriarhul Miron Cristea, în acel moment şi prim‑ministru al României, a făcut o vizită la Varşovia.

În anii 1938‑1939, partea polonă a făcut o serie de propuneri de colaborare diplomaţiei române, în sensul redesenării hărţii politice a Europei Centrale, primite însă la Bucureşti cu multe rezerve. La 18 octombrie 1938, la puţin timp după dictatul de la München (30 septembrie 1938), pe fundalul tragic al crizei cehoslovace şi al ocupării Ruteniei Subcarpatice şi a sudului Slovaciei de către Ungaria, a avut loc vizita colonelului Beck la Galaţi, unde s‑a întâlnit cu regele Carol al II‑lea şi cu ministrul de Externe N. Petrescu‑Comnen. Cu această ocazie, Polonia (care totuşi nu va interveni în timpul acţiunii militare a Ungariei din martie 1939) şi‑a oferit medierea între Bucureşti şi Budapesta pentru realizarea unei înţelegeri care ar fi cuprins, între altele, şi intrarea în hotarele româneşti a comunelor din Maramureşul istoric aflate, până atunci, sub suveranitatea Cehoslovaciei[76]. Argumentul lui Beck era că Polonia are mari dificultăţi din cauza minorităţii ucrainene din interior, aşa încât este datoare a urmări toate formulele care puteau agrava această problemă. Crearea unui stat independent ucrainean în Rusia subcarpatică, în apropierea frontierelor poloneze, constituia un mare pericol pentru Polonia deoarece în ultimii ani acţiunea centrifugă a minorităţii ucrainene poloneze fusese condusă din regiunea amintită. Guvernul polonez credea că o Rusie subcarpatică autonomă în cadrul Cehoslovaciei nu era viabilă. O soluţie ar fi fost atribuirea zonei sudice a Ucrainei subcarpatice Ungariei, dar în acest caz partea nordică a regiunii rămânea izolată. Polonia, declară Beck, nu poate dispune de teritoriile altui stat, dar crede că s‑ar putea găsi cu uşurinţă modalitatea ca şi România să‑şi asigure o rectificare de frontieră care să permită recuperarea românilor care mai locuiau dincolo de Tisa, în Rusia subcarpatică. În acest fel, aprecia Beck, se puteau ameliora şi legăturile de cale ferată dintre nordul României şi Polonia. Actualmente, pe fondul dezintegrării Cehoslovaciei, declara ministrul de Externe polonez, Rusia subcarpatică era o ţară a nimănui. Polonia nu dorea să anexeze acest teritoriu deoarece sporea în acest fel numărul ucrainenilor din interiorul graniţelor sale. Dar dacă România dorea să ocupe regiunea în discuţie, afirma Beck, Polonia nu ridica obiecţiuni, deşi considera că nici guvernul român nu avea interes de a mări procentul minorităţilor. Ca urmare, Polonia credea mai nimerit ca acest teritoriu să fie atribuit Ungariei. Beck sugera că această soluţie ar fi fost şi în interesul României, deoarece Ungaria, satisfăcută de realizarea aspiraţiilor sale teritoriale, nu va mai formula alte revendicări. Ar fi rezultat deci destindere în bazinul dunărean şi s‑ar fi creat premise favorabile cooperării reale a popoarelor din zonă[77].

Răspunsul guvernului român în chestiunea Rusiei subcarpatice a fost exprimat de ministrul N. Petrescu‑Comnen: era adevărat că acolo trăiau câteva zeci de mii de români, dar aceştia erau mulţumiţi de existenţa ce o aveau în cadrul statului cehoslovac şi îşi exprimaseră dorinţa de a‑şi menţine statutul, susţinând că nu pot admite revenirea la Ungaria „deoarece au păstrat despre aceasta o amintire detestabilă”. Românii din Rusia subcarpatică cunoşteau tratamentul aplicat celor 100.000 de români din Ungaria şi nu doreau a‑l împărtăşi. Guvernul român nu putea nesocoti interesele românilor din Rusia subcarpatică, întrucât aceştia menţinuseră contacte strânse cu Ardealul; pe de altă parte, pentru România era vitală menţinerea frontierei comune cu Cehoslovacia din considerente economice şi militare. Dezlipirea Rusiei subcarpatice de Cehoslovacia putea crea acesteia din urmă mari dificultăţi agrare, regiunea fiind un adevărat grânar, iar pierderea frontierei comune româno‑cehoslovace ar fi obligat România să apeleze la Ungaria pentru acordarea dreptului de tranzit, ceea ce ar anihila fără îndoială schimbul de mărfuri româno‑cehoslovac[78].

În consecinţă guvernul român a respins „cadoul otrăvit” şi a acordat, în martie 1939, drept de tranzit pentru refugiaţii cehoslovaci (în jur de 3.500 persoane) în drumul lor spre Europa (în special în Iugoslavia)[79]. Această atitudine a fost astfel sintetizată de succesorul lui Comnen la Externe: „România a respins, în toamna lui 1938, propunerea Poloniei de a accepta deslipirea Rusiei subcarpatice de Cehoslovacia. România a ţinut prin această atitudine să‑şi dovedească până la capăt loialitatea faţă de un aliat”[80].

Conjunctura internaţională la sfârşitul anului 1938 şi începutul anului 1939 a impus, la Bucureşti şi la Varşovia, o nouă analiză a tratatului bilateral de alianţă. Într‑un referat din 25 ianuarie 1939 Alexandru Cretzianu, secretar general al M.A.E. al României, sublinia că valoarea tratatului nu a fost diminuată în 1926 prin articularea sa la Pactul Societăţii Naţiunilor. Eclipsa de după 1936 a organizaţiei mondiale nu reducea efectele tratatului, a cărui esenţă era inserată în articolul prim. Singura chestiune neclară rămânea dacă valoarea „erga omnes” exista ca atare. Cum se făcea o referire clară la aplicarea Acordului tehnic, care viza doar situaţia din est, era clar pentru Cretzianu că aplicabilitatea tratatului era limitată în fapt la situaţii ivite la frontierele estice[81].

Dintre momentele care au marcat eforturile României de a extinde alianţa româno‑polonă menţionăm vizita ministrului de Externe Grigore Gafencu la Varşovia, între 3 şi 6 martie 1939. Rezultatele vizitei nu au fost în măsură să satisfacă România, în ceea ce priveşte extinderea caracterului alianţei, Beck reiterând poziţia deja cunoscută a Poloniei în problema Ungariei, şi anume că prietenia manifestată de Varşovia pentru Budapesta nu va fi niciodată în detrimentul României. Clarificarea problemei garantării frontierei româneşti a fost diplomatic evitată de Beck, deşi, în contextul evenimentelor, România nu avea nici un interes să fie chemată la rândul ei să garanteze frontiera Poloniei cu Germania. În esenţă, cei doi miniştri de Externe au hotărât să se informeze reciproc şi să‑şi coordoneze eforturile politice ce interesau cele două ţări[82].

La începutul lunii martie 1939 criza cehoslovacă a intrat în faza finală, în acest context conturându‑se şi modificarea statutului Rusiei subcarpatice. La 14 martie Slovacia s‑a proclamat stat independent, iar trupele ungare au intrat imediat în Rusia subcarpatică. Poziţia guvernului român era de neacceptare a expansiunii maghiare în zonă.

Cu puţin timp înainte ca Rusia subcarpatică să fi fost ocupată de armata ungară, Polonia a avansat încă o dată României propunerea de a participa alături de Ungaria la această acţiune, manifestându‑şi chiar bunele oficii de a media „fixarea liniei de demarcaţie”. Fidelă prieteniei ce o lega de Ungaria, Polonia a încercat să creeze României impresia că, prin participarea la această acţiune, se făurea începutul unei înţelegeri româno‑ungare[83].

În seara de 16‑17 aprilie 1939, Grigore Gafencu, aflat în drum spre Germania, a avut o ultimă întrevedere cu Beck în gara Cracovia. Cu acest prilej, Beck, vădit preocupat de agravarea relaţiilor polono‑germane, a precizat că articolul prim al Tratatului de garanţie româno‑polon se referea doar la situaţia din est, precizată şi în acordul militar. Orice lărgire a alianţei, subliniase şeful diplomaţiei poloneze, necesita o amplă analiză politică şi militară bine pregătită[84]. În concepţia lui Beck, România nu ar avea nevoie de Polonia pentru a se apăra de un atac ungar, această ipoteză putând fi rezolvată de armata română singură, prin superioritatea trupelor sale sau în alianţă cu Iugoslavia. Referitor la sprijinul acordat Poloniei de România în cazul în care aceasta ar fi fost atacată de Germania, Beck îl considera iluzoriu, deoarece România ar fi fost silită să‑şi păstreze trupele la graniţe ca să poată face faţă unor eventuale presiuni ungare şi bulgare. Beck adăuga că „o lărgire a tratatului n‑ar servi decât să provoace supărarea Germaniei, care putea considera această acţiune de încercuire drept o provocare de nesuferit”[85]. Cei doi miniştri au convenit că trebuia să i se dea tratatului bilateral interpretarea justă, adică un acord general „erga omnes”, cu posibilitatea ca la aranjamentele tehnice existente să se poată adăuga oricând noi aranjamente[86].

În poziţia Poloniei cu privire la chestiunea lărgirii alianţei cu România s‑au manifestat şi unele contradicţii. La 14 aprilie 1939 primul secretar al ambasadei Franţei la Bucureşti i‑a relatat secretarului general al M.A.E., Al. Cretzianu, că Polonia avertizase guvernul francez că România nu a solicitat încă lărgirea tratatului bilateral. Ambasadorul polonez la Paris declara – în numele guvernului său – că Varşovia este gata să acorde României clauza „erga omnes” pe bază de reciprocitate[87]. Dar a doua zi, 15 aprilie, oficiosul „Kurjer Polski” sublinia că garanţia franco‑engleză acordată României nu prespunea şi noi obligaţii pentru Polonia[88].

În iulie 1939, autorităţile de la Bucureşti au făcut o ultimă încercare de extindere a alianţei, avansând din nou Varşoviei cererea ca Statele Majore Generale ale armatelor celor două ţări să studieze ipoteza unui atac ungar împotriva României ce s‑ar fi putut desfăşura şi din direcţia fostei graniţe cu Cehoslovacia. În răspunsul său, Beck excludea pericolul semnalat, spre a nu trezi susceptibilitatea maghiară, dar „dacă totuşi informaţiile ar fi de natură să arate iminenţa unui pericol, va fi gata a reexamina propunerea”[89].

Pentru introducerea formulei „erga omnes” s‑a pronunţat şi Anglia, aceasta reprezentând o condiţie a garanţiilor asigurate; au fost în cele din urmă acordate, la 13 aprilie 1939, fără această condiţionare. Ministerul de Externe polonez a răspuns că o asistenţă „erga omnes” acordată României „îl pune în conflict cu Ungaria, cu care are o alianţă”[90].

O succintă analiză a colaborării militare româno‑polone în perioada dintre cele două războaie mondiale relevă că aceasta s‑a cristalizat în diverse planuri de operaţii, întocmite, periodic, până în anul 1938, de reprezentanţii celor două State Majore Generale. Colaborarea avea în vedere numai apărarea în cazul unei agresiuni neprovocate, neexistând indicii că forurile militare ale celor două state aliate concepuseră şi posibilitatea unor acţiuni ofensive cu caracter agresiv. Singurul aranjament militar al alianţei româno‑polone a rămas cel în varianta de apărare în cazul unei agresiuni împotriva celor două ţări, sau, separat, dinspre Est. Acest aspect evidenţiază cu prisosinţă caracterul esenţialmente defensiv al alianţei româno‑polone[91].

În concluzie, se poate afirma că, în perioada interbelică, conţinutul propriu‑zis al relaţiilor politice româno‑polone, pornind de la restabilirea legăturilor diplomatice în 1919, s‑a aflat sub semnul convenţiei de alianţă din 1921, reînnoită cu noi caracteristici în 1926, 1931 şi 1936. Este neîndoielnic faptul că, la terminarea Primului Război Mondial, Polonia a avut un interes mai mare pentru această alianţă, în condiţiile în care se afla în confruntare directă cu Rusia Sovietică, în timp ce, după 1921‑1923, România a fost mai interesată în consolidarea şi lărgirea alianţei. Interesul crescând al Bucureştilor faţă de alianţa cu Polonia era determinat de confruntarea cu revizionismul maghiar tot mai agresiv ameninţând integritatea ţării. În această dispută, Polonia s‑a situat de partea Ungariei, pe care o folosea şi ca un pion în confruntarea polono‑cehoslovacă. De altfel, Polonia nu a ratificat Tratatul de la Trianon şi a refuzat chiar semnarea unei declaraţii de recunoaştere a prevederilor sale propusă de ministrul român Victor Antonescu în noiembrie 1936[92]. Poziţia poloneză poate fi explicată prin relaţiile privilegiate între Varşovia şi Budapesta, bazate pe raporturile de rudenie dintre cercurile nobiliare din cele două ţări, colaborarea din cadrul fostei monarhii austro‑ungare, catolicismul care le lega spiritual, dar nu trebuie omis nici interesul de a se obţine o graniţă comună polono‑ungară. Întemeiată pe aceste afinităţi, relaţia specială dintre Polonia şi Ungaria a constituit unul dintre aspectele delicate ale raporturilor interbelice româno‑polone[93].

În repetate rânduri, Polonia şi‑a oferit serviciile pentru a determina o apropiere dintre România şi Ungaria[94], din păcate, fără sorţi de izbândă din cauza, în principal, amplificării revizionismului maghiar.

Pe de altă parte, Polonia s‑a străduit să cointereseze România la împărţirea Cehoslovaciei, respectiv la ocuparea împreună cu Ungaria a Rusiei subcarpatice, propunere refuzată de guvernul de la Bucureşti. Mai mult, România a acţionat pentru ameliorarea raporturilor dintre Praga şi Varşovia, fără însă a obţine vreun rezultat pozitiv.

La răcirea relaţiilor bilaterale în anii 1932‑1936 a contribuit şi stabilirea legăturilor diplomatice cu Uniunea Sovietică, fără bunele oficii ale diplomaţiei polone. Varşovia a pretextat slăbirea legăturilor cu România prin „orientarea filo‑sovietică a lui Titulescu”.

Dincolo de aceste sinuozităţi, relaţiile româno‑polone din perioada interbelică au avut, pe ansamblu, o evoluţie pozitivă. Între cele două ţări nu a existat nici un fel de dispută teritorială, Polonia fiind singurul dintre vecinii României în această situaţie.

Cursul ascendent al relaţiilor politice româno‑polone a fost în parte consolidat şi prin întreţinerea unor legături economice. Acestea nu au cunoscut, totuşi, o intensitate deosebită deoarece obiectiv vorbind lipseau industriile complementare şi infrastructurile economice erau slab dezvoltate.

În comparaţie cu raporturile politico‑diplomatice şi economice, relaţiile bilaterale dintre Regatul României Mari şi Republica a II‑a Polonă au fost, în plan cultural, de o mare profunzime[95].

Relațiile dintre popoarele român și polon, bazate pe încredere și sprijin reciproc, sunt astăzi unite de valorile europene și transatlantice.

Dr. Ion CONSTANTIN

Note

[1] Prezenta comunicare a fost susținută de autor la simpozionul „Mai aproape unii de alții” din cadrul „Zilelor Culturii Polone” (Suceava, 14‑16 septembrie 2018).
[2] Apud Basarabia, Bucovina, Transilvania. Unirea 1918, Documente adnotate și studiu introductiv de prof. univ. dr. Viorica Moisuc, Departamentul Informațiilor Publice Redacția Publicațiilor pentru Străinătate, București, 1996, p. 288.
[3] Apud Basarabia, Bucovina, Transilvania. Unirea 1918, pp. 492‑493.
[4] Titu Georgescu, Drama Poloniei, din 1939, şi sprijinul prietenesc al României, în vol. Polonezi în România după anul 1939. Studii şi comunicări, Muzeul Olteniei, Craiova, 1996, p. 9.
[5] Petre Otu, Relaţiile româno‑polone în anii 1939‑1940. Sprijinul acordat de statul şi poporul român refugiaţilor militari polonezi, în vol. Polonezi în România…, p.16.
[6] Milică Moldoveanu, Polonia, în vol. Afirmarea statelor naţionale independente unitare din centrul şi sud‑estul Europei, 1821 – 1923, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1979, p. 225.
[7] Michał Keller, Colaborarea polono‑română în anii ’20 ai secolului XX, în «Polonus», 6(96), iunie 2002, p. 19.
[8] Vezi pe larg Daniel Hrenciuc, România şi Polonia 1918 – 1931. Relaţii politice, diplomatice şi militare, Ed. Septentrion, Rădăuţi, 2003, pp. 23‑76.
[9] Florin Anghel, Dumitru Preda, Introducere la vol. România – Polonia. Relaţii diplomatice, vol. I 1918‑1939, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003, p. XV.
[10] Vezi pe larg Nicolae Dascălu, Relaţii româno‑polone în perioada interbelică (1919‑1939), Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1991, pp. 13‑18.
[11] Ibidem, pp. 18‑28.
[12] Arh. M.A.E., fond 71/Polonia, dos. 53, pp. 106‑107.
[13] Nicolae Dascălu, op. cit., pp. 23‑24.
[14] Ibidem, pp. 26‑27.
[15] Vezi Ioan Chiper, România şi Germania nazistă. Relaţiile româno‑germane, între comandamente politice şi interese economice (ianuarie 1933‑martie 1938), Ed. Elion, 2000, pp. 31‑32; Florin Anghel, Construirea sistemului „Cordon Sanitaire”. Relaţii româno‑polone 1919‑1926, Ed. Nereamia Napocae, Cluj‑Napoca, 2003, pp. 90‑104.
[16] Florin Anghel, Dumitru Preda, loc. cit., p. XVI.
[17] Ibidem.
[18] C. Xeni, Take Ionescu, 1858 – 1922, Bucureşti, 1932, p. 465; Mihai Retegan, În balanţa forţelor. Alianţe militare româneşti interbelice, Ed. Semne, Bucureşti, 1997, p.30.
[19] Apud Eliza Campus, Mica Înţelegere, Bucureşti, 1968, p. 52.
[20] Apud Mihai Retegan, op. cit., p. 31.
[21] Ibidem.
[22] Arh. M.A.E., fond 71/Polonia, dos. 65, f.48; România – Polonia…, vol. I, p. 23; vezi şi Ioan Scurtu, România şi Marile Puteri (1918‑1933), Ed. Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1999, p. 100.
[23] Ibidem, pp. 48‑49; România – Polonia…, vol. I, p. 23 – 24; vezi şi Marian Chiriac Popescu, Relaţiile militare româno‑polone în perioada interbelică (1918‑1939), Ed. Sigma, Bucureşti, 2001, p. 23.
[24] Apud Mihai Retegan, op. cit., p. 32.
[25] Ibidem, p. 33.
[26] Petre Otu, loc. cit., p.16.
[27] Marek K. Kaminski, Michał J. Zacharis, Polityka zagraniczna Rzeczypospolitej Polkiej 1918 – 1939 (Politica externă a Poloniei 1918‑1939), Wydawnictwo LTW, Varşovia, 1998, p. 64; Władysław Stępniak, Dyplomacja polska na Bałkanach 1918‑1926 (Diplomaţia poloneză în Balcani 1918‑1926), Naczelna Dyrekcja Archiwów Państwowych, Varşovia, 1998, p. 79.
[28] Henryk Bulhak, Antoni Zielinski, Pologne et Roumanie 1918‑1939, în „Acta Poloniae Historica”, 41, 1980, pp. 177‑179.
[29] Marian Chiriac Popescu, op. cit., p. 29.
[30] Vezi Andrzej Peplonski, Wywiad Polski na ZSRR. 1921‑1939 (Spionajul polonez în U.R.S.S. 1921‑1939), Wydawnictwo Bellona, Warszawska Oficyna Wydawniczna „Gryf”, Varşovia, 1996, pp. 187‑197.
[31] Florin Anghel, Dumitru Preda, loc. cit., p. XVI.
[32] Ibidem.
[33] Arh. M.A.E., fond 71/Polonia, dos. 16, f. 398; Daniel Hrenciuc, op. cit., p. 21.
[34] Florin Anghel, Dumitru Preda, loc. cit., p. XV.
[35] Arh. M.A.E., fond 71/Polonia, dos. 51, f. 83.
[36] Daniel Hrenciuc, Mareşalul Józef Piłsudski şi renaşterea Poloniei independente (1914‑1935). Contribuţii, Ed. Septentrion, Rădăuţi, 2003, pp. 62‑63.
[37] Arh. M.A.E., fond 71/Polonia, dos. 52, f. 165; Daniel Hrenciuc, România şi Polonia 1918‑1931…, p. 21.
[38] Daniel Hrenciuc, op. cit., p. 21.
[39] Arh. M.A.E., fond 71/Polonia, dos. 52, f. 124.
[40] Ibidem, f. 196.
[41] Ibidem, f. 196; România – Polonia…, vol. I, p. 62.
[42] Ibidem, f. 233; România – Polonia…, vol. I, p. 67.
[43] Ibidem, dos. 54, f. 13; N. Dascălu, op. cit., p. 43.
[44] Vezi Nicolae Dascălu, op. cit., pp. 43‑44.
[45] Marek K. Kaminski, Michał J. Zacharis, op. cit., p. 94.
[46] Arh. M.A.E., fond 71/Polonia, dos. 53, f.78; România – Polonia…, vol. I, p. 98.
[47] Marian Chiriac Popescu, op. cit., p. 28.
[48] Arh. M.A.E., fond 71/Polonia, dos. 60, f.289.
[49] Ibidem, dos. 64, f. 86; N. Dascălu, op. cit., pp. 54‑55.
[50] N. Dascălu, op. cit., pp. 54‑55.
[51] Ibidem, p. 55.
[52] Vezi pe larg Adrian Grecu, De la ideea războiului preventiv la tratatul de neagresiune. Aspecte ale relaţiilor polono‑germane la începutul anilor ’30, în „Revista istorică”, Bucureşti, tom VIII, nr. 7‑8, 1997, p. 541; Dumitru Preda, O alianţă asimetrică. Relaţiile româno‑polone (1918‑1933), în „Magazin istoric”, XXXIV, nr. 1(406), ianuarie 2001, p. 26; Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, Ed. Politică, Bucureşti, 1997, p. 480; Florin Constantiniu, 1941. Hitler, Stalin şi România, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 49; Ion Constantin, România, Marile Puteri şi problema Basarabiei, Ed. Enciclopedică, 1995, p. 33; Istoria Românilor, vol. VIII, România Întregită (1918‑1940) (coord. Ioan Scurtu), Ed. Enciclopedică, 2003, p. 504‑505; Florin Anghel, Dumitru Preda, loc. cit., p. XVII.
[53] Marian Leczyk, Polska i sąsiedni. Stosunki wojskowe, 1921‑1939 (Polonia şi vecinii. Relaţii militare, 1921‑1939), Białystock, 1997, p. 351.
[54] Ion Constantin, România, Marile Puteri şi problema Basarabiei, p. 33.
[55] Daniel Hrenciuc, România şi Polonia‑1932‑1939. Relaţii politice şi diplomatice, Ed. Universităţii Suceava, 2005, p. 30.
[56] Florin Anghel, Dumitru Preda, loc. cit., p. XVII.
[57] Referitor la deosebirile dintre concepţiile politice ale lui N. Titulescu şi Józef Beck, ca şi despre evidenta divergenţă a personalităţilor şi temperamentelor celor doi lideri, vezi pe larg rapoartele şi analizele diplomatice ale miniştrilor români la Varşovia din anii 1931‑1936, Victor Cădere şi Constantin Vişoianu, în România – Polonia…, vol. I, pp. 145‑160; 162‑172.
[58] N. Dascălu, op. cit., p.63.
[59] Ibidem, p. 66.
[60] Arh. M.A.E., fond 71/Polonia, dos. 56, f. 10 – 17; România – Polonia…, vol. I, pp. 166‑167.
[61] J. Beck, Dernier rapport. Politique polonaise 1926‑1939, Editions de la Baconier, Neuchatel, 1951, p. 40; N. Dascălu, op. cit., p. 67.
[62] N. Dascălu, op. cit., pp. 85‑87; Daniel Hrenciuc, România şi Polonia 1918‑1931…, p. 182.
[63] Arh. M.A.E., fond 71/Polonia, dos. 55, f. 190; Daniel Hrenciuc, op. cit., p. 182.
[64] Vezi pe larg N. Dascălu, op. cit., pp. 56‑65.
[65] Arh. M.A.E., fond 71/Polonia, dos. 56, f. 221.
[66] Marian Chiriac Popescu, op. cit., pp. 31‑32.
[67] N. Dascălu, op. cit., p. 58.
[68] Vezi pe larg V. Fl. Dobrinescu, Înainte de furtună. Regele Carol al II‑lea în Polonia. Document, în „Buletinul arhivelor militare române”, an I, nr. 2‑3/1998, pp. 8‑13.
[69] Arh. M.A.E., fond 71/Polonia, dos. 56, f. 351.
[70] Idem, fond 71/U.R.S.S., dos. 135, f. 135; Relaţiile româno‑sovietice. Documente, vol. II 1935 – 1941, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2003, p. 152.
[71] Ibidem.
[72] Ibidem.
[73] Relaţiile româno‑sovietice. Documente, vol. II, p. 152.
[74] Florin Anghel, Dumitru Preda, loc. cit., p. XVIII.
[75] Vezi A.N.I.C., București, fond Miron Cristea, dos. 11, ff. 17, 24 şi 127; „Curentul” din 25.09.1937, „Universul” din 26.09.1937 şi 27.09.1937, „Dimineaţa” din 27.09.1937.
[76] Arh. M.A.E., fond 71/Polonia, dos. 59, ff. 367 – 379; România – Polonia…, vol. I, pp. 203‑210; N. Dascălu, op. cit., pp. 58‑62.
[77] Ibidem, ff.367 – 368; România – Polonia…, vol. I, pp. 205 – 206; N. Dascălu, op. cit., pp. 58‑59.
[78] Ibidem, f. 370; România – Polonia…, vol. I, pp. 205‑206; N. Dascălu, op. cit., pp. 59‑60.
[79] Florin Anghel, Dumitru Preda, loc. cit., p. XVIII.
[80] Grigore Gafencu, Politica externă a României, Bucureşti, 1939, p. 25; vezi şi N. Dascălu, op. cit., p. 62.
[81] Arh. M.A.E., fond 71/Polonia, dos. 62, ff. 88 – 94; România – Polonia…, vol. I, pp. 218‑221; vezi şi N. Dascălu, op. cit., p. 75.
[82] Marian Chiriac Popescu, op. cit., pp. 96‑97.
[83] Ibidem, p. 98.
[84] Grigore Gafenco, Derniers jours de l`Europe. Un voyage diplomatique en 1939, Paris, 1946, pp. 35‑63; vezi şi N. Dascălu, op. cit., pp. 62‑63.
[85] Arh. M.A.E., fond 71/Polonia, dos. 60, f. 289; Marian Chiriac Popescu, op. cit., pp. 97‑98.
[86] Ibidem, p. 98.
[87] N. Dascălu, op. cit., p. 78.
[88] Ibidem.
[89] Arh. M.A.E., fond 71/Polonia, dos. 60, ff. 269, 276.
[90] Ibidem, f. 289; Petre Otu, loc. cit., p. 17.
[91] Vezi pe larg Marian Chiriac Popescu, op. cit., pp. 34‑99.
[92] N. Dascălu, op. cit., p. 99.
[93] Daniel Hrenciuc, op. cit., p. 53.
[94] Dumitru Preda, O alianţă asimetrică. Relaţiile româno‑polone (1918 – 1933), I, în „Magazin Istoric”, XXXIV, nr. 1(406), ianuarie 2000, p. 50; Daniel Hrenciuc, op. cit., p. 53.
[95] Mihai Mitu, Cracovia şi relaţiile culturale româno‑polone, în vol. Cracovia. Pagini de cultură europeană, coordonator Constantin Geambaşu, Bucureşti, 2001, p. 250; Daniel Hrenciuc, op. cit., p. 191.

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*