Regatul meu pe o știre!

Angrosiști în Piața Informației

Agenția de știri ca instituție s‑a ivit în lumea presei la îndemnul catalizator al tehnologiei. Ca și procesul comunicațional al informației publice în ansamblu. Secolul al XIX‑lea a receptat intens și benefic. Noutățile intervenite în biografia tiparului și zodii adiacente au provocat o greu de urmărit explozie în viața mijloacelor de comunicare de masă.

Momentul apariției celor dintâi publicații de luat în seamă a rămas mult în urmă. Cel mai vechi exemplar de ziar păstrat și pipăit de istoricii presei a fost realizat în anul 1609. Nu se știe nici orașul publicării și nici numele proprietarului ori al editorului. Analizele aplicate hârtiei, tiparului, conținutului îi determină pe experți să creadă că evenimentul trebuie să se fi produs în nordul Germaniei. Ar putea fi localitatea Bremen. Aceleași cercetări ambițioase evidențiază experiențe gazetărești ținând de începuturi la Strasbourg (1609), Colognie (1610). Oricum, este acceptată ca o realitate apariția de gazete în 1620 la Frankfurt, Berlin, Hamburg, Basel, Viena, Amsterdam, Anvers. Tipografii din Amsterdam editau gazete în franceză și engleză, dar primele publicații la Londra vor fi în 1621, iar în Franța în 1631. Și pentru că veni vorba de Franța, tatăl gazetăriei pe Sena este considerat a fi medicul Theophraste Renaudot, care scoate la 30 mai 1631, sub patronajul și supravegherea lui Richelieu, săptămânalul La Gazette. Ulterior, se va numi La Gazette de France. Avea opt pagini, era trasă în 1200 de exemplare și edita săptămânal suplimente lunare.


Se întâmplă, spuneam, noutăți numeroase pe tărâmul tehnologic ocupat de informația publică în lungul veacului. Indiferent că ele se cheamă litografie, presa cu cilindri, heliogravură, apoi fotografie, telegraful electric sau electromagnetic, rotativa de mare randament, teleimprimatorul, telefonul, cablul transoceanic, mașina de scris, transmisia fără fir, fotografia în culori, transmisiile radiotelegrafice, înregistrarea magnetică a sunetului, transmisia vocii umane prin telegraful fără fir – toate acestea și fiecare la un loc vor participa pe măsura intrării în scenă la accelerarea mersului spre viitor al jurnalisticii.

Asistăm la prefaceri spectaculoase în existența presei de pretutindeni. Aș apela doar la exemplul nord‑american. Poligonul de încercare inițial îl reprezintă Noua Anglie și are drept actor un britanic fugit de ai săi. Ca librar și editor pe Tamisa, Harris nu respectase rigorile legii în materie de gazetărie și a ajuns la pârnaie. Se vede stimulat să încerce din nou și scoate, în 1690, Publick Occurences, considerat primul ziar american. Avea patru pagini. Îl continuă un poștaș de meserie, John Campbell, care scoate în 1704 The Boston News‑Letter, piesă de referință în presa americană. Un alt epicentru jurnalistic se dovedește Philadelphia, unde excelează nimeni altul decât Benjamin Franklin, cu merite recunoscute în materie. O constelație întreagă de titluri face din New York paradisul presei americane din secolul la care ne referim – al XIX‑lea. Când James Watson Webb fondează în 1835 Ney York Morning Herald, redacția se găsea într‑un subsol de pe Wall Street și dispunea de un birou confortabil: o scândură sprijinită pe două cutii goale, un scaun second-hand și o etajeră pentru hârtii. Personalul redacțional se reducea la fondator. După șapte săptămâni trăgea șapte mii de exemplare. În anul următor tirajul urcase la 20 de mii… New York Tribune este legat de numele lui Horace Greeley. Este considerat de unii cel mai supradotat ziarist din istoria Americii. Când ajunge în Manhattan (1831) are o avere de zece dolari. El a fondat New Yorker, periodic literar care apare și astăzi. Tribune avea corespondent la Londra, preț de un deceniu, pe Karl Marx… A lansat la apă un eveniment de presă fabulos: ziarul de un penny. Ucenicii lui sunt obuze de greutate: Charles A. Dana, Henry J. Raymond. Primul cumpără Sun, pe care îl aduce în doi ani la 130 de mii de exemplare. Cel de‑al doilea scoate împreună cu un asociat – suntem în septembrie 1851 – New York Daily Times. Ziarul are patru pagini. Vedea lumina zilei într‑o încăpere din Manhattan, fără ferestre și cu lămpi pe masă. Adolph S. Ochs l‑a cumpărat în 1896, având tirajul de nouă mii de exemplare. Tirajul actual, comunicat mie la ultima vizită în redacție: 1.150.000 exemplare în cursul săptămânii și 1.700.000 în weekend. Ziarul are între 64 și 112 pagini.

Sunt tentat să evoc alte nume reper: Pulitzer și Hearst. Fiecare din motive diferite.

„Fenomenul Pulitzer” are ca punct de plecare o localitate de pe malul râului Missouri, acolo unde a apărut la un moment dat un emigrant cu buzunarele goale care va pune piatra de fundație a noului jurnalism. Era născut în Ungaria în 1847. Tatăl, evreu maghiar, mama – nemțoaică din Austria. Va ajunge peste Ocean, unde luptă în tranșeele războiului Nord contra Sud (un agent american tocmai recruta prin Europa voluntari pentru armata lui Lincoln). Ajunge la New York lefter, marcat de handicapul necunoașterii limbii. Deșirat și, evident, slăbănog, cu păr lung și negru, cu capul mare și un nas supradimensionat. Așa ni l‑au descris martori oculari. Părăsește Estul și se stabilește în Vestul Mijlociu. Se simte atras de gazetărie. La Saint Louis cumpără un ziar falimentat (de altcineva) – Dispatch, fondat în 1864 – pe care îl combină cu Post, înființat în 1875. Rezultă un nou‑născut – St. Louis Post‑Dispatch, care trei sferturi de veac va rezista în topul presei americane. Din mai 1883, newyorkezul World apare sub conducerea lui Pulitzer. Ziarul iese în 22 de mii de exemplare. În 1887 e scos în 250 de mii/tiraj. Nimeni n‑a amenințat să deformeze fenomenul Pulitzer. Nici n‑a încercat…

Willie Hearst era băiat de gazetar, seniorul deținea în San Francisco cotidianul Examiner. Bogat de fel, ajunge senator de California și se mută la Washington. Veselie mare pe Junior. Înalt, cu ochi albaștri, prezentabil, are doar 24 de ani și pornește pe cărările succesului asigurat. Se instalează la cârma jocului, pune ochii pe performeri din alte redacții, pe care îi aduce alături. Salariile le urcă vertiginos. Cumpără Morning Journal, proprietatea lui Pulitzer. Optează pentru yellow journalism. Titluri întinse pe toată pagina strigă subiectele de senzație ale zilei. Journal ajunge la 380 de mii de exemplare. Războiul din Cuba îi dă aripi nebănuite. Hearst trimite la Havana un fotoreporter cu datoria de a trimite ce e mai spectaculos de publicat. De Crăciun, respectivul îl imploră: – Boss, pe aici nu se întâmplă absolut nimic demn de interes. Fii de acord și lasă‑mă să vin acasă! Răspunsul este devastator: – Știi ce? Tu trimite‑ne poze, de război mă ocup eu! Și s‑a ținut de cuvânt. N‑a iertat nimic din ce putea răscoli pe americani. World acorda crizei cubaneze primele trei pagini. Evening Journal acoperă opt pagini. Știrile și fotografiile de front veneau cu barca până la Key West pentru a fi trimise la New York. Cât a durat războiul cu spaniolii, soldat cu adjudecarea Cubei – patru luni – Hearst a cheltuit jumătate de milion de dolari pentru a‑și plăti corespondenții de război, închirierea vaselor, transmisiile costisitoare. În 1923 cotidianele din proprietatea sa – 22 la număr – însumau un tiraj de 3.400.000 de exemplare. În 1935 avea 26 de cotidiane cu tiraj de peste cinci milioane de exemplare. Edițiile de weekend apăreau în 19 orașe. Mai acumulase două agenții de știri, una de foto, 19 reviste magazin, opt stații de radio, două companii cinematografice. Am dat aceste amănunte pentru cei care au văzut „Cetățeanul Kane” și vor să priceapă mai multe despre aristocratul Hearst, trecut la cele veșnice la vârsta de 88 de ani.

În spațiul carpato‑danubiano‑pontic secolul al XIX‑lea marchează intrarea noastră în rândul lumii la acest capitol: apar primele publicații în românește. Merituoșii fondatori îi cunoaștem și‑i venerăm fără încetare: Ion Heliade-Rădulescu – „Curierul românesc”, Gheorghe Asachi – „Albina românească”, Gheorghe Barițiu – „Gazeta de Transilvania”, August Treboniu Laurian – „România”, cel dintâi cotidian. Patronate de idealuri înalte, decenii la rând vor defila pe sub ochii cititorului român coloanele scoase de sub teascuri de personalități cuceritoare: Bolintineanu și Kogălniceanu, Bălcescu și Bolliac, Alecsandri și Hasdeu, Ion și Dimitrie Brătianu, C. A. Rosetti, Eminescu, Slavici și Caragiale. Participanți la cruciada românismului, slujită cu devotament și patriotism, la necesara campanie de cultivare a limbii române, comoară de neegalat, de cunoaștere a istoriei naționale, a culturii noastre, a obiceiurilor ce le cultivau pe la vatra lor țăranii. Secolul următor venea astfel pe tăpșanul fertilizat în folosul recunoașterii identițății naționale, chemând în arenă alte nume mari precum Iorga, Șt. O. Iosif, Sadoveanu, Arghezi, I. Gh. Duca, Constantin Mille, N. D. Cocea, Pamfil Șeicaru, Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu.

Secolul al XIX‑lea a adus sub fereastra redacțiilor inovații ce vor genera apariția agențiilor de știri, acești angrosiști pregătiți să năvălească în Piața Informației, întru satisfacerea unei clientele tot mai convinse că a avea informație de interes înseamnă, precum s‑a zis, a avea putere. De aici și tentația mea de a‑l aduce aproape pe însuși Shakespeare, cerându‑i voie să‑i adaptez o strigare la terenul nostru de joc. Am botezat unul dintre volumele mele consacrat agențiilor de știri de la noi sub faldurile acestui strigăt de ajutor nobiliar: Regatul meu pe‑o știre!

Nu, nu noi am deschis balul, precum la editarea de gazete a trebuit să treacă ceva apă pe Dâmbovița între „La Gazette” a lui Renaudot și „Curierul” zburător al lui Eliade. Așadar, să spunem exact cât trebuie știut. Ne‑au luat‑o cu câteva decenii înainte alții.

În Franța, a apărut instituția creată în 1835 de Charles Havas, negustor parizian de origine portugheză, provenit de fapt dintr‑o familie ungurească. Este primul care pune în mișcare un mecanism de colectare, procesare și difuzare a informațiilor. Răspândirea știrilor era încredințată poștei, curierilor speciali ori telegrafului inventat de Chappe. Ni‑l amintim pe acesta, în apropierea lui Napoleon, care transmitea prin dispozitivul creat de el vești de pe front adresate francezilor rămași acasă în timp ce el cutreiera Europa în căutare de dușmani fabricați peste noapte. În 1840 Havas introduce porumbeii călători pentru a crește viteza de ajungere la destinatari a informației de interes.

Paul Julius Reuter este fondatorul agenției de informații ce‑i va prelua numele (astăzi agenția britanică se numește Reuters). Julius Reuter deschidea în 1851 un birou de informații comerciale la „Royal Excange”. Curând, el va obține autorizația de realizare a legăturilor prin cablu între Germania și Anglia. Va izbuti apoi să folosească legătura prin cablu dintre Europa și America. Sediul agenției a rămas nemișcat în Londra pe celebrul Fleet Street, la nr. 85, aglomerat într‑o vreme prin tot ce însemna atunci cohorta publicațiilor britanice. De aceea a și căpătat respectiva denumire: Bulevardul Cernelii.

Alte agenții de știri pornite de timpuriu pe continentul nostru: Bernhard Wolff (Prusia), Stefani (Italia).

În Statele Unite ale Americii au funcționat trei agenții de presă importante. Associated Press a fost creată și ea la mijlocul secolului al XIX‑lea și a rămas o organizație de tip cooperatist. În 1907 va lua ființă United Press Asociations, fondată de Edward Wyllis Scripps. În 1909 începe să funcționeze International News Service, fondat de William Randolph Hearst, despre care abia vorbirăm. Ultimele două se vor unifica mai aproape de noi, în 1958, generând marea agenție United Press International. Care la mijlocul anilor ′80 ai veacului trecut își încetează activitatea.

Să nu uităm două mari agenții de știri de mare gabarit: cele cu sediul la Moscova – numită la un moment dat Tass, și cea de la Beijing – China Nouă.


Iarba verde de acasă

Eminescu-jurnalistul folosea telegramele Havas sosite în România. Dovada cea mai bună că agenția pariziană își croise drum spre noi și își făcuse culcuș în zonă. La 13 ianuarie 1877 este semnat documentul prin care începe să funcționeze filiala bucureșteană a Agenției Havas. Se va numi Agenția Havas a României. Sâmbătă 15/27 ianuarie în Românul, identificat la Biblioteca Academiei, găsesc prima telegramă furnizată de Serviciul Havas. Și de aici, tot înainte… E drept, prin misiunea noastră de la Istanbul, Agenția Reuter cam încearcă să ne ademenească, având, desigur, interese să pătrundă în această parte de Europă. Dar guvernul român precizează că acordul cu Havas nu‑i permite alte aranjamente de profil. La început de ianuarie 1889 înțelegerea cu Havas încetează.

Capitolul următor marchează exis­tența celei dintâi agenții de presă românești: Agenția Română. Ia ființă prin înțelegere cu K. Tegraphen‑Corespondendenz Bureau, agenția din Viena, oficială austriacă. Directorul dintâi se numește M. Brăneanu. Este cel care cere piesele de inventar trebuincioase: două birouri, un dulap cu opt cutii, un paravan, o masă mare, șase scaune, o etajeră, un lavabou, furnituri de birou, diferite cărți. La dispoziția agenției se punea o odaie în localul de atunci al Direcției Generale a Telegrafelor și Poștelor. Pot fi înșirate diverse nume ale celor cu răspunderi în funcționarea Agenției Române, cu marcă înregistrată și Roumagence. Prefer un singur nume: Henry Stahl, regele încoronat al stenografiei din România. Coordona grupul de stenografi de la Parlament. A editat revista „Stenografia”, ținută de mine în mâini la Biblioteca Academiei. Nu știm cum și‑a încheiat drumul prin astă lume Agenția Română. Mutată la Iași la vreme de război eu i‑am pierdut urma.

La 16 iunie 1921 ia ființă Agenția Orient‑Rador RADOR, cu sediul în București. Acționari, unul și unul, între ei doctorul I. Cantacuzino, profesorul Dimitrie Leonida, avocatul Sebastian Șerbescu și, mai întâi de toate, Grigore Gafencu, avocat și el, dar știut ca pilot strălucit în anii războiului, dar și proprietar de gazete cu profil comercial. Va deveni ministru de externe și ambasador. Adresa societății anonime „Orient Radio” care conduce agenția de știri era peste drum de unde stau eu acum: Strada Berthelot nr. !, la plecarea străzii în cauză din Calea Victoriei, cam pe unde prinsese cheag teatrul de început la noi – Cișmeaua Roșie. Funcționase cândva aproape de Poștă, pe strada Doamnei 9. Va veni o vreme când agenția Rador își va construi propriul sediu, un bloc respectabil în apropiere de Palatul Telefoanelor, ce poate fi privit și azi. Ea încheie un contract cu statul român reprezentat de Take Ionescu, ministru de externe, pentru a defini termenii de colaborare. Rador este construită pe trei paliere: știri de presă, publicitate, difuzarea filmelor. Banii, de oriunde vin, prind bine… O lege cu statutele societății Rador este promulgată de Regele Ferdinand în martie 1924, pe vremea când ministru de externe devenise I. G. Duca. Precizări importante: acțiunile Rador sunt în totalitate proprietatea Ministerului de Externe, autorizat să numească președintele Consiliului de Administrație. Va funcționa și un Comisar al Guvernului cu atribuții de a participa la ședințele Consiliului de Administrație cu vot consultativ. În perioada războiului agenția lucrează cu Ministerul Propagandei și se pliază pe formele de relief ale momentului. Ajungem în decembrie 1944: Consiliul de Miniștri aprobă Decretul‑lege prin care sunt modificate Legea și statutul Rador. Semnează „lume bună”: N. Rădescu, prim‑ministru, Const. Vișoianu, Șt. Voitec, Lottar Rădăceanu, Lucrețiu Pătrășcanu, Gheorghiu‑Dej.

Din 24 mai 1949 își începe activitatea Agenția Română de Presă Agerpres. Prin desființarea Ministerului Artelor și Informațiilor, agenția trece pe lângă Consiliul de Miniștri. Agerpres preia in integrum Rador, cu avere cu tot, dar și atribuțiile fostei Direcții a Presei din ministerul amintit, precum și serviciul de reportaj și fotoreportaj asupra manifestărilor oficiale. Am fost salariatul agenției timp de zece ani, încadrat ca secretar responsabil de Agenție, având în răspundere reflectarea manifestărilor oficiale din țară și, după caz, din străinătate.


Sub roțile Carului Mare

La sfârșitul lunii decembrie 1989 sunt convocat la sediul Guvernului, împreună cu domnul Alexandru Ionescu, care de câțiva ani preluase postul de director general la Agerpres. Predecesorul său, Ion Cumpănașu, trecuse redactor-șef la Scânteia, iar acum ocupa funcția de șef al Departamentului Cultelor. Al. Ionescu par-
cursese o carieră de relief în presa acelor ani. Lucrase la revista Contemporanul, încă student fiind, într‑un grup de colegi considerați a fi făcuți pentru presă: Dumitru Popescu – a condus o vreme Scânteia tineretului, Scânteia, apoi presa română în întregul său; Ion Cârje lua locul lui George Ivașcu la conducerea revistei Lumea, preluând apoi funcția de director general adjunct al Agerpres; N. Popescu‑Bogdănești, și el numit director general adjunct al Agerpres. Membru al acelui establishment, Al. Ionescu este mai întâi redactor-șef la proaspăt înființata revistă Viața studențească, apoi este trecut adjunct la ziarul de tineret, va prelua Scânteia ca redactor-șef și, după un timp, ajunge director general al Radioteleviziunii.

Pătrundem greu în clădirea din Piața Victoriei, unde se instalaseră autoritățile vremii: Frontul Salvării Naționale, Guvernul, încă funcționând acolo o vreme și Ministerul de Externe. Cozi imense la parter, unde era instalat Biroul de Informații, ușile erau păzite de tineri și tinere în uniformă de gărzi patriotice cu eșarfă pe mâna dreaptă, precum căpitanii de echipe pe stadioane. Nu se intră decât însoțit și pe bază de bilet de intrare. Pentru noi coboară Ion Besoiu, la acea oră încastrat în structura ad‑hoc desemnată să țină legătura cu presa română și străină. Urcăm la nu știu ce etaj și suntem depuși la cabinetul prim‑ministrului. Un șef de cabinet nu fusese instalat, la telefoane răspundea cine se nimerea, spunea la inspirație ce credea de cuviință. A apărut în ușă prim‑ministrul Petre Roman, pe care șeful meu în exercițiu îl salută, precizând că a fost convocat, împreună cu mine. Acesta a rotit privirea, întrebând de mine. Ne cunoscusem cândva, într‑o împrejurare anume, în fața blocului nostru din Calea Victoriei. În aglomerația și hărmălaia care dominau întreg cabinetul era și greu să te orientezi rapid. Biroul era asaltat de grupuri și grupulețe de interese numeroase, unii echipați adecvat evenimentului, purtând cocarde tricolore, alții chiar costume populare specifice zonei de unde proveneau. Nu trecuse o săptămână de la plecarea elicopterului și toți voiau să se rezolve pe loc de către autorități, încă uluite de schimbările spectaculoase intervenite, felurite cereri. Petițiile erau pregătite și gata să fie depuse unei registraturi care încă nu exista. Premierul ne‑a invitat să luăm loc pe fotoliile din dreapta intrării. Parcă îl aud: – Domnule Ionescu, nu se mai poate! Trebuie să vă schimbăm de la conducerea Agerpres. Noi am hotărât să numim în această funcție pe domnul Neagu Udroiu. Ce zici, domnule Udroiu? Am rămas mască. Numai la asta nu ajunsesem cu gândul. Cu voce abia șoptită cer un timp de reflecție. El: – Ce, mie mi‑a dat cineva acest timp? Treceți la treabă! Îmi spune să fiu atent ce decid în legătură cu viitorul domnului Ionescu, la adresa căruia rostește cuvinte de apreciere pentru felul cum gestionase lucrurile în săptămâna din urmă. (Ajunși în biroul de la agenție părăsit de el și preluat de mine îi voi propune să facem schimb de locuri, ceea ce acceptă, în așteptarea pensionării.) Întâlnirea cu prim‑ministrul din cabinetul de la Palatul Victoria s‑a desfășurat în vacarmul provocat de agitația numeroșilor pretendenți la timpul său decizional. În tot acest timp, o doctoriță a dorit să‑i administreze un medicament căruia îi venise ceasul. Imposibil… La întrebarea pusă de Al. Ionescu: – Cine vine să asigure instalarea noului director general? s‑a răspuns pe loc: – Nimeni! Va anunța dânsul!

Am trecut la treabă. Erau de potolit feluriți curenți care se cristalizaseră în zilele de dinainte. Majoritatea salariaților și‑a văzut de treabă. Erau de luat în seamă acele individualități, parțial constituite de bună voie în identități de ioni liberi, care alimentau nervozitate și indecizie. Dar, înainte de orice, se cuvenea supravegheat cadrul legal de organizare și fucționare a instituției. Am început prin a‑i schimba numele. Nu ne displăcea numele moștenit, numai că el era asociat cu termenii în care era definită prin lege: organism de partid și de stat care trebuie să facă știută politica partidului și statului nostru socialist. Nu ne doream asemenea corelaționări într‑un viitor imediat pe care îl puteam bănui tulbure. În plus, oficiul pentru ziariștii străini fusese sub patronajul agenției, lăsând loc trimiterilor de tot felul în cultivarea relațiilor cu presa din afară. Porneam la drum cu alte gânduri. Propunerea a venit „de jos”, cineva avusese grijă să gândească în aceeași logică. Optasem, eu unul, pentru „România pres”, pornind, mărturisesc, de la denumirea agenției din Paris. Cineva „de sus” care pregătea Decretul‑lege pentru legalizarea agenției m‑a contrat, preferându‑l pe cel adoptat oficial.

Era de lămurit ce avem de făcut în privința fluxurilor de informații, implicit fotografic. Am decis, noi, ce trebuie de urgență eliminat, ce trebuie păstrat cu strășnicie. Poate fi acum privită ca desuetă decizia mea ca orice știre despre România să fie difuzată doar după ce conducerea Agenției va lua act de ea și îi va certifica difuzarea. Am fost confirmat peste ani de ce auzeam că fac și casele mari. La o reuniune a liderilor de agenții europene de știri, aveam ca invitat special pe vicepreședintele CNN. El explica grija postului celebru de a asigura un echilibru sub toate aspectele: pozitiv/negativ, geografic, în interiorul continentelor etc. Din audiență s‑a auzit o voce: – Dar asta presupune să măsoare cineva tot timpul ce se difuzează pentru a fi în măsură să rectifice debalansări posibile. Asta înseamnă control. Or, în democrație, știți cum este privit controlul de orice fel. Răspunsul a fost rostit cu fermitate: – La noi nu se trimite în eter nici un cuvânt fără a fi în prealabil examinat! În această ordine de idei am revăzut schema fiecărui compartiment al agenției, stabilindu‑le și structura de conducere. Nu doream să ne îngreunăm existența prin supraîncărcări greoaie, dar nici să perseverăm în menținerea acelor măsuri simplificatoare în sectoare de mare solicitare.

Peisajul mass‑media, cum se știe, a devenit de nerecunoscut după 1989. Cam toată lumea a rămas pe loc, cu preocuparea de a răspunde temeinic și convingător la comandamentele epocii. Cuvinte care ne lipsiseră din fondul principal în amonte au devenit vorbe la ordinea zilei până la obsesie. Democrația, statul de drept, pluripartidismul sunt evocate la orice cotitură. Dar, mai presus de orice, libertatea și derivatele sale ne‑au încorsetat ca un balsam celest. Drept care cel dintâi cotidian post‑revoluționar s‑a numit, cum altfel decât, „Libertatea”. Noi cei din Casa Scânteii am aflat că lucrăm acum în Casa Presei Libere. Televiziunea Națională a devenit Televiziunea Română Liberă. De fapt rebotezarea adreselor de presă a ocupat prim‑planul în febra înnoirilor. Multe, dacă nu cele mai multe dintre organele de presă au dorit, ne numărăm printre ei, să se delimiteze de „trecutul odios” începând cu renunțarea la vechile haine și, pe cât posibil, să se înfățișeze în straie noi. Modificarea titlului n‑a fost o problemă. Era de la sine înțeles că vor dispărea cuvinte din titlu precum: socialism, socialist, scânteie, flacără, orizont (venind din trecut) și chiar liber/liberă acolo unde acest calificativ venea dinspre anii ′50. România liberă a făcut excepție, spre lauda ei, neincomodată de titlul primit moștenire de la alții. S‑a apelat insistent și inspirat la denumiri de publicații istorice. De reținut că un ziar din Brașov numit cândva Drum nou a devenit peste noapte Gazeta de Transilvania. În Capitală, Scânteia, inițial rebotezată Scânteia poporului, a adoptat un titlu demn de respect oricum, dar și prin tradiție: Adevărul. Revendicându‑se inițial din publicația ridicată pe culme de Constantin Mille și „moștenitorii” săi – dinastia Graur, Sadoveanu, cel mai important ziar românesc din epocă a preferat să facă mișcări de natură s‑l poziționeze în adresele presei de dreapta de la noi. România liberă, preluată de gazetari inimoși și ofensivi, a preferat ab initio dreapta veritabilă. Tineretul liber s‑a detașat de ce fusese Scânteia tineretului, încercând, declarat, să devină ziarul celor fără mașină și cont în bancă. A reușit sau nu, e treaba altora, nu a noastră, să constate. La chioșcuri se vor ivi, între grămezile de Sandra Brown, publicații cu nemiluita. Unele încercând să se vadă prin informație de interes general. Vezi Dimineața, Azi, Curierul național, Cronica Română, Jurnalul național, Meridian. Altele au dorit să epateze din start, vezi Baricada, Expres, Expres magazin, Zig‑zag. Pe unde or mai fi? Prin Evenimentul zilei, și el titlu de arhivă, apare la noi ziarul: „Ești cu noi? Citește ce îți dăm!”

De aici și numeroasele probleme de stabilire a profilului relațiilor noastre cu abonații. Eram singuri pe eșchier, aveam trecere. După ce o vreme, gata‑gata să nu mai fim băgați în seamă. Nu te abonai la știrile Rompres? Și ce dacă? Le preluai de la alții dacă le considerai de folos. Și asta pentru că Radioul public, având o încredere declarată în noi, ca agenție națională de știri, ne promova cu osârdie. Pozele? Pe cine mai interesa o fotografie oficială? Da, s‑a practicat procedeul negocierii directe cu autorii de imagine. Fără reținere și fără dezlegare! Unii dintre abonații tradiționali, curtați din belșug cu oferte externe, ignorau posibilitatea de a continua colaborarea cu noi. Trebuia să ne plătească. De acolo, deocamdată, primeau gratis. Dar am supraviețuit.

Am intuit dificultatea de a numi cadrele de conducere de unul singur. Subiectivismul la acest capitol era în floare și m‑ar fi împiedicat să mă concentrez pe adevăratele priorități ale clipei. La nivelul direcției generale lucrurile s‑au rezolvat ușor. Mi‑a fost propus „de sus”, ca director general adjunct, Adrian Dohotaru, pe care l‑am primit cu bucurie, lucrând excelent în echipă. A doua propunere, nu spun care, am refuzat‑o, considerând‑o impopulară. Mi s‑a dat câștig de cauză când l‑am propus eu însumi pe Ion Cârje, pensionar acum, salutat de toată lumea. Restul funcțiilor, toate, am stabilit să fie hotărâte de fiecare colectiv în parte. Așa s‑a și procedat. Mă puteți întreba: – A fost o reușită? Poate că da, poate că nu, cum răspundea cineva pe timpuri. În mod sigur, cele mai multe situații au avut soluții dorite, convenabile. În cazul altora au primat, evident, relațiile personale dintre ales și electorat. Dar timpul le‑a așezat pe toate la locul lor. Nu uit a spune că am trecut prin fiecare compartiment al agenției, redacțional, tehnic, economic și, în fața plenului, am desărcinat oficial pe fiecare dintre cei de dinainte, mulțumindu‑le pentru munca lor de până atunci și înscăunând oficial pe cei votați chiar de ei, urându‑le succes. Într‑un asemenea cadru am fost apostrofat: – Le mai și mulțumiți!? a sunat un reproș. M‑am explicat: – Și ei, ca și noi ceilalți, au îndeplinit misiunile primite. În altă parte, la eliberarea din funcție a cuiva important, sala a aplaudat. Am intervenit: – Există între noi o linie elementară de decență sub care, ca oameni, nu este normal să coborâm. Îmi așteptam rândul. Și a venit. În cadrul unei asemenea reuniuni festive, cineva a făcut pasul înainte. Pe un ton decent, mi‑a amintit ce făceam eu înainte de ’89: relatam despre evenimentul oficial la zi. Voi face și de acum încolo la fel? Am încercat să explic situația în care am ajuns: nu am așteptat această avansare, nu am făcut nimic pentru a o provoca. Cred că am fost ales deoarece e nevoie de ceva timp pentru a aduce în față feți‑frumoși ca lacrima. Până atunci trebuie făcută treabă. Experiența mea de până acum a creat probabil impresia că aș putea fi util în această tranziție. Nici eu, de mă veți întreba, nu știu dacă sunt în stare să fac ce mi se cere. Lăsați‑mă să încerc. Respectivul a replicat: – Răspunsul dumneavoastră îmi place, drept urmare vă stăm alături și vă judecăm mai târziu. Peste câteva săptămâni aveam să constat că mai sunt și alte păreri. A ajuns și la mine un memoriu adresat „oamenilor de bine” prin care se solicita amânarea instalării mele la pupitrul de conducere. Nu că ar avea ceva cu mine ca persoană cineva, dar „purismul” trebuia să aibă câștig de cauză. Între ideile promovate în respectivul document mai erau măsuri de interes, între care și recomandarea de a fi scoși din agenție toți absolvenții școlii de ziaristică de la Ștefan Gheorghiu. Cerea să ne dăm pe mâna Grupului de dialog social. Am și fost căutați pentru a fi luați în primire de GDS…

Aveam nevoie de credibilitate și la noi acasă și la ei acasă. Pe plan intern a trebuit să avem permanent în vedere o cât mai bună legătură cu instituțiile statului, cu personalitățile instalate la putere. Ceea ce cred că am reușit, mai ales prin calitatea redactorilor desemnați să acopere zonele de interes în cauză. A fost un cert avantaj pentru noi menținerea rețelei de corespondenți în teritoriu. Agenția avea înainte de 1989 un corespondent pentru trei județe. Un sistem greoi și dificil de acționat operativ, în timp real, imparțial. Am decis încadrarea câte unui corespondent local în fiecare județ. Ceea ce s‑a dovedit un câștig.

Sursele umane au reprezentat mereu un capitol cu asperități. Eram, mai toți, parașutați pe scara de serviciu. Nu am propus nimănui să ne părăsească. Dimpotrivă, mi‑am păstrat obiceiul – deplorabil – de a‑mi strica relațiile cu oricine părăsea instituția noastră. Îi taxam drept ireverențios gestul său. Aveam, într‑un târziu, să mă domolesc. Dar n‑am revenit la sentimentele de altădată. Nici măcar asupra deciziei ca odată plecat de la noi nimeni să nu fie reprimit. Ținea de prestigiul instituției.

Din fragedă tinerețe am cunoscut, prin șansă, efectele mersului peste graniță. Am avut parte de șefi ce mi‑au împărtășit punctul de vedere. Să nu mire pe nimeni osârdia cu care am considerat binevenită orice deplasare peste graniță, pentru mine și pentru alții. Erau necesarele deplasări la evenimente, pe la adrese cunoscute, ONU în primul rând. Erau evenimente care justificau prezența unui om de‑al nostru ici‑colo. Pe mulți i‑am făcut fericiți prin deplasarea, unică în viața lor, punându‑i să alerge la New York, la Geneva, la Strasbourg ori cine știe pe unde. Nu înseamnă că n‑am și dezamăgit. Pe careva îl trimiteam la Moscova, dar el își dorea, să zicem, Canada. De înțeles, dar nu totdeauna și posibil. Seniorii, cândva răsfățați în fel și chip, își doreau păstrarea pe orbită. La vremea respectivă, explicabil. Acum, nu. Mirări și de altă natură: propun pe cineva să plece pentru a relata despre un eveniment londonez, surpriză: – Vreau la Geneva! (eveniment efectiv mai redus ca însemnătate planetară). Îmi și explică: – Diurna este mai mare! N‑aș fi crezut că un cronicar sportiv trimis pe Santiago Bernabeu să relateze despre întâlnirea Real Madrid – F.C. Barcelona mă roagă să‑l trimit la Istanbul, unde se joacă Beșiktas – Dinamo Kiev, deoarece acolo este și Marele Bazar. Nici măcar Top Kapî…

Menționez câteva demersuri. La Reuters am reușit, prin acțiuni proprii, școlarizarea pe diverse durate a unor elevi „de‑ai mei”. Unul chiar înainte de plecare, apropo de ambiția mea de a școlariza pentru agenție prospătură, își avertizase colegii: – Vedeți, când mă întorc eu mă duc acolo! Cu subiect și predicat. Mi‑a ieșit și nu prea experimentul Brambach. Foarte activul atașat de presă vest‑german la București a propus la un moment dat un curs de inițiere în limba germană a unor tineri ziariști români complet ignoranți în materie. Cursuri la București, în afara programului de lucru. Dar ca recompensă pentru merituoșii sadea apărea o deplasare de mai multe săptămâni pe malurile Rinului. Cu un ochi am râs – Ce șansă! – cu cel rămas am lăcrimat: – Ce mă fac dacă mă trezesc peste mine cu o sută de imberbi care doresc să exploateze generoasa ofertă? M‑am liniștit repede: n‑am avut decât două cereri, unul dintre doritori fiind telexist, deci în afară de subiect. I‑am înscris plin de speranțe: vom avea printre noi peste câteva săptămâni doi „nemți” sadea! Timpul trece și mă trezesc întrebând: – În Germania care merge dintre voi? Răspuns: – Niciunul! Mă agit, îl caut la telefon pe domnul B. Îl abordez: – Păi bine Herr, chiar de la noi nimic? Mă refeream, firește, la stagiul pe bază de grass rooot, acolo peste Alpi. Mă taxează rapid: – Dom′le, oamenii dumneavoastră nici n‑au dat examenul! Mă înfurii, îi chem la mine pe cei doi, spăl pe jos cu ei. Se arată mirați că îl invoc pe Herr B. – Domnul Brambach nici nu știe ce vorbește! Vă arătăm hârtia! Mi‑o vor aduce, încă un lung prilej de vorbe și de ipoteze. Sun pe Herr. – Hai să ne înțelegem: acești domni au cerut o dovadă că au fost înscriși la curs, nu că l‑ar fi și urmat. N‑are nicio valoare din punctul nostru de vedere. Mă agăț cu disperare de o posibilă schimbare: – Nu mai e nicio șansă? – Pentru dumneavoastră pot suplimenta durata cursului (notă: precum la restanțierii noștri, chemați în toamnă…). Dacă vin acum la curs, vedem ce facem. Îi rechem pe cei doi. Unul a abandonat. Al doilea se arată dispus să continue. Finalmente, domnul B., înțelegând cam ce vreau, îl trece pe lista celor ce vor ajunge la Hamburg, sediul agenției vest‑germane de presă. Vine vremea plecării. Mă trezesc cu o hârtie semnată de redactorul său șef să‑i aprob drepturi pe durata deplasării: scutit de prezență la serviciu, dar și diurnă pe perioada deplasării în RFG! Problematic: cu banii ăia puteam asigura deplasarea în Occident a încă trei oameni. Solicit explicații. – Nu e sigur dacă are acolo tot ce îi trebuie. Sun pe Herr: – Ce obligații am eu față de domnul… pe durata călătoriei? Îmi răspunde pe loc și hotărât: – Nimic! Absolut nimic! Dânsul beneficiază de transport internațional gratuit, de cazare și masă, are plătite toate deplasările de colo‑colo. În plus, ceva bani de buzunar. Nu ca să‑și cumpere Mercedes, dar cât e nevoie de un ziar, de o țigară, la nevoie de o bere, asta da. Discut cu împricinatul. Mă ia la refec: – Ai domne′, crezusem că mi‑o treceți și mie ca deplasare de serviciu! Nu mă întrebase pe mine, dar acționase de unul singur, uitând de la ce am plecat.

Mi‑a ieșit, zic eu, cu șefii. Primesc în vizită protocolară un fost director al Agenției ateniene de presă – ATA. Discuția mă încântă. Vine vorba despre informatizarea agenției. Recunosc realitatea: suntem sub nivelul Mării Baltice. Nu avem nici un computer. Mă completează: – Mi‑am dat seama, câtă vreme dumneavoastră înșivă nu îl aveți pe birou. Și dacă aveam, îi răspund, l‑aș fi trimis în redacții. – Nu, îmi spune oaspetele, primul ar fi trebuit instalat aici. Ca toată lumea să înțeleagă un lucru: fără asta nu se mai poate.

Venirea computerelor mai durează, dar sunt câștigat de idee: – Totul începe de la șefi! Drept care gândesc să trimit la scurte documentări peste graniță un grup lărgit de colaboratori, toți șefi. Scriu de urgență directorilor de agenție din mai multe capitale europene – Roma, Viena, Budapesta, Bruxelles, Amsterdam, Praga, Ankara, Atena, Varșovia. Le solicit con-
cursul. Desigur, întâi să accepte ca ai mei colegi să‑i inoportuneze cu impulsuri documentare. Dar nu ezit să‑i întreb dacă nu pot prelua câte ceva și din cheltuielile afacerii – cazare, masă. De cheltuielile de drum avem noi grijă. Corespondențele duc la un final fericit. Toți se duc, toți se întorc. Rămân cu speranța că de la cap va porni de acum încolo înnoirea limbajului autohton.

Mi se anunță în vizită un fost președinte‑director general al agenției France Presse. O încântare. A fost în Rezistență. Când trupele lui Leclerc au pătruns pe Champs Elysee, el, împreună cu alți câțiva camarazi, a ajuns la sediul central al Agenției Havas. Acolo lucrase. Îmi povestește: și‑au pus pistoalele pe masă, nu le mai trebuiau, și au început să gândească viitorul agenției. Mai întâi cum să se numească: France Presse. Havas, numele de până atunci, va fi preluat de agenția de publicitate conexă. Au stabilit conducerea. La un moment dat va fi chiar el, cel din fotoliul cel mai înalt. Atoateziditorul se va dovedi a fi Jean Marin, ales și reales în mod repetat, cel ce va asigura ascensiunea agenției din Place de la Bourse. Va veni nu după mult timp din Paris o misiune transectorială. Cuprinde un funcționar din MAE francez, un lucrător de la UNESCO. Mă întreabă câte în Lună și în stele. Solicit, ca și în cazul anterior, sprijin pentru dezvoltarea agenției. Mă trezesc invitat la Paris pentru a semna acordul de cooperare cu AFP. Voi semna cu domnul Moisy, președintele în exercițiu al instituției, respectivul document. Parcă mă văd cu paharul de șampanie – franțuzească – în mână întrebând: – Și acum, că suntem parteneri – vorba vine, el era negustorul care vindea ceva, eu clientul care cheltuia cât i se cere pentru a dobândi produse consumabile – cum ne‑ați putea veni în sprijin să devenim europeni? Îl văd și acum: își încheie brusc nasturele de la haină, arborează o mină de om urcat la tribună și zice: – Domnule, eu pot face multe pentru dumneavoastră. Dar nu am bani pentru asta. Dar de voi putea să vă ajut, asta doar în cadrul unui acord bilateral între guvernele noastre. Vom pleca de aici. Întors la București, reușesc introducerea respectivului subiect în proiectul acordului guvernamental româno‑francez. Cu domnul Moisy mă voi revedea. Obțin de la Domnia Sa promisiunea deplasării unei echipe de doi experți, pentru a efectua un studiu preliminar. Vor veni cei doi la București, ne întorc pe dos cu întrebări sfredelitoare și ne comunică într‑o întâlnire rezumativă concluziile. Dezastru! Cum, domnule, ca o știre să ajungă de la redactorul de serviciu la necesara viză trebuie ca acesta, redactorul, să iasă mai întâi pe culoar, să parcurgă oarece distanță și abia după aceea să bată protocolar la ușă pentru a‑l consulta pe șef? Păi n‑ai văzut cum e la noi? Redacția este pe un singur etaj, cu șef cu tot. Aici, el, redactorul, un metru mai încolo vizorul. Pierdere de timp. Cum să meargă totul strună?

Am convenit cu AFP, MAE francez și reprezentantul UNESCO elaborarea unui plan de bătaie pentru fluxul de știri. Am mers pe varianta de mijloc din cele trei formule anvizajate. Adică 63 de posturi de lucru la computere. Să nu uit: nu aveam la momentul respectiv nici un calculator! Unul singur, achiziționat înainte de 1989, era folosit, de un coleg priceput, ca mașină de scris. A durat ceva timp, adevărat nu cine știe ce, până la momentul când am inaugurat sistemul informatic așteptat. Două puncte de sprijin au funcționat ireproșabil. MAE francez ne‑a impulsionat eficient, atrăgând atenția că proiectul nostru, introdus în planul de asistență francez pentru alte țări, poate suferi pe seama întârzierilor noastre corecturi dezavantajoase. Adică: un alt capitol din plan, de pildă filmul, să preia prin insistență partea respectivă din buget. Ori, și mai rău, altă țară în așteptare, mi s‑a dat ca exemplu Vietnamul, să aibă câștig de cauză. Am mers de câteva ori la UNESCO, unde proiectul nostru fusese înglobat într‑un program internațional mai larg destinat dezvoltării comunicațiilor. A trebuit să pledez cauza în plenul acestui comitet de specialitate. Cu banii am stat așa: UNESCO a achitat jumătate din valoarea proiectului, guvernul francez un sfert, iar guvernul român ce a rămas. Am inaugurat în prezența ambasadorului Franței la București, a președintelui‑director general al AFP, a reprezentantului MAE francez și a celui al UNESCO produsul complex al acestei colaborări. Pe unul dintre holurile agenției noastre am dezvelit chiar o plăcuță care să amintească de eveniment. De ce a dispărut de acolo în anii de după n‑aș putea să vă spun. Notă: la mine în birou nu a ajuns niciunul dintre computerele achiziționate atunci. Am considerat că este mai util altora. Vom ajunge să instalăm pe acoperișul clădirii satelitul prin care să comunicăm cu alții la mare distanță.

La 8 ianuarie 1990 a apărut Decretul‑lege privins funcționarea Rompres și numirea mea în fruntea agenției naționale de presă. Am avut ideea să transformăm această dată drept sărbătoarea noastră. Cea mai spectaculoasă manifestare a avut loc la demararea lucrurilor, în 1992. Până atunci nu ne trecuse prin cap. A durat o zi întreagă și am avut parte de oficialități din belșug: Ion Iliescu, Corneliu Coposu, Ioan Rațiu, Radu Câmpeanu, Adrian Năstase, I. V. Săndulescu, Ludovic Spies, Niculae Spiroiu, Dan Marțian, Victor Surdu, Alexandru Bârlădeanu, Marcian Bleahu. Ne‑au onorat ambasadori străini, oameni de afaceri, dar mai ales colegi de presă risipiți pe diverse azimuturi.

La una dintre aceste reuniuni de familie spuneam, pornind de la un text descoperit prin gazete. Și anume: un tată în discuție cu fiul său la vârsta pionieratului îl întreabă: – De ce, fiule, vrei tu neapărat să ajungi milionar? Răspunsul vine degrabă: – Dar, tată, eu nu vreau să devin milionar, ce îmi doresc din tot sufletul este să ajung redactor la Rompres! Scurt pe doi.

Notez cu satisfacție la capitolul reușite Dosarul colaborării cu nou creata agenție de știri de la Chișinău. M‑am trezit în biroul meu cu o delegație a conducerii agenției Moldova Press, cum se numea ea.

A luat ființă prin dislocarea filialei din Republica Moldova a agenției Tass. Director a fost instalat un ziarist din provincie, Ion Vatamanu. Convorbim pe îndelete și stabilim câteva repere ale colaborării noastre. Cel mai important: lunar vom face schimb de delegații de câte trei persoane. Ei vor sosi prin rotație, indiferent de locul ocupat în redacție. Au ocazia să învețe a vorbi și scrie românește. Chiar și telexul folosea la ceva în varianta noastră: avea pe clape nu alfabetul rusesc, ca la ei, ci pe al nostru. Noi, am promis, vom avea grijă să includem cât mai multe ocupații profesionale – redactori, corespondenți județeni, fotoreporteri, telexiști. Conducerea grupurilor va fi de fiecare dată un cadru de conducere la nivel de redacție ori agenție. Am decis să facem demersuri pentru instalarea unei linii telex cap/cap București‑Chișinău. A durat foarte puțin până când ministrul comunicațiilor a recționat pozitiv și constructiv la adresa mea. A fost cea dintâi legătură directă dintre cele două orașe. Un pod de flori important, care a facilitat apariția în cele două agenții a fluxului de știri venind de dincolo.

Ca să mă laud, voi spune că am creat Fundația Rompres, secțiune editorială de mare succes. Am inaugurat‑o prin republicarea volumului de istorie a presei românești scrisă de N. Iorga la cererea sindicatului ziariștilor condus de C. Bacalbașa și tipărită în anul 1923. Avusesem intenția de a o reedita înainte de 1989, la Editura Enciclopedică. Directorul editurii îmi stabilise drept redactor de carte pe doamna Geta Dimisianu, cu care trecusem la acțiune. Lucrurile au avansat neconvenabil de lent din cauza timpului meu prea aglomerat. Erau și numeroase croșete de executat…

Și ca să dau satisfacție și peluzei, unde orice balon trimis peste poartă stârnește satisfacții în tabăra adversă. N‑am reușit acel ciclu constant de activități de tip academic în domeniul publicisticii de agenție pentru ca astfel să‑i configurăm cu succes profilul, cuprinderea, altitudinea. Cum a fost seminarul româno‑francez cu ocazia inaugurării sistemului informațional, unde s‑a aflat în mijlocul nostru președintele‑director general al AFP, Lionel Fleury.

Iată alte inițiative ratate:

1. Scoaterea unei publicații proprii de chioșc, în stare să valorifice imensul depozit material informativ care se acumulează pe nesimțite în agenţie. Eu îl vedeam sub formă de tabloid cu patru ore de apariție și titlu adecvat: Bună dimineața! (ora de apariție 6:00), scos în drumul celor care pleacă la serviciu; Bună ziua! (apariție ora 12:00), pentru cei din schimbul doi în drumul spre serviciu; Bună seara! (ora de apariție 18:00), pentru cei aflați în drum spre casă, venind de la serviciu ori aflați cu treburi în oraș; Noapte bună! (ora de difuzare 24:00), mai ales pentru cei plecați la drum, de distribuit în gări ori în tren. Cele patru pagini urmau să fie acoperite cu: știri interne, pag. 2; ştiri externe, pag. 3; știri sportive, pag. 4; fotografiile zilei, pag. 1. Știrile, indiferent de profil, urmau să fie restrânse la una‑două fraze suculente. Precizez că un demaraj a avut loc prin cumpărarea săptămânalului lansat de un om din redacție. Câteva numere au și apărut, dar am renunțat din lipsă de fonduri. Un alt proiect ratat a fost colaborarea propusă nouă de domnul Voiculescu: să facem împreună „Jurnalul național”. Discuțiile preliminare au avut loc în prezența viitorilor manageri – D. Diaconescu, M. Tucă.

2. Editarea unei publicații cu fotografii la zi, realizate de noi ori receptate prin abonament de la alții, încercând o realitate ilustrată. Titlul avut în vedere: Mondoclipa.

3. Punerea la punct a unui ziar luminos pe frontispiciul unei clădiri din centrul capitalei. Demersurile s‑au blocat, deși inconvenientul legat de cedarea spațiului avut în vedere de noi – Casa Centrală a Armatei – folosit cândva în acest scop fusese depășit. Ministrul Agriculturii acceptase să utilizăm ca suport clădirea istorică a ministerului.

4. Crearea unui serviciu de știri prin telefon. Văzusem la Paris acest sistem și ne credeam în stare să‑l punem la punct. Ministerul Comunicațiilor, solicitat de noi, ne‑a adus la cunoștință că acel aparat care dă ora exactă nu îl vom găsi în țară.

5. Visam să avem postul propriu de radio, unde redactori să informeze publicul cu știri de la lume adunate, abia venite în agenție, traduse direct, la liber, de pe telegramele primite.

Agenția Națională de Presă, revenită la denumirea avută la mijlocul veacului trecut prin insistența unor nostalgici mai puțin atenți la nuanțe, nu mai e singură pe lume. S‑a ivit pe culme Mediafax, agenție competitivă, cu evidentă căutare. Funcționează cu rezultate notabile Amos, o agenție imaginativă datorită liderului său, tumultuosul editorialist, comentator și grafician Octavian Andronic. Pe Piața Informației sclipește un far de rezonanță al cărui paznic este poetul și publicistul Lucian Avramescu: A. M. PRES. Nu mai știu nimic despre A. R. Pres, localizată în vecinătatea și sub autoritatea României libere. Grație lui Eugen Preda, a luat ființă agenția de monitorizare Rador, cu nume împrumutat fără să ni se ceară voie, de la noi. Nu e nicio supărare…. A devenit un punct de reper în lumea știrilor.

Nu am elemente pentru a glosa pe marginea felului în care Agerpres se războiește astăzi cu adversari de diferite calibre pentru a se vizibiliza și a demonstra performanță. Aici s‑ar putea pronunța cei în cunoștință de cauză la timpul prezent.

Dar mâine?

Lupta dintre tipar și audiovizual a fost anturată în ultimele decenii de intervenția, sub diferite stări alotropice, de virtual‑extensia acestuia din urmă, care poate tăia din respirația agenției de știri în forma sa clasică. Tehnologia de ultimă oră poate pune lucrurile în cauză până la anihilare, parțială sau, de ce nu, totală. Cine mai știe în ce direcție mergem?

Neagu UDROIU

Din lucrările autorului Neagu Udroiu privind istoria, teoria și practica presei:
• Gutenberg sau Marconi?, Ed. Albatros;
Eu comunic, tu comunici, el comunică, Ed. Politică;
Tehnologia în tranșeele informației, Ed. Economică;
Pelerin la Infopolis, Ed. Niculescu;
Angrosiști în Piața Informației, Ed. Niculescu;
Regatul meu pe-o știre, Ed. Niculescu;
Cavaleri ai Ordinului Gutenberg, Ed. Semne;
Piloții de Formula Unu, Ed. Radio Reșița;
Sub roțile Carului Mare, Ed. Tehnică.

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*