Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Uniunea Europeană – o ecuație cu multe necunoscute » Referendumul de la 26 mai 2019, opinia publică și politica

Referendumul de la 26 mai 2019, opinia publică și politica

Rezultatele alegerilor europarlamentare și ale referendumului din 26 mai a.c. au însemnat, în primul rând, un vot de blam pentru Liviu Dragnea, fostul prim‑ministru de facto al guvernului PSD + ALDE. Din punctul meu de vedere, a fost un vot emoțional nu pentru justiție, ci pentru președintele Klaus Werner Iohannis. Despre factorii care au condus la înjumătățirea scorului PSD la europarlamentare față de voturile de la alegerile generale din 2016 s‑a scris în toate felurile. În cele ce urmează, voi schița câteva reflecții despre referendumul convocat de președintele Klaus Werner Iohannis.

La referendum, cetățenii cu drept de vot au avut de răspuns cu „DA” sau „NU” la două întrebări: 1) „Sunteţi de acord cu interzicerea amnistiei şi graţierii pentru infracţiuni de corupţie?”; 2) „Sunteţi de acord cu interzicerea adoptării de către Guvern a ordonanţelor de urgenţă în domeniul infracţiunilor, pedepselor şi al organizării judiciare şi cu extinderea dreptului de a ataca ordonanţele direct la Curtea Constituţională?”. Peste 6 milioane au votat „DA” la ambele întrebări, care, de fapt, au fost trei, cea de‑a doua întrebare fiind dublă. Puteai să fii de acord cu interzicerea ordonanțelor de urgență…, dar să nu votezi nici cu „DA”, nici cu „NU” propunerea de extindere a dreptului de a ataca… Și, apoi, până unde să se extindă? Ce alte instituții sau persoane ar mai dobândi acest drept? Dar astea sunt observații mai puțin importante: un chițibuș al metodologiei sondajelor – vor spune, probabil, unii „formatori de opinie”. Referendumul a trecut „cu brio” – cum a declarat, zâmbind larg, președintele. Așa a și fost, mai ales dacă ne gândim la votul din diaspora. Președintele Klaus Werner Iohannis, care a declarat solemn că vrea guvernul lui, a cerut plecarea guvernului PSD + ALDE. Liderii partidelor de opoziție au susținut această propunere. S‑a confundat un referendum consultativ cu votul la alegerile generale pentru Parlamentul României.

Referendumului din 26 mai – un sondaj de opinie?

Teoretic, între cele două modalități democratice de aflare a modului cum percepe și cum evaluează populația o problemă de importanță majoră există delimitări clare. Totuși, referendumurile se aseamănă cu sondajele de opine prin aceea că se cere cetățenilor să răspundă la întrebările dintr‑un chestionar (buletin de vot), că răspunsurile sunt anonime și că există posibilitatea de a refuza să răspunzi la una sau la toate întrebările de pe buletinele de vot. Ar trebui deci să se respecte metodologia construirii chestionarelor de cercetare a opiniilor.

Referendumul este o formă de democrație directă, în contrast cu democrația reprezentativă. Conform Legii nr. 3 din 22 februarie 2000, „Referendumul național constituie forma și mijlocul de consultare directă și de exprimare a voinței suverane a poporului român cu privire la: a) revizuirea Constituției; b) demiterea Președintelui României; c) probleme de interes național (art. 2). Conform aceleiași legi, demiterea Președintelui României sau revizuirea Constituției reprezintă un referendum decizional, în timp ce problemele de interes național reprezintă un referendum consultativ. Referendumul „pentru justiție”, care a fost contestat la Curtea Constituțională, acuzându‑se un furt masiv de voturi în favoarea opoziției, a avut caracter consultativ, ceea ce nu înseamnă că nu trebuie să se țină seama de „voința poporului suveran” sau, mai corect spus, să se ia „în considerare opinia majoritară a persoanelor cu cetățenie română și cu drept de vot”.

Din punct de vedere psihosociologic, important de studiat este comportamentul de vot la referendumuri. Pe plan mondial, s‑au scris mii de cărți și de articole de analiză a comportamentului electoral (sau a comportamentului de vot). S‑au avut în vedere aproape în exclusivitate alegerile prezidențiale și alegerile parlamentare. Sunt puține studii centrate pe comportamentul de vot la referendumuri. Personal, consider că situația psihosociologică a celor care își exercită sau nu își exercită dreptul de vot la scrutinul prezidențial și parlamentar este diferită de cea a persoanelor care votează sau nu votează la referendum, în special la referendumurile consultative. În cazul în care ai votat pentru candidatul la președinție sau pentru partidul care a câștigat guvernarea, recompensa materială (de exemplu, promovarea în organizația politică sau în aparatul administrativ) sau morală (să spunem, sporirea încrederii în judecata proprie, întărirea convingerii că intuiția ta este fără greșeală) se aplică, dacă nu imediat, cel puțin la scurtă distanță în timp de la data alegerilor, ceea ce nu se întâmplă la referendumul consultativ. Numeroase experimente psihologice, ca și observațiile din viața de zi cu zi au arătat că recompensarea sau întărirea comportamentală care are loc imediat după un comportament crește probabilitatea repetării în viitor a respectivului comportament. A se vedea teoria condiționării operante a psihologului Burhus F. Skiner (1953), potrivit căreia indivizii fac o asociere între un comportament particular și consecințele performării lui. Pe baza acestei teorii, psihosociologii explică de ce bună parte dintre alegători sunt deciși să participe la vot și să susțină același partid sau, după caz, același candidat la alegerile prezidențiale. Unii analiști politici numesc persoanele care își păstrează opțiunea votului „public captiv”.

Odată identificat publicul captiv, intră în scenă sociologii, care măsoară „bazinul electoral” al fiecărui partid: lungime, lățime, adâncime. Concret, se trece la clasificarea simplă, cel mai adesea, sau încrucișată după câteva caracteristici: clase de vârstă, apartenența la gen (masculin/feminin), domiciliu (urban/rural), nivelul de instrucție școlară, afilierea politică și religioasă, profesie, și… cam atât. Operația este utilă pentru strategiile campaniilor viitoare, dar „trivială” (în înțelesul dat termenului în logică). Cercetarea științifică nu se oprește la clasificare, ci leagă ce este direct vizibil (vârstă, apartenență la gen) sau ce declară persoana însăși (nivelul de instrucție școlară, afilierea politică etc.) de caracteristici psihologice ale personalității, fenomene și procese psihosociologice care nu sunt direct vizibile. S‑a aflat, procedând astfel, că există o corelație statistic semnificativă între „personalitatea autoritariană” (caracterizată prin convenționalism, tendințe agresive, acceptarea superstițiilor, stereotipurilor și prejudecăților, preocuparea exagerată pentru problemele morale legate viața sexuală – după Theodore W. Adorno et al., 1950) și votul pentru partidele conservatoare (de extrema dreaptă). S‑a constatat, de asemenea, că evenimente irelevante politic (de exemplu, câștigarea sau pierderea unui meci de către echipa de fotbal favorită în perioada de dinaintea scrutinului) pot afecta votul la alegerile locale sau prezidențiale (Hevley et al., 2010).

În cabinele de vot, la referendumul din 26 mai – ca și la alte referendumuri și scrutinuri electorale de la noi și din alte țări democratice – multe persoane nici nu au mai citit întrebările de pe buletinele de vot, au făcut economie de efort intelectual. În 1984, Susan T. Fiske și Shelley E. Taylor au lansat teoria „leneșul cognitiv” (cognitive miser), care explică destul de bine modul în care procesează oamenii informațiile în mod obișnuit: nu respectă regulile logicii formale, fac „minimum de efort de gândire” (Rotariu, Iluț, 2006, p. 13). Apelează la „euristici”, la „scurtături” (mental short cuts) pentru a rezolva mai repede o problemă, pentru a lua rapid o decizie. Când participă la vot, cea mai mare parte a cetățenilor vin gata hotărâți pe cine să aleagă în funcția de președinte, ce partid să susțină, ce răspuns să dea întrebărilor de la referendum, nu se decid pe loc, în cabina de vot, după ce citesc lista candidaților, a partidelor sau întrebările referendumului. Iată care era situația înainte cu o lună de alegerile europarlamentare: 63,1% din totalul populației luaseră deja decizia cu cine să voteze.

În cazul referendumului din 26 mai, fără să avem date din sondaje, putem să afirmăm că s‑a întâmplat același lucru: cetățenii care au votat la referendum s‑au decis dinaintea datei scrutinului să aprobe interzicerea ordonanțelor de urgență… și extinderea dreptului de a ataca… Au știut că președintele a formulat sau a aprobat întrebările și l‑au susținut, utilizând euristicile pentru a ajunge direct la scop: înlăturarea de la guvernare a coaliției PSD +ALDE.

Ce se întâmplă însă când oamenii citesc întrebările din chestionarele folosite în sondajele de opinie sau întrebările de pe buletinele de vot de la referendum?

Întrebări neînţelese, opinii ferme

Ca psihosociolog, mă gândesc dacă la referendumul „pentru justiție” toți cei care au opinat că trebuie să se interzică… și că trebuie să se extindă… au înțeles pe deplin conținutul întrebării. Cercetările sociologice din țările cu democrație consolidată au relevat că de multe ori persoanele chestionate în anchetele și sondajele de opinie, în loc de a declara „Nu știu”, răspund „DA” sau „NU”. Și opinia astfel exprimată este luată în considerare de către factorii politici, în funcție de interesele de moment. Iată câteva exemple.

Înaintea alegerilor prezidențiale din 8 noiembrie 2016 din SUA, câștigate de candidatul Partidului Republican Donald Trump, săptămânalul The National Herald (2‑8 ianuarie 2016, p. 18) comenta rezultatele unui sondaj telefonic și pe internet, dat publicității de firma Public Policy Polling la 18 decembrie 2015, în care 1057 de americani cu drept de vot au răspuns la întrebarea: „Sunteți de acord sau împotriva bombardării Agrabahului?”. În chestionar, anterior acestei întrebări, persoanele selectate în eșantionul aleatoriu, având marja de eroare de +/‑4,3%, erau testate în legătură cu atitudinea lor față de religia islamică și față de arabii din SUA. Aproape jumătate din totalul persoanelor chestionate și‑au exprimat opinia în legătură cu bombardarea unui oraș fictiv. Agrabah este numele orașului din filmul muzical de animație Aladdin, produs în 1992 de studioul american Walt Disney Pictures, după basmul oriental „Aladin și lampa fermecată” din antologia de povești „O mie și una de nopți”.

Și alte cercetări foarte recente au relevat că o bună parte dintre cei care răspund la întrebările din anchetele sociologice și sondajele de opinie nu au cunoștințele necesare care să le permită să se pronunțe. Iată un exemplu: într‑o cercetare experimentală cu scopul de a testa influența prejudecăților asupra răspunsului la întrebările din chestionar, pe care subiecții nu le înțeleg, John Dick a obținut de la un eșantion de 3624 de bărbați și femei cu vârsta de 18 ani și peste (marja de eroare de +/‑3%) următoarele răspunsuri la întrebarea: „Ar trebui ca în școlile din America să se predea cifrele arabe ca parte a curri­culumului?”. (Tabelul 2)

Tabelul 2.  Distribuția răspunsurilor la întrebarea „Ar trebui ca în școlile din America să se predea cifrele arabe ca parte a curriculumului?” (după Evon, 2019)

Da1043 (29%)
Nu2020 (56%)
Fără opinie   561  (15%)
Total3624 (100%)

Răspunsurile au fost colectate în perioada 7.05.2019‑11.05.2019 și rezultatele au fost făcute publice la 15 mai 2019. John Dick a declarat că rezultatele cercetării lui se datorează bigotismului, necunoașterii originii sistemului numeric cu care operăm în viața de zi cu zi și repulsiei unei părți a americanilor față de tot ce este asociat cu lumea arabă. Datele cercetării lui John Dick, desfășurată în cadrul companiei Civic Science din Pittsburgh, au fost difuzate intens pe rețelele sociale și au stârnit numeroase reacții critice. John Dick a reacționat, arătând că rezultatul cercetării sale este susținut și de alte anchete sociologice: de pildă, într‑o cercetare din 2015 s‑a pus întrebarea: „Ar trebui ca în școlile din America să se predea teoria creației a preotului catolic George Lemaitre ca parte a curriculumului științific?”. (Tabelul 3)

Tabelul 3. Distribuția răspunsurilor la întrebarea: „Ar trebui ca în școlile din America să se predea teoria creației a preotului catolic George Lemaitre ca parte a curriculumului științific?” (după Evon, 2019)

Da  822 (20%)
Nu2213 (53%)
Fără opinie1116 (27%)
Total     4151 (100%)

Notă: S‑au înregistrat și 415 nonrăspunsuri, eliminate din tabel

Și de această dată cei mai mulți subiecți din eșantion (3035 de persoane, adică 73% din eșantionul cu marja de eroare de +/‑2%) și‑au exprimat o opinie pro sau contra, fără să știe că teoria creației nu a fost elaborată de preotul și fizicianul belgian George Lemaitre (1894‑1966): acesta a avansat „ipoteza atomului ințial”, a explicat expansiunea Universului, nu creația din nimic a lui. Astăzi, explicația pe care a dat‑o este cunoscută ca „Teoria Big Bang”.

Opinia publică: vocea „inocenţilor ideologic” sau vocea raţională a celor „competenţi”?

De la începutul secolului trecut și până în prezent, relația dintre opinia publică și guvernare este pe agenda cercetătorilor, fie ei psihologi, sociologi, psihosociologi sau teoreticieni ai politicii. Nu s‑a ajuns însă la un consens în ce privește problema de fond: opinia publică influențează puterea politică sau liderii politici influențează opinia publică? S‑a spus atât că populația este inocentă în ce privește ideologia, cât și că masele au capacitatea de a raționa corect. Nu este aici locul să facem un istoric al teoriilor referitoare la relația dintre opinia publică și guvernare. Cei interesați pot citi excelentul studiu „Lapsed memory? The roots of American Public Opinion Research” al profesorului de științe politice Michael J. Korzi, de la Towson University (Maryland, SUA). În ce mă privește, doresc numai să atrag atenția asupra câtorva studii semnificative despre valoarea relativă a sondajelor de opinie publică în raport cu actul politic.

Profesorul de psihologie și sociologie de la University of California William G. Domhoff scria în Who Rules America? (cartea a cunoscut patru ediții, între anii 1967 și 1998) că „Sondajele de opinie publică prezintă doar o idee nerafinată (a rough idea) despre ce cred oamenii în general, pentru că rezultatele sunt foarte sensibile la o mulțime de factori […]. Sondajele pot crea chiar impresia unei opinii publice asupra unor probleme care nici nu există” (Domhoff, 1967/1998, p. 172, apud Manza, Brooks, 2012, p. 91). Pe aceeași linie de gândire se înscrie și sociologul francez Pierre Bourdieu (1930‑2002), care în 1973 a publicat în revista Les Temps Modernes un articol cu titlul șocant, L’Opinion publique n’existe pas. De ce? Pentru că sondajele de opinie publică se bazează pe trei postulate implicite care ar merita să fie verificate înainte de a le accepta ca adevăruri anterior demonstrate prin cercetări concrete: „1) Orice sondaj de opinie presupune că toată lumea poate avea o opinie sau, altfel spus, că exprimarea unei opinii este la îndemâna tuturor. Cu riscul de a atinge un sentiment naiv democratic, voi contesta acest prim postulat; 2) Se presupune că toate opiniile au valoare: cred că se poate demonstra că nu este așa și că faptul de a cumula opinii care nu au deloc aceeași forță reală conduce la o distorsiune foarte profundă; 3) În simplul fapt de a pune aceeași chestiune tuturor, se găsește implicată ipoteza că există un consens asupra problemelor, altfel spus, că există un acord asupra chestiunilor care merită să fie puse. Aceste trei postulate implică, mi se pare, o întreagă serie de distorsiuni care se observă chiar și atunci când toate condițiile rigorii metodologice sunt împlinite în recoltarea și analiza datelor” (Bourdieu, 1973, p. 1292).

Concluzii:
Poate că aceia care clamează că trebuie ascultată voința poporului exprimată cu ajutorul sondajelor de opinie publică ar trebui să nu uite că preferințele maselor nu constituie o forță independentă, capabilă să producă o schimbare socială, pentru că, așa cum susțin Larry J. Griffin, Joel Devine, Michael Wallace, „Opinia publică este adesea produsă și apoi manipulată de conducătorii statului, care doresc să dea o explicație rațională problemelor politice” (Griffin et al., 1985, p. 385). De asemenea, ar fi bine să aibă în vedere că opinia publică nu rezultă din numărarea răspunsurilor „DA” și „NU” la întrebările chiar corect formulate în sondaje, iar votul de la referendumuri nu exprimă neapărat voința poporului suveran. Opinia publică este un proces multifațetat, creat prin interacțiunea unui număr mare de factori de natură psihologică, sociologică, politică, istorică și culturală. Ea nu este omogenă, pentru că nu există un singur public, ci mai multe publicuri, diferite ca orientare ideologică; este și vocea inocenților, și vocea competenților în funcție de problema care o generează.
Fiecare individ știe foarte bine cât de mulțumit este cu viața lui, este competent, dar mă îndoiesc de faptul că poate aprecia rațional, asemenea unui expert, în ce direcție merg lucrurile în România sau dacă, de exemplu, ar trebui ca România să‑și mute Ambasada de la Tel Aviv la Ierusalim. De asemenea, din experiența proprie, știe dacă a fost învinovățit de un procuror sau nedreptățit de un judecător, dar nu cunoaște în profunzime sistemul legislativ, cum funcționează în ansamblu și cât de independentă este justiția în România de azi.

Bibliografie:
Adorno, Theodore W. et al. (1950). The Authoritarian Personality. New York,  Harper.
Bourdieu, Pierre (1973). „L’Opinion publique n’existe pas”, Les Temps Modernes, 318, p. 1292.
Domhoff, William G. [1967] (1998). Who Rules America? (ediția a IV‑a). New York, McGraw‑Hill.
Evon, Dan (2019). „Did 56% of survey respondents say ‘Arabic Numerals’ shouldn’t be taught in school?”, Snopes, 15 mai    2019.
Fiske, Susan T., Taylor, Shelley E. (1984). Social cognition. New York, McGraw‑Hill.
Griffin, Larry J., Devine, Joel, Wallace, Michael (1985). „One more time: militarizing the U.S. budget: reply to Jencks”, American Journal of Sociology, 91, pp. 384–391.
Healy, Andrew J., Malhotra, Neil, Mo, Cecilia H. (2010). „Irrelevant events affect voters’ evaluations of government performance”, PubMed, 29, pp. 12804‑12809.
Korzi, Michael J. (2000). „Lapsed memory? The roots of American Public Opinion Research”, Polity, 33, 1, pp. 49‑75.
Rotariu, Traian, Iluț, Petru (2006). Ancheta sociologică și sondajul de opinie. Iași, Editura Polirom.
Manza, Jeff, Brooks, Clem (2012). „How sociology lost public opinion: a genealogy of a missing concept in the study of the political”, Sociological Theory, 30, 2, pp. 89–113.
Skinner, Buhus F. (1953). Science and human nature. NewYork, Macmillan.

Septimiu CHELCEA

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*