Punctul Critic » Fondul şi forma » Raffaella Gherardi: Roberto Ruffilli – reforme instituționale pentru o democrație a „cetățeanului ca arbitru”

Raffaella Gherardi: Roberto Ruffilli – reforme instituționale pentru o democrație a „cetățeanului ca arbitru”

În urmă cu 30 de ani, la 16 aprilie 1988, era asasinat de Brigăzile Roșii, în locuința sa din Forlì, Roberto Ruffilli[1], profesor la Facultatea de Științe Politice a Universității din Bologna și senator, în acea vreme, al Partidului Democrat Creștin (DC), membru al „Comisiei Parlamentare Bozzi”, însărcinată cu punerea la punct a unui proiect pentru introducerea unor reforme instituționale, devenite absolut necesare în contextul crizei politice din acei ani. Comunicatul găsit la indicațiile grupului terorist, în care era revendicată responsabilitatea asasinării sale, se deschidea cu afirmații care și astăzi impresionează prin luciditate nemiloasă: se afirma că Roberto Ruffilli a fost „executat” ca „făcând parte din cele mai bune cadre politice ale DC, omul-cheie al înnoirii” și al unui proiect care aspira să deschidă o nouă fază constituantă și o reformulare a regulilor jocului politic, în contextul unui proces de raționalizare a puterilor Statului. În plus, acuza cea mai gravă adusă de asasinii săi era aceea potrivit căreia Ruffilli știuse „să adune concret”, în jurul acestui proiect, „întregul arc al forțelor politice”, inclusiv „forțele de opoziție instituționale”. Iată schițat profilul omului pe care Brigăzile Roșii l‑au indicat ca inamicul ce trebuie lovit de moarte: Ruffilli ca exponent al reformelor și al înnoirii, capabil de a suna adunarea forțelor politice de orientări diverse, fără idei preconcepute și prejudecăți, pe tema unei confruntări deschise, într‑o perspectivă reformatoare, sub semnul noilor sarcini ce ar reveni Statului și instituțiilor acestuia. De fapt, se dorea să fie ucisă figura sa de om al reformelor și al reînnoirii, împreună cu posibilitatea ca diverse forțe politice să poată construi un dialog real în perspectiva reformelor.

Istoric al instituțiilor, cercetător al transformărilor Statului și al problemelor care caracterizează în special istoria italiană contemporană (pe drumul care duce de la Italia liberală la Italia republicană, până la problemele urgente ale prezentului), în figura lui Ruffilli se combină aprofundarea analizei istorice cu angajarea sa în susținerea unei politici care trebuie să se arate capabilă să înfrunte problemele prezentului, în primul rând vâscozitatea sistemului politic italian, incapabil de a construi o democrație deplină. O politică menită să lase în urmă vechile rente asigurate de poziția ocupată și veto‑urile încrucișate paralizante din partea partidelor și forțelor politice.

Când Ruffilli a fost asasinat tocmai dăduse la tipar ultimul său volum, fruct al angajării sale politico‑instituționale, cu titlul Il cittadino come arbitro, volum îngrijit împreună cu Piero Alberto Capotosti și care a apărut postum în ediția Arel‑Il Mulino. Volumul a fost prezentat la Roma în 1 iunie 1988 de coautor și de cunoscuți exponenenți ai lumii politice și culturale, care i‑au subliniat importanța din diferite puncte de vedere, ce priveau cele mai importante chestiuni instituționale prezente în centrul dezbaterii politice în acei ani (în 1983 se instituise La Commissione Bozzi pentru reforme instituționale)[2]. Deja în 1987, tot în colecția Arel‑Il Mulino, Ruffilli publicase, tot pe tema reformelor instituționale, un alt important volum, cu titlul Materiali per la riforma elettorale.

În mod paradoxal, activitatea știintifică a lui Ruffilli și rolul său în favoarea unei politici de reforme de realizat în Italia erau subliniate de teroriști drept motive-cheie ale asasinării sale, ceea ce a izbit profund mai ales pe cei care cunoșteau studiile sale importante pe teme ca autonomia locală, rolul partidelor, regulile Statului de drept şi ale democrației de la Italia liberală la Italia republicană. Rațiunile științei erau foarte profunde la Ruffilli. Știința sa nu era știința de spoială din saloanele de azi ale televiziunilor publice și private, a comentatorilor atotștiutori improvizați care sunt chemați să dea rețete și opinii despre orice, purtători ai unei anume științe globale inspirate…

Din bogatul său curriculum de cercetare amintesc numai trei opere[3], care (în anii dinaintea implicării sale științifico‑politice orientate spre analiza instituțiilor contemporane) sunt semnificative pentru spectrul larg al studiilor lui Ruffilli și al interesului său pentru instituții:

  1. R. Ruffilli, La questione regionale in Italia (1862‑1942), Milano, Giuffré, 1971
  2. R. Ruffilli (a cura di), Cultura politica e partiti nell’età della Costituente, Bologna, Il Mulino, 1979
  3. R. Ruffilli (a cura di), Crisi dello Stato e storiografia contemporanea, Bologna, Il Mulino, 1980

Din simpla enumerare a titlurilor de mai sus rezultă clar aria amplă de cercetare asupra instituțiilor atinsă în operele citate, de la Italia liberală la Italia republicană, până la problemele transformării Statului contemporan.

Pe bună dreptate, cu 10 ani în urmă, Maria Serena Piretti, profesor de istorie contemporană în Ateneul bolognez și elevă a lui Ruffilli, a ales ca titlu al cărții dedicate cercetătorului și omului politic: Roberto Ruffilli: una vita per le riforme, Bologna, Il Mulino, 2008. Volumul reprezintă un punct de referință important pentru cine vrea să înțeleagă motivațiile care l‑au determinat pe Ruffilli să treacă din aulele Palatului Hercolani (sediul Facultății de Științe Politice din Bologna) în cele ale Palatului Madama (sediul Senatului Republicii Italiene), motivele implicării sale în politică și activitatea parlamentară neobosită, munca desfășurată în Comisia bicamerală pentru reforme instituționale (Commissione Bozzi) și direcțiile urmărite. Piretti pune oportun în evidență cum, și în angajarea politică, iese la iveală formația sa de istoric și cum aceasta s‑a pliat total pasiunii politice care îl însuflețea. El refuză rețetele facile în circulație pentru a se măsura, în schimb, cu cercetarea cauzelor actualei crize politico‑instituționale și ale rădăcinilor ei, care să ducă la o mai bună înțelegere a prezentului[4]. Și merită efortul să repornim acum de la viața pentru reforme a lui Roberto Ruffilli, de la angajarea sa științifică și politică, pentru a încerca să înțelegem nu numai direcțiile fundamentale indicate de el pentru reforme instituționale, dar, mai general, pentru a ne interoga dacă și în ce măsură acestea au fost concret aplicate sau dacă mai pot astăzi să furnizeze elemente de reflecție.

Relansând cu un semn de întrebare tema Cetățeanul ca arbitru, Departamentul de Științe Politice și Sociale al Universității din Bologna a organizat, deja în 2013, la 25 de ani de la asasinarea sa, o masă rotundă în memoria lui Ruffilli, la care cercetătorii au discutat problemele mai sus indicate[5]. Citatul pus în fruntea invitației la masa rotundă era extras din volumul Il cittadino come arbitro și era menit să evoce o linie de continuitate între trecut și prezent și să declanșeze discuția despre astăzi. Discuție este cu atât mai necesară dacă luăm în seamă rezultatele alegerilor politice din 2013 și situația creată în urma dificultății de a imagina o coaliție de guvern (și, în plus, în prezența marelui succes electoral al unei noi forțe politice, Movimento 5 Stelle, foarte critică față de mecanismele tradiționale ale reprezentării politice și care făcuse din democrația directă stindardul său). „Suntem în prezența – scria cu 25 de ani în urmă Ruffilli – unui refuz al vechilor și noilor reguli convenite pentru formarea și funcționarea coaliției de guvern, cu așezarea pe poziții opuse a democrației directe și referendare cu democrația reprezentativă și parlamentară.”

Sfidarea implicată în afirmația de mai sus se vădește mai puternică și accentuată dacă luăm în seamă data (15 aprilie) la care s‑a ținut dezbaterea în memoria lui Ruffilli, cu puține zile înainte (12 aprilie) fuseseră făcute publice Relazioni finali (rom. – Raporturile finale)[6] ale celor două grupuri de lucru (formate din experți și parlamentari, numiți imediat în media „înțelepții”) instituite la 30 martie de președintele Republicii de atunci, Giorgio Napolitano, însărcinate să alcătuiască două rapoarte distincte asupra domeniilor de intervenție cele mai urgente pentru politica italiană, un raport asupra temelor politico‑instituționale, și altul asupra temelor economico‑sociale și europene. Printr‑o coincidență, între datele a două evenimente (masa rotundă în memoria lui Ruffilli și publicarea Raporturilor), firul roșu al dezbaterii între participanții la masa rotundă din 15 aprilie a fost orientat spre confruntarea dintre ieri (plecând de la moștenirea lui Ruffilli și de la recomandările Comisiei Bozzi) și azi (grupul de lucru al „înțelepților”) în materie de reforme instituționale în Italia, refăcând un itinerar complex și dificil destinat periodic să revină cu particulară intensitate mai ales în momentele de cea mai acută criză politică și socială și deseori destinat să sufere naufragii din punctul de vedere al reformelor efective. De altfel, Relazione finale del gruppo di lavoro sulle riforme istituzionali (rom. – Raport final al grupului de lucru asupra reformelor instituționale) reprezenta un document interesant atât pentru o confruntare între propuneri de reforma instituțională de ieri și de astăzi[7], cât și pentru unele afirmații generale ce par să reamintească teme dragi lui Ruffilli. De exemplu, nevoia de a construi forme adecvate de participare a cetățenilor la viața politică și de garanție și eficiență a sistemului politic și a valorilor eticii publice[8]. Dincolo de probleme și urgențe ale reformismului italian (sau… ale lipsei reformismului) puse în lumină de participanții la masa rotundă bologneză, a fost unanim recunoscută actualitatea lecției ruffilliene pe tema instituțiilor și nevoia de a medita la utilitatea şi actualitatea ei în sfera politicii, a analizei științifice și la nivelul opiniei publice.

Cu aceeași ocazie, 25 de ani de la asasinarea sa, la inițiativa „ Agenției de cercetări și legislație” (AREL) s‑a republicat, sub titlul Repubblica degli arbitri. Omaggio a Roberto Ruffilli, Roma, 2013, o selecție din volumele dedicate de el reformelor constituționale (Materiali per la riforma elettorale și Il cittadino come arbitro). Volumul e îmbogățit de o introducere a lui Filippo Andreatta, de un eseu al Mariei Serena Piretti, Il disegno politico di Roberto Ruffilli și de o notă densă a lui Francesco Raschi (Excursus storico‑politico negli anni Ottanta: dalla fine della solidarietà nazionale al Caf), destinată să ofere coordonatele specifice ale evenimentelor istorice și politice din anii ’80 care ajută la contextualizare parcursului lui Ruffilli. Volumul în discuție reprezintă un instrument valabil pentru a regândi modul de predare în lumina problemelor politico‑instituționale vechi și noi[9]. Actualitatea considerațiilor expuse de Ruffilli și multe dintre direcțiile de reformă indicate de el cu privire la instituții, neluate în seamă de o clasă politică incapabilă să le fructifice, e evidentă chiar și la o simplă lectură a scrierilor sale republicate în La Repubblica degli arbitri. Deja fragmentele selecționate din Il cittadino come arbitro reprezintă un adevărat manifest al principiilor inspiratoare ale reformismului instituțional al lui Ruffilli și, totodată, al preocupărilor sale privind posibilele derive ale societății și ale democrației contemporane. Încă din Introducere se pune în evidență complexitatea procesului de reformă ce trebuie continuat, proces care nu se poate rezolva prin simple mecanisme ale unei „inginerii instituționale cu scop în sine”, bazată uneori pe „simplificări unilaterale și contraproductiv”. Nu se poate ascunde „dificultatea pentru toți de a armoniza interese particulare cu interesul general”. În partea finală, Introducerea aduce cu forță în discuție responsabilitatea pe care trebuie să și‑o asume atât partidele aflate la guvernare, cât și partidele din opoziție, dacă doresc să‑și recupereze legitimitatea în fața cetățenilor, demonstrând capacitatea lor de a face reforme. Miza în joc e foarte mare și e pusă în evidență de Ruffilli atunci când subliniază „necesitatea de a lucra repede și de a întări procesul reformator, pentru a face față fenomenelor în creștere de îndepărtare și dezinteres din partea cetățenilor față de politică, oprind uzarea cuceririlor democrației republicane, în mod special privind participarea populară la exercițiul puterii”. Partidele de la guvernare și opoziția trebuie să „răspundă așteptărilor cetățenilor pentru reforme care să elimine ocuparea abuzivă a Statului și a societății și care să întărească o guvernabilitate la toate nivelurile, fără a pune în discuție nivelul cel mai înalt: acela al principiilor fondatoare ale Constituției.” În această perspectivă apare ca „decisiv o implicare tot mai mare a opiniei publice, într‑un mod care să depășească rezistențe nemotivate și drepturi de veto nejustificate, preîntâmpinând scepticismul și delegarea plebiscitară”.

Rândurile concluzive din Introducerea la Il cittadino come arbitro, citite astăzi, sună într‑adevăr ca naufragiul, în anii respectivi, a unei speranțe într‑un proiect pe care Ruffilli îl avea și îl susținea în numele partidului său, chemându‑i pe toți (partide, instituții, cetățeni) să contribuie, invitând înainte de toate la a găsi puncte de acord între forțele de la guvernare și din opoziție asupra priorităților și modalităților procesului reformator, căutând consensul cetățenilor și clarificând responsabilitățile precise ale celor care obstaculează reformele. Speranța sa era, efectiv, depășirea „perspectivei unei reforme subordonate politicii raportului de forță și a bătăliilor celor înregimentați” și renunțarea la ideea unor „reforme partizane” menite a avantaja unele partide sau instituții în detrimentul altora. Dimpotrivă, toate partidele și instituțiile ar fi trebuit „să acționeze în serviciul cetățenilor”, în respectul Constituției și al Republicii, „casa comună” a societății italiene, și în apărarea, salvgardarea și dezvoltarea democrației. „Reforma – ține să scoată în evidență Ruffilli – trebuie reprezentată ca un proces care trebuie să atingă toți cei trei termeni ai raportului întemeietor al democrației noastre: partide, instituții, cetățeni, și care trebuie să dea posibilitatea fiecăruia dintre aceștia să desfășoare propriile sarcini, în prezența controlului reciproc adecvat. Obiectivul este ca pentru fiecare să conteze relația consens‑putere‑responsabilitate, introducând în viața politică și instituțională reguli, norme și acorduri eficiente”[10].

Clarviziunea lui Ruffilli se manifestă atât în identificarea slăbiciunilor Republicii partidelor și transformare acestora din urmă, în anii ’80, în catch‑all‑parties, gestionate de profesioniști ai politicii (a căror preocupare esențială consta în căutarea consensului bazat pe satisfacerea câtor mai multe interese particulare și pe folosirea posibilităților oferite de mass media), cât și în a înainta propuneri care sunt și astăzi la ordinea zilei (de exemplu, depășirea bicameralismului perfect, reducerea numărului de parlamentari, întărirea executivului). În problema crucială a reformei electorale, a cărei urgență e și astăzi evidentă, Ruffilli consideră sistemul electoral ca parte fundamentală a unui întreg din care nu poate fi desprins, la fel cum nu poate fi desprins de istoria politică a țării. De altfel, evenimentele din anii recenți și foarte recenți (inclusiv rezultatele alegerilor din martie 2018 și blocajul creat în urma ultimei, nefericite reforme electorale) par să confirme din nou propunerile sale și să reconfirme punctele critice puse de el în evidență.

Dar ruptura din ce în ce mai acută dintre cetățean și Stat, dintre cetățean și instituții, trebuie lecuită făcând apel la un proiect de reformă în care cetățeanul să fie axa procupărilor în domeniu, să‑și câștige funcția sa esențială de arbitru al politicii. Ar trebui să ne întrebăm la care cetățean se gândește Ruffilli. Din scrierile și intervențiile sale reiese clar că cetățeanul său nu e un arbitru rece și neutru între jucătorii mai apropiați lui sau mai îndepărtați. E, în schimb, un cetățean pentru care participarea trebuie să devină dimensiunea de bază (de unde, de exemplu, interesul său pentru instituțiile locale). O astfel de participare, susține Ruffilli, nu există odată pentru totdeauna (cum subliniază în unele scrieri, referindu‑se la lipsa mișcărilor participative în primii ani ’70), ci trebuie construită și îngrijită, cere o mare implicare (și, după părerea sa, capacitate de a trece dincolo de o concepție individualistă despre sine și interesele de grup).

Moștenirea lui Ruffilli, elementele de bază ale reformismului său (pe care el îl dorea „gradual și organic în același timp” și cu „implicarea tuturor forțelor politice disponibile în căutarea acordurilor în Parlament”), împreună cu conștiința lucidă a obstacolelor pe care reformismul le înfruntă, ies în evidență cu deosebită intensitate în una dintre ultimele sale scrieri cu titlul: 1988: nuove spinte e vecchi ostacoli al processo di riforma istituzionale. Printre principalele obstacole în discuție sunt perspectivele diferite ale susținătorilor „marilor simplificări”, pe de o parte, și a „micilor ajustări”, pe de alta, poziții opuse, dar care ajung deseori să coincidă în rezultate, în obiectivul comun și final de a întări rolul actual al partidelor proprii, diminuând, pe cât posibil, rolul celorlalte[11]. Limitele și dificultățile care însoțesc în Italia nevoia de a construi o „democrație matură”, insatisfacția a tot mai ample sectoare față de ineficiența și incorectitudinea puterilor publice și contestarea rolului partidelor și a delegării încredințate lor sunt examinate atent de Ruffilli, în contextul mai general al crizei și transformării reprezentării în democrațiile occidentale. Există riscuri‑capcană și în noile forme de „democrație imediată”, mai curând aparente decât reale, care nu promovează participarea cetățeanului ca actor, nu simplu spectator al politicii. Acestea sunt descrise cu eficacitate și sună și astăzi ca o atenționare pentru prezent:

„Se simte și la noi presiunea pentru redimensionarea unei «democrații mediate» de partide, în favoarea unei «democrații imediate», care să amplifice posibilitatea de decizie efectivă din partea cetățenilor. Chiar dacă nu lipsește nici înclinarea spre forme de «democrație plebiscitară», cu acceptarea de forme de delegare în favoarea unor personalități și instituții mai mult sau mai puțin charismatice. Se cere acestora, pe de o parte, eliminarea disfuncționalităților, iar pe de alta, menținerea avantajelor sectoriale și corporative. Se formează astfel un fel de cerc vicios, în care opinia publică și cetățenii contestă limitele delegării încredințate partidelor și utilizarea necontrolată a delegării, dar țintește în același timp spre atribuirea unor delegări și mai ample unor subiecți politico‑instituționali, și mai puțin controlabili. Toate acestea sunt hrănite și de forme mai mult sau mai puțin conștiente de refuz al „complexității” democrației pluraliste, datorate absenței responsabilizării cetățenilor în alegerea de guvernanți controlați efectiv de ei în ce privește rezultatele. De aici acordul pentru perspectiva unei mari simplificări a democrației reprezentării și a partidelor care să pună capăt ocupării și prezenței capilare a acestora în viața Statului și a societății. Dar o asemenea perspectivă deschide drumul alternării „mișcărilor de masă” cu „delegarea plebiscitară”. Și efectul va fi redimensionarea posibilităților de participare concretă, la bază și la vârf, oferite de pluralismul dezvoltat în democrația noastră, deși cu multe dezechilibre, și, de asemenea, reducerea posibilității unui control reciproc între puteri, ca garanție a unei limitări a puterilor în beneficiul autorealizării individuale și colective.”

În partea finală a intervenției din care sunt extrase considerațiile de mai sus, Ruffilli subliniază că forțele politice trebuie acum „să treacă de la vorbe la fapte” și „să grăbească încheierea în Parlament a lucrărilor privind procesul reformator”, asumându‑și responsabilitatea „în fața unei țări, pe bună dreptate, tot mai critică”[12]. E nevoie să fie exorcizată strategia veto‑urilor încrucișate, pentru a face să prevaleze logica unei confruntări leale între forțele politice, în fața opiniei publice. Provocarea la un compromis posibil și rațional e lansată deschis și clar de Ruffilli:

„E nevoie de o implicare hotărâtă în provocarea de a constrânge forțele politice să explice clar importanța efectivă a deschiderii către o căutare comună” a compromisurilor raționale „asupra priorităților și scadențelor care să permită gradualitate și organicitate procesului reformator, cu garanția blocării oricărei manevre instrumentale și abuzive.”

Ruffilli nu urmărește politica medierii cu orice preț. Compromisul invocat de el are legătură cu conștiința deplină potrivit căreia pentru a realiza reforme e necesar aportul tuturor și o confruntare strânsă între susținătorii diferitelor proiecte, în căutarea unui punct de sosire comun după ce au fost discutate în profunzime contrastele existente.

Foarte recent, în cursul mesei rotunde în memoria lui Roberto Ruffilli, organizată de Departamentul de Științe Politice și Sociale al Universității din Bologna, la 30 de ani de la asasinarea sa, și dedicată temei Democrația la guvernare și Constituție[13], cercetători din diferite sectoare științifice au reafirmat, chiar în anul care marchează a 70‑a aniversare a Constituției Italiene (1948), în cât de mare măsură farurile ghid ale democrației și Constituției sunt importante pentru reflecția teoretică și politică a lui Ruffilli și pentru propunerile pe care el le înaintează. Tema democrației la guvernare va reveni cu intensitate în urma alegerilor politice de la începutul lui martie 2018 și a situației de absolut imobilism în care, la mai mult de o lună de la alegeri, Italia pare adâncită din cauza rezultatelor electorale care n‑au conturat majorități definite, iar cele mai importante trei forțe politice (Mișcarea 5 Stele /Movimento 5 Stelle/, Coaliția de Centru‑Dreapta /Coalizione di Centro‑Destra/ și Partidul Democrat/ Partito democratico/) sunt puternic opuse între ele, după o campanie electorală compusă fără excepție din lovituri și delegitimare reciprocă agresivă.

Lecția de respect reciproc și toleranță între diverși actori politici, din care se inspira direcția politico‑științifico‑morală a lui Roberto Ruffilli apare în mare parte compromisă de istoria unei țări, a sa, ca    re în deceniile care ne separă de moartea sa n‑a știut s‑o transforme în tezaur, așa cum n‑a știut să pună în act un proiect politic de reforme instituționale împărtășite, menite să înfrunte criza partidelor și a rolului lor de canale ale participării cetățenilor.

Ca încheiere, un iluminat articol a lui Lorenzo Ornaghi și Luigi Gianniti, cu sugestivul și emblematicul titlu Ruffilli e le riforme, „un deserto dei tartari”(rom. Ruffilli și reformele, „un deșert al tătarilor”)[14], pune accentul pe preocuparea constantă a lui Ruffilli în ce privește capacitatea democrației italiene de a supraviețui în fața crizei sistemului partidelor și a proceselor de „entropie” din sistem, a periculoaselor „excluderi oligarhice” și a „personalizării puterii” cu posibile soluții plebiscitare incontrolabile. Toate aceste teme ne duc în centrul prezentului de azi, în fața căruia multe dintre provocările lansate de Ruffilli apar ca nerezolvate și continuă să reprezinte un puternic stimul pentru o discuție generalizată privind politica actuală.

De aici, utilitatea unei reflecții profunde privind complexitatea unei democrații pluraliste, relansând în acest al doilea deceniu al secolului XXI îndemnul lui Ruffilli de „a face din cetățeni alfa și omega unei democrații tot mai transparentă și eficientă[15]”. Fără nici o îndoială, el n‑ar fi confundat niciodată cetățeanul său responsabil, capabil de a exercita o participare efectivă, cu cineva care, în fața tastaturii computerului, a unei tablete sau a celularului, știe să exprime mesaje de „îmi place” sau „nu‑mi place” despre orice. Nici n‑ar fi putut să ia comunicarea via tweet a politicienilor de azi drept stabilirea unui circuit eficace de interacțiune posibilă între guvernanți şi guvernați.

Raffaella Gherardi
Professore ordinario di „Storia delle dottrine politiche”
Dipartimento di Scienze Politiche e Sociali Università di Bologna

Traducere din limba italiană:
Lucia Uricaru

Note:
[1] Roberto Ruffilli s‑a născut în 1937 la Forlì într‑o familie modestă de muncitori. Urmează Universitatea Cattolica din Milano în urma câștigării unei burse de studiu. Susține teza de diploma cu Gianfranco Miglio și continuă studiile, tot la Milano, la Instituto per la Scienza dell’Amministrazione Pubblica. Ulterior predă Știința Administrației Publice la Universitatea din Sassari. În 1971 e chemat la Universitatea din Bologna, unde predă Istoria mișcărilor și partidelor politice și, ulterior, Istoria contemporană. În 1987 trece la Catedra de Istoria instituțiilor politice. Privitor la importanța referirilor făcute de Rufflilli, sub aspect politic, la opera și la reflecțiile unui mare om de stat al Democrației Creștine, Aldo Moro (asasinat și el de Brigăzile Roșii în 1978), cfr. P. Castagnetti, Aldo Moro e Roberto Ruffilli, cattolici e politici liberi, în „AREL. La rivista”, I/2018, pp. 91‑96.
[2] La prezentare au intervenit intelectuali și oameni politici de prim rang ca: Beniamino Andreatta, Pietro Scoppola, Leopoldo Elia, Gino Giugni, Nicolò Lipari, Giovanni Ferrara, Gianfranco Pasquino, Salvo Andò (cfr. 25° anniversario della morte di Roberto Ruffilli, assassinato dalle Brigate Rosse il 16 aprile 1988, in „AREL. la rivista”, n.3, 2012, p.182).
[3] Cele mai importante scrieri ale lui Ruffilli, au fost publicate, după moartea sa, în trei volume, editate de Il Mulino, Bologna, 1989‑1991, sub titlul: Istituzioni, Società, Stato. Subtitlurile volumelor individuale dau măsura arcului amplu de interese ale lui Ruffilli: vol. I, Il ruolo delle istituzioni amministrative nella formazione dello Stato in Italia. vol. II, Nascita e crisi dello Stato moderno:ideologie e istituzioni. vol. III, La trasformazioni della democrazia dalla Costituente alla progettazione delle riforme istituzionali.
[4] Un constituționalist important ca Leopoldo Elia a subliniat într‑un interviu, transmis de RAI, TG1, imediat după asasinarea lui Ruffilli, că studiile istorice nu reprezentau pentru Ruffilli doar o specializare academică, dat fiind că sunt foarte importante „pentru a‑i înțelege mentalitatea și modul de a se apropia de politica de Stat”.
[5] Alma Mater Studiorum Università di Bologna. Dipartimento di Scienze Politiche e Sociali, Il cittadino come arbitro? In memoria di Roberto Ruffilli. A venticinque anni dal suo assassinio. Masa rotundă a avut loc la 15 apilie 2013, au intervenit: Augusto Barbera, Piero Alberto Capotosti, Carlo Fusaro, Raffaella Gherardi, Angelo Panebianco, Gianfranco Pasquino, Paolo Pombeni. Trebuie precizat că Augusto Barbera și Gianfranco Pasquino, colegi de universitate cu Ruffilli la Bologna, au făcut parte din Comisia Bozzi și au avut, astfel, ocazia să se refere ca protagoniști direcți la contribuția lui Ruffilli la această Comisie. Intervenția conclusivă a mesei rotunde a fost încredințată lui Piero Alberto Capotosti, coautor al volumului Il cittadino come arbitro.
[6] La punctual 1 al Preambulului Raportului final al grupului de lucru asupra reformelor instituționale se poate citi: „Președintele Republicii a instituit la 30 martie 2013 două Grupuri de lucru cu sarcina de a propune, prin două Rapoarte distincte, măsuri directe pentru a înfrunta criza economică, dar și criza sistemului instituțional. Celor două Grupuri de lucru le‑a fost încredințată sarcina de a măsura nivelurile de convergență și punctele de divergență între componenții Grupului de lucru cu scopul de a favoriza un amplu consens între forțele politice prezente în Parlament.”
[7] În intervenția sa Augusto Barbera a pus în evidență cum anumite indicații date de Comisia Bozzi fuseseră însușite de actualul Grup de lucru asupra reformelor instituționale. Acesta din urmă, în Raportul final, repartizează în șase capitole propunerile sale: 1. Drepturi ale cetățenilor și participarea democratic; 2. Reforme constituționale. Despre metodă; 3. Parlament și Guvern; 4. Raportul Stat‑Regiuni; 5. Administrarea Justiției 6. Reguli pentru activitatea politică și finanțarea ei.
[8] La punctul 3 al Prefaței Raportului final al grupului de lucru asupra reformelor instituționale se afirmă: „Italia are nevoie de reforme în stare să revigoreze participarea democratică, să asigure eficiența și stabilitatea sistemului politic și să întărească etica publică: principii și valori care constituie țesutul conjunctiv al oricărei democrații moderne și condiția succesului în competiția globală. Propunerile din raport pot contribui la a îmbunătăți funcționarea democrației noastre prin activarea proceselor de creștere economic și dezvoltare socială.” Primul capitol din Raport, având titlul Drepturi ale cetățenilor și participare democratic, subliniază de la început: „Întărirea drepturilor cetățenilor și participarea democratică constituie pilonul fundamental în reînnoirea democrației și a vieții publice.”
[9] Trebuie amintit că în iunie 2013 a fost formată o nouă Comisie pentru reforme constituționale, formată din experți desemnați de prim-ministrul de atunci, Enrico Letta.
[10] Această afirmație e extrasă din primul paragraf al primei pagini din Introducerea la Il cittadino come arbitro.
[11] „Astfel, pe de o parte, – explică Ruffilli – sunt cei care susțin nevoia de „mari simplificări”, pentru a depăși falimentul și criza endemică a unei Republici și a unei Constituții răvășite de partitocrație și incapabile de acum să se adapteze la dezvoltarea societății italiene. Pe de altă parte, se susține oportunitatea de a efectua numai „mici ajustări” în procesul de actualizare a Constituției și o raționalizare limitată a echilibrelor politico‑instituționale. În fiecare dintre aceste poziții se fac simțite calcule în favoarea unui singur partid, în vederea întăririi rolului său actual și a destructurării celorlalte partide.”
[12] Cu aceste cuvinte încheie Ruffilli lucrarea. Puțin înainte, subliniase oportunitatea „reformelor preliminare”, adică acelea care creau instrumentul accelerării procesului reformei. E vorba, înainte de toate, de reforma Parlamentului. Aceasta presupunea modificarea regulamentelor și revizuirea bicameralismului, consolidarea unui raport dialectic între funcțiile majorității și cele ale opoziției. Mai erau în discuție raportul între funcțiile de direcție și control ale Legislativului și cele de direcție și coordonare ale Executivului, creând condițiile pentru ulterioarele mari legi ale reformei. Pe aceste baze se poate începe reforma Guvernului, reforma autonomiilor locale, devenită urgentă și din cauza instabilității guvernelor și a ineficienței și incorectitudinilor în gestionare, tot mai puțin tolerate de cetățeni.”
[13] Alma Mater Studiorum di Bologna. Dipartimento di Scienze Politiche e Sociali, Democrazia governante e Costituzione. In ricordo di Roberto Ruffilli a trent’anni dal suo assassinio, 13 aprile 2018. La masa rotundă, coordonată de Raffaella Gherardi, au participat: Enzo Balboni, Ugo de Siervo, Angelo Panebianco, Pierangelo Schiera.
[14] Cfr. L.Ornaghi și L. Gianniti, Ruffilli e le riforme, „un deserto dei tartari”, in „Vita e Pensiero”, n.1, gennaio‑febbraio 2018, pp. 60‑71. Prima parte a lucrării, al cărei autor e Ornaghi, are subtitlul Il realism cristiano necessario alla democrazia (pp.65‑71); partea a doua, avându‑l ca autor pe Gianniti, are titlul Una riforma,un sogno(ancora) possibile (pp.65‑71).
[15] Astfel încheia Roberto Ruffilli ultima sa lucrare, L’alfa e l’omega (1988), și această afirmație e preluată ca motto în deschiderea mai sus citatei contribuții a lui Gianniti.

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*