Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » România Mare – Voinţă naţională şi reprezentare europeană » Punctul critic nr. 4 (26) 2018: România Mare – Voinţă naţională şi reprezentare europeană

Punctul critic nr. 4 (26) 2018: România Mare – Voinţă naţională şi reprezentare europeană

punctul-critic-logo-wp

Punctul critic nr. 4 (26) 2018
România Mare – Voinţă naţională şi reprezentare europeană

Dincolo de succesiunea evenimentelor, se află însă încărcătura emoțională a arcului așteptării înfăptuirii idealului unității naționale depline. Se află noianul de suferințe tăcute și umilințe sublimate în încredințarea că ziua izbăvirii naționale va veni. Se află puterea unui ideal nicicând abandonat. Se află acțiunea tenace și diplomația inteligentă a elitelor politice și culturale ale țării, decenii la rând.

Se află forța de a rezista a poporului, a oamenilor simpli, din orașe și de la sate, din toate provinciile în care limba română, credința creștină și valorile statorniciei noastre istorice au fost și au rămas temeiurile fundamentale ale unei existențe ce s-a perpetuat și s-a înălțat de la o generație la alta, peste timp, în pofida opreliștilor și încercărilor de tot felul, a vrăjmășiilor și mistificărilor, care nu au putut decât să întârzie cel mult dar nu să împiedice triumful ideii tutelare a Unirii românilor între frontierele legitime ale țării lor eterne.

Sumar:

Editorial
Mihai Milca, România în 1918 – de la agonie la extaz  – p. 5
Se împlinesc o sută de ani de la încheierea Primului Război Mondial, conflagrația totală care a zdruncinat din temelii ordinea europeană și a lumii și care s‑a soldat cu o adevărată hecatombă nu doar în rândul forțelor armate beligerante, ci și la nivelul populației civile, lăsând în urmă distrugeri materiale, ruine fără număr și traume greu de depășit; România a plătit și ea din greu un tribut de lacrimi, sânge și suferințe, înregistrând pe tot parcursul implicării sale în Marele Război pagube materiale imense, îndurând umilințe nesfârșite și un jaf economic sistematic din partea ocupanților străini. Anul 1918 a debutat sub cele mai sumbre și terifiante auspicii. După rezistența eroică din vara anului 1917 în fața Puterilor Centrale și a ofensivelor concertate ale acestora la Mărăști, Mărășești, Oituz, în condițiile defecțiunii flancului rusesc datorită turbionului revoluționar care se propagase de la Petrograd în întreaga împărăție moscovită, pe toate fronturile de luptă, inclusiv în Moldova și Basarabia, conducerea politică și militară a țării, care se repliase la Iași, pe un petic de teritoriu național încă liber și suveran, o veritabilă „redută a morții”, a luat hotărârea dramatică de a găsi o soluție de încetare a ostilităților cu dușmanul. Puterile Centrale păreau să fi câștigat partida pe frontul estic prin abandonul rusesc și tentativele disperate ale bolșevicilor, ajunși la putere printr‑o lovitură de stat în octombrie 1917, de a obține o pace separată cu Germania și aliații acesteia. Pacea de la Brest‑Litovsk între Rusia bolșevică și Puterile Centrale nu a fost însă un deznodământ de natură să pună capăt luptelor în această nefericită parte a Europei, deoarece Lenin, Troțki și acoliții lor au considerat tratativele cu germanii și austro‑ungarii doar o stratagemă tactică, cedând teritorii pentru a câștiga timp în vederea consolidării precarei lor dictaturi. Puterile Centrale, la rândul lor, au profitat din plin de poziția militară privilegiată pentru a expanda tot mai departe spre Est, în Ucraina și Țările Baltice, acaparând zone întregi lăsate de izbeliște de către bolșevici pentru a le stoarce de resursele atât de necesare continuării războiului în Vest împotriva Angliei, Franței și aliatului acestora de ultimă oră, Statele Unite ale Americii. În aceste circumstanțe, situația României era cât se poate de disperată, întrucât liniile de aprovizionare cu arme, muniții și alimente, ce străbăteau Rusia de la Arhanghelsk spre frontul din Moldova, erau tăiate, iar foștii noștri aliați, militarii ruși, părăsind în masă tranșeele, în drumul lor spre casă, se dedau la violențe de tot felul, prădăciuni și dezordini sub influența propagandei bolșevice, devenind un pericol iminent, mult mai mare decât inamicul.

România Mare – Voinţă naţională şi reprezentare europeană
Ioan Scurtu, 1918 – Victoria principiului naţionalităţilor în Europa  –  p. 15
În Evul Mediu, statele europene erau constituite pe baza principiului dinastic, monarhii respectivi disputându‑şi teritoriile şi influenţa, fără a ţine seama de caracteristicile fiecărui popor şi de drepturile persoanelor care‑l alcătuiau. Acest principiu a fost contestat de Marea Revoluţie Franceză, care la 26 august 1789 a adoptat Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, document fundamental pentru organizarea statelor pe baze moderne. În Declaraţie se preciza: „Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi”. Ca urmare, erau formulate mai multe „principii”: oricare suveranitate rezidă în principal în naţiune, nici un grup, nici un individ nu poate exercita vreo autoritate care să nu emane în mod explicit de la ea; nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile sale; comunicarea liberă a gândurilor şi opiniilor este unul dintre drepturile cele mai de preţ ale omului etc.

Corneliu‑Mihail Lungu, Contextul intern şi extern al Întregirii României în 1918  – p. 35
În pofida victoriilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, situaţia de pe front şi evoluţia evenimentelor din Rusia în a doua jumătate a anului 1917 au influenţat soarta României, aflată într‑o stare de cumpănă sesizată de diplomaţia acelor vremuri. O primă remarcă în acest sens se desprinde din raportul ataşatului militar al Belgiei la Paris, I. Lambert, care la 23 august/5 septembrie 1917 raporta că Germania făcea eforturi pentru „a provoca o schimbare de domnie în România în folosul unuia dintre fiii împăratului, dacă evenimentele militare îi permit să cucerească întreaga Moldovă”. Mai mult decât atât, ataşatul militar belgian ajunsese la concluzia că Basarabia era considerată „ca teren de practicare a unei politici ostile vecinilor lor”.

Gheorghe Sbârnă, Propaganda românească în străinătate în sprijinul Marii Uniri din 1918 – p. 41
Începutul anului 1918 găsea România într‑o stare critică, izolată și înconjurată din toate părțile de forțele Puterilor Centrale. În aceste condiții acțiunile de propagandă ale emigranților români întreprinse în anii anteriori capătă noi dimensiuni devenind cruciale pentru împlinirea năzuințelor de unitate națională. Efortul intelectual, abilitățile diplomatice și patriotismul de care au dat dovadă acești români a fost remarcabil. Pe de o parte, s‑au străduit să explice situația României și izolarea care o determină să facă eforturi disperate pentru menținerea existenței ființei statale, protestând energic față de condițiile excesive pe care le impuneau țării noastre statele Puterilor Centrale. Pe de altă parte, a urmărit să convingă opinia publică și oamenii politici că, dincolo de situația deosebit de grea în care se afla România, voința poporului român a rămas nestămutat fidelă continuării luptei alături de Puterile Aliate, deoarece numai victoria acestora putea să asigure împlinirea idealului unității naționale.

Valentin Ciorbea, Dobrogea – anul 1918  – p. 58
Evoluţia Dobrogei pe parcursul anului 1918, ultimul al Marelui Război, cum l‑au numit contemporanii, a fost marcată de efectul factorilor interni ce au acţionat în regiune după intrarea României în conflagrație, în vara anului 1916, şi aici prioritate a avut evoluția dramatică a frontului sud‑dobrogean care a dus la ocuparea de către trupele Puterilor Centrale a celei mai mari părţi a regiunii dintre Dunăre şi Marea Neagră, refugierea în masă a Dobrogenilor, cu precădere a românilor, în stânga fluviului, instalarea de către bulgari și germani a unui drastic regim militar de administrare cu scopul de a jefui bogăţiile deţinute de statul român şi de locuitori. Un efect direct l‑au avut şi factorii externi, cu precădere cei din Rusia. Revoluţia din februarie 1917, urmată de lovitura de stat bolşevică din 25 octombrie/7 noiembrie, acelaşi an, au accelerat fenomenul de destructurare a unităţilor militare ruse de pe frontul de est, inclusiv din România. 1918 este anul în care numele Dobrogei a devenit mai cunoscut, după cum se va vedea mai jos, în mediile diplomatice şi intelectuale vest‑europene.
Prezentarea şi mai ales descifrarea faptelor istorice din hronicul anului 1918 al istoriei Dobrogei impune o succintă evaluare a parcursului provinciei după intrarea ţării în război.

Vasile Pasailă, Acte și acțiuni politico-administrative înfăptuite de Consiliul Național Român din Cernăuți și de guvernul bucovinean în vederea Unirii Bucovinei cu România  – p. 75
Marele Război, cel mai important eveniment istoric la începutul secolului XX, a determinat transformări fundamentale în viața popoarelor și a statelor lumii. Mari puteri care păreau eternizate pe harta politică mondială au primit lovituri decisive, încât pe parcursul și la sfârșitul conflictului global s‑au prăbușit, lăsând să intre pe ferestrele istoriei un aer proaspăt, un vânt de libertate dătător de speranțe.
Războiul a cuprins toate teritoriile istorice româneşti – Vechiul Regat, Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul – mișcarea de eliberare națională a românilor intrând într‑o etapă decisivă. Tactica adoptată de către elitele politice și culturale în realizarea statului național întregit a fost adaptată condițiilor istorice interne și internaționale concrete. Între altele, aceasta explică faptul că România întregită s‑a realizat prin trei momente succesive, pe cale democratică, prin adunări cu caracter reprezentativ. Hotărârile și documentele adoptate la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia au exprimat poziția națiunii române în epocă, într‑un proces care a cuprins o întinsă regiune a Europei, de la Marea Baltică la Marea Egee.

Centenarul Marii Uniri
George Apostoiu, Despre identitate  – p. 99
Să ne folosim de o definiţie a identităţii cu o răspândire mai largă, şi anume să acceptăm că ne aflăm în faţa unui ansamblu de caracteristici sau însuşiri care particularizează şi fac recognoscibilă o entitate. În cazul de faţă, un popor. Românii au conservat de‑a lungul a două milenii elemente etnice ale dacilor şi romanilor „sub raportul rasei, al limbii, al organizării de stat, al civilizaţiei şi al culturii”, scriu Constantin şi Dinu Giurescu în „Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi”. Tradus, aceasta înseamnă că românii sunt un popor neolatin, ca italienii, francezii, spaniolii, portughezii, dar că sinteza realizată prin simbioza daco‑romană le conferă o particularitate, îi deosebeşte de aceştia prin ceva. Prin ce anume? Sunt multe de spus.

Ioan C. Popa, Efigii pentru chipul întregit al țării: Muzeul Satului și Enciclopedia României – p. 107
S‑a încetățenit de multă vreme să se vorbească îndeobște de Generația Unirii, prin aceasta înțelegând în primul rând pe toți marii bărbați ai neamului (oameni politici, militari, înalți prelați etc.) care au contribuit prin eforturile și sacrificiile lor atingerea, în anul 1918, a acelui ideal național nutrit de veacuri de poporul român – adunarea tuturor românilor și a teritoriilor locuite de ei într‑un stat național unitar modern. Pe lângă această generație, cunoscută din manualele școlare, există și alte generații care poartă, de asemenea, amprenta marelui eveniment de acum 100 de ani. Este vorba de cei care s‑au născut în acei ani ai războiului de întregire, unii dintre ei sărbătoriți astăzi odată cu Centenarul Marii Uniri. Există, însă, și o altă generație care a contribuit în mod decisiv la organizarea osaturii și a structurii de rezistență a ceea ce a însemnat România Mare în perioada interbelică: generația intelectualilor care au înțeles misiunea lor istorică de a contribui, cu toate puterile creatoare, la ridicarea și afirmarea Statului Român Modern. Această generație a intrat în acțiune chiar în anul de grație 1918, când conducerea statului se afla încă în refugiu la Iași și când se prefigura noul destin al României.

Adrian Pop, Hotare naturale şi statalitate în viziunea şcolii româneşti de geopolitică  – p. 111
Dezvoltată în ajunul şi în timpul celei de‑a doua conflagraţii mondiale, şcoala românească de geopolitică s‑a conturat ca o şcoală ad‑hoc, prin contribuţiile uneori disparate răzleţe și nesistematice, dar nu mai puţin valoroase, ale geografilor Ion Conea, Simion Mehedinţi, Nicolae Al. Rădulescu, Vintilă Mihăilescu, Mihai Popa‑Vereş, Mihai David, Nicolae M. Popp, Constantin Brătescu și Victor Tufescu, ale istoricilor Nicolae Iorga, Gheorghe I. Brătianu, Dimitrie Onciul, Ioan Lupaș, Constantin C. Giurescu, Ioan Moga și Petre P. Panaitescu, ale sociologului Anton Golopenţia, ale demografului şi statisticianului Sabin Manuilă și ale juristului, istoricului și ziaristului Romulus Seișanu.
Un volum de referință ce a impulsionat hotărâtor dezvoltarea ulterioară a cercetărilor geopolitice românești a fost cel semnat de către Ion Conea, Anton Golopenția și Mihai Popa‑Vereș în contextul amputărilor teritoriale suferite de România în 1940. Volumul reunea în mare parte studii ce văzuseră deja lumina tiparului în diverse periodice (Sociologie Românească și Independența Economică) și care prezentau reperele de bază ale disciplinei ce se contura în epocă drept „o știință nouă”, pe cale de constituire – după cum sublinia titlul studiului lui Conea, ce deschidea volumul. Erau trecute în revistă, rând pe rând, concepția germană asupra geopoliticii (Rudlof Kjellén, Friedrich Ratzel), critica franceză a acesteia (Jacques Ancel), concepțiile unui geopolitician englez (Ernest H. Short) și ale unui geopolitician italian (Ernesto Massi) despre geopolitică, dar erau schițate și câteva din reperele preliminare ale viziunii românești asupra geopoliticii care, în prelungirea celei franceze, se distanța ferm de modul cum era înțeleasă ea de germani, neexcluzând însă o anume doză de militantism derivat din comandamentele interesului național.

Fondul şi Forma
Toma Roman, Globalism versus particularism  – p. 131
Modernitatea a schimbat sensul termenilor de cultură și civilizație. O definiție simplă a culturii o indică drept totalitatea valorilor definitorii pentru societate în toate momentele existenței sale, civilizația fiind, din aceeași perspectivă simplificatoare, transpunerea acestor valori în bunuri consumabile, utilizate cotidian. Există, susțin destui cercetători ai ierarhiilor axiologice ale diverselor comunități umane inventariate de Istorie, valori general‑umane, cu caracter invariant, ținând, în principiu, de etica raporturilor interumane în genere, și valori marcate temporal, dependente de conjuncturile specifice și de etapele evoluției comunităților. Cu alte cuvinte, orice comunitate își structurează în timp, dincolo de invarianții ce țin de însăși umanitatea lor, sinteze și ierarhii axiologice specifice, definibile, la fel de simplist ca în cazul termenilor de cultură și civilizație, drept „spirit al comunității (volkgeist)”, și ~ suprapus și, uneori, opus acestuia, pe verticală Istoriei ~, drept „spirit al timpului (zeitgeist)”. Mărturie a sintezei dintre cele două ierarhii stau produsele civilizației, bunurile în care sunt concretizate, stratificate în evoluția comunităților în funcție de perioadele lor de avânt sau de decădere. O comunitate își transpunea propriul spirit în tradiții și obiceiuri specifice, constituindu‑și ceea ce sociologul american Abram Kardiner a denumit „personalitatea de bază”, în funcție de la indivizii ce o alcătuiau îşi construiesc comportamentele, sistemul de reacție la provocările mediului. Cultura proprie dădea sens existenței lor, le asigura securitatea și confortul prin certitudinea răspunsurilor la așteptări, „străin” fiind individul al cărui comportament apărea drept deviant în raport cu cele normate de grila axiologică unanim acceptată. În principiu, oricare comunitate este conservatoare, respingând (sau acceptând cu greu) modificări ale ierarhiei valorice constituite prin care se definește. Pentru funcționarea ei este greu acceptabil ca sistemul de roluri, pus la dispoziția indivizilor ce fac parte din ea, să fie modificat într‑un fel sau altul, fie prin contactul cu alte comunități, fie prin „inovațiile” produse de vreunul dintre actorii ce concretizează „șcenariul” regizat de ea. Tradițiile și obiceiurile concretizau paradigma în limitele căreia actorii își „jucau” viața, interdicțiile, normate, care le prescriau comportamentele fiind dătătoare de sens. Actorii își întemeiau „rațiunea existenței” pe setul de roluri pentru care puteau opta și pe care le puteau interpreta. Puterea lor era, în consecință, limitată de „contractul” încheiat de ei cu propria comunitate, care, la rându‑i, le garanta că, daca urmează „planul general”, cuprins în ceea ce s‑a numit „memoria colectivă”, depozitarea ierarhiilor axiologice proprii, se vor împlini aici și acum, sau – dacă împrejurările naturale sau sociale nu o permiteau – într‑o comunitate virtuală, de „dincolo”, în care fiecare își va primi răsplata în funcție de acceptarea (sau neacceptare) comportamentelor prescrise. Renunțarea individului la puterea și libertatea conferită lui de Natură era, așadar, dătătoare de sens, faptele la care putea recurge fiind limitate de setul de prescrieri etice emnând de la ierarhiile axiologice identitare. Câtă vreme, de‑a lungul Istoriei, aceste ierarhii au fost „întărite” de credința că ele au fost impuse fatalmente de acțiunea unor entități supranaturale, legile naturii însăși fiind expresia puterii acestora, echilibrul cultură comunitară (cu pandantul ei în civilizația aferentă) – cultura individuală (transpusă îm opțiunea pentru anume rouluri asumate din setul prescris existent) a funcționat, asigurând stabilitate comunităților, continuitatea lor istorică, autosuficiența lor.

Conexiuni euro-comunitare şi nord-atlantice
Mihai‑Bogdan Marian, Președinția României la Consiliul Uniunii Europene (oportunităţi şi provocări)  – p. 143
Țara noastră urmează să preia președinția Consiliului UE în ianuarie 2019, deschizând un trio, format din România, Finlanda și Croația, care primește ștafeta de la trioul alcătuit din Estonia, Bulgaria și Austria. Într‑un context internațional în care abundă evoluțiile cu grad mare de incertitudine și potențial de criză, exercițiul președinției Consiliului UE constituie pentru România atât o provocare majoră, de ordin managerial și politic, cât și o oportunitate istorică de consolidare a profilului său de stat membru al UE și de susținere și promovare a propriilor interese naționale. În perspectiva exercitării cu succes a acestui mandat, în interes european, dar și național deopotrivă, este imperios necesar ca la nivel național să se realizeze un larg consens între forțele politice, ori măcar un armistițiu de moment, pentru canalizarea energiilor interne către managementul agendei europene.

Eugen Gasnaș, Spitzenkandidaten sau despre jocurile de putere de la Bruxelles –     p. 151
Sistemul Sptizenkandidaten, aplicat pentru prima dată în 2014, se bazează pe principiul ca persoana care se află în fruntea listei partidului care a adunat cele mai multe voturi în cadrul alegerilor europene să devină președintele Comisiei Europene. Jean‑Claude Juncker a devenit șef al Comisiei prin aplicarea acestui sistem, după ce partidul său, PPE, a trecut primul linia de sosire în euroalegerile din 2014. În anii anteriori, președintele Comisiei Europene, liderul cu cea mai mare putere de la Bruxelles, era desemnat în mod discreționar de către șefii de stat, Parlamentul de la Strasbourg având doar competența de a valida numirea sa.
„Afacerea Spitzenkandidaten”, așa cum o numesc deja unii analiști, pare, în aceste zile, să acționeze mai degrabă ca un catalizator al unor nemulțumiri în creștere între grupurile europarlamentare consacrate, cum ar fi PPE sau S&D și formațiunea La République en marche (LREM) a președintelui francez.

Sorin Mitulescu, Tineret peste ani și politici publice: 1968‑2018  – p. 159
În 2018 s‑au împlinit, iată, 50 de ani de la evenimentele care în 1968 aduceau tineretul în avanscena politică a lumii. Din Franța, unde studenții parizieni se ridicau spontan împotriva unui autoritarism universitar considerat inacceptabil, și până pe celălalt mal al oceanului, unde alte grupuri de studenți și tineri manifestau împotriva războiului din Vietnam, dar și pentru drepturile minorităților (împotriva rasismului la Los Angeles). Începutul fusese marcat se pare, cu câțiva ani mai devreme, în Marea Britanie, la începutul anilor ’60, prin muzica celor de la Beatles și prin acceptarea publică a literaturii de genul romanului Iubitul doamnei Chatterley, care făceau ca tabuurile sociale și sexuale păstrate din epoca victoriană să înceapă a se sfărâma. Cu alte cuvinte, asistam în acei ani la o mișcare amplă – culturală și socială – a tinerei generații care s‑a continuat rapid sub diferite forme și în Italia (cu numeroase mișcări studențești de stânga și extrema stângă până la Brigăzile roșii) sau Germania (culminând cu revoluționarii anarhiști, conduși de Ulrike Meinhof, responsabili de actele teroriste din anii ’70). Erau, desigur, motive de îngrijorare în lumea acelor timpuri din perspectiva continuării Războiului Rece și a unor tensiuni geopolitice din Vietnam în Mexic și din China revoluției culturale în Europa de Est; și toate astea când economia occidentală tocmai intrase pe un făgaș de creștere destul de solidă ce avea să se mențină până la primul șoc petrolier. Ridicarea atât de hotărâtă a aproape întregii societăți franceze pe urmele studenților a fost deci un șoc pentru responsabilii politici. Se știe cât de afectat s-a arătat președintele Franței tocmai aflat în vizită în România, încheindu‑și precipitat călătoria în estul Europei și întorcându‑se degrabă la Paris, unde studenții baricadaseră Cartierul Latin și – așa cum se exprima un comentator recent „căutau (la propriu – nota mea ) plaja de sub pavaj”. Vrând‑nevrând, în aceste circumstanțe, și dictatorul român (Nicolae Ceaușescu), aflat în plină ascensiune internă și afirmare internațională, a trebuit să reflecteze măcar o clipă la ce pot însemna tinerii într‑o societate prea apăsată de reguli și tabuuri. De altfel, diplomații ambasadelor din capitalele europene transmiteau cu conștiinciozitate informații despre tulburările studențești atrăgând atenția asupra riscului unor reacții neașteptate din partea acestora, prea puțin luate în seamă în mod obișnuit de către politicieni. Într‑o telegramă diplomatică trimisă de la Paris (8 iunie 1968) ambasadorul român de atunci lăuda Partidul Socialist francez că este atent la „preocupările, manifestările și demonstrațiile studențești”, în timp ce Partidul Comunist nu reușea să se apropie de tineret, fiind limitat de dogmatism și căutând răspunsurile exclusiv „în opera lui Marx și în istoria PCUS”.

Eveniment
Irina Moroianu Zlătescu, 70 de ani de la adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului  – p. 173
Anul celei de‑a șaptezecea aniversări a Declarației Universale a Drepturilor Omului a fost inaugurat la Paris. Aici este locul istoric unde, la Palatul Chaillot, la 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a Națiunilor Unite, prin Rezoluția nr. 217A(III), a proclamat Declarația ca fiind un „ideal comun” către care trebuie să tindă popoarele și națiunile, toate structurile societății și toți indivizii. Cu prilejul inau­gurării, diplomatul iordanian, prințul Zeid Ra’ad Al Hussein, la ora aceea, Înalt Comisar ONU pentru Drepturile Omului, atrăgea atenția omenirii asupra unor obiective pe care ea trebuia să le aibă în vedere permanent cei interesați de drepturile omului, și anume lupta împotriva discriminării și pentru promovarea justiției. Ulterior, în cadrul Consiliului ONU pentru Drepturile Omului, el amintea că „rațiunea de a fi a Națiunilor Unite” este aceea „de a proteja pacea, drepturile omului, justiția și progresul social”. Data adoptării Declarației Universale a Drepturilor Omului este o dată de referință pentru întreaga lume și este cunoscută pretutindeni ca Ziua Internațională a Drepturilor Omului. Declarația rămâne și astăzi, la 70 de ani de la proclamarea sa solemnă, expresia idealului spre care tind toate popoarele. Ea a fost rezultatul unor eforturi comune ale unor eminenți specialiști, care au colaborat la elaborarea unui document în cadrul Comisiei ONU pentru Drepturile Omului, a cărei președintă a fost Eleanor Roosevelt. Ea a afirmat, chiar în momentul adoptării Declarației, că aceasta „nu este și nici nu pretinde să fie o declarație de principii fundamentale de drept sau o obligație juridică”. Declarația face parte din corpusul juridic de drept intern al ONU, chiar dacă prin ea însăși nu are forță juridică. Acest document a căpătat forță juridică prin Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice și, respectiv, Pactul Internațional privind Drepturile Economice, Sociale și Culturale, care preiau conținutul Declarației și care au fost urmate de mai multe protocoale. De altfel, ea însăși a fost urmată și de adoptarea unor instrumente regionale în domeniul drepturilor omului și pe planul intern al statelor membre ONU, de includerea în constituțiile lor a textelor din Declarație. Aceasta îi călăuzește pe toți locuitorii acestei planete în înaintarea lor pe calea respectului efectiv al demnității umane, al înaltelor valori și principii pe care le împărtășesc.

Identităţi naţionale şi grupuri etnice
Andrei Marga, Terorism și religie – p. 181
Acțiunile teroriste, constând din atacuri executate de autori nemascați, care nu cer negocieri, ci omoară și‑l invocă, odată cu propria dispariție, pe Allah, readuc în discuție legătura dintre terorism și religie.

Adrian Mac Liman, Ce s‑a ales de „Primăverile arabe”? Egipt: revoluția neterminată – tranziția neîncheiată  – p. 191
În primele săptămâni ale lui 2011 am primit, la fel ca alți colegi ai mei, numeroase apeluri de la organisme oficiale, instituții de învățământ și mijloace de comunicare. Întrebările formulate de interlocutori erau, aproape invariabil, identice: „Ce sunt «Primăverile arabe»? E vorba de mișcări spontane? Ce ideologie au? Ce legătură au cu revoluțiile colorate? Ce se află în spatele acestei mișcări?”

Panteonul diplomaţiei româneşti
S. Cristian, Panteonul diplomației românești. Petre Bălăceanu – finanţist şi diplomat – p. 205
Petre Bălăceanu s-a născut în comuna Cetate, raionul Calafat, la 1 noiembrie 1906, ca fiu al lui Ion și al Elisabetei Bălăceanu.
În perioada 15 ianuarie 1928 – 15 august 1929, Petre Bălăceanu a fost salariatul BNR.
La data de 1 septembrie 1930 este reprimit la locul de muncă și lucrează până la 1 februarie 1941.
În perioada 5 iunie 1947 – 9 februarie 1948, Petre Bălăceanu a îndeplinit funcția de consilier economic în structura Ministerului Comerțului.
În perioadele mai 1953 – februarie 1956 și martie – noiembrie 1957 îndeplinește funcția de guvernator BNR.
În perioada februarie 1948 – octombrie 1948 se află la post, în calitate de diplomat, la Buenos Aires, noiembrie 1957 – octombrie 1961 la Londra și Reykjavik, iar din 6 noiembrie 1961 la Washington.

Lumea cărţilor
Șerban Cionoff,  Septimiu Chelcea şi perenitatea proiectului sociologia militans  – p. 211
„Elogiu plictiselii”? La urma‑urmelor, de ce nu? A scris Erasmus din Rotterdam un „Elogiu al nebuniei” și de cinci veacuri nimeni nu a reușit să îl contrazică?! Ba, foarte recent, Riccardo Dal Ferro, filosof, scriitor și expert în comunicare, director al revistei de filosofie contemporană „Endoxa”, a publicat un „Elogiu idioției”, pe care îl o consideră doar „o nereușită tentativă de a mă face înțeles”…

Iuliana Galeș, Victor Neumann, Istoricul și opera  – p. 215
Volumul lui Victor Neumann, Istoricul și opera, apărut de curând la editura RAO, este o lucrare polifonică în care portretul omului de cultură se construiește din mai multe perspective. Cei doi editori, Miodrag Milin și Florin Lobonț, încadrează prin prefață și postfață tabloul unei inteligențe vii, preocupate de reinterpretarea și rescrierea istoriei, de provocările prezentului, de viața cetății. Pentru cititorul grăbit care dorește doar un răspuns la întrebarea „Cine este Victor Neumann?” există un curriculum vitae foarte detaliat, respectiv o selecție de aprecieri ale activității acestuia făcute de importanți oameni de cultură.

Viaţa ştiinţifică
Alexandra Bucur, Universitatea Internaţională de la Cheia. „Evoluţia dreptului şi a societăţii româneşti în context internaţional” 1918‑2018  – p. 221
După reușita din anii trecuți, în perioada 26‑30 iulie 2018, sub egida secției de Drept Internațional și Drept Comparat a Academiei de Științe Juridice din România, a avut loc a XXIV‑a ediție a Universității Internaționale de la Cheia. Lucrările din acest an, care s‑au desfășurat cu tema „Evoluția legii și societății românești în context internațional” (1918‑2018), au avut un număr mare de participanți. Astfel, s‑a conturat oportunitatea de a aduce în prim-plan identitatea națională și evoluția legii.

 

Vă dorim lectură placută!

Ediția Digitală Punctul Critic (Click aici)

Abonamentele și numerele în format digital sunt disponibile prin Paydemic.com (Click aici)

Puteți comanda un abonament sau revista în format tipărit
pe librăria Ideea Europeană (Click aici)

Arhiva revistei Punctul Critic (Click aici)

Editor: Fundația Culturală Ideea Europeană
Editor: Fundația Culturală Ideea Europeană
Co-editor: Fundația “Platon Pardău”

Adresa redacţiei:
Revista Punctul critic
CP-113, OP-22, Sect. 1, Bucureşti, cod 014780
Tel./fax: 4021 212 56 92; 4021 310 66 18.
E-mail: office@punctulcritic.ro

Salvează
Salvează

Total 2 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*