Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » România postcomunistă. Treizeci de ani de încercări și erori, realizări și eșecuri » Punctul critic nr. 3 (29) 2019: România postcomunistă. Treizeci de ani de încercări și erori, realizări și eșecuri

Punctul critic nr. 3 (29) 2019: România postcomunistă. Treizeci de ani de încercări și erori, realizări și eșecuri

punctul-critic-logo-wp

Punctul critic nr. 3 (29) 2019
România postcomunistă. Treizeci de ani de încercări și erori, realizări și eșecuri

Căderea oricărei dictaturi este un fapt pozitiv, o șansă pentru însănătoșirea corpului social. Dar o șansă nu înseamnă și o reușită. Este un lucru știut că, în general, abundența resurselor naturale expune statul deținător la riscuri de suveranitate și siguranță națională. Pentru a ajunge cât mai convenabil la aceste resurse, marile companii multinaționale vor face eforturi deosebite pentru slăbirea controlului local (de stat sau privat) asupra lor. Raportat la resursele sale naturale, România ar trebui să fie țara unui boom energetic și a unui boom agricol, însă în acest moment ea este un mare importator de produse agro-alimentare și de gaze naturale, petrol și energie electrică. Acest fapt nu ne arată decât evoluția confruntărilor pentru controlul acestor resurse. Tot din această confruntare fac parte nenumăratele atacuri la adresa stabilității sociale, la adresa instituțiilor statului, campaniile de dezinformare și manipulare a opiniei cetățenilor, fracturarea coeziunii sociale și naționale. Rezultatul acestor acțiuni de destructurare a națiunii prefigurează ca punct terminus al parcursului post-1989 o preluare ostilă nu doar a resurselor naturale și a forței de muncă, ci și a viitorului statului român în forma actuală. Întrebarea firească și dureroasă este următoarea: rezistența la această preluare ostilă este o reminiscență național-comunistă sau este o reacție naturală a unui corp social debilizat, aflat în primejdia de a fi scos în afara istoriei?

Editorial
Din cauza tacticii, nu se întrevede strategia (Eugen Uricaru) – 5
Treizeci de ani în existența unui stat poate însemna, în același timp, mult și puțin. De aceea, cred că este necesar să ne raportăm la alte perioade de timp din istoria noastră, mai mult sau mai puțin egale. Treizeci de ani socotiți de la preluarea puterii de către sistemul autoritar monopartidic înseamnă anii care au trecut de la abdicarea Regelui Mihai I până la anul cutremurului devastator din 1977.

România postcomunistă. Treizeci de ani de încercări și erori, realizări și eșecuri

Trei decenii dintr‑un secol. România față în față cu Europa (Petre Roman) – 11
Existența României moderne nu se desfășoară departe de Europa occidentală, ci chiar în sânul acesteia, dar cu un mare decalaj temporal. Ritmul și modalitatea construcției sale, precum și ale permanentei sale nevoi de a se reconstrui, au fost și sunt în continuare umbrite de bizantinism și sunt uneori copleșite de anacronisme.
De mult timp, România nu reușește să înțeleagă cele scrise de…

Tentația libertății și democrației în absența proiectului de țară (Mihai‑Bogdan Marian) – 19
La 30 de ani de la momentul decembrie 1989, se poate face un bilanț lucid în ceea ce privește frumoasele visuri și speranțe care resuscitau mentalul colectiv la acel moment de răscruce pentru istoria României și a românilor, ce și cât anume s‑a realizat din acele idealuri și ce s‑a ales de acele speranțe. Astfel, privind retrospectiv, astăzi ni se relevă o desfășurare a lucrurilor care din perspectiva experiențelor acumulate în tot acest răstimp capătă o altă complexitate, alte nuanțe și înțelesuri decât ni se relevau la momentul efectiv al producerii lor, peste toate acestea rămânând, din păcate, a fi cuantificate ca singure mari realizări ale evoluției statului român în urma celor trei decenii postdecembriste doar integrarea în NATO și UE și parafarea parteneriatului strategic cu SUA. Privind retrospectiv, cu luciditatea pe care ne‑o conferă perspectiva prezentului în lumina experiențelor trecute, astăzi putem identifica acele aspecte care au reprezentat erori sau devieri de parcurs, pentru a încerca să corectăm ceea ce se mai poate corecta astfel încât apartenența României la formatele de cooperare internaționale la care a aderat cu mari sacrificii să poată fi valorificată la potențialul ei maximal, în interesul statului român și al românilor.

Ieșirea din zona gri: România în NATO (Adrian Pop) – 39
României i‑au fost necesari doisprezece ani de la revoluția din decembrie 1989 ca să iasă din negura incertitudinilor în materie de securitate generată de colapsul Pactului de la Varșovia și să fie invitată să înceapă negocierile privind aderarea sa la NATO, la summitul Alianței Nord‑Atlantice din noiembrie 2002 de la Praga. Au trecut cincisprezece ani de când, în aprilie 2004, România a devenit membru NATO cu drepturi depline. Ce pași a urmat România pentru a se pregăti activ pentru aderarea la NATO? Care a fost evoluția sa ca membru NATO după ce a devenit membru cu drepturi depline al Alianței Nord‑Atlantice? Nu în cele din urmă, în ce a constat valoarea adăugată adusă Alianței Nord‑Atlantice de către România și contribuția sa la procesul de transformare și adaptare a NATO la mediul regional și global de securitate în continuă schimbare? Acestea sunt temele pe care le abordează studiul de față. …

Clasa politică și parlamentarismul românesc. Ambiții și iluzii (Dacian Vasincu) – 59
Unul dintre obiectivele centrale ale Revoluției din decembrie 1989 a fost înlăturarea regimului comunist și instituirea unui sistem politic bazat pe voința liber exprimată a cetățenilor. De altfel, solicitarea organizării de alegeri libere a fost formulată încă din primele documente programatice ale Revoluției – revendicările revoluționarilor din Timișoara în negocierile cu ex‑prim‑ministrul Constantin Dăscălescu din 20 decembrie 1989 și apoi în proclamația Frontului Democratic Român, din noaptea de 20/21 decembrie 1989 – precum și în Comunicatul către țară al Consiliului Frontului Salvării Naționale, citit de Ion Iliescu la posturile de radio și televiziune în seara zilei de 22 decembrie 1989, care prevede la primele sale două puncte: …

România după 30 de ani. Economia arată și azi tot ca în 1990, minus cel puțin patru zerouri (Dan Străuț) – 73
Trăim astăzi într‑o țară plină de paradoxuri, cu o economie deloc uniformă, puternic decalată între rural și urban, între săraci și bogați, est și vest, stat și privat, străin și autohton, conducători și conduși, între câte și mai câte. În urmă cu 30 de ani, țara aceasta nu avea atât de multe paradoxuri, era aproape uniformă și în orice caz decalajele nu erau atât de adânci ca acum. Astfel că pentru o comparație cât‑de‑cât edificatoare între România de azi și cea de atunci e nevoie nu doar de două „poze” (anul 1990 și anul 2019), ci de un întreg film. Încercăm în continuare să developăm măcar pozele esențiale din aceste trei decenii, dacă nu întregul film an‑după‑an al economiei de tranziție – în funcție de datele disponibile din statisticile oficiale.

Agricultura în căutarea performanțelor (Ovidiu Marian) – 79
Încă de la începutul anilor ’70, de când am pășit în redacția ziarului Scânteia tineretului, am avut drept sarcină reflectarea în presa de tineret a întregului complex de lucrări din agricultura românească. Așa se face că în mai puțin de cinci ani am străbătut toată țara, practic nefiind județ din care să nu reflect munca celor din agricultură în paginile ziarului. De asemenea, am cunoscut specialiști, șefi de servicii și departamente din structurile Ministerului Agriculturii și Industriei Alimentare, de la care am obținut o serie de date pentru întocmirea articolelor pentru ziar, pentru întocmirea unei documentări solide. Apoi, o dată cu trecerea anilor, documentarea de pe acest sector vital al economiei românești a devenit tot mai amănunțită, tot mai aproape de marile schimbări petrecute în această ramură.

Turismul românesc – de la derivă la revenirea pe orbita normalității (Puiu Nistoreanu) – 87
La începutul deceniului doi, al secolului două zeci și unu, Olivier Dehoorne – de la Universitatea din Indiile de Vest – afirma că la nivelul mapamondului se pare că era în care oamenilor le‑a plăcea să‑și imagineze lumea ca un teren de joacă vast, deschis turiștilor, s‑a terminat.
Pe de altă parte, un Raport al Organizației Mondiale a Turismului (Reperele turismului, 2012) scoate în evidență o evoluție galopantă către ceea ce numim acum turism de masă. Astfel, dacă în 1950 fluxurile turistice aveau valori de aproximativ doar 25 de milioane de turiști internaționali, două decenii mai târziu ele creșteau la 278 de milioane, pentru ca mai apoi să se înregistreze în 2000 deja 687 de milioane de oameni.

Avatarurile învățământului românesc (Manuela Elena Concioiu) – 94
Sistemul național de învățământ este constituit din ansamblul unităților și instituțiilor de învățământ de stat și private de diverse tipuri, niveluri și forme de organizare a activității de instruire și educare.
După Revoluția din anul 1989, sistemul de învățământ românesc a trecut prin nenumărate reforme, mai fericite sau mai puțin fericite. Cea mai mare parte a învățământului din România este organizată de către stat. Ministerul Educației (cu o gamă variată de denumiri oficiale de‑a lungul anilor) asigură organizarea și funcționarea instituțiilor școlare de toate gradele, profilele și formele, sub toate laturile organizatorice, de conținut, didactice și de evaluare. Desigur, funcția de coordonare a Ministerului Educației și Cercetării se îmbină cu funcția de cooperare cu organele de stat beneficiare ale învățământului, cu organele puterii locale, inspectoratele școlare și agenții economici, în condițiile unei descentralizări, autonomii școlare și a autonomiei universitare. Schimbările guvernamentale au dus la o succesiune precipitată de miniștri ai Educației, fiecare cu experiența sa și viziunea proprie legate de procesul instructiv‑educațional, au dus la adopatarea unor reforme, uneori cel puțin ciudate sau mai puțin inspirate, necesare tocmai acolo unde ar trebui să se formeze mentalități și atitudini benefice societății.

Evoluția criminalității și infracționalității în România postdecembristă (Dan Banciu, Lucian Rotariu) – 102
Studiul SPACE I condus de Marcelo F. Aebi, Mélanie M. Tiago și Christine Burkhardt din partea Council for Penological Co‑operation of the Council of Europe în asociere cu Universitatea din Lausanne oferă o perspectivă europeană cu referințe interstatale despre aspectele populației penitenciare din 2015. Prin utilizarea unui chestionar standardizat aceștia au contactat 52 de administrații penitenciare din care 47 au acceptat invitația. Politicile penale diferite, anumite metode de calcul, legi, tipuri de infracțiuni, populația rezidențială, sistemele birocratice și alți factori trebuie luați în considerare pentru compararea datelor brute.

O lume în imagini (uneori atroce) (Titus Vîjeu) – 109
Într‑un mesaj adresat imediat după evenimentele politice din decembrie 1989, marele regizor italian Federico Fellini își exprima speranța că libertatea dobândită de poporul român va oferi cineaștilor șansa unei renașteri artistice comparabile cu aceea pe care generația sa o cunoscuse după prăbușirea fascismului peninsular. Referirea se făcea, așadar, la afirmarea în forță a noului realism italian care se născuse sub semnul unei abordări contondente a prezentului, dezvoltând „o robustă conștiință socială” – cum avea să precizeze Mario Verdone în a sa Storia del cinema italiano. Cel mai important istoric al filmului italian considera că acest nou „cinema dell’ uomo” s‑a ilustrat printr‑un „element istoric și temporal” reprezentat de Italia de după război, de „un element real și documentar” oferit de însăși realitatea investigată, ca și de „elementul tehnic” impus de penuria mijloacelor, determinând o anume asceză formală. Acestora li se alătură „elementul coral” determinat de istoria colectivă și „elementul critic” dat de relevarea suferinței, a dramelor de tot felul cărora li se oferă soluții menite să remedieze starea socială descrisă…

Cum s‑a schimbat climatul literar (Constantin Cubleșan) – 114
După 30 de ani (parafrazând titlul unui celebru roman de Alexandre Dumas), bilanțul pentru literatură nu se poate detașa de evoluția fenomenului culturii, în general, la noi. Schimbările fundamentale produse în societate, după decembrie ʼ89, au determinat schimbări esențiale în cultură, firește, și în literatură. De pildă, nu mai există acea planificare a aparițiilor editoriale, lista aparițiilor anuale ce trebuia avizată de forurile de partid și de stat, în amănunțime, adică fiecare titlu în parte. Au apărut, liberalizate, o sumedenie de edituri în țară, fiecare cu programul ei (atâta cât îl are), fără să mai dea seama nimănui de ce tipărește cartea cutărui sau a cutărui autor. A dispărut, va să zică, cenzura ideologică, tematică, cenzura asupra autorilor (să ne amintim radierile numelor scriitorilor care se stabileau în străinătate), dar a apărut un alt criteriu, nu mai puțin draconic: editorii impun scriitorilor (nu tuturor, dar practica e cvasi‑generalizată) să‑și plătească tipărirea operelor pe care le concep, când firesc ar fi ca munca aceasta intelectuală să fie retribuită ca oricare altă prestație. A dispărut și rețeaua de difuzare a cărții și a publicațiilor. Există totuși câteva filiere, dar oarecum obscure, astfel încât ce se editează la Craiova, bunăoară, nu prea ajunge la Cluj ori la Iași. Sau cărțile publicate de editurile din Timișoara nu se văd la Galați ori la Suceava, ca să iau la întâmplare exemplul acestor orașe. Situația e aceeași și în ce privește revistele, ziarele. Inițiativa privată ar trebui să se implice masiv în organizarea unor lanțuri de difuzare, după model occidental, dacă tot ne lăudăm că suntem… în Europa.

Fondul și Forma
Drept, normativitate și ontologie (Octavian Opriș) – 119
Filosofia Dreptului este un domeniu mai puțin frecventat de către juriști, care sunt aplecați mai mult asupra pragmaticii juridice, a jurisprudenței și a problemelor tehnice și sociale ale Dreptului, în timp ce filosofii sunt preocupați de zona ideilor metafizice și a generalizărilor extreme.
Pozitivismul juridic a pus accentul pe latura instrumentală a Dreptului, iar juriștii s‑au preocupat de decriptarea și aplicarea Dreptului pozitiv în zona empirică și practică. Presiunea societății și exigențe pragmatice au determinat o anumită configurație în studiul și elucidarea problemelor juridice.

Literatura veche în actualitate (Mircea Popa) – 127
Teritoriul vechii noastre literaturi este în general puțin străbătut de noile generații de tineri cercetători. În vremurile noastre bune, adică în perioada interbelică, a existat o preocupare specială pentru pregătirea de cadre în acest domeniu, fie în cadrul Școlii de arhivistică, fie la Facultatea de Istorie, unde paleografia era o disciplină obligatorie. În consecință, foarte multe din revistele vremii publicau în mod regulat hrisoave, urice, cărți de danii (după perioada G. Barițiu, Timotei Cipariu, Mozes Gaster, B.P. Hasdeu, Ioan Bogdan, Ioan Bianu etc.), afirmându‑se acum noi echipe de investigatori ai cărților vechi și ai documentelor de epocă, dacă i‑am aminti aici doar pe Aurelian Sacerdoțeanu, Dan Simonescu, Nicolae Cartojan (ultimul mare specialist în cărțile populare), Emil Turdeanu, Emil Vârtosu și alții, care au îmbogățit patrimoniul literaturii vechi cu numeroase semnalări sau cu opere bibliografice de referință. Pe urmele lor merge astăzi colectivul de cercetători și universitari care, sub o coordonare academică specializată, și‑a propus să ofere o situație la zi a literaturii române vechi, din toate punctele de vedere, sub forma unei cărți de informație și sinteză intitulată Enciclopedia literaturii române vechi (Fundația Națională pentru Știință și Muzeul Literaturii Române, 2018). Proiectul, foarte ambițios în sine, se pare că a fost gândit cu oarecare timp înainte de Dan Horia Mazilu, care n‑a mai apucat să‑l vadă finalizat, dar a lăsat pentru el numeroase articole, incluse în actuala construcție, gândită de continuatori ca un omagiu adus de ei Centenarului Marii Uniri.

Satiră și pamflet în publicistica românească (scurtă istorie a genului, din interbelic până în anii 2000) (Andrei Milca) – 138
Într‑un volum apărut în 2017, la Editura Humanitas, Îi urăsc, mă! Magda Răduță realizează o Antologie a pamfletului (De la cronicarii munteni la Pamfil Șeicaru), după ce anterior publicase pe aceeași temă, la Editura Universității din București, 2013: Nici mănuși, nici milă: Trei pamfletari interbelici (Tudor Arghezi, Ion Vinea, N.D. Cocea). Autoarea comentează cazuri celebre – de la cronicarul Radu Greceanu la Mihai Eminescu și I.L. Caragiale, de la N.D. Cocea și Petre Pandrea la Pamfil Șeicaru, acesta din urmă fiind singurul care este integrat în volum prin articole scrise și după al Doilea Război Mondial (cu două pamflete, din 1955 și 1958). Sunt comentate texte binecunoscute în epoca lor: I. Heliade‑Rădulescu – Despre înjurături, Eminescu – Ca la noi la nimenea, Caragiale – O lichea, N.D. Cocea – Procesul Cocea – Regele Ferdinand începe, Ion Vinea – Pamflet și pamfletari, Arghezi, cu fragmente din romanul pamfletar Cimitirul Buna Vestire (1933), Pamfil Șeicaru – Tudor Arghezi: tejgheaua cuvintelor etc. Este omis, totuși, din această listă selectă Dimitrie Cantemir, unul dintre „pionierii” genului, dacă ne gândim la Istoria Ieroglifică, pamflet politic, satiră, fabulă și eseu simultan, după cum și Budai‑Deleanu și a sa Țiganiada poate fi menționat aici. De remarcat articolul lui Vinea, din „Cuvântul” nr. 1249 – octombrie 1928: „Pamfletul e mai întâi un denunț și prin aceasta poate fi odios din capul locului. Un denunț, fiindcă atacă și contestă, totdeauna, un sistem de convențiuni respectate. Fiindcă privește, după necesități, lucrurile, pe dedesubt, pentru a le osândi apoi de la înălțime… Efectele pamfletului față de obiectivul lui sunt dezastruoase. Pamfletul e propaganda esențială, concentrată, explozivă… el e «necesarmente» personal. Limba și sensibilitatea românească oferă un excelent material pamfletului…”.

Permanenta actualitate a clasicilor
Habermas la 90 de ani (Andrei Marga) – 157
Prinși în vâltoarea vieții, mulți oameni acordă puțină atenție ideilor, socotindu‑le superflue. Unii cred că evenimentele sunt atât de presante încât a lua în seamă și concepțiile despre lume ar fi doar un lux de care se pot dispensa. Sunt și unii convinși că marile filosofii ar ține doar de trecut.
Adevărul este însă altul. Ideile afectează viețile oamenilor, încât se face performanță abia acolo unde sunt preocupări de cunoaștere și abordări noi, iar marea filosofie continuă și în zilele noastre. Jürgen Habermas confirmă acest triplu adevăr prin opera și acțiunea sa.

Decalogul lui Chomsky” (Septimiu Chelcea) – 162
Lingvistul și filosoful american, unul dintre fondatorii științelor cognitive, Avram Noam Chomsky (n. 1924) este cunoscut pe plan internațional și ca un percutant critic social și activist politic. Este professor emeritus al Institutului de Tehnologie din Massachusetts (MIT). A publicat peste 100 de cărți, în limba română fiind traduse următoarele: Teorii ale limbajului. Teorii ale învățării (în colaborare cu Jean Piaget) (1988); Hegemonie sau supraviețuire. America în căutarea dominației globale (2003); Ambiții imperiale (2005); Intervenții (2007); Noi creăm viitorul (2012); Despre natura umană (în colaborare cu Michel Foucault) (2012); Requiem pentru americani (2018); Cine conduce lumea? (2018).
„Decalogul lui Chomsky”, o prezentare didactică a celor zece strategii de manipulare, este extras din Manufacturing Consent: The Political Economy of the Mass Media de Edward S. Herman și Noam Chomsky (1988). Voi prezenta aceste strategii folosindu‑mă de studiul „10 strategies of manipulation” de Marina Kovačević (2019). Menționez că „Decalogul lui Chomsky” a devenit viral, fiind tradus în limba română și interpretat destul de aproximativ. Am ilustrat cele zece strategii aducând în discuție practica manipulării din România de după prăbușirea comunismului.

În apărarea României Mari
Un secol și jumătate de scrieri românești despre Basarabia (Sorin Mitulescu) – 169
Relația literaturii cu spațiul prezintă un interes nu doar estetic, ci poate aduce informații relevante și din perspectivă socială și politică [pentru că] „limba… pare să cumuleze și să exprime (cel) mai bine raporturile spațiale, oricât de complexe, ale lucrurilor….”. Confruntând creația literară din perspectivă spațială cu realitățile politice, Cornel Ungureanu – promotorul în istoria și critica literară din România al geopoliticii literare – își exprima credința că literatura are forța de a desena hărțile lumii. Scriitori însuflețiți de un partizanat sau altul pot modifica ierarhii naționale, ca și granițe internaționale sau, cum o spune autorul amintit, „rectifică prin personaje, versuri, istorii seducătoare manualul de literatură, hărțile lumii” (op. cit., p. 24). În aceeași linie de preocupări Andreea Răsuceanu confruntă spațiul geografic al unei străzi din București cu prezentarea aceleași arii urbane în ficțiunea lui Mircea Eliade. Preocuparea pentru spațiu (și timp) în analiza producției literare se înscrie totodată și în ceea ce unii autori numesc istorie culturală – ca demers ce examinează creațiile intelectuale și estetice dintr‑o societate (precum și pe autorii acestora) într‑un anumit interstițiu sau în evoluția lor istorică, ținând cont de toți factorii de context (îndeosebi sociali și politici) care o pot influența.

Panteonul diplomației românești
Grigore Gafencu, O viziune românească despre pace și război (George Apostoiu) – 201
Sunt demne de toată lauda eforturile de recuperare în cultura politică românească ale lui Grigore Gafencu făcute după 1990. Cred că a fost publicat tot ceea ce a lăsat scris diplomatul. Sau aproape tot, cine știe! Au apărut în edituri românești primele două cărți, scrise în exil, Les préliminaires de la guerre de l’Est și Les derniers jours de l’Europe, prima apărută la Fribourg, în 1944, a doua la Paris, în 1946, și Jurnalul politic (trei volume) intrat în circuit public treptat, în parte încă de la sfârșitul anilor ʼ60 ai secolului trecut. A continuat publicarea unor documente de arhivă, a articolelor, interviurilor și declarațiilor risipite în presa vremii din Elveția, Statele Unite, Franța, Anglia etc. în volume care completează imaginea bogatei activități diplomatice și gazetărești a lui Gafencu: Misiune la Moscova 1940‑1941, Însemnări politice, România la Conferința de pace de la Paris, Gânduri peste Cortina de Fier, Politica în exil. Din istoria exilului românesc, Provocarea Europei, Situația politică. Articole, interviuri, portrete și luări de poziție publicate în România Muncitoare între 1953‑1957. Volumele sunt completate cu studii, prefețe, note semnate de istorici, diplomați, cercetători cunoscuți ca Florin Constantiniu, Teodor Meleșcanu, Ion Calafeteanu, Teodor Baconschi, Stelian Neagoe, Laurențiu Constantiniu, Ion Ardeleanu, Vasile Arimia, Claudia Chinezu, Mioara Anton, Nicolae Nicolescu etc. O întreprindere necesară pentru că, din motive politice, Grigore Gafencu era mai bine cunoscut în străinătate decât în propria lui țară.

Lumea cărților
Politica externă și diplomația românească pe parcursul unui secol de la înfăptuirea României Mari (Nicolae Mareș) – 219
Cartea Politica externă și diplomația României pe parcursul unui secol de la înfăptuirea României Mari (2 volume cu peste 1300 de pagini), închinată Centenarului Marii Uniri, reprezintă contribuția valoroasă, sub raportul bogăției de idei, de concluzii și a învățăturilor ce se impun, a celor 36 de coautori (30 de ambasadori și diplomați de carieră, precum și alți istorici consacrați – toți experți de prim rang în materie), constituindu‑se astfel, prin aria de probleme abordate, într‑o descriere de amploare a ceea ce a reprezentat politica externă și diplomația României pe parcursul unui secol. Fiind vorba despre o abordare de anvergură și de factură enciclopedică și nu de fragmente alăturate, sinteza pe care o oferă se prezintă ca un document de înaltă ținută științifică, bine conturată, constituind imaginea cât se poate de completă a ceea ce a reprezentat România ca stat în cadrul comunității internaționale și în contextul evenimentelor vremii, ce poziție a ocupat ea ca actor în arena internațională. Autorii au avut în vedere nu o simplă culegere de relatări despre politica și diplomația României, ci desenarea imaginii de ansamblu a României. Cartea se constituie totodată ca un tablou monumental al istoriei din acea vreme a națiunii noastre și mai ales a tuturor românilor, indiferent dacă ei s‑au aflat ori nu în cadrul frontierelor naționale sau în afara acestora.

Primăvara Arabă” – implicații și necunoscute (Ioan Alexandru Florea) – 226
Valurile de proteste care au izbucnit pe tot cuprinsul lumii arabe începând cu anul 2011, cunoscute sub numele de „Primăvara Arabă”, au fost multă vreme văzute în Occident ca o dorință a populației țărilor respective să experimenteze libertățile unei democrații liberale. Această interpretare a fost susținută în special de mass‑media occidentală. Astăzi, după nouă ani de la izbucnirea acestor revolte, când vine vorba despre regiunea MENA (Orientul Mijlociu și Africa de Nord), se vorbește de lipsa reformelor, război civil și state eșuate. Cercetătorii și analiștii încă încearcă să înțeleagă ce anume a cauzat „Primăvara Arabă” și care sunt consecințele acesteia pe plan regional și global.

Eveniment
Revista Dreptul” – 148 de ani de la apariția primului număr (Ovidiu Predescu) – 235
Anul 1871 a avut o însemnătate aparte pentru lumea juriștilor români de atunci: pe de o parte, a marcat fondarea Societății Juridice, sub influența societății culturale Junimea, înființată în anul 1865 și datorită căreia, din 1 martie 1867, la Iași, a văzut lumina tiparului cunoscuta revistă Convorbiri literare; pe de altă parte, la data de 16 decembrie 1871, avea să apară primul număr al revistei „Dreptul” – cea mai veche publicație juridică existentă în România zilelor noastre.

Vă dorim lectură placută!

Ediția Digitală Punctul Critic (Click aici)

Abonamentele și numerele în format digital sunt disponibile prin Paydemic.com (Click aici)

Puteți comanda un abonament sau revista în format tipărit
pe librăria Ideea Europeană (Click aici)

Arhiva revistei Punctul Critic (Click aici)

Editor: Fundația Culturală Ideea Europeană
Editor: Fundația Culturală Ideea Europeană
Co-editor: Fundația “Platon Pardău”

Adresa redacţiei:
Revista Punctul critic
CP-113, OP-22, Sect. 1, Bucureşti, cod 014780
Tel./fax: 4021 212 56 92; 4021 310 66 18.
E-mail: office@punctulcritic.ro

Salve
Salvează

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*