Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Cultură naţională, multiculturalism şi dialog intercultural » Punctul critic nr. 3 (25) 2018: Cultură naţională, multiculturalism şi dialog intercultural

Punctul critic nr. 3 (25) 2018: Cultură naţională, multiculturalism şi dialog intercultural

Sebastian Simion, Minoritățile naționale din România. Diversitate și forme de reprezentare – 185
Încă de la debutul procesului de revenire la sistemul politic constituțional-pluralist, minorităţile naţionale – prin reprezentanţii lor legitimi – au luat parte activă la viaţa politică a societăţii româneşti, reluând cursul unei tradiţii existente până la instaurarea regimurilor totalitare. De altfel, în decembrie 1989, minorităţile au reprezentat elemente active ale procesului de transformare a regimului politic din România, Frontul Salvării Naţionale incluzând, inițial, un număr de 14 maghiari, printre care personalităţi ca László Tőkés, Károly Király şi Géza Domokos, dar și reprezentanți ai altor minorități naționale.
Caracterul reprezentativ al Adunării Legislative ar fi fost poate mai puţin „reprezentativ” fără prezenţa minorităţilor naţionale, dacă considerăm Parlamentul ca fiind un microcosm al naţiunii, deşi acesta nu este şi nici nu poate fi, descriptiv vorbind, oglinda exactă a alcătuirii unei societăţi la un moment dat. Începând cu anul 1990 un număr de state foste socialiste – dar nu toate – au adoptat măsuri a căror intenţie a fost aceea de a creşte reprezentativitatea, corectând sub‑reprezentarea minorităţilor naţionale. Dacă în regimurile non‑democratice prezenţa minorităţilor în adunările legislative are legătură mai curând cu limitarea autonomiei minorităţilor şi cu dorinţa de a afişa existenţa „păcii etnice” (aparente), în statele est‑europene astfel de măsuri au fost benefice nu doar armonizării inter‑etnice (în plan intern), dar şi îmbunătăţirii stabilităţii şi cooperării regionale. Promovând şi reglementând reprezentarea parlamentară a minorităţilor naţionale, România s‑a alăturat, astfel, unui grup restrâns de state – şi vorbim şi de democraţii consolidate, nu doar de cele recente – care garantau și reprezentarea politică a minorităţilor naţionale, nu numai recunoașterea drepturilor lor etno‑culturale.

 

Conexiuni euro-comunitare şi nord-atlantice

Ion M. Anghel, Integrarea europeană (virtuți și semne de întrebare) – p. 209
Integrarea europeană – adâncirea în continuare a acesteia reprezintă obiectivul fundamental al UE, însăși rațiunea ei de a fi ca o structură asociativă interstatală – scopul pentru care statele europene s‑au constituit în această asociere, sperată a fi salvatoare, prin siguranța și prosperitatea ce se așteaptă de la UE; integrarea, în condițiile asigurării coeziunii pe toate planurile între instituțiile participante ale UE, ar urma să asigure dezvoltarea și prosperitatea întregii populații din statele membre; altfel, ar exista riscul de a ne întoarce la ceea ce a constituit acum un secol Imperiul Austro‑Ungar, Țarist ș.a., alcătuit dintr‑un conglomerat de populații subjugate, reprimate și exploatate, adică să ne întoarcem, în Mileniul 3, la aceeași situație pentru a cărei înlăturare s‑au făcut sacrificii timp de secole, iar cei puternici economicește să aibă acum spațiu și condiții ideale de profit spre a‑i domina și subjuga pe cei care nu rezistă la o competiție inegală; or, nu acesta este sensul viitorului, adică libertatea și bunăstarea să fie înlocuite cu subjugarea, tocmai în epoca de triumf a drepturilor omului. Din acest punct de vedere, există atât lumini – Europa, prin ceea ce a realizat, se afirmă în lume ca un actor demn de luat în considerare – cât, din păcate, mai ales, umbre, iar acest rezultat este ilustrat pe deplin și în chip înfiorător de cazul concret al țării noastre; toate acestea au loc ca urmare a selecției crude, sălbatice, pe care o presupune concurența și a indiferenței manifestate de factorul politic, care a lăsat societatea la discreția acestui factor advers intereselor sociale în totalitatea lor.

Vasile Chira, George Țical, Securitatea și globalizarea – p. 223
Globalizarea influenţează raportul dintre securitatea naţională şi cea internaţională, dar şi alte raporturi (dintre securitatea naţională şi securitatea colectivă, precum şi dintre securitatea colectivă şi cea internaţională). Totodată, ea determină şi toate componentele acestor relaţii prin influenţa exercitată separat asupra securităţii naţionale, securităţii colective şi securităţii internaţionale. Astfel, securitatea naţională e influenţată puternic de fenomenul globalizării prin efectele induse în desfăşurarea activităţilor economice, sociale, politice, militare etc. din fiecare ţară. Fenomenul globalizării, alături de altele, determină conturarea unui nou mediu de securitate ce reclamă o abordare globală şi unitară a problematicii securităţii naţionale prin securitatea colectivă. Conceptul de apărare a devenit neacoperitor pentru riscurile, pericolele, ameninţările şi agresiunile la adresa statelor naţionale şi a naţiunilor. De aceea sunt necesare decizii politice care să vizeze, în primul rând, reorganizarea instituţiilor statului şi reorganizarea naţiunii în scopul păstrării capacităţii ei de reproducere performantă.
Sfârşitul Războiului Rece a determinat o reflecţie la scară largă asupra conceptului de securitate. O consecinţă a sfârşitului Războiului Rece şi a intensificării globalizării este reprezentată de extinderea agendei politice internaţionale, analizate ulterior, şi creşterea importanţei actorilor non‑statali în asigurarea securităţii, un rol deosebit avându‑l la acest capitol organizaţiile internaţionale investite cu funcţii în domeniul securităţii.
Globalization influences the relationship between national and international security, but also other relationships (between national security and collective security, as well as between collective and international security). At the same time, it also determines all the components of these relations through the influence exerted separately on national security, collective security and international security. Thus, national security is strongly influenced by the phenomenon of globalization through the effects induced in the conduct of economic, social, political, military activities, etc. from each country.
The phenomenon of globalization, along with others, leads to the shaping of a new security environment that calls for a global and unified approach to natio­nal security through collective security. The concept of defense has become unachievable for the risks, dangers, threats and aggressions of national states and nations. Political decisions are therefore required, primarily aimed at reorganizing the state institutions and reorganizing the nation in order to preserve its performing ability.
The end of the Cold War prompted a broad‑based reflection on the concept of security. A consequence of the end of the Cold War and the intensification of globalization is represented by the expansion of the international political agenda, analyzed later, and the increasing importance of non‑state actors in ensuring security, with a special role being played by international organizations with security functions in this area.

Mihai‑Bogdan Marian, Între strânsoarea Leviathanului și ascensiunea Behemothului – p. 248
Leviathanul și Behemothul, în cheie geopolitică, vin să surprindă expresia antagonismului dintre popoarele mării și cele ale uscatului. Astăzi, în vremea de pe urmă a unei globalizări neterminate, galopate decenii la rând în ritmul impus de Leviathan, Behemothul pare a se fi ridicat din nou în picioare, iar cele două fiare se află iar față în față de pe poziții de forță, rânjind amenințător una la alta, de data aceasta de sub măștile concepțiilor și strategiilor euroatlantiste și, res­pectiv, eurasiatice. Dacă ar fi să căutăm artizanii contemporani ai acestor măști sub care se ascund astăzi cele două bestii, fără prea mare dificultate putem identifica două nume de referință: George Soros și, respectiv, Aleksandr Dughin. Sub influența celor două nume, asistăm în prezent la o coliziune frontală între teoria societății deschise și proiectul lumii globalizate sub pecetea Occidentului de inspirație anglo‑saxonă, pe de o parte, și teoria lumii multipolare și curentele de sorginte conservatoare, pe de altă parte. Dincolo de iluziile și promisiunile cu care fac negoț cele două perspective, transpare însă deopotrivă recrudescența unui instinct imperial, care în ambele cazuri se împiedică în mod fatal de ideea de suveranitate de stat, instaurată ca principiu de bază în politica internațională prin pacea westfalică de la 1648.

 

Fondul şi forma

Angela Banciu, Paradigma normativă şi exercitarea puterii în timpul regimului comunist din România – p. 267
Perioada cuprinsă între 1945‑1989 este una dintre cele mai controversate şi contradictorii ale istoriei recente a României, având o evoluţie sinuoasă şi oscilantă şi incluzând numeroase evenimente, fapte, fenomene şi procese social politice, economice şi culturale extrem de diverse. Ea se întinde pe parcursul celor aproape 45 de ani de dictatură comunistă, care a debutat prin impunerea guvernului Petru Groza, controlat de comunişti şi susţinut de sovietici, în 1945, abdicarea silită a regelui Mihai la 30 decembrie 1947 şi proclamarea Republicii Populare Române, continuând să fiinţeze după 1965 sub forma Republicii Socialiste România, pentru ca în decembrie 1989 să fie înlăturată în mod violent.
Analiza istorică şi sociologică a parcursului şi evoluţiei regimului comunist în România trebuie făcută, însă, diferenţiat, întrucât instaurarea dictaturii şi limitarea treptată a drepturilor şi libertăţilor fundamentale s‑a realizat în forme şi cu mijloace diferite, unele dure şi brutale, altele cu un aparent „aer de democraţie” şi de respectare „formală” a dreptului şi legislaţiei.

Andrei Milca, Publicaţiile pentru copii şi tineret din România comunistă. Divertisment şi propagandă între 1947 şi 1989 – p. 290
Vom urmări cele mai importante schimbări în presa românească pentru copii şi tineret, începând cu democraţia interbelică şi continuând cu instaurarea regimului comunist din 1947. „Universul copiilor” devine „Licurici” şi apoi „Cutezătorii”, şi „Dimineaţa copiilor” se transformă în „Pogonici” şi apoi „Luminiţa”. În aceste publicaţii apar multiple exemple ale cultului personalităţii – texte scrise într‑un stil encomiastic de autorii momentului şi dedicate pe rând lui Lenin, Stalin, Gheorghiu‑Dej, Ceauşescu. În anii ’40‑’60 ziarişti şi scriitori servesc Partidul în scopul de a manipula şi îndoctrina tinerii cititori/pionierii, chiar şi preşcolari/şoimi ai patriei. Principalul scop al propagandei de partid şi de stat este de a livra ideologie, tezele epocii în forma pură/simplă/perfectă a literaturii de divertisment, prin poezii şi schiţe sau benzi desenate instrumentate politic, în sensul creării unei conştiinţe sociale şi politice încă din copilărie. Sunt câteva etape decisive în toată această desfăşurare din presă şi literatură, concomitent cu schimbările istorice ale perioadei: 1947 – abdicarea Regelui Mihai şi instaurarea oficială a regimului comunist (transformarea României în RPR şi apoi RSR); 1953 – moartea lui Stalin; 1965 – moartea lui Dej şi începutul epocii Ceauşescu; 1989 – căderea lui Ceauşescu şi revenirea la normalitate/democraţie.

 

Permanenta actualitate a clasicilor

Ioan Alexandru Florea, Trei gânditori, o singură istorie. Similitudini şi deosebiri – p. 307
Deşi îi despărţea timpul, mediul, limba, tradiţiile şi religia, în mod paradoxal biografiile celor trei se aseamănă. Neagoe Basarab, Machiavelli şi Ibn Khaldun au trăit aproape aceleaşi aventuri, în condiţii istorice similar, chiar dacă diferite din punct de vedere geografic. Au avut de înfruntat situaţii adverse atât pe plan profesional, cât şi personal. Au considerat necesar să separe realitatea de ceea ce ar trebui să fie şi să folosească logica pentru a descrie şi analiza natura umană.
Atât Machiavelli, cât şi Ibn Khaldun au eşuat din punct de vedere politic, fiind mereu înlăturaţi din funcţii şi primind misiuni secundare ca importanţă. Acest lucru i‑a determinat să intre într‑o perioadă de contemplaţie, să se aplece cu acribie asupra studiilor. Cei doi pot fi consideraţi mari cărturari care au îndeplinit la un moment dat şi funcţii politice. Nu au reuşit să aplice propria învăţătură despre natura umană şi au fost victimele conjuncturii şi intrigilor. Spre deosebire de cei doi, Neagoe reuşeşte să ajungă domnitor şi să facă o politică de echilibru care a salvat Ţările Româneşti aflate într‑un moment de cumpănă. El este, în primul rând, principele exemplar care, îmbinând cunoaşterea naturii umane cu moralitatea creştină, a reuşit să menţină stabilitatea şi pacea ţării. Foarte bun cunoscător al teologiei ortodoxe, dar şi al naturii umane, al principiilor guvernării şi războiului, calitatea de cărturar a lui Neagoe Basarab vine după cea de domnitor. În Învăţăturile sale a reuşit să sintetizeze acţiunile şi principiile care l‑au ajutat să‑şi menţină domnia.

Gheorghe Stoica Lencan, Antonio Gramsci în gândirea politică internaţională – p. 323
Despre Antonio Gramsci s‑a vorbit mult în România și înainte de 1989. La început, ca în aproape toate țările socialiste, nu se putea vorbi despre o dimensiune critică şi heterodoxă a gândirii gramsciene în raport cu canoanele marxismului oficial, ci doar despre o difuzare a operei gânditorului italian. Mai târziu, până în preajma anilor 1988‑1989, s‑a ajuns și la o înțelegere mai nuanţată și mai deschisă, creatoare îndeosebi în sfera criticii literare.
Nu întâmplător, în decembrie 1989, cu câteva zile înainte de „schimbările” de la București, un grup de intelectuali (prof. Radu Florian, Dumitru Ghișe, Florin Potra și subsemnatul) și‑au propus să traducă „Caietele din închisoare” în limba română. Însă după 1990 climatul nefavorabil traducerii lui Gramsci s‑a accentuat și mai mult. În prezent lucrurile s‑au schimbat mult atât în România, cât și în toată lumea. De câţiva ani Editura Adenium din Iaşi întreprinde cu succes editarea integrală a operei gramsciene. În anul 2008 mă aflam în Valparaiso, la Universitatea Creștină din acel important oraș chilian. Am făcut sublinierea întrucât de acolo a pornit lovitura de stat a lui Pinochet în 1973. Dar la informația, răspândită la Universitatea din Valparaiso, că un profesor de la București va vorbi despre Antonio Gramsci, locurile din amfiteatrul Universității Creștine au devenit neîncăpătoare. Am vorbit atunci câteva ore, iar dezbaterile au continuat apoi și mai mult timp. Erau prezenți nu numai studenți, dar și profesorii cu întreaga conducere a universității. Mai târziu, în timpul președinției lui Obama în S.U.A., în special, referințele la Gramsci apar mai mult decât evidente: „Președintele Obama este un produs al culturii americane, o cultură americană de elită ale cărei idei au fost formate la Harvard, la Columbia și la Universitatea din Chicago. Această cultură a fost în mod dramatic influențată de gândirea gramsciană prin intermediul multiplelor instituții”.

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*