Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Cultură naţională, multiculturalism şi dialog intercultural » Punctul critic nr. 3 (25) 2018: Cultură naţională, multiculturalism şi dialog intercultural

Punctul critic nr. 3 (25) 2018: Cultură naţională, multiculturalism şi dialog intercultural

punctul-critic-logo-wp

Punctul critic nr. 3 (25) 2018
Cultură naţională, multiculturalism şi dialog intercultural

Multiculturalismul se înfăptuiește pe calea și cu pretextul luptei pentru cultura națională. Statul român spriji­nă, deoarece este un stat democratic, afirmarea și conservarea identităților etnice ale minoritățilo și bine face. Dar mai trebuie făcut ceva. Trebu­ie ca, prin toate mijloacele, pe toate căile, Statul român să împiedice ori­ce acțiune secesionistă, de izolare lingvistică, socială și culturală. Statul român nu poate fi un stat sinucigaș, presupunând că așa va fi un stat mai democratic decât alte state. Secesiu­nea, ieșită deja în public, alimentată de forțe care au propriile interese, nu poate fi luată în seamă sub nici o for­mă. Calea respingerii acestei inițiative este simplă – respectarea Constituției în spiritul și litera sa, aplicarea stric­tă a legii și respectarea și garanta­rea cu hotărâre a tuturor drepturilor cetățenești ale tuturor cetățenilor săi. Aceasta include și sprijinirea culturii naționale a minorităților, dar și evita­rea folosirii multiculturalității ca mijloc de realizare a secesiunilor. În același timp și cu aceeași hotărâre, Statul tre­buie să sprijine și să garanteze intere­sele majorității, cu o atenție deosebită pentru cultura națională a majorității. Este cel mai serios motiv pentru care acest Stat se denumește Stat român și nu altcumva.

 

Editorial

Eugen Uricaru, Cum ne deschide ochii doamna Angela Merkel – p. 5
Statul trebuie să fie al tuturor cetățenilor, dar asta nu înseamnă că el aparține mai mult unora dintre cetățeni și mai puțin altora. Discriminarea pozitivă a unora înseamnă ajutor, nu privilegiu și acest lucru trebuie înțeles foarte bine. Statul este singurul care poate asigura crearea unui cadru în care toți cetățenii să participe la viața societății, care nu poate să fie o societate divizată, ci o societate participativă pentru toți cetățenii. Felul în care toți cetățenii își regăsesc aspirațiile împlinite și drepturile respectate are un ceva specific – acesta este specificul Statului român. Forța și fiabilitatea Statului se află în suprafața cât mai mare a interesului comun provenită din intersectarea tuturor sferelor de interes individuale. Acest interes comun trebuie apărat cu orice preț în fața oricărui atac provenind din alte interese decât interesul comun. Cultura națională se află în acest spațiu. Multiculturalitatea nu este decât o cale pentru desființarea interesului comun al cetățenilor. Este oare o acțiune democratică apărarea interesului comun care este chiar cultura națională? Cred că nici măcar nu ar trebui să ne întrebăm, deoarece înaintea democrației se află supraviețuirea identitară. Dacă un popor dispare, nu mai are importanță faptul că a avut un comportament democratic ireproșabil.

Cultură naţională, multiculturalism şi dialog intercultural

Cristi Pantelimon, Sensuri ascunse ale multiculturalismului  – p. 11
Lumea și cultura occidentală modernă este lovită de handicapul incapacității de a ierarhiza în termeni tradiționali. Pentru a scăpa de această angoasă, ea declară o „amnistie generală” și o egalitate de principiu a tuturor faptelor culturale sau culturilor diferite. Dar incapacitatea de a ierarhiza în propria cultură este legată de incapacitatea de a sesiza autenticitatea celorlalte culturi. De aceea, culturile „asimilate” sunt, de fapt, culturi desfigurate. Cele tolerate sunt de‑a dreptul ignorate. Multiculturalismul ignoră ceea ce declară egal ca importanță și desfigurează ceea ce pare a putea înțelege.
Dilema multiculturalismului modern seamănă cu cea a teoriei dezarmării: pentru a obține pacea e nevoie ca toate statele să se dezarmeze. Problema este că niciunul nu vrea să fie primul care se dezarmează, într‑un context în care nu e sigur că va fi urmat automat de toți ceilalți.
Din perspectivă multiculturalistă, identitatea ține loc de arme: cine vrea să trăiască în bună înțelegere cu ceilalți, trebuie să renunțe la accentul de separare ostilă pe care fiecare cultură îl are față de celelalte, vecine. Adesea, multiculturalismul, în loc să atenueze conflictele culturale prin relativismul intrinsec de care dă dovadă, obține efectul contrar, tocmai pentru că predică o lume a respectului și păcii universale care nu există decât în teorie. Conștiința acestei utopii face și mai dramatică acceptarea luptei dintre culturi ca alternativă la moartea lor spirituală prin toleranța neutralizatoare reciprocă.
Care ar fi soluția la neutralizarea și dezangajarea operate de multiculturalism?

Vasile Simileanu, Matrici civilizaţionale şi multiculturalismp. 19
Real, palpable culture exists only in the concrete hypostases of diversity. In this context, culture is the multiplier of diversity. Contemporary culture, associated with the term global, can be analyzed as a result of fundamental changes that are manifested in social, political, economic, demographic and religious terms. The historical stage that we cross, knows relevant spatio‑temporal and aesthetic changes that determine the acceleration of processes specific to the components of human life.
During the twentieth century, the cultural universe was marked by the emergence and expansion of mass media, a phenomenon of historical magnitude, since it radically changed the relationship between society and culture, imposing new tools for the dissemination of values ​​and new forms of expression and creation. From the „scholarly”, institutionalized, elitist, „high” culture, the beginning of the 21st century marked the transition to mass culture, the insertion of culture into the daily. An important role was played by the democratization of spaces, the expansion of global media networks, the Internet and socialization, and the globalization of information. The need to interpret the meaning of these changes has stimulated the theoretical reflection on culture.
In all these fields new methodologies and new paradigms are formulated, which bring into question the symbolic thinking, the problem of language, myth, as well as the validity of the new forms of artistic expression.
In the new context, Romania – as an eurasian state – has diversified its cultural approaches on a historically and religiously tolerant background, being an ethno‑confessional „small Europe” in which there is no discrimination of social groups (ethnic, religious, linguistic etc.).

Geopolitica – şi majoritatea specializărilor sociale şi istorice – a fost determinată în profunzime de ideea unităţii în diversitate a elementelor umanităţii manifestate în plan geografic. Specificitatea culturilor şi evoluţiile acestora în mediul geografic, inclusiv sub aspectul identităţii naţionale, este un fenomen de acumulare istorică şi îşi are temeiul în structura ontologică a modului uman de existenţă, fiind confirmată de datele conjugate ale unor cercetări istorice.
Imperiile triumfătoare au fost cele în care extinderea puterii politice şi militare a fost întărită de extinderea puterii culturale (răspândirea, emulaţia, întinderea şi adâncirea culturală, precum şi crearea de infrastructuri culturale pot să constituie o parte dintr‑o strategie intenţionată de dominaţie).
Religiile, asemeni culturilor, se întemeiază, la nivel filosofic global, pe ideea că homo sapiens, ca fiinţă socia­lă şi creatoare, nu se poate reproduce pe sine ca generalitate formală şi abstractă, ci numai în şi prin intermediul ipostazelor sale concrete, ce se întruchipează pe întreaga scară a diversităţilor, pornind de la individ spre formele complexe de asociere şi de comunitate. Analizând acest dat ontologic al umanului, cu semnificaţie deopotrivă genetică şi structurală, putem spune că raportul unitate/diversitate a devenit în secolul al XX‑lea tema centrală a antropologiei şi a filosofiilor culturale şi religioase.

Gheorghe Schwartz, Relaţia dintre cultura naţională şi multiculturalitate – p. 46
În Enciclopedia de Istorie Universală DeAgostini se defineşte naţiunea drept o „colectivitate de persoane legate de un patrimoniu comun istoric, lingvistic şi cultural şi de o conştiinţă a acestor legături comunitare şi care împarte un teritoriu comun şi face parte dintr‑o unică entitate politică”, dar tot aici se recunoaşte că, „în realitate, conceptul de naţiune este din punct de vedere istoric extrem de controversat, tocmai din pricina variabilităţii referinţelor la factorii de unificare şi de identitate”.
În acest sens, şi preluând din aceeaşi sursă, Ernest Renan scria încă în 1882, la Milano, despre transformările conceptului de naţiune: „Dar ce este o naţiune? De ce Olanda este o naţiune, în timp ce Hanovra şi Marele Ducat de Parma nu sunt? Cum de Franţa a continuat să fie o naţiune, când principiul care a creat‑o a dispărut? Cum de Elveţia are 3 limbi, 2 religii, 3 sau 4 rase, este o naţiune, în timp ce Toscana, care este atât de omogenă, nu este? De ce Austria este un stat şi nu o naţiune? […] …ceea ce material nu ajunge: o naţiune este un principiu spiritual, rezultat al profundelor complexităţi ale istoriei, o familie spirituală, nu un grup determinat de configuraţia solului. Ceea ce am văzut până acum este insuficient pentru a crea un astfel de principiu spiritual: rasa, limba, interesele, afinităţile religioase, geografia, necesităţile spirituale, ce trebuie în plus?

Victor Neumann, Naţiunea multiculturală. O perspectivă asupra identităţii României – p. 59
Încărcătura ideologică pe care istoricii, filologii, sociologii, etnografii şi, pe urmele lor, oamenii politici o atribuie conceptelor de român şi minoritar, felul în care ei înţeleg diferențele dintre cele două concepte în cadrul aceluiaşi stat, ne îndeamnă să formulăm câteva întrebări:
Ce înseamnă să fii român? Care sunt elementele sociale, culturale, religioase ce definesc conceptul de român? Ce pondere are conceptul de român în limbajele social‑politice şi la ce înţelesuri identitare trimite el? Cum se explică faptul că delimitările dintre diversele grupuri cultural‑lingvistice şi religioase de pe teritoriul României au generat o relaţie majoritar‑minoritar şi o politică a diferențialismelor? Ce înseamnă străinul din interior şi cum se explică faptul că acest concept este uzitat în limbajele social‑politic ale unui stat modern? Este relaţia majoritar‑minoritar identificabilă prin dihotomia român‑străin? Este minoritarul un străin? Cine l‑a definit astfel şi în ce scop? Cine este străin în locul și în statul în care s‑a născut? În ce context e necesară autodefinirea cultural‑comunitară şi cum se face ea în cazul românesc? Când anume sublinierea diferenţelor trimite la existenţa mai multor categorii de cetăţeni în interiorul aceluiaşi stat? Este cultura politică românească marcată de semnul incluziunii sau al excluziunii? În ce măsură conceptul ce defineşte identitatea românească e influenţat de moştenirile istorice? Care sunt vulnerabilităţile conceptului de român? Cum se explică absența preocupării pentru transformarea lingvistică şi înnoirea conceptuală în cultura română, respectiv persistenţa imaginarului xenofob la nivelul mentalului colectiv? Ce fel de identitate colectivă a dezvoltat regimul fascist? Dar regimul comunist? Există o legătură între ideea de naţiune etnică românească profesată de inteligentsia interbelică şi ideologia naţional‑comunistă a regimului Ceauşescu? Dar între cultura protocronistă a anilor 1970‑1989 şi structura de gândire a elitelor culturale şi politice ale României postcomuniste? Este instrumentalizarea politică a limbii creatoare de stereotipuri şi dacă da, atunci cum pot fi acestea depăşite în cazul unei culturi umaniste cu reflexe defensive precum aceea română?

Neagu Udroiu, Cultura – substratul identităţii şi demnităţii naţionale. Cazul finlandez – p. 72
Antrenați în definirea conceptului de identitate națională, teoreticienii genului convoacă termeni diverși, nu o dată de complexitate aparte, mai greu de cuprins fără abordări suplimentare. Nu lipsesc în această operație de juxtapunere câțiva vectori unificatori, considerați verigi de esență: istoria, limba, credința, obiceiurile, tradițiile. Cultura este privită, fără echivoc, drept cariatidă.
Finlanda, ca stat – recurg la acest exemplu fiindu‑mi familiar – nu vine de departe. Teritoriul de azi al țării, umezit de golfurile Finic și Botnic, cu fruntea sprijinită pe vifornița polară și poezia nopților albe, a fost amar de vreme al vecinilor, situați de‑a stânga și de‑a dreapta. Mai întâi al Coroanei suedeze, încântată și pricepută în a stimula valențele locale pentru susținerea războaielor la modă. Nu doar prin luptători musculoși în oastea regatului, dar și ca pricepuți crescători de cai pentru cavaleria sa greu încercată. A durat câteva secole. Când Napoleon a ținut să‑i pedepsească pe suedezi pentru vina de a fi permis accesul vaselor britanice în porturile proprii a dislocat de pe hartă pământul finlandez, transferându‑l cu arme și bagaje în mâinile țarului rus. Mai bine de un veac a durat Marele Ducat, condus atunci, în calitate de Mare Duce, de cel ce purta însemne împărătești – Alexandru I. În amintirea acelui act de împroprietărire, și astăzi urmașul lui Petru cel Mare și al Ecaterinei a II‑a privește cu ochi de bronz către vizitatorii ce pătrund în interioarele catedralei din Porvoo, unde s‑a deplasat personal să‑i informeze pe aleșii locali de hotărârile luate.

Sorin Mitulescu, Școala românească și multiculturalismul. Pe marginea unui proiect internațional și a unui punct de vedere – p. 81
Participating in an international project on increasing school inclusion through education for democracy and human rights and reading a critical article on multiculturalism raised issues of school evolution in the contemporary world. The projects have shown that in the globalized world in which we live, with a long‑distance mobile population deployed rapidly, education services must be prepared to receive „beneficiaries” belonging to the most diverse cultural environments. But the Romanian school seems to oppose the evolution in such a direction. At least this shows some article and points of view as expressed in the Tribuna Școlii magazine.
The conclusion is that a pluralistic vision promoted in school would not be dangerous and contrary to national interests – as some Romanian people are afraid for – but rather would be more successful in confronting the changes and problems of an increasingly dynamic and open society.
Textul de față mi‑a fost inspirat de experiența dobândită în cadrul unui proiect internațional cu titlul Guvernanţa (coordonarea) democratică în şcoală dintr‑o perspectivă comunitară și de impresiile în urma lecturii unui articol apărut recent în revista Tribuna Școlii, intitulat Educaţia, sub asaltul multiculturalismului. Cele două perspective care se degajă, pe de o parte, din proiectul internațional derulat în câteva țări din Europa de Sud‑Est (Grecia, Bulgaria, Ungaria, Muntenegru, România), iar pe de alta, din opiniile unui profesor (bănuim) cu multă experiență în sistemul de învățământ românesc sunt diferite și m‑au incitat spre o informare suplimentară și către un plus de meditație în ce privește temeiurile și rosturile educației în general și ale educației multiculturale (interculturale) în special.

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*