Punctul Critic » Fondul şi forma » Publicaţiile pentru copii şi tineret din România comunistă. Divertisment şi propagandă între 1947 şi 1989

Publicaţiile pentru copii şi tineret din România comunistă. Divertisment şi propagandă între 1947 şi 1989

Rezumat:  Vom urmări cele mai importante schimbări în presa românească pentru copii şi tineret, începând cu democraţia interbelică şi continuând cu instaurarea regimului comunist din 1947. „Universul copiilor” devine „Licurici” şi apoi „Cutezătorii”, şi „Dimineaţa copiilor” se transformă în „Pogonici” şi apoi „Luminiţa”. În aceste publicaţii apar multiple exemple ale cultului personalităţii – texte scrise într‑un stil encomiastic de autorii momentului şi dedicate pe rând lui Lenin, Stalin, Gheorghiu‑Dej, Ceauşescu. În anii ’40‑’60 ziarişti şi scriitori servesc Partidul în scopul de a manipula şi îndoctrina tinerii cititori/pionierii, chiar şi preşcolari/şoimi ai patriei. Principalul scop al propagandei de partid şi de stat este de a livra ideologie, tezele epocii în forma pură/simplă/perfectă a literaturii de divertisment, prin poezii şi schiţe sau benzi desenate instrumentate politic, în sensul creării unei conştiinţe sociale şi politice încă din copilărie. Sunt câteva etape decisive în toată această desfăşurare din presă şi literatură, concomitent cu schimbările istorice ale perioadei: 1947 – abdicarea Regelui Mihai şi instaurarea oficială a regimului comunist (transformarea României în RPR şi apoi RSR); 1953 – moartea lui Stalin; 1965 – moartea lui Dej şi începutul epocii Ceauşescu; 1989 – căderea lui Ceauşescu şi revenirea la normalitate/democraţie.

I. Reviste clasice/nepolitizate pentru copii şi tineret din perioada monarhiei (înainte de comunism): „Dimineaţa copiilor”, 1924 – 1938 şi „Universul copiilor”, 1925 – 1948.

II. Presa pentru copii şi tineret în comunism: „Dimineaţa copiilor” va fi „înlocuită” din 1947 de „Licurici”, din 1953 sub denumirea de „Cravata roşie”, până în 1967, când se transformă în „Cutezătorii” – apărută până în 1989. „Universul copiilor” e substituit de „Pogonici”, 1949 – 1952, devenind din 1953 până în 1989 „Luminiţa” (incluzând şi suplimentul „Arici Pogonici”, 1957 – 1979, care la rândul lui ajunge revista „Şoimii patriei” între 1980 şi 1989). După Revoluţie „Cutezătorii” dispare, iar „Luminiţa” redevine „Universul copiilor”, până în 1996, la moartea redactorului‑şef Ovidiu Zotta (cel mai vechi supravieţuitor al celei mai longevive reviste din comunism). În anii ‘80 mai apare şi publicaţia „Luceafărul Copiilor”.

III. Almanahuri: „Universul copiilor”, 1927 – 1948; „Luminiţa pentru copii – Almanahul celor mici”, 1957; Almanahul „Cutezătorii” 1980 – 1989 şi „Vacanţa Cutezătorilor” 1988 – 1989, Almanahul „Şoimii Patriei” 1987 – 1989; „Almanahul Copiilor”, 1979 – 1982 – 1990, scos de „Luceafărul”.

  1. Publicaţiile pentru copii din perioada interbelică
    (Momentul 1924 – 1925)

Până la instaurarea definitivă a comunismului, sectorul revistelor pentru copii a fost dominat, încă din anii ’20, de două publicaţii independente/nepolitizate de mare tiraj: „Dimineaţa copiilor” şi „Universul copiilor”. Prima a apărut în 18 februarie 1924 ca supliment al ziarului „Dimineaţa”, fost „Adevărul”, în acelaşi „grup” (trustul „Adevărul”‑„Dimineaţa”, condus de gazetarul Constantin Mille) cu „Adevărul literar şi artistic”, „Cinema”, „Magazin”, „Realitatea ilustrată”, „Rebus” etc. A doua va fi editată din 1925 în „tabara” concurentă de la „Universul” lui Stelian Popescu. Se manifestaseră, până la momentul 1924‑25, publicaţii efemere precum „Amicul copiilor”, „Revista copiilor”, „Revista copii­lor şi a tinerimii”, cât şi mai longeviva „Lumea copiilor” (1922‑1927 şi 1939; cu Gala Galaction, Ion Agârbiceanu, Elena Farago, Ion Pas în sumar). Dar prima revistă cu adevărat reprezentativă din acest domeniu va fi cea condusă de Nicolae Batzaria, secondat de Marin Iordache, „părintele” lui Haplea (cel care revine mai târziu, în gazetele comuniste, ca Marin Iorda). „Dimineaţa copiilor” apare între 1924 şi 1938, cu autori ca Victor Ion Popa, Th. Speranţa, Petre Dulfu, N. Batzaria – sub diverse pseudonime, de exemplu Moş Nae –, în anii ’30 colaborând aici şi Radu Gyr, straniu cumva, dacă ţinem cont de direcţia „Dimineţii”. Printr‑o strategie de marketing, în iulie 1936, Stelian Popescu dă o lovitură de imagine: îl convinge pe omul‑cheie Nicolae Batzaria să se alăture grupului rival de la „Universul copiilor”, unde mai semnează pe parcurs Radu Boureanu sau Vasile Militaru. Fără îndoială, „Dimineaţa copiilor” fusese o revistă „de autor”, N. Batzaria fiind creierul majorităţii textelor apărute aici. Ca urmare a plecării lui, Marin Iorda(che) preia şefia „Dimineţii…” şi, după el, T. Teodorescu‑Branişte. Soarta publicaţiei pare deja pecetluită din pricina colaboratorilor (evrei sau ziarişti „de stânga”) şi mai ales prin plecarea capului‑limpede Batzaria la ziarul oponent, de dreapta. De altfel, „Universul” se afla politic oarecum de partea Gărzii de Fier şi apoi a mareşalului Antonescu, în vreme ce jurnaliştii de la „Adevărul‑Dimineaţa” se situau clar spre stânga şi pro‑evreime. Guvernul de extremă dreapta Goga‑Cuza a hotărât suprimarea celor mai importante gazete social‑democratice după decembrie 1937. În plin avânt legionar şi apoi pe fondul dictaturii regale a lui Carol al II‑lea, apariţia „Dimineţii copii­lor” va fi sistată. Un destin ceva mai fericit – sau măcar mai lung – îl va avea „Universul copiilor”, care rezistă până în 1948 şi reapare după 1989. De sfârşitul unei publicaţii s‑a ocupat implicit regimul carlist, finalul celeilalte va fi stabilit de comunişti.

  1. Instaurarea comunismului în presa autohtonă
    (Momentul 1947 – 1948)

„Universul copiilor” – serie nouă, sub regimul Groza‑Dej, devine tot o revistă de autor, „redactorul responsabil” în 1947 fiind Mihai Gafiţa. Găsim în paginile revistei din 1947 un roman poliţist în scrisori, un roman foileton pentru copii – Micul acrobat, pagini de distracţii instructive, De vorbă cu cititorii, Pagina jocurilor, Viaţa aventuroasă a banditului Mac Mac de Aura Grui, dar şi un foileton social de Viniciu Gafiţa, Suflete rătăcite, respectiv educativul Păţaniile lui Charlot Chaplin în România, sub pseudonimul Doctorul Pascal. În numărul special de Crăciun, simultan cu abdicarea Regelui Mihai, reţinem articolul programatic al lui M. Gafiţa, Crăciunul popoarelor: „…Sunt ţări, unele foarte apropiate de ţara noastră, unde nu vor fi brazi aprinşi în case, ci casele vor fi aprinse de urgia nemiloasă a unor oameni răi şi lacomi… în aceste ţări nu vor răsuna colindele cu naşterea blândului şi iertătorului Iisus, ci se vor auzi trosnetele puştilor, bubuitul înăbuşit al tunurilor şi clănţănitul ucigător al mitralierelor. Moş Crăciun va muri şi el, ucis de ura aprinsă a celor ce robesc popoare. În timp ce în ţara noastră liniştea şi bucuria vor domni în toate casele, în alte ţări uneltitorii vor pune la cale noi măceluri…”. Într‑adevăr, curând, şi blândul, iertatorul Iisus, dar şi Moş Crăciun dispar complet din paginile revistelor pentru copii şi din toată literatura anilor ’40‑’60, ucişi tocmai de „luptătorii pentru pace”… Acelaşi Gafiţa, orientat vremilor în schimbare (în perioada 1947‑48 este preşedintele Consiliului Uniunii Asociaţiilor Studenţeşti din RPR, apoi redactor şef al Editurii pentru literatură), realizează si Almanahul „Universul Copiilor” pentru anul 1948, editat la finalul lui 1947. Dispare de acum portretul Regelui Mihai din „deschidere” (prezent, totuşi, cu un an înainte, alături de Petru Groza), înlocuit cu un… Colind al păcii, iar redactorul responsabil îşi face deja… autocritica (n.b. – „putea ieşi un almanah şi mai bun!”). Propaganda începea să funcţioneze, la început insesizabil, dar după eliminarea monarhiei din ce în ce mai evident. Cele mai însemnate sărbători religioase şi naţionale, „pe care orice cititor trebuia să le ştie” la începutul lui 1947, vor fi înlocuite din 1948 de rubrica Date însemnate, ţinând mai ales de URSS şi autorii sovietici decât de ceea ce era universal valabil cu un an înainte. Rubricile „se diversifică”: Vecinii ţării noastre, prieteni ai poporului nostru, scurte fabule şi prelucrări din limba rusă, generalissimul Stalin e prezent pe mai multe pagini, alături de povestiri „adevărate” despre Lenin – şi pentru amândoi se instaurează clişeul, propagat de acum de presa noastră sub ocupaţie, că „tătucii” îşi iubesc (toţi) copiii… Îndoctrinarea va funcţiona mai târziu şi în cazul lui Nicolae Ceauşescu – părinte iubitor, în numeroasele poze cu tineri şi copii ce aduc un omagiu conducătorului suprem. Încă mai apar traduceri din C. Dickens, R. Kipling, Jules Verne, dar suntem aproape de subordonarea totală în faţa maculaturii sovietice a momentului. Tonul scriitorului ajuns redactor responsabil este perfect mobilizator: „Împreună vom face ca almanahul să existe, să fie din ce în ce mai bun…”. Gafiţa stabileşte, de fapt, în paginile „Universului copiilor”, prerogativele literaturii comuniste pentru tineret, teoretic de divertisment, dar obligatoriu dogmatică și de manipulare, programele fiind mai uşor aplicabile şi funcţionale în cazul adolescenţilor. „Să ne gândim de pe acum, când suntem mici, la ce trebuie să fim când vom fi mari… Să facem în aşa fel încât să nu ne pară rău mai târziu, că am trecut prin anii copilăriei fără să fi făcut ceea ce trebuia să facem (sic)… când vom fi mari să ne putem pune în slujba ţării noastre şi poporului nostru, toate puterile noastre de muncă şi toată priceperea…” Practic, se trece direct de la „educaţia prin distracţie” (apud Dodo Niţă), a revistelor interbelice pentru copii, neangajate, la o educaţie prin politică(izare), la divertismentul ideologizat dintr‑o presă vădit partinică, cu o scriitură de profund angajament, aliniată realismului socialist.

„Licurici”, prima revistă oficială pentru copiii din comunismul mioritic, apare pe 12 aprilie 1947, cu un paradoxal număr special de… Paşte. Interesant, nr. 5 din 10 mai (Ziua Regelui!), în care se publică poemul Sergentul de Vasile Alecsandri – dar cu o „explicaţie”: „Alături de armatele ruseşti poporul român, condus de Domnitorul Carol I, şi‑a câştigat independenţa în ziua de 10 mai 1877. Alături de armatele sovietice, ţara noastră s‑a eliberat de sub jugul hitlerist în ziua de 9 mai 1945”. Pentru numărul special de 23 august 1947 notăm diversificarea rubricilor: Cum şi‑au petrecut vacanţa copiii din Moscova, la Poşta Redacţiei/Ce am dori să citim, un cititor‑abonat cere „poveşti cu conţinut… mult mai serioase”, apare rubrica lui Saşa Pană, Scrisori către copii, spre final de an prelucrări din autorii sovietici, iar în numărul de Crăciun – rubrica Am pornit să colindăm (în Cehia, Ucraina‑URSS, Iugoslavia). Săptămânalul „Licurici” devine din 1 aprilie 1953 bilunarul „Cravata roşie”, revista şcolarilor, editată apoi lunar din 1954, sub egida Comitetului Central al UTM. Odată cu nr. 146 ea este numită „revista pionierilor şi şcolarilor” şi va fi însoţită încă de când se numea „Licurici” de suplimentul „Jurnalul copiilor”, transformat şi el apoi în „Biblioteca Licurici”. „Cravata roşie” îşi încetează apariţia în 1967, când se transformă în „Cutezătorii” – primul număr apare pe 28 septembrie 1967, ca oficios al Organizaţiei de Pionieri. Ceauşescu voia atunci o „rupere” de perioada 1945‑65, o delimitare de epoca Dej, la fel cum, pe fondul morţii lui Stalin, mai seriosul şi simbolicul titlu „Cravata Roşie” luase locul uşor naivului „Licurici”.

Cealaltă revistă de divertisment pentru copii – şi, de la an la an, de propagandă în expansiune – a fost „Pogonici”, lansată în ianuarie 1949, la dispariţia deja „depăşitei”, pentru contextul educativ, „Universul copiilor”. În primul număr avem totuși nişte semnături notabile: poezia La Mulţi Ani de P. Camil (Camil Petrescu?), în care Moş Crăciun e înlocuit de un anume… Moş Ger; Dănuţ şi Didina învaţă o poveste adevărată de Nina Cassian; prelucrări şi adaptări după textele scriitorilor ruşi din „Pionerskaia Pravda”, semnate de redactorul de serviciu, Octav Pancu‑Iaşi, sau de Vlad Muşatescu. Încă de la primele numere revista pare complet sovietizată, cu texte despre Ana Pauker, reportaje despre copiii sovietici pe tema înfrăţirii, rubrica Din copilăria lui Lenin, Ce să citim, Aţi văzut filmele acestea, versuri din Nekrasov, traduse de George Lesnea, dar şi reluarea unui text de Mihail Sebastian (decedat în 1945) în nr. 2 al revistei. De reţinut articolul de fond din primul număr, Cuvânt înainteRevista ta îţi urează La mulţi ani: „La mulţi ani, mic prieten! Îţi aduci aminte? Acum un an tot aşa arăta şi vechiul calendar. L‑ai început într‑o zi de sărbătoare pentru tine şi pentru toată ţara ta – era ziua de naştere a RPR. Începeai, în acea zi, cu tot poporul tău, o viaţă nouă într‑o ţara nouă… Eşti mic încă, dar te ştim curajos. Nu te vei teme să‑ţi priveşti faptele, nu‑i aşa?… Poţi privi toate faptele tale fără să te ruşinezi? Nu‑i nimic! Cu toţii greşim! Spune‑mi, ai avut tu curajul însă, să‑ţi recunoşti vinile, ai spus‑o drept celui faţă de care ai greşit? Începi un An Nou.. Ce ţi‑ai promis să schimbi, să îndrepţi din lipsurile tale? Promite‑o tare, nu te teme. Aşa va trebui să te controlezi mai mult dacă te ţii sau nu de cuvânt… La Mulţi Ani, prietene, pentru Republica ta Populară, pentru tatăl tău, mama ta, care muncesc pentru toţi, prieteni mari şi mici, pentru tine şi toate gândurile tale bune, cu care întâmpini anul cel nou.” Textul punctează astfel simbolic o întreagă perioadă şi, chiar dacă e semnat în redacţie, ca stil reprezintă o continuare logică a articolului lui M. Gafiţa, care aborda, de fapt, în paginile „Universului copiilor” din 1947 una dintre principalele probleme ale literaturii anilor 1945‑65: (auto)critica, iluminarea autorului – reconvertirea omului vechi/element retrograd în cel nou/comunist, vizionar, uneori după o absolut necesară purificare/„pedeapsă” la „munca de jos” (vezi şi literatura vremii, Eugen Barbu, de exemplu). După 1948 educaţie înseamnă implicit ideologizare şi politizare, copilul fiind nevoit să înţeleagă de acum, la dimensiunea micro a publicaţiilor care i se adresează, toate schimbările societăţii produse la scară macro, să le accepte şi să le celebreze, sub steagurile unite ale RPR şi URSS.

  1. Moartea lui Stalin şi apogeul cultului personalităţii în presa literară pentru copii
    (Momentul 1953)

„Licurici” (editată de Comitetul Central al UTM) şi apoi „Cravata roşie”, respectiv „Pogonici”, cuprind câteva semnături care vor rezista în deceniile următoare în presa pentru copii: Marcel Breslaşu, Costache Anton, Demostene Botez, Nina Cassian, Maria Banuş, Mioara Cremene, Călin Gruia, Vladimir Colin, Alecu Ivan Ghilia, Petre Luscalov, Al. Andriţoiu, Gica Iuteş etc. Revistele merg pe o anumită schemă, cu texte din clasicii români pentru cei mici (Sadoveanu, Creangă) versus autorii sovietici ai deceniului, traduceri şi adaptări/prelucrări, predominând rubricile „interactive” de tipul Scrisori ale copiilor, dar şi cele de „angajament” ale adolescenţilor: Îi mulţumesc tovarăşului Stalin pentru viaţa mea de azi. Remarcăm maniheismul serialelor de benzi desenate, în care apare de obicei un erou comunist ideal, opunându‑se unui element retrograd, şovăielnic, duşmănos, ori unui agent străin, spionul infiltrat pentru a sabota economia/industria comunistă. Ultimul număr din „Licurici” apare pe 5 martie 1953, tocmai la moartea lui Stalin, cu o copertă în chenar negru, cu chipul Părintelui Popoarelor. Este un număr de doliu, exclusiv cu panegirice ale intelectualilor, ţăranilor, muncitorilor, şcolarilor din RPR şi URSS, despre „Scumpul Stalin, nemuritorul”, „Făuritorul orânduirii colhoznice”. La moartea omului ales, va fi gândit şi momentul pentru o schimbare a revistei care devine de acum mult mai partinică: „Dragi pionieri şi şcolari, De multe ori în scrisorile primite la redacţie, cititorii ne cereau ca revista lor literară să capete un nume nou, un nume legat de organizaţia lor de pionieri, de viaţa lor de şcolari. Ţinând seama de propunerile cititorilor noştri, CC al UTM a hotărât ca revista Licurici să‑şi schimbe numele. Începând din aprilie 1953 revista voastră literară va purta numele Cravata roşie.”

Şi „Pogonici”, „revista celor mici”, editată tot de Comitetul Central al UTM, va funcţiona până în 1953 sub acest nume, transformându‑se apoi în „Luminiţa”. Şi aici notăm aceleaşi semnături din „Licurici – Cravata Roşie”, la care se adaugă Horia Aramă, Petru Vintilă, Ion Horea, A. Toma, Ion Hobana, Ovidiu Zotta, dar şi… Lucian Pintilie, regizorul de mai târziu, ilustraţiile aparţinând viitorului actor Iurie Darie. Metamorfozată deja în „Luminiţa”, începând cu nr. 6 din 5 martie 1953, revista îl comemorează şi ea pe Stalin prin pana a doi poeţi: Petre Popa, Ai să trăieşti mai viu, mereu, şi Octav Pancu‑Iaşi, Cântecul cel mai drag. Cităm: „Nu plânge, fata mea cuminte/Lui nu‑i plăceau copii plângând/Hai, taci, pe‑al tău şi al meu părinte/N‑o să‑l putem uita nicicând”, respectiv „Toate cântecele, Stalin/ni le‑a dăruit/Fără el, doar cânt de jale/am fi auzit./Nici la mare, nici la munte/n‑am mai fi plecat/foame, frig, necazuri multe/ne‑ar fi împresurat./ Astăzi inima lui Stalin/a‑ncetat să bată…/Râuri limpezi s‑au născut din/lacrimă curată.” Îndoctrinarea spre cultul personalităţii atinge deja apogeul, deşi am putea crede că moartea personajului Stalin ar duce tocmai la o aerisire a presei – măcar cea pentru copii; dar nici vorbă de dezgheţ, deocamdată. Din contră, numerele următoare, pe lângă omniprezentul Lenin şi copilăria sa obligatoriu „de poveste”, ne vor familiariza şi mai adânc cu Anii de şcoală ai lui Stalin, pionierii vor scrie despre proeminenţa mitului în lipsa fizică a tovarăşului – Stalin e întotdeauna cu noi, se preiau articole din N. Bodnariuk, I. V. Stalin, genialul îndrumător al ştiinţei biologice (n.b. – şi cam al tuturor ştiinţelor şi artelor în general, lucru „transmis” mai târziu pe plan local şi atotştiutorilor soţi Ceauşescu). Nici pe plan internaţional lucrurile nu stăteau cu mult diferit, mari scriitori ca M. Şolohov scriau la moartea lui Stalin texte encomiastice, precum Adio, părinte: „Cât de fulgerător, cât de groaznic, ne‑am văzut dintr‑odată orfani. Au rămas orfani partidul, poporul sovietic, oamenii muncii din lumea întreagă.”

În tandem cu „Licurici/Cravata roşie” se tipăreşte şi „Pionierul”, organ al CC al UTM, transformat şi el la moartea lui Stalin în „Scânteia pionierului”, odată cu nr. 200. Ultimele două numere din „Pionierul”, nr. 198‑199, marchează dispariţia lui Stalin încă de pe copertă: Glorie veşnică marelui geniu al omenirii progresiste, părintelui iubit al celor ce muncesc, dar şi prin rubrici ce vor deveni fixe: Din copilăria lui Stalin, Să învăţăm şi mai bine, Vom munci neobosiţi pentru izbânda cauzei lui Lenin şi Stalin, la care se adaugă texte comemorative Aşa cum ne‑ai învăţat să fim de elevul Cezar Tabarcea (viitor profesor al Facultăţii de Filologie Bucureşti) sau poeme, De gardă de Octav Pancu‑Iaşi. Primul număr din noua „Scânteie a Pionierului” adună rubricile Să învăţăm din viaţa marelui Stalin, Să ne cunoaştem prietenii de peste hotare, dar şi versuri de Al. Ovidiu Zotta, Pilotul, şi fragmente din Copilăria mea de Gorki. În numerele următoare, alte închinări: Florin Mugur, El va trăi cât timp trăi‑vor oameni, semnăturile din „Pionierul – Scânteia pionierului” devenind repetitive: Vasile Mănuceanu, Ştefan Zaides, Ion Hobana, Dan Deşliu, Marcel Breslaşu, cu traduceri multiple din „Pionerskaia Pravda” şi ilustraţii de Iura Darie. OMUL a murit, dar CAUZA cea dreaptă merge mai departe, ea va trăi etern şi va învinge întotdeauna.

Un episod decisiv, narat şi de Cristian Vasile, urmăreşte „valul de epurări generat de reprimarea devierii de dreapta” din iulie 1953 la unele publicaţii periodice pentru tineret, fiind eliminaţi din colectiv acei redactori culturali „reacţionari”/ajunşi „necorespunzători”: „În urma demascării şi zdrobirii devierii de dreapta, conducătorii publicaţiilor (n.b. – cele pentru tineret, editate de CC al UTM) s‑au preocupat de îmbunătăţirea compoziţiei sociale a redacţiilor. Au fost aduşi în redacţii un număr de tineri UTM‑işti muncitori. De asemenea, au fost înlocuiţi doi redactori‑şefi care nu au corespuns, şi anume: Aronescu, M., de la revista Cravata roşie, şi Opran Irina, de la revista Luminiţa… (totodată, s‑a propus şi eliminarea redactorului‑şef de la Scânteia tineretului, Elena Zelinescu, considerată „element uşuratic, cu o moralitate scăzută, lipsit de pregătire profesională şi politică”). Aşadar, a conduce revistele ce se adresau copiilor şi adolescenţilor însemna o misiune extrem de importantă şi atent supravegheată de Partid, şi, în ciuda spiritului ludic promovat în paginile lor, totuşi nimic nu era dezorganizat, la modul „în joacă”, lăsat la voia întâmplării de factorii decizionali: Sectorul Presei Centrale şi Sectorul Evidenţei Cadrelor.

  1. Un almanah pentru copiii‑model (anul 1957)

„Almanahul celor mici” – 1957, unicul de acest fel din anii ’50, este editat de „Luminiţa” într‑un bogat context literar, marcat la noi de apariţia Gropii lui Eugen Barbu sau a Cronicii de familie a lui Petru Dumitriu. Cine putea deschide un almanah literar decât omniprezentul anilor ’50 Mihai Beniuc, cu un poem de perpetuă Bucurie: „Toată ţara, cât o vezi/Ape, şesuri, munţi, livezi,/E a celor ce muncesc/Pe pământul românesc…”. Din sumar reţinem autori ca Titus Popovici (cu o traducere din J. Fucik), Nina Cassian şi al său celebru Prinţ Miorlau, Mihu Dragomir, Otilia Cazimir, Vladimir Colin, Octavian Sava, Victor Tulbure (Lenin şi prichindeii), pe lângă texte din clasicii Sadoveanu, Arghezi – Zdreanţă, Topârceanu, Coşbuc; deci almanahul arată ca o însumare a numelor reprezentative de ieri şi de azi ale literaturii române. Poemul educativ Cu pluguşorul la colectivă, aparţinând „echipei” Al. Andriţoiu – Nicolae Labiş, închide almanahul: „Iarna‑i grea, omătul mare/Semne bune anul are/Şi la anul casele – strâmbele şi joasele,/chioarele şi cârnele,/o să‑şi frângă bârnele/şi cu coada pe spinare/or să fugă‑n lumea mare,/ca în loc să fie case,/sănătoase, arătoase,/case zdravene şi mari/pentru harnici gospodari/şi cu lampa lui Ilici/pentru gospodari voinici/Ia mai daţi o roată, măi/ Hăi, hăi!”. Articolul ce poate rezuma tezele mijlocului anilor ’50 se opreşte la 23 august, semnatarul fiind chiar cel ce va evada din lagărul comunist trei ani mai târziu, Petru Dumitriu: „Pas cu pas, în fiecare zi, comuniştii au învăţat poporul nostru care era calea de urmat. Conduşi de partid, muncitorii şi ţăranii au luat puterea la noi în ţară şi lucrurile au început să fie aşa cum le vedeţi voi [copiii anului 1957]. Oraşele cresc, se ridică uzine noi… se tipăresc milioane de cărţi, se deschid şcoli şi institute pentru toţi copiii sau tinerii care învaţă serios, iar viaţa voastră a copiilor s‑a schimbat şi ea. Când vă puneţi cravata roşie de pionier… sau construiţi un model de planor la Palatul pionierilor gândiţi‑vă la părinţii voştri care lucrează la strung sau la bormaşină, în uzină sau la sonda de ţiţei, sau în laborator sau la masa de lucru, sau la birou. Gândiţi‑vă că ei muncesc pentru voi, gândiţi‑vă că ei au luptat cu arma în mână împotriva fascismului, pentru voi. Şi, mai ales, gândiţi‑vă că dacă nu era 23 August, toate acestea n‑ar fi fost decât un vis frumos, dar neîmplinit.” Q.e.d, am putea spune. Aşadar, intră în discuţie şi un almanah care tinde să tragă concluziile lui 1957 la modul indicaţiilor preţioase, dar mai ales să sublinieze şi mai limpede gândirea pe linie a tuturor scriitorilor notorii, înregimentarea lor de acum evidentă, pentru un an al literaturii noastre altfel deloc de neglijat ca realizări – din ceea ce apoi a fost numit obsedantul deceniu

  1. Moartea lui Gheorghiu‑Dej şi ascensiunea lui Nicolae Ceauşescu (Momentul 1965)

„Luminiţa”, nr. 4 din 19 martie 1965, cuprinde pagini speciale pentru Un mare fiu al poporului, la moartea „eroului nostru” Dej, pe aceeaşi schemă calchiată după pozele şi „poveştile” despre Lenin şi Stalin şi „cât iubeau ei copiii”. „Nemărginită a fost dragostea tovarăşului Gheorghiu Dej pentru copiii patriei. De fiecare dată el exprima cu o mare căldură părintească grija partidului pentru copii, zile şi nopţi s‑a aplecat asupra planurilor Partidului privind dezvoltarea învăţământului şi a tuturor măsurilor luate de statul nostru ca voi să vă bucuraţi de o copilărie fericită… Luându‑şi rămas‑bun de la scumpul conducător, poporul nostru a dat glas hotărârii sale nestrămutate de a face zid de granit în jurul Partidului, al Comitetului său Central, dedicându‑şi toate forţele măreţei cauze a socialismului, înfloririi patriei noastre, cărora tovarăşul Gheorghiu Dej le‑a închinat viaţa sa de înflăcărat comunist… Cu frunţile plecate, l‑am condus pe ultimul său drum, jurând să nu precupeţim nimic pentru a ne arăta demni de strălucitorul său exemplu de viaţă, luptă şi muncă pe care ni le‑a lăsat iubitul conducător al partidului şi poporului nostru.” Observăm încă de acum fixate câteva repere ale limbajului de lemn ce va atinge apogeul şi în epoca imediat următoare, a lui Ceauşescu: mare fiu al poporului, scump/iubit conducător, măreaţa cauză a socialismului, înflorirea patriei, înflăcărat comunist, exemplu de viaţă, luptă şi muncă, jurăm să nu precupeţim nimic etc. etc. Să mai amintim că la moartea conducătorului PCR şi poetul‑naţional al momentului, Arghezi, îşi aducea omagiul printr‑un articol închinat „iubitului tovarăş Dej”, pe modelul marilor scriitori sovietici la dispariţia lui Stalin… Colegiul de redacţie al revistei „Luminiţa” îi aduna la 1965 pe următorii scriitori: Marcel Breslaşu, Petre Ghelmez, Octav Pancu‑Iaşi, Alecu Popovici, Victor Tulbure, Lucia Olteanu (redactor‑şef, fost secretar al organizaţiei de partid de la „Contemporanul”) şi Marin Sorescu.

„Cravata roşie” apare din 1953 până în 1967, când va fi înlocuită, după primele 9 numere din an, de „Cutezătorii”. Este deja revista tuturor pionierilor şi şcolarilor, editată de Consiliul Naţional al Organizaţiei Pionierilor. Sovietizarea se diminuează vizibil, se va intra în altă fază, cea a dejismului, apoi a ceauşismului naţionalist, textele reciclate după autori din URSS dispar treptat şi îşi fac loc, mai ales după moartea lui Dej, alte tipuri de literatură: „scenarii istorice” de Al. Mitru, legende „repovestite” de Dumitru Almaş (cei doi realizează pe plan literar ceea ce va reuşi cinematografic Sergiu Nicolaescu – epopeea istorică naţională), Scriitorii lumii povestesc copiilor, cu nume valoroase ca Italo Calvino; se tradiţionalizează condeiele clar determina(n)te ale revistelor pentru copii, Ovidiu Zotta, Octav Pancu‑Iaşi, Mircea Sântimbreanu, Petre Ghelmez; benzile desenate aduc în scenă un alt personaj îndraăgit al copilăriei din comunism: Homo Sapiens – Omuleţul lui Gopo, ş.a.m.d. În ultimul număr din „Cravata Roşie”, nr. 9/1967, semnează un „reportaj” Prin Ţara Făgăraşului (continuând cu texte similare în „Cutezătorii”‑  1967) viitorul disident şi inamic public al regimului ceauşist, Paul Goma.

În 1967, „Scânteia pionierului”, gazeta editată de Consiliul Naţional al Organizaţiei Pionierilor, va fi şi ea „schimbată” în „Cutezătorii”, concomitent cu „Cravata roşie”. Printre semnatarii ultimelor texte din „Scânteia…” îi numărăm pe Sandu Alexandru, Vasile Băran, Carol Roman, Costache Anton, Ioan Chirilă, Horia Zilieru, Ștefan Zaides etc. Ultimul număr, 38 (1134), an XVIII, apare pe 20 septembrie 1967, cu un articol‑program de final de drum, Ştafeta cutezanţei, aparţinându‑i lui Al. Ovidiu Zotta. „Cu veşti de pretutindeni, cu vorbe de duh, cu povestiri şi poezii, Scânteia Pionierului a fost timp, de 18 ani, oaspetele pionierilor acasă şi la şcoală… A cuteza şi a persevera e îndemnul pe care, de‑a lungul anilor, colaboratorii gazetei s‑au străduit să vi‑l transmită. Care din poeziile, povestirile sau reportajele citite au trezit în aceşti copii pentru prima oară dorinţa de a cuteza? E greu de spus şi de altfel ar fi o statistică nefolositoare. Important e că toate la un loc au alcătuit un fel de oglindă din poveste, unde fiecare s‑a văzut aşa cum ar putea fi în viitor: sigur pe sine, specialist căutat în meseria aleasă, înţelept, cinstit, folositor societăţii, respectat de cei din jur. Cu condiţia de a cuteza, de a persevera. Iată de ce noua revistă care va apărea în curând pentru voi se va numi Cutezătorii. În paginile ei veţi găsi răspuns la toate preocupările voastre cele mai apropiate… fiecare cuvânt, fiecare trăsătură de penel însemnând un îndemn sau un răspuns pentru cei care vor să cuteze. Iar Scânteia pionierului, cu acest număr, îşi ia rămas‑bun de la voi, dragi cutezători.”

  1. Epoca de aur – revistele pentru copii şi tineret între 1965 şi 1989

„Cutezătorii” și „Luminița” cu al său „Arici Pogonici”, devenit din 1980 revista „Șoimii patriei”, duc mai departe tradiția instaurată încă din anii ’50: divertisment ideologizat, uneori de calitate, dar cu un iz naționalist din ce în ce mai pronunțat după 1980, într‑un context de relativă deschidere între 1965 și 1971, supunându‑se schimbărilor impuse de Ceaușescu odată cu 1971 (Tezele din iulie, Plenara CC a PCR – noiembrie) și 1974 (an de răscruce, în martie – Legea presei, apoi proclamarea lui Ceaușescu președinte al RSR, cu… sceptru și eșarfă tricoloră, chipul sub care se va deschide orice publicație până în 1989), mergând pe linia protocronismului instaurat în cultura de partid și de stat și în literatura anilor ’80, în direcția epopeei istorice naţionale. Între 1969 și 1974 „Cutezătorii” a avut și o „pereche” științifică, lunară, „Racheta Cutezătorilor”. În același an cu „Cutezătorii” apăruse și „dublul” ei maghiar, revista „Jobarat”. Modelele acestor reviste rămân, până la un punct, „Vaillant”, „Pif” și „Rahan”. În 1977 are loc Ședința Secretariatului CC al PCR din 18 octombrie, Nicolae Ceaușescu trasând niște directive: „Și revista «Arici Pogonici», care este o revistă foarte ușoară, necesită măsuri serioase de îmbunătățire, mai ales că am stabilit s‑o transformăm în «Șoimii patriei». … Am stabilit ca să păstrăm revista «Luminița», cu caracter general, și în loc de revista «Arici Pogonici» să facem o revistă cu un conținut nou.” Apare revista „Minitehnicus”, înființată pe 1 septembrie 1977, și revista „Napsugar”, pentru copiii maghiari. Redacția din 1977 devine „Cutezătorii – Jobarat – Minitehnicus”.

Să aruncăm o privire asupra revistelor pentru cei mici de la începutul epocii Ceaușescu, observând destule nume notabile ale literaturii noastre care participă efectiv la educarea tineretului prin textele lor. Din „Arici pogonici” reținem în nr. 3 din 1968 poeziile Pogonici de Nicolae Crevedia, Gospodina de Veronica Porumbacu, Zâmbet de primăvară de Dan Deșliu, Noru’ şi televizoru’ de Maria Banuș (foileton în versuri), dar și versuri pentru copii de Nichita Stănescu: Vulpea cea blândă și Ce‑ai în pumni, ce ţii în mână? Cu ocazia lui 23 august 1968, Nichita Stănescu publică două poezii patriotice, în cu totul alt stil decât suntem obișnuiți, Defilare, respectiv Tânărul soldat. Cităm câte o strofă din fiecare: „Trec rânduri, trec rânduri, soldații/Copiii din jocul zglobiu/Tresar și privindu‑i visează/Să aibă un coif auriu…” și „Gânditor soldatul trece,/ocrotind cu brațul tânăr/vatra caldă‑a țării, cerul/cel cu stele fără număr…”. Revista marchează, pe 22 aprilie 1970, 100 de ani de la naşterea lui Lenin, prin articolul gen schiță Lenin şi copiii (nesemnat), deschis propagandistic prin fraza „Lenin i‑a iubit din tot sufletul pe cei mici”. Începând cu acest număr se specifică și un Colectiv redacțional: Al. Ivan Ghilia (redactor‑șef), Victor Tulbure (redactor șef‑adjunct), Valeria Boiculesi, Elena Dragoș. „Arici pogonici”, nr. 6, punctează o revenire în peisajul presei pentru cei mici: Marin Iorda desenează din nou despre (Familia) Haplea, pe texte de Tudor Mușatescu (din nefericire, Mușatescu încetează din viață la scurt timp după acest eveniment publicistic). Din 1979 „Arici Pogonici” devine revista „Șoimii patriei”, cu trei almanahuri „Șoimii Patriei” între 1987 – 1989.

În „Cutezătorii” – nr. 50 din decembrie 1968, Fănuş Neagu scrie despre Grădiştea, un Sat în Bărăgan: „Satul meu. Grădiştea. Aici am scris cea dintâi carte – şi satul rămâne prezent în tot ce am scris de atunci încoace. E seară şi miroase a pelin şi cimbru ars… Serile, acum, la Grădiştea, sunt de sidef, pe munţii duşi în zarea Râmnicului, de unde vin ploile, în asfinţit, saltă păunii cu pieptul verde, se încheagă în clocot zalele nopţii, către Brăila, pe drum adânc, de legendă, se rotesc turme, cu boturi în ierburi, şi când întunericul înfundă şomoioage de ceaţă în gura Lunii, pluteşte peste tot cântec subţire. Toamna bate toaca‑n inima pământului şi simt cum se clădesc împrejur turnuri de porumb, clopotniţi de lumină, iar în pridvoarele grele de nuci şi gutui şi napi, păstrând încă în lemn mirosul de secară, descântat şi vrăjit, vinul bun adună oamenii la vorbă”. Pe 24 iulie 1969 („Cutezătorii”, nr. 30) Biţi Caragiale recomandă spre lectură, în articolul Unde v‑aţi întâlnit eroii?, câteva din cărţile distinse de Consiliul Naţional al Organizaţiei Pionierilor cu premii anuale: Arcaşul Măriei Sale şi Eroi au fost, eroi sunt încă de Dumitru Almaş, Premiul Cutezătorii; Despărţirea de jocuri de Costache Anton, Premiul Cravata roşie; Tartine cu vară şi vânt de Octav Pancu‑Iaşi, Premiul Albatros; Sfaturile motanului Grigore de Paul Anghel, Premiul Cosânzeana; Geografia distractivă de Aurel Lecca, Premiul Orizont; Trăsura fără cai de Ion Ghenea Stănescu, Premiul Orizont; volumul Copii‑Poeţi, Menţiunea specială a juriului. Se semnalează apariţia volumului Copii‑poeţi, primul de acest fel din RSR. Membri ai redacţiei şi colaboratori „Cutezătorii” sunt Octav Pancu‑Iaşi, Petre Luscalov, Costache Anton, Horia Aramă, Ovidiu Zotta – secretar de redacție, Petre Ghelmez – redactor‑şef adjunct, Mihai Negulescu – redactor‑şef. Începe să primeze treptat stereotipul protocronist cu „urmașii dacilor”/dacismul, prin serialele istorice de benzi desenate, dar şi clişeul copilăriei de vis din comunism (generaţiile decreţeilor, cum li s‑a mai spus apoi copii­lor anilor ’60 – ’80): Copilărie fericită în Epoca de Aur a ţării va fi titlul unui articol din „Cutezătorii” (21 ianuarie 1988): „Sub bolta înaltă a anilor eroici ai epocii Nicolae Ceauşescu, a fi copil în România înseamnă a te bucura de tot ceea ce a creat şi creează poporul, a creşte şi a‑ţi împlini cele mai cutezătoare aspiraţii, a trăi o copilărie fericită. Zi de zi milioane de copii ai ţării simt dragostea şi grija părintească cu care sînt înconjuraţi de secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, de către tovarăşa Elena Ceauşescu, simt încrederea ce le este acordată tuturor celor ce constituie viitorul însuşi al naţiunii noastre.” Din 1980, anual, apare câte un almanah „Cutezătorii”, până în 1989 inclusiv, dublat pentru anii 1988 – 1989 de alt almanah, „Vacanţa Cutezătorilor”.

Din „Luminiţa” – aprilie 1968, reţinem versurile lui Nichita Stănescu – Patria: „Atât de frumoşi sunt arborii tăi,/aerul însuşi are ceva anume,/numai cei care te iubesc pot să‑l respire,/tânără patrie, veşnică lume”. O altă povestire de Fănuş Neagu, Casa care se leagănă, tot în nr. 4, iar în nr. 12 Neagu recidivează, cu Noaptea cu iepuri şi trandafiri, respectiv Închis într‑o stea. Suplimentul revistei „Luminiţa” pe luna mai 1969 prezintă un fragment din poemul Roşu vertical de Nichita Stănescu, sub titlul Prezentul chip: „Prezentul chip al ţării‑ţi dă tăria/să fii într‑adevăr/atunci când eşti./E centrul care‑mprăştie spre margini,/ca‑n jurul inimii, un trup./Vulcani ai viitorului, din lanţul/prezentului muntos,/trup”. Se specifică şi un colectiv redacţional din 1970: Alecu Ivan Ghilia, redactor‑şef, Victor Tulbure, redactor şef‑adjunct, Elena Dragoş, M. Diaconu – Micu, Valeria Boiculesi, Aurelia Kicaroşie, Alexandrina Sârbu; printre colaboratorii constanţi ai anilor ’70: Costache Anton, Maria Banuş, Mihai Beniuc, Virgil Carianopol, Tita Chiper, Vladimir Colin, Dinu C. Giurescu, Petre Luscalov, Vasile Mănuceanu, Fănuş Neagu, Lucia Olteanu, Octav Pancu‑Iaşi, Romulus Rusan, Mircea Sântimbreanu, Gheorghe Tomozei, Ovidiu Zotta. In suplimentul revistei din 1970 mai sunt publicate trei poeme de Marin Sorescu, Vitejie, Durere şi Spetează; cităm din ultimul: „Scaunul meu cu spetează/are‑o inima vitează,/când mă vede‑n preajmă, vai,/numai ce răcnește: „Stai!”/Spăimântat m‑așez și scriu/Că de frică îi cam știu./Și‑i o larmă de rezbel:/Scârțai eu, scârțâie el.” Nr. 7 – 1970 include un poem de Nichita Stănescu, Vacanţa copiilor, cităm: „Vacanța copiilor vine/când unul dintre ei mă‑ntreabă pe mine:/Cum se face un avion de hârtie,/îmi trebuie această jucărie,/e cineva care trebuie să vină/din țară străină,/unii zic că din Franța… Dar eu sunt sigur că vacanța/are o țară proprie/de care numai dorul copiilor se apropie/sub formă de ochi visători/și capete plutind pe nori…”. În nr. 12 alt poem, Pionierii, tot de Nichita Stănescu: „Pionierii sunt asemeni cu corăbierii./Caută un pământ necunoscut,/pe care coperțile îl țin/între coperți ca pe un scut.” Rubrica Atlasul „Luminiţei” este realizată de Ana Blandiana, cu reportaje patriotice despre Olt sau Bărăgan.

După Revoluţie, „Cutezătorii” dispare, iar „Luminiţa” redevine „Universul copiilor”, până în 1996, la moartea redactorului‑şef Ovidiu Zotta (cel mai vechi supravieţuitor al celei mai longevive reviste din comunism). Un capitol aparte îl constituie revista „Luceafărul copiilor”, supliment al publicației „Luceafărul”, cu „Almanahul Copiilor” (redactorul responsabil fiind Mircea Micu), printre semnăturile primului almanah din 1979 numărându‑se Constantin Chiriță, Mircea Sântimbreanu, Nichita Stănescu, cu schițe ca Soldatul fără armată sau Scurtă pierdere a minţilor, Gh. Tomozei, romane BD de Radu Theodoru, rubrica Nenea Fănuş Neagu povesteşte (schița În zori, pe ploaie), povestiri de Alexandru Mitru, Dumitru Almaș, Vlad Mușatescu, versuri de Mircea Micu – personajul Zburlici. În Almanahul din 1981‑1982 apar, de asemenea, nuvela Izvor cu dropii de Fănuș Neagu, versuri de Grigore Vieru, Gh. Pituţ, fabule de Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana cu al ei motan Arpagic, dar și poeme de Marin Sorescu – Se mută circul și subversivul De‑ale pieţii, din care cităm: „Prețul tot mai mult se urcă/La catâr și la catârcă/Și, în schimb, scade la curcă/ (La
curcan de asemeni urcă….)”. „Almanahul Copiilor” apare și el de la sfârșitul anilor ’70 până în 1990. „Luceafărul copiilor” se transformă din 1990 în revista „Carusel”.

  1. Concluzii

Observăm doar în câțiva ani de exemple prezența constantă a celor mai importante nume ale generației ’60, chiar și‑n paginile revistelor pentru copii și tineret, unde își aduc colaborarea patriotică, de slăvire, mult mai pregnant decât în gazetele literare. Publicațiile pentru copii şi tineret din perioada 1947 – 1965 – 1989 trasează în linii mari, chiar şi pentru un public ţintă aparent nesemnificativ, tezele și directivele impuse de ziarele nr. 1 şi nr. 2, „Scânteia” şi „România Liberă”, formulând la un alt nivel – mai sintetic – coordonatele şi obligaţiile celor mai mici dintre comunişti. Dincolo de evadarea pe moment în poveste sau benzi desenate, nu se uită niciodată scopul principal al revistei: manipularea şi îndoctrinarea preşcolarului sau a elevului, propaganda rămânând şi în acest domeniu esenţială. Pentru a se obţine efectele persuasive dorite, redactori talentați, aleşi cu grijă (asumându‑şi uneori şi riscul umorului involuntar al unor fraze), scriu texte simbolice şi formulate în aşa manieră încât până şi cei mai mici să fie vigilenţi/„ochi şi urechi” la tot ceea ce se întâmplă zilnic în jurul lor. Partidul veghează prin fiecare cuvânt din orice publicaţie teoretic lejeră – dar de fapt extrem de ancorată în actualitate – ca primii soldaţi ai ţării să înţeleagă, să se lumineze, să asculte şi să execute obedient cerinţele dogmatice, să îi urmeze neabătut încă de la acest nivel pe părinţii lor, în misiunea de „a face ţara… ca primăvara” (Noi în anul 2000, când nu vom mai fi copii…).

Andrei Milca

Bibliografie
– Colecţiile revistelor: „Dimineaţa Copiilor”, „Universul copiilor”, „Licurici”, „Pogonici”, „Cravata Roşie”, „Pionierul”, „Scânteia pionierului”, „Cutezătorii”, „Luminiţa”, „Almanahul celor mici”, „Luceafărul copiilor”, „Almanahul Copiilor”.
Almanahul Copiilor, 1981, grupajul Primele publicaţii pentru copii.
– Niţă, Dodo, Istoria Benzii Desenate Româneşti 1981‑2010, Editura Vellant, Bucureşti, 2010.
– Niţă, Dodo – „Dimineaţa copiilor”, povestea inedită a unei reviste primordiale, „Adevărul”, 16 iulie 2013.
– Scurtu, Ioan – Viaţa politică din România 1918‑1944, Ed. Albatros, Bucureşti, 1982.
– Vasile, Cristian – Literatura şi artele în România comunistă 1948‑1953, Ed. Humanitas, 2010; Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu‑Dej, Ed. Humanitas, 2011.
– Surse electronice – Graphic Front; Vasile Isache – Arheologie Radio TV; Arheologia copilăriei 1.0 (blog); Latrecut.ro (blog); „Cutezătorii“, ianuarie 1988: „Copilărie fericită în Epoca de Aur a ţării“ – articol de Oana Rusu, Ziarul „Lumina”, 23 decembrie 2009.

Total 2 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*