Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » România Mare – Voinţă naţională şi reprezentare europeană » Propaganda românească în străinătate în sprijinul Marii Uniri din 1918

Propaganda românească în străinătate în sprijinul Marii Uniri din 1918

Începutul anului 1918 găsea România într‑o stare critică, izolată și înconjurată din toate părțile de forțele Puterilor Centrale. În aceste condiții acțiunile de propagandă ale emigranților români întreprinse în anii anteriori[1] capătă noi dimensiuni devenind cruciale pentru împlinirea năzuințelor de unitate națională. Efortul intelectual, abilitățile diplomatice și patriotismul de care au dat dovadă acești români a fost remarcabil. Pe de o parte, s‑au străduit să explice situația României și izolarea care o determină să facă eforturi disperate pentru menținerea existenței ființei statale, protestând energic față de condițiile excesive pe care le impuneau țării noastre statele Puterilor Centrale. Pe de altă parte, a urmărit să convingă opinia publică și oamenii politici că, dincolo de situația deosebit de grea în care se afla România, voința poporului român a rămas nestămutat fidelă continuării luptei alături de Puterile Aliate, deoarece numai victoria acestora putea să asigure împlinirea idealului unității naționale.

Capitala Franței a fost centrul care a continuat să grupeze cel mai mare număr de intelectuali români și locul unde s‑au desfășurat cele mai importante acțiuni de propagandă în stăinătate ale emigrației române. La 17 ianuarie 1918, la Paris a apărut primul număr al ziarului „La Roumanie”, conceput ca organ săptămânal al „revendicărilor și intereselor românilor” cu scopul de a face cunoscute opiniei publice mondiale România și mai ales lupta dusă de români pentru înfăptuirea aspirațiilor lor de unitate național‑statală.

Ziarul avea 4 pagini, cu un tiraj de 5‑6.000 de exemplare și se afla sub conducerea lui Paul Brătășanu, vicepreședinte al Camerei Deputaților și senator, alături de reputații ziariști: Constantin Mille, deputat și director al ziarelor „Adevărul” și „Dimineața”, Constantin Banu, deputat, director la revista „Flacăra”, și Camil D. Fagure, redactor-șef la „Adevărul” și „Dimineața”.

În editorialul din primul număr, Constantin Mille definea scopul noii publicații: „ceea ce noi nu am putut întregi cu armele în mâini trebuie să se realizeze prin forța ideii de drept și prin concursul aliaților noștri în frunte cu Franța”[2].

Redacția ziarului a grupat toți universitarii, ziariștii, oamenii de litere, de știință și artă care se aflau la Paris. „În fiecare miercuri – își amintea profesorul Orest Tafrali – ne adunam la Hotel des Deux Mondes, unde era locuința d‑lui Brătășanu. Aici făcusem redacția și administrația ziarului nostru. Discutam situațiunea, luam cunoștință de articole de ziar și de revistă, memoriile, hărțile, albumurile de propagandă ce apăreau zilnic. Ne divizam munca. Fiecare se însărcina cu scrierea unui articol de fond, de polemică, de recenzie, de statistică sau de istorie etc.

Articolele se citeau în comitet și ne cenzuram unii pe alții. Nici o supărare, nici un resentiment n‑a ieșit din cenzurarea aceasta colegială, adeseori destul de aspră.

Era interesul patriei, al cauzei românești și noi eram soldați disciplinați, care ne dădeam perfect seama de răspunderea noastră față de neam și de istorie”[3].

Membrii redacției erau specialiști recunoscuți în științe juridice, economie politică, istorie, literatură, geografie, etnografie, demografie, cartografie, statistică, finanțe, muzică, artă plastică. S‑au constituit echipe specializate pentru documentare pe provincii și teme de cercetare, alcătuite din oameni de știință, profesori universitari, oameni de artă, specialiști de înalt prestigiu național și internațional acceptând cu responsabilitate și dăruire să devină conferențiari și ziariști în slujba idealurilor naționale.

Astfel, problematica Transilvaniei a fost susținută de O. Goga, I. Ursu, părintele V. Lucaciu, Tr. Lalescu; cea a Bucovinei de: I. Găvănescu, V. Dimitriu, Tr. Lalescu, I. Ursu; a Banatului de: G. Mironescu, Sever Bocu, Tr. Lalescu, dr. N. Lupu, G. Aslan, O. Tafrali; a Dobrogei de: O. Tafrali, Tr. Lalescu, E.D. Fagure[4]. Ziarul era, așadar, cum aprecia redactorul-șef, „opera colaborării tuturor convingerilor politice în vederea realizării scopului suprem, unirea tuturor românilor într‑o Românie indivizibilă”[5].

Săptămânalul „La Roumanie” era trimis gratuit parlamentarilor, oamenilor politici, publiciștilor, profesorilor, academicienilor, ziarelor și revistelor franceze, organizațiilor românilor din Anglia, Italia, Statelor Unite ale Americii, Elveția, Suedia, Finlanda, Argentina etc. Adeseori, ziarele din Franța și din alte țări au preluat și au publicat articole și informații apărute în ziarul emigrației române.

Apariția ziarului a fost salutată de la început de importante personalități ale vieții politice franceze. Senatorul Eugene Reveiland scria redacției ziarului că a citit cu interes primul număr și că așa va face și cu celelalte. El considera că gazeta română de limbă franceză apără cauza românilor, care este tot așa de mult și a francezilor și că apariția lui la Paris este oportună[6]. La fel și deputatul Lucien Milleroye scria că: „Vă urmăm și nu vom neglija nicio ocazie să afirmăm solidaritatea noastră, cu nobila voastră țară. Trăiască România întregită”[7]. Printre semnatarii articolelor s‑au aflat alături de ziariști și personalități române și mulți colaboratori străini, cei mai mulți din Franța, dar și din alte state ale Alianței sau din țări neutre.

Sesizând pericolul în care se afla Țara, românii din Franța și de pe teritoriile celorlalte state aliate și neutre și‑au unit eforturile pentru a milita în vederea apărării intereselor naționale, iar guvernul și opinia publică franceză au receptat cu simpatie prezența și acțiunile organizate de emigrația română din Paris.

La 24 ianuarie 1918, cei 40 de parlamentari și cei 30 de profesori universitari români aflați la Paris au fost invitați la două recepții oficiale de către Parlamentul francez. Misiunea română a fost primită mai întâi la sediul Comitetului de acțiune parlamentară în stăinătate și apoi în ședință solemnă la palatul Bourbon – Camera Deputaților – de cei doi președinți ai Corpurilor Legiuitoare, Paul Deschanel și Antonin Dubost, de președintele Consiliului de Miniștri Georges Clemenceau, înconjurat de membrii guvernului și de parlamentari francezi. S‑au pronunțat de o parte și de alta cuvântări care au evidențiat relațiile de prietenie dintre cele două națiuni și asigurări solemne de sprijinire a României. „Există între români și noi un contract – sublinia ministrul de Externe francez Stephen Pichon – pe care nimeni nu poate să‑l distrugă. Suntem împreună în bătălie, împreună o vom duce până la succesul comun al armatelor noastre. Împreună vom culege fructul sacrificiilor și suferințelor noastre. Cum nu vom părăsi Belgia, Serbia, Polonia și naționalitățile oprimate, pentru libertatea cărora luptăm în unire cu cele mai mari democrații ale lumii, nu vom părăsi nici România, care s‑a sacrificat, ca și noi, pentru apărarea dreptului. Ea ne era atașată înainte de război prin legături de istorie, de rasă și de cultură, care ne‑o fac scumpă nouă”[8].

Câteva zile mai zile mai târziu, în cinstea misiunii universitare române, Lucien Poincare, vice‑rector, preșe­dintele Consiliului Universității din Paris, a remis un mesaj de solidaritate cu Universitățile din București și Iași. În acest mesaj, universitarii francezi își arătau profunda lor simpatie față de poporul român, evocând „amintirea vechilor relații intelectuale, morale, politice dintre Franța și România, consecințele naturale ale națiunii române”. În încheiere, se exprima speranța în întărirea relațiilor universitare româno‑franceze și a prieteniei dintre cele două popoare, mesajul fiind semnat de marele istoric Ernest Lavisse, directorul Școlii Normale Superioare, membru al Academiei Franceze, și de către Lucien Poincare [9].

Un rol important în cooordonarea activității de propagandă din această perioadă l‑a avut birou de presă român din Paris, care s‑a preocupat de tipărirea a o serie de broșuri, manifeste, apeluri, pe care le‑a răspândit în mediile politice și culturale din Franța. Totodată, a organizat mai multe conferințe publice în care cauza românească și realitățile cu care se confrunta națiunea română să fie cât mai bine cunoscute. O conferință de acest gen a fost organizată în martie 1918, de „Asociația Națională pentru expansiunea morală și materială a Franței”, în care secretarul ei general Paul Galtier, autor al unei cunoscute lucrări „Barbaria germană asupra tragediei românești”, a vorbit despre situația din România, subliniind „necesitatea unei Românii Mari pentru că este santinelă avansată a civilizației latine în Orientul Europei”[10] .

O atmosferă de înțelegere și prietenie a fost creată de emigrația română și în Anglia, unde un rol deosebit în câștigarea opiniei publice în sprijinul revendicărilor românești a revenit „Societății anglo – române”, în care activau personalități importante, precum: lordul Cecil, episcopii din Oxford și Cambridge, profesorul Leeper, numit mai târziu delegat al Angliei în comisia frontierilor României, ilustrul savant Kennyon, directorul Muzeului Britanic din Londra și mulți alții[11].

Evenimentele de la începutul anului 1918 – începutul activității Legației diplomatice românești de la Washington, publicarea programului în 14 puncte al președintelui Wodrow Wilson și agravarea situației politice a României – au marcat începutul unei noi faze în activitatea de propagandă românească în America.

La 15 ianuarie 1918 dr. Constantin Angelescu, ministrul român acreditat în Statele Unite ale Americii, și‑a prezentat scrisorile de acreditare la Casa Albă președintelui Wilson. Cu acest prilej el a ținut un discurs în care, după ce a apreciat intrarea poporului american în război ca un moment esențial pentru stabilirea unei noi „ordini a lucrurilor, constituită pe libertatea națiunilor și echitate internațională”, a arătat în continuare scopul pentru care România s‑a alăturat Antantei în august 1916, afirmând că „noi românii am intrat într‑un război care amenința independența micilor state (…) pentru a elibera pe frații supuși în jugul greu de răbdat”. În răspunsul său președintele Wilson a apreciat contribuția românilor la cauza Antantei, subliniind că „țara dumneavoastră a suportat cu răbdare și stăpânire o serie de tiranii din partea unui agresor neîndurător” și îl asigura pe ministrul român că „Statele Unite sunt fericite să‑și fi eliberat brațul pentru protecția țării dumneavoastră și a aliaților”[12].

Momentul acesta survenea la doar câteva zile după lansarea programului celor 14 puncte ale președintelui Wilson, în care se avea în vedere la punctul 10 doar „acordarea celei mai libere șanse de dezvoltare autonomă” popoarelor din Austro-Ungaria”. Această referire doar la autonomie, formulată ambiguu, nu sugera o lichidare a imperiului, ceea ce implica o eventuală federalizare, dar nici nu respingea direct popoarelor interesate libertatea de a se manifesta. Punctul de vedere al guvernului de la Washington era analizat și în ziarul „La Roumanie”, în primul său număr, sub titlul „Mesajul lui Wilson și românii” în care se sublinia că soluția preconizată de președintele american în privința monarhiei austro‑ungare „nu putea fi considerată ca o soluție definitivă” și că întregul plan de pace wilsonian „trebuie mai degrabă interpretat ca o schiță decât ca un fundament definitiv al păcii viitoare”[13].

Împotriva soluției preconizate la punctul 10 din programul președintelui S.U.A., au luat poziție categorică și parlamentarii români din Paris, într‑o telegramă adresată lui Wilson la 17 ianuarie 1918, în care își exprimau îndoiala asupra eficacității amintitei soluții „pe care deja istoria Transilvaniei a cunoscut‑o și care e deja consumată ca fază a problemei”[14]. Totodată, ei își exprimau speranța că președintele Wilson avea să se convingă de faptul că doar crearea de state libere și unitare în frontierele lor etnice va reprezenta calea reală a soluționării problemei monarhiei austro‑ungare. De altfel, acest demers s‑a înscris ca o primă acțiune pe care emigrația română din Franța avea să‑l intreprindă pe lângă oficialitățile din America în 1918, alăturându‑se eforturilor românilor din S.U.A.

Cu prilejul deschiderii oficiului diplomatic, dr. C. Angelescu transmitea presei americane un mesaj în care evidenția voința comună a ambelor state în lupta pentru dobândirea drepturilor și libertăților națiunilor mari și mici, precizând că în cazul națiunii române era vorba de „eliberarea celor mai mult de 4 milioane de conaționali de sub dominația străină”[15].

Perioada scurtă, de doar trei luni, cât a durat misiunea diplomatică a dr. C. Angelescu, din cauza schimbărilor politice din țară în primăvara anului 1918, a marcat într-adevăr un nou progres în organizarea și amplificarea propagandei românești în America. Folosind autoritatea pe care i‑o conferea poziția de reprezentant oficial al României, C. Angelescu, secundat îndeaproape de patriotul și diplomatul Vasile Stoica, a urmărit, în ciuda faptului că guvernul american nu recunoștea cauza națională a românilor, să trezească pentru aceasta un cât mai mare interes în cercurile politice, în paginile presei și în masa opiniei publice[16].
Numeroasele vizite în marile orașe americane, îndeosebi în cele în care se aflau colonii românești, precum Chicago, Indiana Harbour, Youngstown, în care ministrul României a vorbit de starea grea în care se afla națiunea română și despre aspirațiile ei de libertate și unitate, au prilejuit manifestații patriotice și de atașament ale românilor din Statele Unite la cauza națională și înflăcărarea cu care ei erau gata să o sprijine[17]. Cea mai însemnată acțiune de propagandă românească în primele luni ale lui 1918 a fost pregătită de parohiile ortodoxe ale românilor din America, la 10 martie 1918, în orașul Youngstown, în prezența întregii legații a României și a unui mare număr de oameni politici și ziariști americani. La această adunare s‑a adoptat „Hrisovul de închinare și credință”, prin care parohiile întrunite în Congres bisericesc s‑au declarat unite cu Mitropolia din București. Această manifestare clară a voinței liber exprimate de românii din S.U.A. avea și o profundă semnificație politică, întrucât în documentul redactat cu acest prilej, la realizarea căruia un rol însemnat i‑a revenit preotului Ioan Podea și lui Vasile Stoica, se sublinia că: „Se rosteau pentru această unire nu numai cei 150.000 de români aflați peste ocean, ci și milioanele de frați rămași sub stăpânire ungurească, al căror glas a fost tot una și este și astăzi mai mult decât oricând înăbușit de prigoane și cu care împreună de veacuri întregi ne‑am străduit și ne‑am jertfit pentru unirea întru libertate cu Regatul Românesc”[18]. O traducere în limba engleză a „Hrisovului de închinare” a fost prezentată de o delegație de români și președintelui Wilson.

În aceeași perioadă în presa americană au continuat să apară articole favorabile „cauzei românești”, personalități ale vieții politice își manifestă simpatia faţă de lupta pentru libertate și unitate a națiunii române. Printre aceștia, Th. Roosevelt, fostul președinte al S.U.A., care și în trecut manifestase prietenie și prețuire pentru români, declara, în ianuarie 1918, că prețuiește mult poporul român și suferă din cauza nenorocirilor care s‑au abătut asupra sa: „nu flatez pe nimeni – afirma el – , pe voi românii vă iubesc pentru că totdeauna v‑ați bătut pentru libertate și unitate (…)”. Fostul președinte își manifesta încrederea că sacrificiile românești vor fi apreciate și revendicările recunoscute[19]. Într‑un raport trimis guvernului de la Iași în februarie 1918, dr. C. Angelescu aprecia că s‑a creat un curent de simpatie în America, pentru cauza românească, în rândurile opiniei publice și în lumea politică. „Din nefericire – avea să observe el o lună mai târziu – în momentul în care voiam să dau o extensiune și mai mare propagandei românești a intervenit pacea de la București”, care l‑a forțat să‑și încheie misiunea în S.U.A.[20].

Formarea guvernului condus de Al. Marghiloman în martie 1918 și tratativele de pace cu Puterile Centrale, prelungite până la 7 mai, când a fost semnată Pacea de la București, au ridicat noi dificultăți activității de propagandă a românilor din străinătate. Revenea emigrației românești misiunea grea, dar nobilă, de a arăta că, dincolo de starea deosebit de apăsătoare în care se afla acum națiunea română, voința de luptă rămânea fermă, iar strădaniile pentru promovarea perseverentă a aspirațiilor românești de unitate națională, treceau în mâinile românilor de peste hotare.

Emigrația română de la Paris s‑a pronunțat cu fermitate împotriva tratatului preliminar de pace, dezvăluind caracterul lui înrobitor. Prin telegrame adresate regelui și prim-ministrului, 62 de personalități române și‑au exprimat profundul regret pentru negocierile de pace, iar o delegație română a fost primită de prim-ministrul francez Clemanceau pentru a‑i explica situația României. În telegrama adresată suveranului autorii au condamnat cu tărie tratatul din 5 martie 1918, arătând că el constituie „o atingere a idealului nostru național”. Ei și‑au exprimat convingerea că şeful statului va face „toate sacrificiile pentru a salva onoarea și independența țării”. În telegrama înaintată Prim-ministrului Alexandru Averescu se exprima speranța „că nu se va găsi nici un român care să semneze o astfel de pace”, ceea ce ar constitui „o adevărată crimă pentru cei morți pentru patrie și pentru generațiile viitoare”[21].

În același timp, emigranții români au pus problema întăririi colaborării cu reprezentanții naționalităților oprimate din monarhia dualistă austro‑ungară, în acțiunea comună de convingere a marilor Puteri Aliate că noile organisme politice ce vor lua ființă pe teritoriul fostului imperiul bicefal vor putea asigura împreună stabilitatea în Europa Centrală. În ziarul „La Roumanie”, din 24 ianuarie 1918, Em. Antonescu, într‑un articol „Către popoarele oprimate din Austro‑Ungaria”, cerea unirea acestor popoare „nu numai în sentimente și opinii, dar și în acțiuni”. Tot un apel la unitate și pentru constituirea unei asocieri a „oprimaților habsburgilor”, italieni, români, sârbi, croați, cehi, slovaci, polonezi, a lansat Pavel Brătășanu în aceeași publicație românească. Această asociere trebuia să demonstreze oficialităților și opiniei publice de pretutindeni că „o pace care nu ar rezolva problema austriacă prin realizarea aspirațiilor noastre naționale ar fi o pace efemeră”[22].

Colaborarea națiunilor oprimate din monarhia austro‑ungară a căpătat noi dimensiuni în condițiile afirmării solidarității acestor popoare în pregătirea și desfășurarea Congresului de la Roma din 9‑10 aprilie 1918. Lucrările Congresului s‑au desfășurat în trei comisii și aveau în vedere „acțiunea ce trebuie declanșată în țările aliate și ina­mice în scopul de a realiza aspirațiile naționale și de a menține vie uniunea consacrată atât de solemn la acest Congres”[23]. În cadrul ședinței plenare, în care au vorbit reprezentanții diferitelor națiuni participante la Congres, au luat cuvântul și personalități ale delegației române. Dr. N. Lupu și prof. G.G. Mironescu, primul în limba italiană, al doilea în limba franceză, au prezentat declarația oficială a delegației României, „animați de cele mai nobile sentimente ale justiției și umanitare – se specifica în declarație – noi suntem reuniți în orașul etern de pe această colină a Capitoliului, pentru a consacra uniunea sacră a naționalităților asuprite din Austro‑Ungaria și ferma lor decizie de a lupta împreună până la victoria completă”. Declarația condamna tratativele preliminare de pace, dezvăluind caracterul agresiv al politicii promovate perseverent de Puterile Centrale. Autorii documentului afirmau că „germano‑maghiarii, veșnic surzi la stigătele popoarelor pe care le oprimă, smulg iarăși din trupul României sute de mii de fii ai săi spre a‑i adăuga milioanelor de români care aspiră la scuturarea jugului austro‑ungar”[24].

La sfârșitul lucrărilor s‑a votat o rezoluție privind lupta comună a popoarelor oprimate din imperiul dualist. În această rezoluție „reprezentanții naționalităților supuse în total sau în parte dominației austro‑ungare” își exprimau hotărârea de a acționa în comun pe baza următoarelor principii: „1) Fiecare dintre aceste popoare își proclamă dreptul de a‑și constitui statul național unitar, sau de a‑l desăvârși pentru a putea realiza deplina sa independență politică și economică; 2) Fiecare dintre aceste popoare recunoaște în monarhia austro‑ungară instrumentul dominației germane și obstacolul fundamental în realizarea aspirațiilor lor și a drepturilor lor; 3) Congresul recunoaște, în consecință, necesitatea luptei comune contra opresorilor comuni până când fiecare dintre aceste popoare va obține eliberarea sa totală, unitatea sa națională și libertatea politică”[25].

Congresul de la Roma a constituit pentru națiunea română o tribună eficace pentru a manifesta în fața opiniei publice internaționale împotriva condițiilor înrobitoare ale preliminariilor păcii de la București, precum și afirmarea hotărârii ferme de a continua lupta alături de națiunile oprimate din Monarhia Austro‑Ungară pentru împlinirea idealului unității naționale. Importanța sa politică deosebită constă în reafirmarea în acele condiții foarte grele, când soarta războiului nu era decisă, a necesității consolidării colaborării între naționalitățile oprimate din Imperiul Austro‑Ungar. Declarația finală adoptată a afirmat că delegații participanți, italieni, polonezi, români, cehi, slovaci, sârbi, croați, sloveni, nu pot accepta politica de aservire națională, de dominație militaristă, susținând „popoarele care vor să‑și revendice îndependența și unitatea lor în scopul de a dispune în mod pașnic de ele însele”.

Congresul a fost urmat, la scurt timp, de constituirea la Paris a Comitetului Național al românilor din Transilvania și Bucovina, în frunte cu Traian Vuia. În „Actul de constituire” era defint scopul activității noii organizații, de a folosi toate mijloacele pentru ca românii să fie și în continuare considerați în luptă alături de aliați pentru a putea să‑și spună doleanțele lor la încheierea păcii, pentru a putea obține dezideratul poporului român, desăvârșirea unității naționale[26]. Comitetul a început editarea, la 15 mai 1918, a unei publicații bilunare – „La Transylvanie”, organ de informație și propagandă în sprijinul înfăptuirii idealului Marii Uniri. Revista a fost pusă sub patronajul unor personalități politice, științifice și militare franceze din acel timp, printre care: Paul Duschanel, Henri Franklin‑Bouillon, Albert Thomas, Mario Roques. Articolele și materialele publicate în revistă erau menite să lămurească opinia publică europeană asupra situației reale din monarhia Austro‑Ungară și să combată orice încercare de justificare a necesității menținerii acestui imperiu, aducând în același timp în atenție argumente temeinice asupra necesității imperioase a eliberării popoarelor oprimate și a dobândirii posibilităților ca ele să‑și hotărască singure soarta lor[27].

În Italia, pricipalele acțiunile de propagandă românească au început după Congresul de la Roma, când profesorul Simion Mândrescu, cu sprijinul oficialităților italiene și al unor cercuri ale opiniei publice, reușește să organizeze o serie de manifestări în favoarea cauzei unității românilor. Astfel, la 30 mai 1918, în sala „Augusteum” din capitala Italiei a avut loc un mare miting în care s‑a manifestat împotriva păcii de la București. La manifestație au luat parte, printre alții, conform mărturiilor documentare, și un reprezentant al guvernului italian și membri ai Parlamentului, iar mai mulți miniștri și personalități italiene și‑au trimis adeziunea în scris. Cu acest prilej a fost adresat presedintelui Wilson un mesaj în care se spunea: „Poporul Romei, reunit la «Augusteum», în seara zilei de 30 mai 1918 pentru a afirma solemn solidaritatea latină cu generoasa Românie, reamintindu‑și mesajul Dumneavoastră din 8 ianuarie 1918, adresat Congresului american, prin care cereați nu numai restituirea teritoriilor românești ocupate de inamic, dar și integrarea unică națională a României, pe baza frontierilor stabilite istoricește, exprimă dorința ca S.U.A. să afirme în consiliile Antantei necesitatea absolută de a asigura României, prin dezmembrarea Austro‑Ungariei, unirea la Patria‑mamă a provinciilor locuite de români”[28]. Tot cu acest prilej s‑a format „Comitetul italian Pro‑România”, care la propunerea lui S. Mândrescu și‑a schimbat denumirea în „Pro‑Romeni”, pentru a‑și manifesta în acest fel solidaritatea cu toți românii. S‑au constituit apoi comitete „Pro‑Romeni” și în alte localități italiene, precum: Milano, Torino, Genova, Ferrara. Preşedinte de onoare al acestui comitet a fost ales Prospero Colonna, primarul Romei.

În suita aceasta de manifestări, la 19 iunie 1918, în adunarea de la Cittaducale s‑a format Comitetul de acțiune al românilor din Transilvania, Banat și Bucovina sub președinția prof. Simion Mândrescu. Scopul urmărit de noua organizație era de a continua și impulsiona lupta pentru unitatea politico‑statală a românilor și de a-i strânge într‑un mănunchi pe toți românii din Austro‑Ungaria care se aflau în țările Antantei, de a‑i organiza în legiuni și a face propagandă pentru realizarea unității lor politice.

La scurt timp după constituire, Mândrescu a adresat o scrisoare Regelui Ferdinand în care îi solicită să acționeze pentru „eliberarea părinților, fraților și fiilor noștri care îndură jugul tiraniei austro‑ungare”, căci considera el în continuare că România nu poate exista fără Transilvania și de aceea înfăptuirea unirii acestei provincii cu patria mamă este indispensabilă. În finalul mesajului se formula cererea de sprijin din partea șefului statului în numele celor 4 milioane de români din monarhia dualistă, care sufereau o grea opresiune, reafirmând că nu renunță la luptă decât atunci când dreptul național din imperiul va fi recunoscut.

Noua organizație a românilor a fost recunoscută oficial de guvernul italian printr‑o scrisoare în care prim-ministrul Italian V.E. Orlando arăta că ia act de întemeierea organizației și exprima simpatia guvernului de la Roma pentru activitatea „pe care acest onorabil Comitet își propune să o desfășoare în favoarea propriilor conaționali, toți supuși austro‑ungari”[29].

O lună mai târziu, pe 9 august 1918, președintele Consiliului de Miniștri Italian avea să‑i primească într‑o audiență solemnă pe membrii Comitetului de acțiune a românilor din Transilvania, Banat și Bucovina. Președintele Comitetului a exprimat în numele poporului roman recunoștința pentru sprijinul dat de guvernul de la Roma și de opinia publică din Italia, subliniind că „românii nu‑și vor uita niciodată originea latină și nimic din lume nu va fi în stare să rupă legăturile existente între poporul nostru și cel italian”, iar premierul Orlando a făcut declarații foarte satisfăcătoare pentru cauza românească, terminând cu cuvintele „nulla ci dividae, tutto ci unesce (nimic nu ne desparte, totul ne unește)”[30].

În S.U.A. răceala intervenită în relațiile între Washington și guvernul Marghiloman, marcată și de restrângerea personalului Legației române nu a fost urmată de încetarea acțiunilor de propagandă românească, ci chiar treptat de o intensificare a lor. Un loc important în organizarea unor noi acțiuni românești în spiritul idealurilor de libertate și unitate ale poporului roman avea să‑l ocupe continuarea strădaniilor lui Vasile Stoica, la care s‑a alăturat mai târziu Ludovic Mrazec și Constantin Danielopol. Împreună au hotărât continuarea muncii de propagandă, apelând la realizarea unei năzuințe mai vechi, aceea a unirii tuturor românilor din Statele Unite.

O mare întrunire a românilor, convocată în acest scop la Cleveland, la 13 mai 1918, a fost urmată la câteva zile de lansarea unei „Chemări către toți românii din America”, în care se amintea că lupta lor nu încetase odată cu ieșirea României din război și că se impunea o mobilizare a tuturor energiilor de care dispuneau[31].

După mai multe încercări, la 5 iulie 1918, în cadrul unui mare congres național întrunit la Youngstown, s‑a decis crearea Ligii Naționale Române, care reunea aproape toate organizațiile și parohiile românești existente în acel timp în Statele Unite.

În vara și toamna lui 1918, activitatea de informare și influențare a opiniei publice și oficiale în sensul sprijinirii și recunoașterii cauzei unității naționale a românilor a sporit prin noi demersuri pe lângă persoane marcante ale vieții publice americane, prin conferințe, presă[32]. S‑au stabilit contacte cu membrii comisiei Statelor Unite „Inquiry” pentru studierea problemelor viitoarei păci, cărora li s‑au furnizat materiale documentare cu caracter istoric, economic, etnografic, statistic[33]. În același timp s‑a desfășurat o largă difuzare de broșuri, dintre care o parte importantă a revenit seriei sub titlul „Românii și pământul lor”, apariții menite să dea informații cât mai clare și cuprinzătoare asupra fiecăruia dintre teritoriile românești aflate sub stăpânire străină revendicate în numele dreptului lor etnic și istoric. Materialele documentare, hărți, statistici au fost tipărite și amplu răspândite, numărul total al broșurilor publicate fiind de 3.500, iar al materialelor difuzate de 60.000 exemplare[34].

Presa americană, marile cotidiene au arătat o tot mai favorabilă dispoziție problemei românești. Ea a contribuit, prin articolele publicate, ale unor ziariști americani, și materialele românești, la informarea tot mai precisă a opiniei publice americane despre aspectele luptei și cauzei românilor, arătând înțelegere pentru situația României, căreia îi fusese impusă de către Puterile Centrale cu forța pacea înrobitoare de la București[35].

Acțiunile românești au sporit în S.U.A. și prin stângerea legăturilor cu reprezentanții celorlalte naționalități asuprite: Thomas Masaryk, I.I. Paderewski, H. Hinkovic, care activau în 1918 în spațiul american în același scop. Colaborarea românilor, cehilor, slovacilor, polonezilor, sârbilor, croaților a permis organizarea marii adunări din 15 septembrie 1918 de la Carnegie Hall din New York, cu scopul de a descuraja o tentativă a monarhiei austro‑ungare de a obține o pace separată. La adunare au participat reprezentanți ai tuturor naționalităților oprimate, iar moțiunea adoptată exprima voința lor de a se uni în state naționale. Ea a fost prezentată la 20 septembrie președintelui Wilson de o delegație formată din reprezentanții acestor naționalități. Luând cunoștință de conținutul acestei moțiuni, președintele a admis că dezmembrarea dublei monarhii era de neînlăturat[36].

În Franța, activitatea de informare și propagandă a emigrației românești pentru susținerea cauzei naționale în cercurile politice și cultural occidentale s‑a amplificat și diversificat. Ziarele românești „La Roumanie” și „La Transylvanie” devin o veritabilă tribună a afirmării aspirațiilor legitime de libertate și unitate națională. Alături de emigranții români, au continuat să colaboreze la aceste publicații și o serie de personalități de prestigiu, franceze și engleze, care își manifestau fățiș simpatia, solidaritatea și sprijinul pentru împlinirea idealului național al tuturor românilor. Articolul lui Raphael‑Georges Levy, membru al Institutului francez, publicat la începutul lunii august 1918, era o pledoarie argumentată și convingătoare cu privire la „necesitatea constituirii României care să înglobeze toate populațiile românești, care n‑au încetat niciodată să aspire la unire”[37]. Aceeași viziune se degaja și din articolul iscălit de A.W. Leeper, secretarul Asociației anglo‑române. Demonstrând unitatea etnică și spirituală a românilor, omul politic englez afirma că nerezolvarea problemei unirii românilor din Imperiul Austro‑Ungar cu România într‑un singur stat omogen și independent înseamnă nerezolvarea celei mai arzătoare probleme din Europa Orientală. Unirea nu înseamnă anexarea Transilvaniei la România și nici a României la Transilvania, cum afirmau unii oameni care iubeau paradoxul. Unirea – sublinia el mai departe – înseamnă făurirea unei națiuni unite formată din populația României și a provinciilor din monarhia austro‑ungară, înseamnă împlinirea idealului românilor din Austro‑Ungaria[38]. Cu aceeași convingere, președintele Asociației franco‑române, Lacour‑Gayet, evidenția justețea aspirațiilor de unire cu România a provinciilor locuite de români, care își îndreaptă privirile spre România ca spre pământul făgăduinței[39].

Pe lângă aceste două publicații, românii aflați în Franța au editat și o serie de cărți, broșuri, hărți pentru informarea opiniei publice Internaționale în legătură cu tradițiile și actualitatea aspirațiilor de împlinire a unității naționale românești. În suita acestor lucrări s‑au aflat: „La Transylvanie. Equisse historique, etnographique, statistique”, de Dumitru Drăghicescu; „Pourquoi la Roumanie a fait la guerre”, de Ioan Ursu; „La Roumanie transdanubienne en 1918”, de Oreste Tafrali; „La Roumanie et la guerre”, de Sebastian Serbescu; „La question roumaine”, de Thoma Ionescu, și altele. În total, potrivit unor date, au fost tipărite și difuzate 40 de volume și broșuri numai în Franța[40].

Activitatea emigrației române din Franța a fost impulsionată și mai mult după sosirea la Paris, la 22 iulie 1918, a lui Take Ionescu, fost ministru de Externe și adept convins al alianței cu Antanta. Bucurându‑se de o bună apreciere din partea oamenilor politici francezi și englezi, prezența sa în Occident a constituit un mare sprijin pentru sporirea propagandei cauzei naționale, ca și pentru organizarea emigrației românești. În prima jumătate a lunii august, el a făcut o călătorie în Anglia, unde a avut, pe lângă alte întâlniri cu personalități politice, o întrevedere cu prim-ministrul Lloyd George relativă la problema unității statale a României[41]. Revenit la Paris, Take Ionescu declara ziarului „La Roumanie” că este mulțumit de progresele pe care le‑a făcut în Anglia ideea destrămării Austro‑Ungariei și constituirii unor state naționale independente pe teritoriul ei și că a găsit „în Anglia o mare simpatie pentru România și o apreciere exactă, nu numai a suferințelor ei nemeritate, dar de asemenea, a părții pe care a luat‑o în opera comună”[42].

În această stare de spirit favorabilă cauzei unirii, Take Ionescu, alături de ceilalți compatrioți din emigrație, a continuat, pe de o parte, activitatea prin presă, conferințe și prin întâlniri cu oameni politici pentru a‑i convinge de necesitatea dezmembrării monarhiei dualiste, iar pe de altă parte, efortul pentru constituirea unui organism unic destinat a reprezenta pe lângă guvernele statelor Aliate și opinia publică mondială adevăratele sentimente, interese și voință a românilor atât din Vechiul Regat, cât și din Austro‑Ungaria.

De altfel, din vara anului 1918 tot mai multe consilii și comitete ale asociațiilor românești din vechiul Regat, din Franța, Italia, S.U.A., perso­nalități academice, universitare, cultural, politice s‑au pronunțat pentru unirea acestora într‑o singură organizație care să poată reprezenta de o manieră autorizată unicul program național al poporului român.

Sosit la Paris la mijlocul lunii august 1918 din S.U.A., Vasile Lucaciu a lansat în cadrul unei adunări, la începutul lunii septembrie, un vibrant apel pentru unitate și coeziune a tuturor fiilor României, care indiferent unde se aflau, în țară sau în afara ei, tindeau spre aceeași unitate sufletească, în vederea realizării idealului comun. Chemarea părintelui Lucaciu, în calitate de președinte al „Ligii culturale” și reprezentant al românilor din Austro‑Ungaria, era o pledoarie fermă, convingătoare în direcția unirii tuturor românilor în România Mare. Această conștiință era izvorâtă din „sacrificiile nelimitate consfințite de scumpa noastră Românie pe altarul idealului național, din sângele vărsat de fii și frații noștri sub tricolorul nostru glorios mereu pentru acest ideal suprem”[43].

La 6 septembrie 1918 a avut loc adunarea românilor aflați în Franța, reprezentând „cugetarea liberă a românilor de pretutindeni”. Adunarea a elaborat și aprobat o moțiune semnată de 114 persoane reprezentative ale emigrației românești. Documentul îi recomanda pe Vasile Lucaciu și pe profesorul Ion Cantacuzino de a discuta chestiunea românească cu autoritățile Aliate „ca să susțină în numele nostru interesele și idealurile neamului românesc pentru unirea tuturor românilor într‑un singur stat național”. În același timp, ei erau autorizați să acționeze pentru alcătuirea unui Consiliu național dintre românii hotărâți a rămâne în țările Aliate până la pacea generală spre a lupta statornic pentru luminarea opiniei publice mondiale asupra drepturilor firești ale neamului românesc prin constituirea României Mari”[44].

După o lună de pregătiri și dezbateri, la 3 octombrie 1918, a avut loc Adunarea generală a românilor din țările oprimate și Regatul Român aflați la Paris, în cadrul căreia s‑a aprobat statutul, componența și structura Consiliului Național al Unității Române[45]. Noul organism național a fost alcătuit din reprezentanții ai Regatului Român, ai consiliilor naționale din provinciile aflate sub dominație străină și ai emigrației din Europa și S.U.A., el propunându‑și să reprezinte în fața Puterilor Aliate „nu doar programul politic național, ci însăși uniunea morală a tuturor românilor, hotărârea unanimă a românilor liberi de a lucra cu toate forțele pentru realizarea unirii într‑un singur stat”. Adunarea generală a desemnat conducerea Consiliului, președinte Take Ionescu, patru vicepreședinți: Vasile Lucaciu, O. Goga, dr. C. Angelescu, I.Th. Florescu și 24 de membri.

Formarea Consiliului Național al Unității Române a reprezentat un remarcabil succes al întregii activității desfășurate de românii din străinătate în anii Marelui Război. El a avut practic rolul unui guvern în exil.

Crearea Consiliului a fost necesară și benefică, ea a răspuns imperativelor de a veni și mai energic în întâmpinarea nevoii de informare calificată, profesionistă, obiectivă cu privire la drepturile și aspirațiile națiunii române pe care o resimțeau atât guvernele statelor Aliate, cât și opinia publică internațională. În egală măsură, el a contribuit, prin competența și prestigiul personalităților din componența sa, la intensa activitate de propagandă politică, combătând ultimele încercări de federalizare a monarhiei dualiste sau de menținere a „Ungariei Mari”.

Recunoașterea oficială a Consiliului Național al Unității Române de către guvernele țărilor Antantei ca organism reprezentativ al tuturor românilor a fost facilitată de precipitarea evenimentelor politice și militare din ultimele luni ale anului 1918.

La 12 octombrie 1918 ministrul de externe francez Stephan Pichon transmitea o telegramă conducerii Consiliului, apreciind că înființarea lui reprezenta rezultatul aspirațiilor seculare și legitime ale românilor spre libertatea și unitatea pământului românesc. El exprima, în continuare, speranța că în scurtă vreme România va reintra în luptă făcând să „fluture din nou pe câmpurile de război culorile României, întărindu‑se și mai mult prietenia tradițională româno‑franceză”[46]. Această recunoaștere a atras și adăugarea subtitlului ziarului „La Roumanie” de „Organ săptămânal al unității naționale române”.

La rândul său, la 6 noiembrie 1918, secretarul de stat al S.U.A. Robert Lansing a făcut cunoscută recunoașterea de către guvernul American a Consiliului Național, precizând că acesta „simpatizează adânc cu spiritul de unitate și cu aspirațiile românilor de pretutindeni și nu va neglija să‑și întrebuințeze la timpul potrivit influența sa ca justele drepturi politice și teritoriale ale neamului românesc să fie obținute și asigurate față de orice năvălire străină”[47].

Declarația a fost salutată cu satis­facție de Consiliul Național al Unității Române de la Paris, a fost bine primită și a trezit „o bucurie fără margini” în rândul românilor din S.U.A. care vedeau în ea unul dintre rezultatele principale ale eforturilor pentru împlinirea cauzei naționale.

Recunoașterea oficială a Consiliului de către guvernul Marii Britanii s‑a făcut prin mesajul din 11 noiembrie 1918 al ministrului de externe Arthur James Balfour, prin care se declara sprijinul și asigurarea sa pentru misiunea pe care și‑a asumat‑o Consiliul Național, evidențiind că „voi avea cea mai mare plăcere să intru în relații cu o organizație care reprezintă atât de exact opinia publică română și este constituită sub președinția omului care n‑a pierdut niciodată credința în triumful final al justelor aspirații ale poporului român”[48].

Această recunoaștere a fost întărită și de mesajul adresat de monarhul Marii Britanii poporului român, despre a cărei semnificație ziarul „La Roumanie” scria: „Pentru cei ce știu să aprecieze caracterul profund constituțional al Coroanei britanice, Mesajul pe care Regele a binevoit să‑l adreseze Regelui României, chiar în ziua încheierii armistițiului cu Germania, este un act de cea mai mare importanță pentru România și pentru cauza unității române”.

Cauza națională pentru care lupta națiunea română întrunise astfel unanimitatea puterilor învingătoare, ceea ce a constituit un sprijin direct și încurajator pentru continuarea de către noul organism național a misiunii sale pe căi multiple în direcția împlinirii idealului Marii Unități Naționale.

Pe măsură ce evoluția evenimentelor de la finele anului 1918 făcea din desăvârșirea unității statului național o realitate, grupuri de români care activaseră în afara granițelor țării în anii Marelui Război reveneau în patrie pentru a‑și uni eforturile cu compatrioții din țară în vederea consolidării și apărării României reîntregite. Cei rămași în străinătate au continuat acțiunea, sprijinind delegația română la Conferința de Pace de la Paris în efortul de a face recunoscută pe plan internațional voința de unitate a națiunii române, exprimată deja liber și democratic în toate provinciile românești aflate sub stăpânire străină[49].

Activitatea de propagandă desfă­șurată de românii din străinătate și în 1918 s‑a întregat luptei națiunii române pentru împlinirea idealului național. Ea s‑a realizat îndeosebi prin: informarea cercurilor politice și a opiniei publice din țările aliate și neutre asupra dreptății cauzei românești; prin asigurarea, după încheierea păcii de la București, a continuității luptei pentru împlinirea unității naționale și prin realizarea unirii tuturor românilor în structura Consiliului Național al Unității Române, chiar înainte ca ea să se împlinească în realitatea politico‑statală la 1 Decembrie 1918: România Mare.

Note:
[1] Vezi: Premisele propagandei românești în străinătate, în vol. „România în anii premergători Marii Uniri 1916‑1917, culegere de studii, Gheorghe Sbârnă, Ioan Opriș (coordonatori), Ed. Muzeul Literaturii Române, București, 2017, pp. 291‑302.
[2] „La Roumanie” (Paris), nr.1, din 17 ianuarie 1918, p. 1.
[3] Orest Tafrali, Propaganda românească în străinătate, Craiova, 1920, p. 30.
[4] Ibidem, p .41.
[5] Luchian Deaconu, Franța și România unite în comunitatea de sacrificiu în anii 1916 – 1918. Documente externe din arhivele Consiliului Național al Unității Române de la Paris, vol.I, Ed. Sitech, Craiova, 2009.
[6] „La Roumanie”, nr. 2 din 24 ianuarie 1918, p. 1.
[7] Idem, p. 3.
[8] Orest Tafrali, op. cit., p. 21.
[9]  „La Roumanie”, din 7 februarie 1918.
[10] Idem, din 14 martie 1018; Constantin I. Stan, Luptători sub steagul Marii Uniri, Ed. Paideia, București, 2010, pp. 184‑185.
[11] Orest Tafrali, op. cit., p. 22.
[12] Constantin I. Stan, op. cit., p. 175.
[13] „La Roumanie”, din 17 ianuarie 1918, p. 1‑2.
[14] Idem, din 21 februarie 1918.
[15] Idem, din 7 februarie 1918.
[16] Vezi pe larg: Ion Stanciu, Aliați fără alianță. România și S.U.A. (1914‑1920), Ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2010, pp. 170‑189; Vasile Stoica, În America pentru cauza Românească, București, 1926.
[17] Arh. M.A.E., fond 71/1914, E 2, partea a II‑a, dosar 302. Raportul lui C. Angelescu din 28 martie 1918.
[18] Vasile Stoica, op. cit., pp. 22‑24.
[19] „La Roumanie”, din 24 ianuarie 1918.
[20] Arh.M.A.E., fondul 71/1914, E 2, partea a II‑a, dosar 302, Raportul lui C. Angelescu din 28 martie 1918.
[21] Orest Tafrali, op.cit., p. 23‑24.
[22]  „La Roumanie”, din 14 februarie 1918.
[23] Idem, din 18 aprilie 1918.
[24] Mircea Timus, Andrei Caciora (editori), Izvoare stăine despre Congresul de la Roma al naționalităților oprimate din imperiul austro‑ungar (1918), în „Ziridava”, anul X, Muzeul Județean Arad, 1978, p. 399.
[25] Constantin Botoran, Ion Calafeteanu, Eliza Campus, Viorica Moisuc, România și Conferința de Pace de la Paris (1918-1920). Triumful principiului naționalităților, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 205.
[26] G. Lipovan, Traian Vuia – un pioner al aviației moderne, Timișoara, 1972, p. 162.
[27] Vezi Elena Borugă, Contribuția lui Traian Vuia la lupta pentru unitatea națională, oglindită în articolele publicate în revista „La Transylvanie” (1918‑1919), în „Acta Musei Napocensis”, XV/1978, pp. 533‑535.
[28] „La Roumanie”, din 13 iunie 1918.
[29] Apud, Constantin I. Stan, op. cit., p. 239.
[30] 1918 la români…vol.II, p.1113, doc. 361.
[31] Gerald Bobango, Ion Stanciu, Romanian-Americanus relations and the Union of 1918, în „Anuarul Institutului de istorie și arheologie”, Cluj‑Napoca, XXIII/1980, p. 356.
[32] Vasile Stoica, op.cit., p. 38‑39.
[33] Ibidem.
[34] Idem, p. 66.
[35] Vezi B. Rangheț, Relații româno-ameri­cane în perioada primului război mondial, București, 1969, pp. 155‑156.
[36] V. Stoica, op. cit., p. 56.
[37] „La Roumanie”, din 1 august 1918.
[38] Idem, din 8 august 1918.
[39] Ibidem.
[40] Simion C. Mândrescu, În Franța și Italia pentru cauza noastră, București, 1919, p. 36.
[41] Take Ionescu, Politica externă a Româ­niei și chestiunea Banatului, București, 1920, p. 47.
[42] „La Roumanie”, din 15 august 1918.
[43] Idem, din 5 septembrie 1918.
[44] Idem, din 19 septembrie 1918.
[45] Idem, din 10 octombrie 1918.
[46] 1918 la români…, vol.II, pp.1157‑1158, doc. 109.
[47] Idem, p. 1187, doc. 387.
[48] Idem, p.1214, doc. 403.
[49] Vezi și Ion Stanciu, Fl. Constantiniu, Lupta românilor din străinătate pentru cauza unității (1914‑1918), în „Revista de istorie”, 1976, nr.12, pp. 1873‑1887.

Gheorghe Sbârnă

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*