Punctul Critic » Cărți primite la redacție » „Primăvara Arabă” – implicații și necunoscute

„Primăvara Arabă” – implicații și necunoscute

Valurile de proteste care au izbucnit pe tot cuprinsul lumii arabe începând cu anul 2011, cunoscute sub numele de „Primăvara Arabă”, au fost multă vreme văzute în Occident ca o dorință a populației țărilor respective să experimenteze libertățile unei democrații liberale. Această interpretare a fost susținută în special de mass‑media occidentală. Astăzi, după nouă ani de la izbucnirea acestor revolte, când vine vorba despre regiunea MENA (Orientul Mijlociu și Africa de Nord), se vorbește de lipsa reformelor, război civil și state eșuate. Cercetătorii și analiștii încă încearcă să înțeleagă ce anume a cauzat „Primăvara Arabă” și care sunt consecințele acesteia pe plan regional și global.

Unele analize au atribuit izbucnirea acestor revolte crizei economice, altele au considerat că societatea arabă a ajuns la maturitate și nu mai poate suporta dictatura care protejează interesele fostelor puteri coloniale. Orice analiză serioasă trebuie să ia în considerare că țările arabe sunt adânc înrădăcinate în tradiție, iar trecutul exercită o puternică influență socială și culturală. Astfel, „Primăvara Arabă” s‑a manifestat diferit în fiecare țară și nu poate fi analizată ca un fenomen omogen.

Volumul editat și coordonat de Najib Abu‑Warda și Dolores Rubio Garcia, La Primavera Arabe y sus perspectivas regionales e internacionales (Editorial Diwan Mayrit Madrid, 2018), nu se aventurează să ofere soluții la spinoasa problematică a regiunii MENA din ultimii ani. Se întoarce în trecut pentru a stabili profilul socio‑cultural al țărilor, tipul de guvernământ, realitățile politice și economice după perioada colonialistă. Stabilește clar actorii principali, îi poziționează în dimensiunea lor istorică, urmărind evoluția lor în timp și felul în care s‑au poziționat pe parcursul „Primăverii Arabe”.

Formatul în care a fost gândit volumul permite o astfel de analiză profundă și multidimensională a subiectului. Autorii sunt profesori universitari și cercetători de la instituții de renume atât din Europa, cât și din Egipt. Faptul că autorii au origini naționale foarte diverse (din Spania, Italia, Marea Britanie, Turcia, Maroc, Tunisia, Algeria, Liban, Palestina, Bosnia, Argentina, Irak) adaugă încă un strat de profunzime volumului prin sursele la care au avut acces. De asemenea, permite cititorului să facă o comparație între felul în care a fost percepută „Primăvara Arabă” în diferite zone ale globului.

Volumul este împărțit în trei secțiuni: prima parte se referă la factorii declanșării revoltelor, actorii principali și consecințele „Primăverii Arabe” la nivel național. Fiecărei țări îi este dedicat un capitol aparte. Astfel, nu se analizează „Primăvara Arabă” ca un fenomen izolat, venit de nicăieri, ci i se oferă profunzime, punându‑l în balanță cu trecutul specific al țării, se ia în considerare forma de guvernământ, diversitatea etnică și culturală.

Profesoara Lola Banon Castellon ne atrage atenția că în Tunisia, după perioada colonialistă, pentru unitatea națională a fost mereu sacrificată ideea de pluralism politic. Acest lucru s‑a întâmplat deoarece tunisienii erau conștienți de existența diferitelor asabii sau loialități tribale. Lucrarea atinge și problematica egalității între sexe în societatea tunisiană.

Profesorul Rafael Bustos de Castro explică de ce Libia a trecut prin cel de al doilea război civil după înlăturarea lui Gaddafi. Autorul începe printr‑o trecere în revistă a istoriei Libiei și a tribului Gadaffa. Este demn de menționat că autorul remarcă faptul că Gaddafi este printre puținii lideri arabi post‑colonialism care nu se bazează pe forța armatei. Autorul lucrării atinge problematica intervenției occidentale în Libia și a faptului că populația și‑a pierdut încrederea în imparțialitatea reprezentanților Națiunilor Unite. După părerea autorului, alt motiv pentru izbucnirea celui de al doilea război civil în Libia este complexitatea sistemului electoral ales. Acest lucru a cauzat confuzie în rândul populației și a contribuit la scăderea prezenței la vot de la 61,6% în 2012 la 18% în 2014.

Profesorul Mohamed el‑Madkouri se concentrează pe cazul Marocului și face o analiză politică comparată între ce s‑a întâmplat în această țară și în alte țări arabe. Autorul analizează Constituția marocană din 2011 și dedică o parte însemnată a lucrării felului în care statul marocan, prin noua constituție, încearcă să integreze diaspora marocană, care reprezintă aproximativ 10% din populația totală.

Scriitorul Adrian Mac Liman descrie ultimele zile ale președintelui Hosni Mubarak, ofițerul egiptean care a studiat la Academia Militară Frunze din Moscova. Cel care i‑a urmat a fost Muhammad Mursi, membru al Fraților Musulmani. Având în vedere că această organizației este cea mai puternică entitate non‑statală din regiune și reprezintă una dintre cele mai importante ideologii ale islamului contemporan[1], autorul face o scurtă prezentare a organizației din care reiese foarte clar traiectoria spre radicalizare, culminând cu SaidQutb, care cristalizează ideologia takfirită și jihadul pentru înființarea unui Stat Islamic. Această organizație s‑a dezvoltat umplând golul lăsat de guvernul central în ceea ce privește serviciile sociale. Începând cu anii ‘70 oferirea de servicii sociale paralele devine principala strategie a organizației în încercarea de a acapara sectoarele sărace ale societății, neglijate de stat.

Autorul urmărește deciziile neașteptate a lui Mursi, care, deși declarase anterior că femeile nu au ce căuta pe scena politică națională și îi descria pe liderii de la Tel Aviv în termeni nu foarte eleganți, numește o creștină coptă în echipa vicepreședinției și decide medierea între Hamas și Israel. Totuși, dimensiunea totalitară a mișcării din care făcea parte nu a întârziat să apară. A încercat, prin noua Constituție, să anuleze unele drepturi civile, să ridice figura președintelui deasupra legii, iar când populația egipteană a reacționat prin proteste a reprimat‑o violent. Putem adăuga că sheikh‑ul Nabil Naim, unul dintre fondatorii grupării egiptene al‑Jihad (predecesoarea al‑Qaida), a declarat într‑o emisiune televizată că serviciile secrete au interceptat o convorbire între președintele Muhammad Mursi și Aymanal‑Zawahiri (liderul al‑Qaida, predecesorul lui Osama bin Landen). În această convorbire Mursi i se adresa cu amiral‑mu’minin (emirul credincioșilor)[2]. Imediat după aceste dezvăluiri, armata a intervenit și l‑a înlăturat de la putere. Autorul continuă cu o analiză economică a regimului militar al lui Sisi și surprinde faptul că șomajul a crescut cu 2,5% în 2016 față de 2010 și faptul că armata și‑a consolidat activitățile antreprenoriale.

Lucrarea profesoarei Paloma Gonzales del Nino începe cu o istorie a unificării Yemenului și analizează începutul și evoluția conflictului din această țară. Asistăm la o trecere în revistă a actorilor interni și externi, precum și la descrierea importanței strategice a Yemenului atât pentru țările Golfului, conduse de Arabia Saudită, cât și pentru Iran, care încearcă să o încorporeze în sfera lui de influență în ceea ce se numește semiluna șiită.

Cercetătorul Kasim Abdulkarim Jabur analizează dificultățile procesului de tranziție democratică prin care trece Irak din anul 2003 până în prezent. Aceste dificultăți rezultă atât din factori interni precum diversitatea etnică și confesională, cât și din factori externi în special intervenția puterilor regionale. Studiul oferă și unele tabele cu compoziția socio‑demografică a țării, evoluția partidelor politice irakiene între 1920‑2016 și o listă a partidelor cu reprezentare parlamentară.

Profesoara Aurora Sottimano explorează rolul actorilor regionali și internaționali în conflictul sirian. Studiul urmărește atât relația specială pe care o are guvernul sirian cu Iranul, cât și intervenția puterilor regionale precum Turcia, Qatar și Arabia Saudită care încearcă să‑și lărgească sfera de influență înarmând diferite facțiuni rebele. Studiul abordează apariția organizației Stat Islamic, campania rusească împotriva acestuia și procesul de pace de la Astana. Deși unele concluzii sunt discutabile, mai ales afirmația că Hezbollahul a devenit mai slab în urma intervenției în Siria, studiul reușește să ofere o imagine de ansamblu asupra războiului din Siria.

Jose Luis Orella scrie despre Liban și despre felul cum a influențat „Primăvara Arabă” această țară. După un rezumat al istoriei Libanului, încearcă să creioneze o idee despre fragilul echilibru sectar, revoluția de cedru, jocurile de putere ale partidelor politice care au dus la instabilitate politică și influența exercitată de puterile regionale asupra diferitelor facțiuni. După izbucnirea războiului civil din Siria vedem că aceste bătălii politice se intensifică polarizând din ce în ce mai mult societatea libaneză pe criterii sectare.

Cea de a doua parte a volumului tratează problematica „Primăverii Arabe” din perspectivă regională.

Profesoara Hana Jalloul Muro prezintă influența curentului islamic după „Primăvara Arabă”. Autoarea analizează diferitele tipuri de mișcări islamice și islamiste care au jucat un rol important în revoltele care au avut loc în regiunea MENA. Sunt analizate atât mișcări șiite, cât și sunnite, începând de la origini până în prezent, iar evoluția lor este tratată atât din punct de vedere ideologic, cât și strategic.

Amal Abu‑Warda Perez atrage atenția că, deși statele impun o anumită dinamică securității regionale, acest proces nu este unidirecțional. Statele se pot confrunta cu probleme demografice și politice similare, ceea ce face ca politica lor de securitate să fie interdependentă. Autorul analizează reconfigurarea echilibrelor din Golful Persic, concentrându‑se pe evoluția Iranului și interacțiunea acestuia cu țările din regiune începând de la revoluția iraniană până în prezent.

David Gonzales analizează situația din Turcia punând în discuție ambițiile islamiste ale lui Erdogan, implicarea Turciei în Siria, lovitura de stat din 2016 și consecințele referendumului din 2017. Aceste evoluții pun serioase semne de întrebare referitoare la viitorul democratic al Turciei.

Profesorul Riad‑Ali El Alia al Hakim prezintă efectele „Primăverii Arabe” în procesul de pace palestiniano‑israelian. După ce aduce în discuție câteva repere istorice, autorul stabilește punctual principalele doleanțe ale poporului palestinian, precum și motivele pentru care nu s‑a găsit o soluție la acest conflict. Dacă situația continuă în aceste linii autorul oferă câteva posibile scenarii: proclamarea unui stat palestinian independent nu va fi fezabilă fără recunoașterea SUA și a guvernului israelian, iar în cazul în care autoritățile palestiniene nu vor fi capabile să gestioneze eficient un stat, comunitatea internațională se va confrunta cu un stat eșuat în Orientul Mijlociu, și așa o regiune foarte instabilă și imprevizibilă. Pe de altă parte, creșterea demografică a palestinienilor s‑ar putea dovedi o provocare pentru consolidarea pe termen lung a statului israelian.

Profesorul Najib Abu Warda prezintă Liga Arabă de la începutul ei, în anul 1945, până în zilele noastre și descrie încercările ei de a juca un rol în medierea diferitelor conflicte apărute în regiune după „Primăvara Arabă”.

Profesorul Muhammad Bahiri face o analiză comparativă a situației imigranților din lumea arabă, concentrându‑se pe imigranții sirieni. Studiul atrage atenția guvernelor occidentale asupra consecințelor grave la nivel regional și global ale intervenției lor în Irak, Libia și Siria.

Studiul Esmei Kucukalic Ibrahimovic descrie dificultățile ONU în gestionarea problemelor generate de „Primăvara Arabă” și nevoia de reformare a principalului ei organism – Consiliul de Securitate.

A treia parte a volumului privește „Primăvara Arabă” din punct de vedere al impactului internațional și poziția pe care o adoptă Occidentul ca reacție la aceste schimbări.

Roberto Montoya analizează politica UE în relația cu statele arabe înainte și după „Primăvara Arabă”. Autorul consideră că Europa are o politică externă prea dependentă de SUA, atrăgând atenția asupra diviziunilor tot mai accentuate ale statelor membre pe fondul crizei refugiaților și al amenințării teroriste.

Ester Vazquez analizează politica externă a Statelor Unite ale Americii în Orientul Mijlociu în vremea lui Bush și Obama. Este pus în discuție proiectul noului Orient Mijlociu și eșecul acestuia după războiul din 2006 dintre Israel și Hezbollah.

Maria Jose Perez del Pozo trece în revistă politica imperiului sovietic în regiune pentru a reliefa apoi schimbările care au avut loc în diplomația Rusiei post‑sovietice, ajungând până în zilele noastre, când își apără interesele naționale în regiune atât pe plan diplomatic, cât și militar.

Dolores Rubio Garcia prezintă evoluția politicii externe a Franței în ceea ce privește „Primăvara Arabă” de la prudență la intervenție. Studiul prezintă, de asemenea, consecințele politicii intervenționiste a Franței pentru securitatea propriilor cetățeni, care sunt tot mai expuși a fi ținta atacurilor.

Paul Gordon face o descriere a creșterii și descreșterii Imperiului Britanic în Orientul Mijlociu și continuă cu intervenția Marii Britanii în Libia, Egipt și Siria după izbucnirea revoltelor. Deși autorul recunoaște că interesele sunt eterne, consideră că interesele Occidentului ar fi mai bine servite pe termen lung dacă ar urmări o politică externă bazată pe valori în loc să continue vechea tradiție de a sprijini dictatori obedienți.

Acest volum surprinde dinamica variată și complexă a fenomenului numit Primăvara Arabă și ramificațiile lui regionale și globale.

Dacă e să comparăm volumul de față cu cartea lui John Bradley, After the Arab Spring: How Islamists Hijacked the Middle East Revolts, observăm că problema este tratată mult mai nuanțat, iar regiunea este analizată din mai multe puncte de vedere. Totuși, există o tendință de radicalizare, iar mediul creat de „Primăvara Arabă” a permis mișcărilor islamiste să își lărgească influența și să‑și găsească noi adepți.

Un scenariu pesimist, dar posibil, este că aceste evenimente sunt doar începutul adevăratului conflict. Mișcările radicale wahabite au dus la radicalizarea și coagularea populației șiite. Războiul prin intermediari dintre Arabia Saudită și Iran duce la o mai mare polarizare pe criterii sectare a societății musulmane. Faptul că aceste grupări radicale nu respectă frontierele naționale poate da dreptate teoriei unor analiști arabi că se încearcă schimbarea războiului arabo‑israelian cu un conflict sunnito‑șiit. Totuși, dacă un astfel de plan există și pare a fi în favoarea intereselor Israelului și ale Occidentului, trebuie avut în vedere că într‑o zonă atât de volatilă precum Orientul Mijlociu orice plan are ramificații imprevizibile. Entitățile non‑statale din regiune nu sunt nici obligate, nici obișnuite să joace după regulile internaționale, astfel că putem să luăm în serios amenințarea lui Hassan Nasrallah, liderul Hezollahului, că Israel nu va avea opțiunea de a sta pe margine într‑un conflict viitor. Vor trece ani buni până să realizăm cu adevărat schimbările pe care le‑a provocat „Primăvara Arabă” în regiunea MENA.

Note:
[1] Samira Haj (2009). Reconfiguring Islamic tradition: Reform,rationality, and modernity. Stanford: Stanford University Press
[2] https://www.youtube.com/watch?v=Bh2SSE5b3pM

Ioan Alexandru FLOREA

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*