Presa tranziției și tranziția presei

Ziariştii n‑au făcut decât să inverseze, simbolic, semnele, dar au continuat, în mare, acelaşi discurs.”
(„Dilema”, 1993)
 

Schimbarea de regim politic şi reconfigurarea democratică a acestuia în România anilor 1989‑1990 au antrenat o serie de schimbări la toate nivelurile de organizare şi funcţionare ale societăţii româneşti, reverberându‑se cu putere asupra releului celui mai sensibil al acesteia – sistemul instituţiilor de presă.

Starea mass‑media nu poate fi desprinsă de starea societăţii, în ansamblu.

Schimbarea de regim politic a produs democratizarea şi „deschiderea” societăţii; reflexul în mass‑media a fost transparenţa şi lupta lor pentru continua deschidere şi transparenţă a instituţiilor statului; tranziţia a favorizat derapaje de la lege, de la morală, de la norme; reflexul în media au fost semnalarea carenţelor, a abuzurilor, a fraudelor; societatea tranziţiei n‑a găsit resurse de timp şi spaţiu public pentru a propulsa dezbateri de fond pe tema economiei, a industriei, a noilor tehnologii; reflexul în presă al acestei a fost receptivitatea prioritară la modele intelectuale de speţă joasă.

Dezbaterile din forurile ştiinţifice româneşti ori legătura acestora cu lumea au fost, practic, inexistente pentru presa românească; lumea ideilor şi a marilor teme de reflecţie, care, vrând‑nevrând, ne vizează şi pe noi, sub presiunea globalizării, a rămas la periferia atenţiei publice.

Pe toate planurile, oferta mass‑media n‑a depăşit „oferta” societăţii. Avem politică de calitate proastă, avem relatări de calitate proastă; sunt scandaluri „sus”, sunt scandaluri şi „jos”.

Presa n‑a putut să învingă polarizarea şi conflictualizarea instituţiilor; ba, dimpotrivă, a preluat zarva şi a extins‑o, devenind un instrument amplificator al vrajbei interne.

Fragmentarea societăţii şi faliile create, mai întâi după criterii politice, apoi, treptat, şi după cele economice, n‑au constituit pentru media subiecte de reflecţie asupra cauzelor, ci doar motive de exploatare a efectelor.

Cultivarea noilor mitologii contemporane (UE, NATO) a intrat rapid în deprinderile unui jurnalism „cu semn schimbat”, în care elementul critic este îndreptat exclusiv spre ceea ce era pozitiv înainte de decembrie ’89 – şi invers, ce atunci era proscris, acum devine aproape un cult.

Presa a fost deopotrivă subiect şi obiect al procesului de transformare politică a societăţii, începând prin a fi chiar vehiculul de imagine şi comunicare pentru ceea ce s‑a numit „revoluţia în direct”.

Aureolată cu statutul de combatantă în prima linie a schimbărilor de natură politică, presa a continuat să se manifeste ca principală oglindă şi cutie de rezonanţă a ansamblului transformărilor petrecute în tranziţie. Amploarea schimbărilor produse în societate în această perioadă – şi la care presa a fost martor şi participant –, ca şi elementele care o diferenţiază atât de presa regimului anterior, cât şi de aceea a societăţilor democratice îndreptăţesc să se vorbească de presa tranziţiei.

În celălalt sens, presa ca atare a cunoscut un continuu proces de transformare, devenind obiect al tranziţiei şi fiind supusă ea însăşi aceluiaşi tip de schimbări din societate care constituiau, de altfel, subiectul predilect şi tematica principală ale mass‑mediei. Prin urmare, simultan cu transformările din celelalte domenii sociale, mass‑media a cunoscut propriile transformări şi „mediamorfoze” în cadrul unui proces specific, care s‑ar putea numi tranziţia presei.

Transformările produse în ambele sensuri au fost radicale, punând probleme cu totul noi pentru ansamblul mass‑media, pe fondul în care desfiinţarea cenzurii şi a oricărei forme de control impus de stat au fost înlocuite, treptat, cu „forme mai subtile de presiune şi influenţă din partea politicului şi a elitelor comerciale”[1]. Abolirea legilor ce restricţionau conţinutul mediatic, reglementarea legislativă a domeniului presei audio‑vizuale private şi transformarea radioului şi a televiziunii de stat în servicii audio‑vizuale publice au adus în mass‑media libertăţi noi, posibilităţi noi, dar şi incertitudini noi şi constrângeri noi, specifice noilor condiţii. În cadrul de faţă, enunţ doar două exemple relative la aceste aspecte.

Un prim exemplu se referă la profesia de jurnalist ca atare. Dispărând orice restricţie relativă la cine putea sau nu să practice meseria de ziarist sau să înfiinţeze o publicaţie ori un post de radio, mulți au crezut că această meserie e „la liber”, disponibilă pentru oricine. Această iluzie a făcut ca, într‑o perioadă foarte scurtă de după revoluție, mii de oameni „să devină” sau să se considere jurnalişti, odată cu explozia de titluri și tiraje din acea perioadă. Lipsa oricărei pregătiri în domeniu n‑a creat niciun fel de complexe, nimănui. Libertatea totală de expresie, venită ca din cer, era considerată arhisuficientă pentru a te apuca de presă. Plutind pe valul entuziasmului, nimeni nu mai era dispus să se întrebe, în prealabil, dacă este pregătit, cât de cât, să facă față rigorilor de cultură și profesionalism pe care jurnalismul, ca orice altă profesire, le are prin natura sa intrinsecă.

Consecinţa acestei stări de lucruri, prelungită până în zilele noastre, a fost că standardele profesionale ale noii prese libere au coborât tot mai mult, nivelul intelectual al presei s‑a diluat vertiginos. Au devenit dominante senzaționalismul ieftin și teribilismul fără suport, aroganța fără cultură și boschetarismul revanșard, fonfleurile de presă și justițiarismul de mahala. Nici astăzi și cu atât mai puțin în acei ani n‑a existat vreo preocupare de conștiință pentru a înțelege că libertatea de expresie incumbă și obligații dintre cele mai sensibile, cerând pregătire, cultură, cărți citite și, vorba lui nenera Iancu, cinste și gramatică. Sub instinctul irepresibil al dorinţei de „atotputernicie a presei”[2], noile mass‑media au deprins foarte rapid partea de drepturi şi mai puţin pe aceea de obligaţii din statutul social şi profesional al acestei profesiuni.

Un alt exemplu se referă la proprietate şi decurge din schimbarea mediului de lucru şi a statutului presei în societate. Odată cu tranziţia, jurnaliştii, scăpaţi de presiunea ideologică a slujirii intereselor partidului unic, a trebuit să se acomodeze şi cu perspectiva că „se pot trezi servind interesele proprietarului instituţiei de presă pentru care lucrează”[3]. Proliferarea unui anume tip de investitori în media, care manifestă un interes mai mic pentru presă ca profesie sau ca instrument al democraţiei, dar mult mai mare pentru funcţiile acesteia de influenţare a opiniei publice sau de protejare şi promovare a unor interese de grup, a fost de natură să imprime mediului jurnalistic abateri de la orientarea proclamată a susţinerii interesului public general, ca şi de la rolul său fundamental în societate. Constatând că, aproape dintotdeauna, ziariştii au fost „încorsetaţi într‑un sistem de constrângeri” şi că, în secolul trecut, „libertatea presei aparţinea celor care deja mai aveau una”, Serge Halimi avertizează că ziaristul „este prins ca într‑o menghină între interesul proprietarului şi cel al informaţiei”, întrucât ar fi nefiresc ca jurnalistul contemporan să‑şi imagineze „că un industriaş va cumpăra un mijloc de influenţă interzicându‑şi, în acelaşi timp, să‑i influenţeze orientarea”[4].

Tabloul unui jurnalism cu „semn schimbat”. Profunzimea schimbărilor care au marcat tabloul mass-media în perioada tranziţiei a fost amplificată de unele particularităţi ale presei ante‑decembriste – între care asprimea controlului şi constrângerilor libertăţii de expresie, ca şi inexistenţa unor antecedente semnificative în domeniul unei prese libere.

Încă din primele zile ale schimbării de regim politic, după (re)apariţia pluripartitismului şi până la a fi (re)învăţată metodica persuasiunii ideologice (neînsuşită nici până astăzi), presa a traversat etapa empirică a confruntărilor deschise, de sorginte maniheistă, care au produs o primă fractură a societăţii româneşti. Falia ideologică post‑revoluţionară, care a străpuns toate structurile comunităţilor, de la nivelul familiilor la cel al societăţii, în ansamblul ei, a fost, în esenţă, operată cu instrumentele libertăţii totale de opinie, manevrate fără nicio oprelişte de o presă explozivă şi aflată în plin „delir mediatic”. În absența oricărei forme credibile și eficiente de autoreglementare, cu alergii mărturisite la orice idee de regulă sau normă, cu o privire seniorală, de sus, în creștetul tuturor autorităților statale, situația mass-media acelor ani arăta că, pentru ca libertatea dobândită a cuvântului să fie însuşită şi utilizată în consonanţă cu preceptele societăţilor democratice, mai trebuia destul de mult timp („20 de ani”, prevestea un comentator al vremii).

Aşa se face că primele luni de după decembrie 1989 au fost dominate în întreaga mass-media fie de „demascarea” personajelor din fosta nomenclatură („Ce ai făcut în ultimii cinci ani?” era un slogan la modă), fie de un discurs lozincard al unor noi comandamente. Reţeta era relativ simplă – aceea a unei răsturnări cu 1800 a mesajului jurnalistic ante‑decembrist: ceea ce mai înainte era socotit pozitiv acum era catalogat, automat, demn de dispreț, ba chiar de condamnat, și invers – faptele incompatibile cu etica socialistă și combătute sistematic de propaganda comunistă erau acum prezentate drept pilde demne de urmat.

Supralicitarea confruntărilor politice a dus, de fapt, la reapariţia clişeelor din vechea conduită jurnalistică, dar practicată acum în sens opus sau cu semn schimbat. În loc de chiaburul şi capitalistul care sugeau sângele poporului prin jurnalele din anii ’50, acum apărea imaginea foştilor lideri politici, arătaţi mai ales în zeghe şi cu cătuşe la mâini; în locul proceselor din tribunalele populare, cu sabotori burghezo‑moşiereşti ai puterii popu­lare, acum au apărut cele cu vinovaţii „epocii de aur”; în locul demascărilor „deviaţioniştilor de la linia justă a partidului”, ce abundau în presa deceniului 6, acum, la sfârşit de secol XX, noua presă democratică era înţesată cu materiale despre activitatea colaboraţionistă cu fostul PCR a unor personaje de pe coridoarele noii puteri.

Asemănarea dintre presa de tranziţie şi vechea presă de partid constă, în primul rând, în aceea că acum, ca şi atunci, avem „o presă de autoritate”, în sensul că „presa nu află, ci ştie. Ea nu iscodeşte, ci decide. Diferenţa este că izvorul autorităţii presei comuniste se situa în afara acesteia (…), în vreme ce presa anilor ’90 s‑a autoinvestit cu o autoritate imanentă, pe care o justifică în baza prezumţiei potrivit căreia ea este singura oglindă fidelă şi permanentă a opiniei publice”[5].

Jurnaliştii vechi foloseau aceleaşi stereotipuri verbale ca şi până atunci, dar cu semn schimbat. „Ziariştii nu au făcut altceva decât să inverseze, simbolic, semnele, dar au continuat, în mare, acelaşi discurs”[6]. Nou‑veniţii învăţau meseria direct din stradă, încercând să‑şi transforme numele în renume prin demascări, anchete, incriminări – adică prin arsenalul unor unelte gazetăreşti primitive şi intuitive, care au dat naştere la ceea ce avea să se cheme „tabloidizarea presei” sau „gazetăria bulevardieră”.

În primele luni ale „perioadei iacobine” astfel de practici au fost folosite discreţionar şi pe scară largă. Odată cu coagularea partidelor şi a limpezirii taberelor angajate în lupta pentru putere, a început o perioadă când atacurile la fel de dure au devenit, însă, mai clare şi mai selective, fiind îndreptate, cu timpul, mai ales împotriva adversarilor politici de moment. Tocmai asemenea materiale de presă au contribuit la conflictualizarea societăţii, au pregătit răfuielile de stradă şi au deschis poarta de intrare a violenţei în societate, culminând cu mineriadele.

În tabloul mozaicat al presei acestor ani se pot identifica elemente amestecate din mai multe abordări teoretice[7] posibile despre rolul mass‑media în societate, ponderea uneia sau alteia dintre aceste viziuni modificându‑se împreună cu nestăvilita mişcare a credinţelor.

Conceptul revoluţionar consideră că mass‑media se compun din „persoane care cred cu tărie că guvernarea sub care trăiesc nu le serveşte interesele şi că trebuie răsturnată[8]”; conceptul dezvoltaţionist consideră că „mass-media trebuie să îndeplinească o funcţie de mobilizare în slujba construirii naţiunii”, dar în acest model nu se încadrează nici mass-media independente (comerciale, private) şi nici cele publice (deoarece „este posibil ca fiecare dintre aceste tipuri să nu poată sau să nu vrea să ducă la bun sfârşit construcţia naţiunii”). În cazul celui de‑al treilea concept, cel autoritarist, „mass-media comerciale sau private sunt permise, însă ele trebuie să susţină statul sau puterea, cenzura şi autocenzura fiind astfel la ordinea zilei”. În sfârşit, cea de‑a patra teorie, cea a responsabilităţii sociale, „susţine un sistem mediatic aflat în afara sferei de influenţă a controlului de stat şi guvernamental”, situaţie în care mass-media devin responsabile pentru „diseminarea de informaţii importante şi credibile”, precum şi de diferite unghiuri de abordare, „alimentând astfel «piaţa ideilor», care susţine o societate democratică”[9].

De la plumb la internet. A vorbi despre tranziţia spre democraţie şi tranziţia în presa românească înseamnă a vorbi despre un drum parcurs de mass‑media, cu multe obstacole şi particularităţi care şi‑au pus pecetea asupra evoluţiei acestora.

Într‑un seminar organizat în 2001 de Institutul Goethe, sub titlul „Democraţia şi mass‑media în ţările în tranziţie”, consideram acest drum ca fiindde la plumb la internet – distanţa dintre două moduri de a face presă[10].

Poate fi vorba de un sens propriu al acestui drum, de un traseu parcurs în sens tehnologic – de la tipografiile în plumb şi zinc, ce compuneau industria poligrafică românească până în 1989, la sofisticatele tehnologii tipografice de astăzi, în care computerele şi internetul reprezintă, cu adevărat, instrumentele de bază ale mass‑media.

Mai poate fi vorba şi de un drum parcurs în sens figurat, în sensul că distanţa dintre plumb şi internet reprezintă şi distanţa dintre două mentalităţi, dintre două abordări, dintre două moduri de a face presă: cel închistat, rigid, cu funcţie eminamente propagandistică, pe de o parte, şi cel creativ, dezinhibat de orice constrângeri ideologice, cu o funcţie de expresie şi informare liberă, în sensul larg al cuvântului, pe de altă parte.

Cred că putem vorbi şi de o a treia semnificaţie a acestui drum – şi anume aceea care rezultă din reperele pe care presa românească le‑a cunoscut şi a trebuit să le parcurgă în perioada post‑decembristă. Pentru că, într‑adevăr, drumul în discuţie a fost presărat cu destule provocări şi constrângeri, cărora presa românească a trebuit să le facă faţă şi pe care le‑am structurat în 6 grupe mai importante.

(1) Provocarea organizaţională a apărut spontan, din momentul în care presa s‑a aflat în situaţia de a trece de la modul de organizare etatist şi sever controlat, specific fostului regim, la forme noi, adecvate unor tendinţe destul de greu de descifrat în primele zile şi luni ale anului 1990. Ruptura a fost brutală – de la entităţi şi structuri rigide şi perfect coordonate, la altceva, un „altceva” care a depins, până la urmă, de imaginaţia şi inspiraţia fiecărui lider redacţional autoimpus sau ales pe diferite criterii şi în diferite împrejurări. Redacţiile şi instituţiile de presă erau obligate de realitate să funcţioneze permanent, la foc continuu, sub presiunea evenimentelor şi a unei formidabile şi generalizate cereri de informaţie. În paralel, însă, în interior, ele trebuia să‑şi caute şi să‑şi găsească din mers noi forme de organizare, mai ales că redacţiile mai vechi erau răvăşite de valul schimbărilor, iar cele noi, apărute în avalanşă şi într‑un vid legislativ, nu dispuneau de un suport intern organizaţional prea clar. Această provocare trebuia să răspundă la întrebarea: în ce forme de organizare să faci presă?

(2) Provocarea profesională a fost generată de explozia informaţională prin care apăreau continuu, cu o viteză şi o frecvenţă nemaiîntâlnită, noi titluri de publicaţii – cotidiane, săptămânale, tematice ş.a.m.d. – ca şi numeroase posturi de radio şi televiziune[11]. Fiecare titlu nou însemna, practic, o redacţie nouă. Cererea de ziarişti pe piaţa presei a atins cote nemaivăzute, depăşind cu mult oferta profesională şi instruită existentă în acea perioadă. La o cerere atât de mare, redacţiile s‑au constituit, care cum au putut, alături de vechiul corp de ziarişti, intrând în presă foarte mulţi oameni noi, îndeosebi tineri, cărora, poate, nici prin cap nu le trecea că vor deveni vreodată ziarişti. „Au apărut, ca din pământ, sute şi sute de ziarişti tineri pripiţi care au încă stupori gramaticale şi bătrâni frustraţi care vor să sfârşească în forţă. Te miri cine te încondeiază drastic, te ia de sus, dă cu tine de caldarâm, te mustră, te clasează, te desfiinţează sau te iartă”[12]. Această realitate a nevoii cantitative, în primă instanţă, de ziarişti a pus întrebarea inevitabilă: cu cine să faci presă?

Întrebarea era deosebit de necesară şi este deosebit de actuală şi acum, dacă avem în vedere că mass‑media pot avea un rol în realizarea schimbărilor din societate numai dacă „jurnaliştii sunt independenţi, profesionişti şi au cultură generală”[13].

(3) Provocarea instituţională. A treia provocare a presei române postdecembriste a fost de natură instituţională. Noile realităţi politice din ţară au poziţionat cu totul altfel raportul dintre instituţiile existente în societate, impunând un efort novator pentru crearea unei alte configuraţii în structura instituţional‑democratică a statului. În această complet înnoită arhitectură a instituţiilor politice şi statale ale noii democraţii, întrebarea pe care jurnaliştii au început să şi‑o pună tot mai frecvent a fost: care să fie identitatea instituţională a presei ca atare, în noua configuraţie social‑politică şi democratică a ţării?

Semnificativă pentru efortul de căutare a acestei identităţi este faptul că, în primii ani ai tranziţiei, s‑au constituit nu mai puţin de 14 uniuni şi asociaţii profesionale naţionale de presă[14], niciuna dintre ele neavând, însă, o activitate constantă şi eficientă. Apariţia lor a fost posibilă odată cu liberalizarea şi revigorarea democratică a dreptului cetăţenilor la liberă asociere şi cu scoaterea de la naftalină a unei legi privind asociaţiile şi fundaţiile, care data din 1924 şi care nu fusese nici abrogată, dar nici aplicată în regimul comunist.

(4) Provocarea tehnologică. Fără a intra în detalii, trebuie amintit că, la vremea respectivă, industria poligrafică românească avea un handicap tehnologic de 4‑5 decenii faţă de dotările medii ale oricărei ţări civilizate în materie de presă scrisă. Casele de editură, redacţiile, societăţile de presă au trebuit să‑şi pună neîncetat o întrebare, la care răspunsul niciodată nu poate fi definitiv: pe ce anume să faci presă? cu ce mijloace tehnice? Această constrângere este intim legată de o alta, şi anume:

(5) Provocarea economică. A cincea provocare – la fel de valabilă şi astăzi – a fost una de natură economică. În primele luni ale anului 1990, în condiţiile unei creşteri exponenţiale a cererii de informaţie – şi, îndeosebi, pentru un tip de informaţie ce fusese prohibit timp de atâtea decenii – principala şi singura sursă de venit a ziarelor o reprezenta chiar vânzarea lor. Tirajele, chiar şi la publicaţiile noi, aveau cote ameţitoare, degajând resurse financiare mai mult decât satisfăcătoare ori convenabile, nu numai pentru reluarea ciclului productiv, dar şi pentru a da o nebănuită satisfacţie materială oamenilor din presă. Cu timpul, însă, această situaţie s‑a modificat radical, în sensul că tirajele au scăzut treptat, curba vânzărilor de asemenea, ajungându‑se, în cele din urmă, la o întrebare preocupantă mai ales pentru redacţiile ce încă nu erau integrate în marile trusturi de presă şi nici n‑aveau printre patroni investitori puternici: cu ce resurse materiale să faci presă?

Claude‑Jean Bertrand admite că „mijloacele de comunicare pot să‑şi deservească publicul cu atât mai bine cu cât dispun de posibilităţi financiare mai importante”, dar avertizează, în acelaşi loc, că interesul public este pus în pericol atunci „când mijloacele de comunicare fac parte din concerne, (iar) o vastă putere politică se află la dispoziţia câtorva personaje care nu au ca preocupare majoră informarea publicului”[15].

Preţul libertăţii de exprimare, savurată în perioada tranziţiei, a fost nu o dată austeritatea resurselor economice ale mass‑media, iar când aceste resurse au atins pragul critic, a urmat fie închiderea, fie „livrarea” în braţele celor puternici. Cu un preţ care a inclus, desigur, şi o „cotă” din libertatea de exprimare. De aceea, n‑a fost deloc surprinzătoare apariţia întrebărilor, nu tocmai retorice, despre care dintre cele două mari rele este, totuşi, mai mică: presiunea exercitată de stat prin politică şi dominaţie ideologică sau presiunea puterii private, exercitată prin forţa intereselor şi a banilor?

Conflictul dintre libertatea întreprinderii (dreptul la proprietate şi iniţiativă privată) şi libertatea expresiei (dreptul la opinie şi la informare) este unul dintre cele mai vechi în societățile moderne. El a fost soluţionat, timp de mai multe decenii şi în mai mult de jumătate din naţiunile lumii, prin „eliminarea uneia dintre cele două libertăţi antagonice: dictaturile de tip fascist suprimă libertatea de expresie fără a se atinge de obicei de proprietatea asupra mijloacelor de comunicare, iar regimurile comuniste suprimă libertatea iniţiativei private pretinzând că menţin libertatea de exprimare”[16].

(6) Provocarea politică. În sfârşit, o a şasea provocare – de asemenea, la fel de valabilă şi astăzi – a fost şi este de natură politică. Această provocare se exprimă cel mai bine în căutarea unor răspunsuri la întrebarea: este sau nu presa obiectivă? Care este graniţa dintre fapt şi opinie şi cum se stabileşte această distincţie?

Momentul politic din 1989 a provocat o diversificare a faţetelor lumii politice, a clasei politice şi a vieţii politice româneşti. Această diversificare s‑a regăsit şi s‑a exprimat aproape izomorf în şi prin mass‑media din acea perioadă, care şi‑au obţinut identitate şi legitimitate printr‑o puternică angajare în lupta politică şi chiar personală, ce a dominat perioada tranziţiei, inclusiv până astăzi. „Imediat după ’89, presa s‑a polarizat, de unde sentimentul fiecăruia că serveşte o cauză (…) O presă polarizată politic serveşte o cauză exterioară ei”[17].

În aceşti ani, multe dintre partide şi‑au creat organe de presă proprii, dar există şi o situaţie inversă, în cazul, cu totul special, al „României Mari”: această revistă este cea care a dat naştere unui partid cu acelaşi nume, formaţiune construită pe ideologiile şi personalităţile directorului publicaţiei şi a redactorului ei şef. Exemplul acesta a rămas, însă, tot mai izolat, prin aceea că oficioasele de presă ale noilor partide („Azi” pentru Partidul Democrat, „Dimineaţa” pentru Partidul Democraţiei Sociale din România sau „România Liberă” pentru Convenţia Democratică) ori cele cu apartenenţă asumată („Dreptatea” pentru PNŢ‑CD, „Viitorul” pentru PNL), selectându‑şi ţintit cititorii, au pierdut tot mai mult din audienţă, au dispărut sau şi‑au schimbat profilul. Odată cu potolirea vâlvătăilor politice post‑decembriste, populaţia a devenit tot mai puţin interesată de sloganuri şi mult mai curioasă să afle informaţii şi comentarii care să‑i confirme propriile convingeri şi nu pe cele ale unui eşantion înregimentat.

La fel ca şi în ţările cu democraţii avansate, nici în România presa de partid nu s‑a dovedit prea profitabilă. Sigur că şi în Occident, marile cotidiane îşi au eşantioane „specializate” de cititori, o orientare mai mult sau mai puţin explicită de la stânga spre dreapta existând: cei ce‑şi procură în mod regulat „Le Figaro” nu sunt neapărat şi abonaţii lui „Le Monde” sau „Libération”. Însă discursul nu este copiat după documentele unui partid anume, exceptând, poate, doar tipăriturile extremiste, care se rezumă la un mesaj doctrinar, reproducând şi ilustrând cât mai fidel cuvintele şefilor (cum se petrecea şi în România antedecembristă).

Mesajul politic s‑a dovedit a fi mai vandabil doar sub forma sa implicită. Comunicarea în mass‑media de partid a devenit tot mai mult o comunicare prin persuasiune, mesajul îmbrăcând forme mai discrete.

Toate aceste constatări privind odiseea presei de partid în perioada tranziţiei îndreptăţesc observaţia potrivit căreia „mass-media ar trebui să joace rolul de «paznic» (gatekeeper) profesionist al informaţiei, şi nu de partizan şi activist, propagandist şi polemist sociopolitic şi cultural”[18].

În limbajul unei analize tranzacţionale privind forța și vulnerabilitatea mass-media, cele 6 tipuri de constrângeri pe care tranziţia le‑a pus în faţa presei româneşti au avut un rol împărţit atât în favoarea forţei, cât şi în crearea vulnerabilităţii mass‑media în câmpul social‑politic al tranziţiei. Provocările de natură organizaţională, instituţională şi politică au fost de natură să mărească forţa presei, după cum cele de natură profesională, tehnologică şi economică i‑au sporit vulnerabilitatea, îndeosebi în prima perioadă a tranziţiei.

Noile provocări. Schimbările din peisajul mediatic au pus destul de frontal problema raporturilor dintre presa privată şi aceea publică (îndeosebi sub aspectul diferenţierilor privind accesul la resursele bugetare şi la fondurile pentru publicitate). Coexistenţa, în prima parte a tranziţiei, a acestor două forme de proprietate din presa românească a constituit terenul unor îndelungi dezbateri, care se pot grupa în trei abordări teoretice mai principale: „(1) teoria materialistă, care susţinea că privatizarea şi comercializarea mass‑media sunt singurul mijloc de a grăbi democratizarea şi de a da putere societăţii civile; (2) teoria idealistă, care susţinea că atât mass‑media private, cât şi celor de serviciu public trebuie să li se dea puterea de a institui şi susţine societatea civilă; (3) teoria standard, conform căreia mass‑media trebuie privatizate, iar cele de serviciu public trebuie controlate de elita politică”[19].

Fundamental pentru cei preocupaţi sincer de deontologia acestei profesii a fost şi este un alt raport – cel dintre presă şi sine însăşi, viziunea instituţională pe care mass‑media o au despre propriul lor statut social. Claude‑Jean Bertrand constata că, în general, jurnaliştii europeni acordă tot mai multă atenţie problemelor deontologiei profesiei lor şi, căutând o explicaţie acestui fapt, a realizat personal chiar un sondaj de opinie pe această temă[20]. Rezultatele sondajului indică o varietate destul de mare de motive pentru care jurnaliştii consideră că deontologiei trebuie să i se acorde o atenţie tot mai mare, cum ar fi: efectul progreselor tehnologice; concentrarea proprietăţii; creşterea comercializării mijloacelor de comunicare; amestecul dintre partea editorială şi publicitate; proliferarea informaţiilor inexacte; gravele atentate ale unor jurnalişti la adresa moralităţii profesionale (violarea vieţii private, în special în presa bulevardieră); o scădere a credibilităţii şi a prestigiului profesiei; rolul abuziv al mass‑media în diferite crize politice; legături inacceptabile între mijloacele de comunicare şi autorităţile statului; ameninţarea cu diverse forme de restricţii legale la adresa presei; revigorarea organizaţiilor de jurnalişti; nevoia de reacţie la laisser‑faire‑ul anilor ’80; violenţa şi reality‑shows‑ul în expansiune pe televiziuni.

În sfârşit, deloc neglijabil – şi nicidecum prescriptibil – este raportul, predominant în perioada tranziţiei, dintre presă şi starea societăţii, dintre presă şi eternul prezent, dar şi dintre aceasta şi sensurile evoluţiei sociale.

Chiar dacă unele sau altele dintre aceste subiectele enunţate mai sus n‑au fost epuizate, cel mai important este faptul că, în mentalităţile jurnalisticii româneşti actuale şi în maniera de abordare a problematicii presei, la figurat vorbind, zgura de plumb este pe cale de dispariţie, lăsând locul biţilor atotcopleşitori ai internetului.

Acest lucru generează noi provocări dintre care cea mai importantă este pulverizarea granițelor unei profesii care, prin însăși natura ei, conferă identitate de stil și opinie. În prezent, însă, s‑a creat iluzia că această profesie este și mai accesibilă pentru oricine, prin ceea ce se cheamă social media; oricine‑și poate face un blog și oricine are un blog se cheamă ziarist. După cum oricine scrie pe Facebook ori pe Twitter aspiră la titlul de gazetar…

Libertatea de asociere, consacrată constituțional, s‑a manifestat și în spațiul presei. Dar efectul a fost paradoxal: cu cât jurnaliștii s‑au asociat în tot felul de organizații și asociații, cu atât breasla a devenit mai dezbinată și atomizată. De aceea cred că refacerea spiritului asociativ al breslei este o altă provocare majoră, întrucât ar contrabalansa ofensiva și iluziile social media, contribuind, totodată, la recăpătarea dreptului presei – ca susbsistem social esențial al democrației, o adevărată putere dinafara puterilor – la un dialog coerent și instituționalizat cu autoritățile statului, indiferent care ar fi acestea.

(Articolul de mai sus reia unele capitole din lucrarea de doctorat a autorului, „Puterea dinafara puterilor. Forța și vulnerabilitatea mass-media”, realizată sub coordonarea Acad. Mircea Malița.)

Note

[1] Sarah Buchanan, Luitgard Hammerer, Oliver Money‑Kyrle, „Libertate şi responsabilitate: protejarea libertăţii de exprimare prin autoreglementarea presei”, Asociaţia ARTICOLUL 19 şi Federaţia Internaţională a Jurnaliştilor (Ed.), martie 2005, raport în cadrul proiectului „Către o presă liberă şi independentă prin reformă legislativă şi autoreglementare”, iniţiat de Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud‑Est. Citat din versiunea românească postată pe www.cji.ro/userfiles/file/documente/Autoreglementarea%20presei.pdf. Citat mai departe Raport ART. 19.
[2] Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, Mass‑media şi societatea, Ed. comunicare.ro, Bucureşti, 2003, pp.131‑133.
[3] Raportul ART.19, p. 7.
[4] Serge Halimi, op.cit., pp. 38‑41.
[5] Daniel Barbu, Curentul nr. 163, 1999, apud. M. Petcu, op.cit., p. 46.
[6] Mihai Coman, Dilema, nr.25, 1993, apud M.Petcu, op.cit., p. 45.
[7] Peter Gross, op.cit., p. 49.
[8] Peter Gross, op.cit., pp. 47‑48.
[9] Peter Gross, op.cit., p. 49.
[10] Octavian Ştireanu, Şase provocări pentru presa română, „Ziua” nr. 2221 din 3 octombrie 2001.
[11] Între anii 1989‑1999, numărul publicaţiilor cotidiene a crescut de la 11 la 72 titluri, cu un ritm mediu anual de apariţie de opt titluri, cu maximum în anul 1991 (11 titluri noi fondate) şi două minime (trei titluri) în anii 1995 şi 1998. La nivelul ofertei globale (naţional + local) pe total perioadă, cotidianele au fost fondate cu un ritm mediu anual de 22 titluri.
Una dintre cele mai spectaculoase evoluţii s‑a înregistrat în cazul publicaţiilor săptămânale, al căror număr a crescut de la 21, câte existau în anul 1989, la 343 câte au apărut în primul deceniu al tranziţiei, rezultând un ritm mediu anual de 38 titluri (presă săptămânală cu difuzare naţională), respectiv 102 titluri/an la nivelul ofertei globale, fiind create nu mai puţin de 918 titluri de săptămânale.
În termenii „exploziei informaţionale”, evoluţia presei (după periodicitate) la nivelul ţării noastre s‑a caracterizat în multiplicarea tuturor tipurilor de publicaţii: faţă de 1989, la cotidiane s‑a înregistrat un spor de 61 titluri, 322 la săptămânale, 467 la lunare, 202 la trimestriale, numai la nivelul celor cu vocaţie naţională.
[12] Andrei Pleşu, Dilema nr. 21, 1993, apud M. Petcu, op.cit., p. 21.
[13] Peter Gross, „Aderăm la UE cu schimbări doar în hârtii”, în Cultura nr. 13/2004, p. 24.
[14] Marian Petcu, Tipologia presei româneşti, Ed. Institutul European, Iaşi, 2000, p. 25.
[15] Claude‑Jean Bertrand, op.cit., p. 50.
[16] Claude‑Jean Bertrand, op.cit., pp. 19‑20.
[17] Mihai Coman, Dilema nr. 25, 1993, apud. M. Petcu, op.cit., p. 45.
[18] Peter Gross, Mass‑media şi democraţia în ţările Europei de Est, Polirom, Iaşi, 2004, p. 224.
[19] Peter Gross, op.cit., p. 172.
[20] Claude‑Jean Bertrand, op.cit., pp. 23‑24.

Dr. Octavian ȘTIREANU

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*