Presa nu este în criză, ci în reînnoire

Un confrate de profesie spunea că în îndelungata lui carieră de gazetar a făcut de fapt nu una, ci câteva meserii, ca ziarist, atât de mult s‑a schimbat totul în câteva decenii. Dar presa nu este în criză, presă este în reînnoire, ne dă vestea bună un expert european în mass‑media. Oglindă, cel puțin programatică, a actualității, presa nu se poate extrage din realitatea pe care are menirea asumată să o prezinte și să o comenteze, nu poate fi imună la condiționările momentului. Este de fapt ea însăși și parte, și reflex ale vremii sale.

Mass‑media românească din cele trei decenii ale democrației de azi are de aceea o traiectorie asemănătoare celorlalte sectoare ale societății: frământată, tumultuoasă, mereu dornică de – sau obligată la – schimbare, la înnoire, în continuă confruntare cu obstacole de tot felul, cu succese, dar mai mult cu eșecuri și neîmpliniri, mereu aspirând la mai bine sau resemnându‑se împinsă într‑o stare ingrată. Iar pariul presei cu libertatea de expresie nu este doar lupta zilnică cu adversități dintre cele mai diverse, ci și lupta cu propriile vulnerabilități. Unele dintre ele ale presei de pretutindeni în lume, altele comune tuturor sectoarelor vieții publice din țară, altele specifice domeniului. Niciodată în istoria ei de câteva secole presă românească nu a avut de întâmpinat atâtea probleme, niciodată nu a avut de gestionat și dezlegat atâtea situații de neocolit.


Simultan, două revoluții

Mass‑media din România, ca întreagă presă a lumii, este astăzi antrenată într‑o revoluție informațională cu impact direct și existențial asupra ei. Explozia de informații, difuzarea lor instantanee la costuri tot mai mici, noile tehnologii, complet diferite de cele de până mai ieri, implică un efort considerabil pentru toți cei ce contribuie într‑un fel sau altul la producția de presă.

Revoluția informațională a coincis în fosta Europa Răsăriteană cu marile răsturnări și reașezări geopolitice și la nivelul fiecăreia dintre statele regiunii care au instituit democrația, inclusiv libertatea de exprimare și de opinie.

Dacă evenimentele din România anului 1989 sunt sau nu revoluție se mai discuta și azi înfocat, dar nimeni nu poate contesta că presa românească a cunoscut atunci o revoluție. Dintr‑un instrument al puterii și propagandei oficiale, presa a devenit, printr‑o transformare radicală, vector al democrației și valorilor sale, a fost de fapt, din primele clipe, unul dintre promotorii schimbării.

Începând din anii 1990 s‑au transformat radical și conținutul și forma, noul context în care se face presă, condițiile de exprimare, posibilitățile și limitele exercitării profesiei de ziarist, tehnologiile aplicate, factorii exogeni cu impact asupra mass‑media, capacitățile materiale de tipărire și difuzare a presei. Toate acestea și multe altele sunt complet altele decât cele de până în 1989.

Aceste două mari solicitări – revoluția informațională și schimbarea democratică – au pus mass‑media și ziariștii în fața unor probleme cu totul noi, de o amploare, profunzime și complexitate fără precedent. Asumarea noii sale meniri este fapt cert, chiar dacă procesul nu a fost – și nu este încă nici astăzi – încheiat.


Obiectivitate și militantism

Am participat, la începutul anilor 1990, la un seminar internațional pe tema „Presa în țările postcomuniste din Europa Răsăriteană” organizat de o fundație din Elveția, unde s‑a dezbătut raportul dintre obiectivitate și nonpartizanat, pe de o parte, și militantism, pe de altă parte. Raportul a fost, după opinia cvasigenerală, în favoarea presei de atitudine, combativă, tranșant fixată pe o poziție partizană, fapt care o îndepărtează, nu o dată, de realitate și adevăr. Situația a apărut odată cu nașterea presei libere de cenzură, în primele săptămâni și luni după 1989, lucru întru totul explicabil și chiar necesar atunci, în plină bătălie pentru putere, dar – fapt regretabil – continuă și astăzi, când cu greu ar putea fi găsit un organ de presă care să nu fie afiliat mai mult sau mai puțin explicit la o tendință politică, la un partid, la un grup de interese sau altul ori sub influența și controlul unui patronat care o folosește în propriile lui scopuri.

Am dezvoltat această idee într‑un studiu întocmit în cadrul unei burse NATO și am relatat atunci un episod din primele câteva săptămâni ale lui 1990, când cotidianul „România liberă”, unde eram unul dintre editori, a titrat într‑o zi „Ziarul România liberă cere demisia lui X, vicepreședinte al Frontului Salvării Naționale”. A urmat o campanie susținută a ziarului pentru înlăturarea din funcție (a doua în stat, atunci), ceea ce s‑a întâmplat în cele din urmă. Dar, am comentat în analiza mea, ar fi posibil un asemenea demers într‑unul dintre marile ziare europene sau americane, adică în state cu o democrație stabilă, așezată, unde presă tratează astfel de probleme cu o atitudine nepasională, nepătimașă? Este cât se poate de clar că un climat politic și social furtunos și pasional imprimă un tonus ridicat și discursului jurnalistic. (În treacăt fie spus, dar fapt deloc nesemnificativ, campania – inclusiv gazetărească – dezlănțuită în acest moment împotriva președintelui Trump arată că și în statele democratice cu o respectabilă tradiție democratică, normele deontologice sunt suspendate în situații critice, de criză politică acută.)


Dispar ziarele?

Ziarul şi gazetarii de ziar nu vor dispărea, ne asigură „Washington Post”, despre care se spune că este cel mai serios ziar din lume. Cu niște ani în urmă (în aprilie 2011), cotidianul american spulbera într‑un articol câteva dintre cele mai încăpăţânate mituri ce se tot croşetează pe seama viitorului presei scrise. Un mit devenit banalitate repetă la nesfârşit că ziarele ar fi în declin peste tot în lume. Numai că statisticile arată că, în ultimii câțiva ani, difuzarea ziarelor, la scară mondială, a crescut cu câteva procente, iar numărul titlurilor a sporit. Că ziarele sunt în ascensiune în ţările emergente şi pierd teren în ţările dezvoltate, e altă poveste.

Alt mit ar fi că presă tradiţională pierde în fața Internetului. Nu e adevărat, susţine Tom Rosenstiel, directorul seriosului Pew Research Center’s Project for Excellence în Journalism. Consumatorii de informaţie de pe Internet îşi încep goană electronică după ştiri tot pe site-urile ziarelor „pe suport hârtie”.

Nici televiziunea nu este un dușman fatal al presei, cum cred mulți. Telespectatorul este în general un om care caută la TV mai ales divertisment, socializare, decât informații riguroase, analize și comentarii.

Iar radioul este, de cele mai multe ori, o sursă complementară de mobilare a timpului, când ai o altă îndeletnicire principală și, printre picături sau în paralel, te mai pui la curent cu ce se întâmplă în țară sau în lume.

În sfârșit, mijloacele electronice de socializare de tipul Facebook, Twitter etc., au și partea lor informativă, nu întotdeauna credibilă, dar găzduiesc și opinii dintre cele mai năstrușnice, de cele mai multe ori nedezmințite sau combătute în numele adevărului.

Despre multe scrie un „zilier” la ziar, dar dincolo de feluritele efemeride sau permanenţe ale anului „dintre milenii”, este de semnalat fişa clinică a unei preșe bolnave într‑o societate bolnavă. Un simptom deja cronicizat, care subminează credibilitatea mass‑media, căci îi alungă publicul, este mistificarea realităţii. Prin răstălmăcire, prin omisiune, prin fel şi fel de tertipuri moştenite parcă de la presa bolşevică. Ce e incomod pentru Putere, ce deranjează, nu există. Ca, de pildă, marile manifestaţii antimondialiste şi anti‑FMI sau ale „revoltaților” din diferite state occidentale, care sunt de obicei ignorate sau au parte de o tratare succintă și superficială. Și astfel, asupra unor evenimente semnificative, amplu mediatizate de presa mondială, mass‑media din România păstrează o vinovată tăcere.

Boală grea a mass‑media e şi diversiunea, devenită din soluţie operativă şi punctuală, strategie savant ticluită. Peste cititori se revarsă valuri de drame din lumea mondenă sau interlopă, cu tot ce pot însemna ele: scandaluri, violuri, crime, reţele de prostituţie, batalioane de pedofili. Subiecte cu infinit mai mult palpit decât, bunăoară, privatizarea frauduloasă a unui Combinat industrial sau cutare declaraţie insolentă a cutărui personaj politic. Toată această manipulare urmărind abaterea atenţiei opiniei publice de la problemele reale, grave, cu care aceasta se confruntă, prin exacerbarea infracţionalităţii de drept comun.

Şi din interior mai este atacată presa, de viruşi periculoşi, constituiţi într‑o adevărată mafie, a aşa‑zişilor directori de opinie şi agenţi de influenţă. O structură nefastă „având legături subterane cu tot ce înseamnă sfera de influenţă, de la lumea interlopă, internă şi internaţională, până la vârfurile structurilor cele mai oculte, ghidonate de puternicii zilei, ce vor să‑şi subordoneze întreaga lume”.

Ce tratament ar fi de prescris diagnosticului atât de complicat al presei democrate româneşti aflată, vai, în floarea tinereţii? De pildă, obligarea, prin lege, a editorilor, a patronilor din presă să‑şi publice provenienţa capitalului. Sau, până una‑alta, măcar obligaţia de a se publica dreptul la replică atunci când un material incriminator pe nedrept forţează adevărul. Ia să ne gândim: de când n‑am mai văzut un drept la replică prin ziare?


Binomul democrație‑presă

Orice atingere adusă libertății presei și a ziariștilor înseamnă și o lezare a democrației. Într‑un mod de‑a dreptul straniu, în clipa de față, când se spune că Războiul Rece s‑a încheiat, lumea nu e mai detensionată și, la fel de straniu, în loc ca democrația să câștige teren, devine tot mai clară, în multe părți ale lumii, tendința de a ignora democrația liberală, de a o deturna (într‑una iliberală), de a‑i altera credibilitatea (prin fake news) sau de a o încălca în modul cel mai brutal.

Binomul organic democrație‑presă nu este și nu ar putea fi contestat, dar în clipa de față, când „trebile merg la vale” în lume, este și el tot mai solicitat. „Climatul de ură față de ziariști, care se dezvoltă mai ales în Europa și în Statele Unite, amenință democrațiile – aprecia raportul anual din 2018 al organizației nonguvernamentale Reporters sans frontieres. Iar discursurile urii și atacurile împotriva presei nu mai sunt astăzi doar apanajul statelor autoritare”.

Parcă prea dure asemenea aprecieri, mai ales că nu vin de la vreun autor sau ong oarecare, ci de la o instituție de notorietate a societății civile (e drept, și ea cu minusurile ei). Dar raportul menționat are argumente concrete. „Patru dintre cele mai puternice reculuri s‑au produs în Europa”. În Cehia, președintele Milos Zeman a apărut la o conferință de presă cu un Kalașnikov – machetă cu inscripția „Pentru ziariști”. În Slovacia, fostul premier Robert Fico i‑a făcut pe ziariști „prostituate murdare antislovace” și „hiene idioate ordinare”. Ungaria a coborât în clasamentul libertații presei (întocmit de aceeași organizație) cu două locuri, după atacurile și măsurile la adresa presei ale premierului Viktor Orban. În țări europene (Slovacia și Malta) au fost uciși doi ziariști, iar amenințările cu moartea din partea grupărilor mafiote împotriva ziariștilor sunt frecvente în Bulgaria (pe ultimul loc, dintre statele din UE, în clasamentul citat), Polonia, Italia, Muntenegru. În Serbia, presa a căzut cu zece locuri în clasamentul libertății presei.

„Există o neliniște foarte puternică în ce privește democrațiile europene, declara Christophe Deloire, secretar general al Reporters sans frontieres, căci Europa e „departe de a fi continentul în care libertatea presei este cel mai bine garantată”. Acest model slăbește, căci indicele cu cea mai mare degradare este Europa”. Cea mai puternică lovitură aplicată libertății presei s‑a dat, așadar, potrivit raportului, în state europene (pe locurile următoare în acest clasament se situează țări din America Centrală, Africa, Asia‑Pacific, spațiul post‑sovietic și Asia Centrală – acestea din urmă „la concurență” cu Orientul Mijlociu și Africa de Nord).

Deteriorarea condiției presei se datorează, potrivit autorilor raportului, „amenințărilor și insultelor liderilor politici, ingerințelor puterii și agresiunii organizațiilor criminale care operează în Europa”.

Din documentul organizației civice – care, să nu uităm, este instituția unei bresle – sunt de reținut în primul rând gravitatea stării de fapt în presa lumii, dar și o serie de accente (iarăși) cel puțin insolite.

1. Într‑un context internațional cu mai puține și mai puțin grave conflicte militare ca în trecutul apropiat, situația presei se înrăutățește.

2. Nesocotirea – sau atentatele asupra – libertății mass‑media este mai accentuată în Europa, unul dintre leagănele istorice ale democrației moderne.

3. Este de‑a dreptul stupefiant că atacurile cele mai dure ce vizează presă se produc în state din Europa Centrală, care și‑au dorit decenii în șir, în perioada postbelică, libertatea și democrația, ba, mai mult, chiar după ce aceste idealuri au fost – sau părea a fi – atinse.

4. Sfidările evidente cu care se confruntă media și gazetarii – susține organizația lor profesională – vin în primul rând din partea clasei politice de la putere (dar, trebuie adăugat, și alți factori – cercurile de afaceri, imixtiunea altor state, propriile vulnerabilități ale presei etc.).

Publicația „Vox Europ” constată „eroziunea modelului european”, dar remarcă și faptul că „niciun responsabil al UE nu a condamnat aceste atacuri” (după cum declara, poate prea tranșant, un responsabil al Reporterilor fără Frontiere). Iar UE „ar putea face mult mai mult pentru împotriva degradării libertății presei în Europa, începând cu condamnarea hărțuirilor judiciare, adică a proceselor intentate de către responsabilii politici împotriva ziariștilor și în mod deosebit a celor de investigații sau independenți.

Ciudățeniile din lumea „celei de a patra puteri” și din relațiile sale cu celelalte trei puteri în stat (dar și cu altele) sunt mai multe, însă, cel puțin pentru noi, bizară este poziția oficială a unor state vest‑europene și a liderilor de la Bruxelles atunci când evaluează condiția presei în România. Raportul aici prezentat (și publicat în primăvara anului trecut) clasează România pe locul 44 din 180 de țări în ce privește libertatea presei și așază țara în rândul acelora cu o situație în presă „mai degrabă bună”. Dar după numai câteva luni, România avea să fie obiectul unor critici, reproșuri, discursuri și documente aspre sau dojenitoare relative la presă și la relația presă‑putere din țară. Subiect devenit acut în ajunul preluării de către România a președinției rotative a Consiliului Eu-
ropean, când s‑a indus în discursul politic și mediatic vest‑european o adevărată campanie defavorabilă României – și la modul general, dar cu referire specială și la adresa tratamentului aplicat presei (cu mențiune mai ales la momentul demonstrației de protest din august 2018).

Situații greu explicabile, dar asupra cărora este de reflectat. Mai ales că în alte state europene (inclusiv Franța) s‑au produs încălcări grave la adresa libertății de exprimare, iar UE și alte foruri și personalități europene n‑au reacționat atât de dezlănțuit cum au făcut‑o față de România.

Maladiile infantile ale presei democratice

Presa liberă a apărut și se dezvoltă într‑o societate democratică, chiar dacă independența absolută nu există sau, cum zicea cinic‑eufemist Engels cândva, „libertatea este necesitatea înțeleasă”. În acest sens, presa din România a cunoscut după 1989 o tranziție și o metamorfoză pentru care cercetătorii în materie propun variante de periodizare. Cea mai apropiată de realitate pare a fi structurarea schițată de Liviu Antonesei, care definește trei etape de evoluție, numite de el eroică, comercială și a tabloidizării‑isterizării. Prima etapă este acum de domeniul istoriei recente, iar celelalte două coexistă de fapt și configurează presa românească a momentului. Ca un corolar al disfuncționalităților democrației și libertății de exprimare trebuie menționat procesul de radicalizare și polarizare a mass‑media. Dintr‑o a patra putere în stat sau chiar prima contraputere, cum îndrăznesc unii să o numească, presa scrisă și TV (mai puțin cea audio) riscă să devină o portavoce politică, fie a Puterii, fie a Opoziției.

Libertatea de exprimare, inclusiv prin presă, nu poate fi pusă sub semnul întrebării și din acest punct de vedere presa românească se află pe un loc onorabil (44) între cele aproape 200 de state cuprinse în clasamentul cel mai recent, deja sus-menționat, al libertății presei în lume întocmit de organizația Reporters sans Frontieres. Dar presa din România, asemenea presei de pretutindeni, are de făcut față unor importante sfidări: tehnologică și profesională, politică și legislativă, dar nu în cele din urmă și de natură economică.

Calitatea materialului de presă depinde de calitatea gazetarului, o profesie care continuă să se practice la noi oarecum „haiducește” și într‑o ambiguitate și un relativism mai rar întâlnite în alte profesii (cu excepția carierei politice, la fel de dezinvolt (ne)reglementată legislativ și profesional). Agent veterinar nu poți să fii dacă nu ai patalama la mână că ești pregătit să o practici, dar ziarist poți să fii dacă știi să citești, să scrii sau să dictezi. Ziarist poate fi oricine, nu este obligatorie la angajare dovada unei pregătiri profesionale la o instituție de învățământ abilitată, deși în vremea noastră abundă și sunt în trend facultățile de jurnalism și comunicare. Legislația specifică presei (nu în sensul introducerii de restricții care ar atenta la libertatea de exprimare) este insuficientă și precară. În orice îndeletnicire cu impact public există reglementări clare în privința exercitării sale, nu și în domeniul mass‑media.

Mari hiatusuri sunt și în ce privește conținutul produsului presei scrise. Au dispărut genuri gazetărești importante și cu tradiție precum investigația proprie, reportajul. Sectoare importante ale realității sunt ignorate sau tratate doar prin grilă politică, iar exemplul cel mai evident este realitatea din provincie, din țara profundă, viață județelor, a unor zone și localități cu problemele lor specifice care‑și găsesc rar loc în presa națională. Comentariul politic derapează frecvent în pamflet, actualitatea internațională se rezumă adesea la mondenități și senzaționalism, iar evenimente și procese de peste hotare, începând cu cele din vecinătatea imediată a României sunt prezentate deficitar, deformat, ori pur și simplu ignorate. Anchetele de opinie sunt adesea tendențioase, cuvântul cititorului nu‑și află locul și ponderea cuvenite, dezbaterile publice pro și contra sunt mai degrabă evitate, chiar cele pe teme acute ale zilei. Credibilitatea presei este prejudiciată și de prezentarea unor materiale cu caracter publicitar sau propagandistice ca produs redacțional. Toate aceste neajunsuri îndepărtează cititorul de presă și au efect direct și asupra audienței și eficienței presei.


Vulnerabilități și speranțe

Într‑o analiză a sa, Reporters sans Frontieres denunța, deși nu întotdeauna într‑o manieră obiectivă, provocările și neîmplinirile cu care are de‑a face gazetăria noastră, dar și autoritățile statului: „politizarea excesivă a presei, mecanisme de finanțare coruptă, aservirea politicii editoriale intereselor proprietarilor media, false informații”. Politica față de mass‑media a guvernelor succesive ale României din ultimele trei decenii a fost, de regulă, de dezinteres sau de tratare ca problema subalternă, iar sprijinul, inclusiv legislativ și financiar, al statului față de presă și ziariști, mult sub situația în materie din statele democratice. Pauline Ades‑Mevel, responsabil al zonei UE‑Balcani a Reporters sans Frontieres, remarcă: „La 12 ani după intrarea sa în UE, într‑un moment în care România preia președinția instituțiilor europene, RsF cheamă autoritățile române să dea dovadă de responsabilitate pentru a evita o nouă degradare a libertății presei în țară. Bucureștiul trebuie să facă totul pentru a garanta independența editorială a presei, a împiedica instrumentarea ziariștilor de către oligarhi și interesele lor și a lupta împotriva dezinformării, pentru a permite românilor să acceadă la o informare fiabilă, necesară bunei funcționări a democrației”. Făcând abstracție de viziunea alarmistă a acestei percepții, ea conține totuși un sâmbure de adevăr și este oportună în contextul încercărilor și intențiilor unor oameni politici de a impune restricții libertății de exprimare prin calificarea calomniei și insultei ca fapte penale. Presa românească a fost vulnerabilizată și prin traducerea în justiție și condamnarea, pe drept sau pe nedrept, a unor patroni de presă pentru corupție, ceea ce a făcut ca astăzi mass‑media din România să devină, cu câteva excepții, cvasimonopol al unor trusturi străine de presă.

În concluzie, se poate spune că presa din România, aflată încă în plin proces de democratizare (ca întreaga societate) nu este nici mai bună, nici excesiv de rea față de presa din alte state democratice și se confruntă cu același gen de greutăți și piedici ca pretutindeni, mai ales ca în statele cu democrație emergentă din partea noastră de lume. Presa românească trebuie să‑și continue misiunea salutară de informare și formare civică a publicului în spiritul adevărului și democrației, în paralel cu lupta pentru asigurarea libertății de exprimare și a libertății de opinie.

Corneliu VLAD

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Corneliu Vlad

Corneliu Vlad – ziarist și autor de cărți de politică internațională Membru al Uniunii Scriitorilor, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști Născut la 17 mai 1942 în comuna Talmaz – Tighina, România (azi R. Moldova) Colegiul Național “Dinicu Golescu”, Campulung – [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*