Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Presa românească postdecembristă – vector al democrației sau instrument de manipulare? » Presa maghiară din actualele județe Covasna și Harghita despre Marea Unire

Presa maghiară din actualele județe Covasna și Harghita despre Marea Unire

Rezumat: Articolul îşi propune să introducă în circuitul public românesc informaţii din presa de limbă maghiară de acum 100 de ani din fostele comitate Ciuc, Odorhei și Treiscaune, astăzi județele Covasna și Harghita, referitoare la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Este firesc ca materialele prezentate să reflecte starea de spirit şi percepţia liderilor politici și de opinie maghiari/secui, faţă de un eveniment de o asemenea amploare. Pentru a surprinde reverberațiile și evaluările actuale ale unor istorici și publiciști maghiari referitoare la Unirea Transilvaniei cu România și la consecințele acestui important eveniment, în partea a doua a articolului sunt prezentate selecțiuni din mass‑media maghiară actuală și din câteva lucrări de istorie a „Ținutului Secuiesc”, apărute recent, din inițiativa administrației publice locale din județele Covasna și Harghita, cu sprijinul Academiei Maghiare. Deoarece majoritatea textelor sunt foarte puțin sau deloc cunoscute, atât istoricilor români, cât și publicului larg din România, nu vom stărui asupra punctului de vedere al istoriografiei românești asupra celor afirmate în articolele menționate, deoarece această poziţie este foarte bine cunoscută. Precizăm însă că, atât în articolele apărute acum un secol, cât și în cele editate în acești ani, evenimentele la care ne referim sunt prezentate din aceeași perspectivă a istoriografiei maghiare, fără a se putea observa schimbări și actualizări esențiale.

1. Selecțiuni din presa de limbă maghiară, din anul 1918, din fostele comitate Ciuc, Odorhei și Trei Scaune, astăzi județele Covasna și Harghita

În prima parte a anului 1918 sunt menținute măsurile stricte de cenzurare a presei centrale și locale. Astfel, prim‑ministrul Ungariei dispune, la 18 martie 1918, comitelui comitatului Trei Scaune „să atenționeze redacțiile ziarelor locale despre faptul că este interzis a se scrie despre chestiuni legate de armată, chiar dacă aceste probleme se discută în parlament, de asemenea, despre ceea ce s‑a discutat în ședința comisiei de administrație a județului Pesta, despre prizonierii ruși, care, deghizați în muncitori, au evadat, ca și despre înăsprirea măsurilor în acest sens ale autorităților militare și despre eventualele cazuri de spionaj, în derulare sau care vor apărea pe viitor. De asemenea, este interzis a se prelua știrea din 15 martie din ziarul Jurnalul de Pesta, conform căreia Regele României se refugiază din Elveția”[1]. La rândul său, în adresa comitelui comitatului Trei Scaune transmisă presei locale, după descifrarea telegramei cifrate trimisă în numele prim‑ministrului, sunt atenționate redacțiile ziarelor din comitat asupra faptului „că nu au voie să comunice nimic referitor la măsura luată de a se judeca imediat anumite infracțiuni militare, din rațiuni de război”[2]. La 26 mai 1918, aceeași instituție atenționează redacțiile ziarelor din comitatul Trei Scaune că „luni, 27 mai, are loc la Tribunalul militar un proces de spionaj și despre acest proces, în afara comunicatului oficial, altceva nu poate fi prezentat, iar comunicatul nu poate fi însoțit de comentarii[3].


În presa locală din fostele scaune secuiești, în luna mai 1918 sunt prezentate informații referitoare la Pacea de la București. Un astfel de articol a apărut în cotidianul „Udvarhely Hiradó”, din Odorheiu Secuiesc, în care se menționează: „S‑a publicat textul tratatului de pace încheiat cu România şi este incontestabilă realitatea că aici, în răsărit, zgomotul războiului s‑a domolit. Primul punct al tratatului este întregit de o convenţie suplimentară care în viitor va obliga România la înfrânarea agitaţiei iredentiste. În privinţa dezarmării forţelor armate româneşti, condiţiile oferă pe deplin Puterilor Centrale garanţia că pentru ele chestiunea răsăriteană s‑a rezolvat. (…) Articolul 14 din acest capitol detaliază despre rectificarea graniţei dintre Ungaria şi Austria. Important este capitolul patru al tratatului, care se referă la despăgubirile de război. Părţile tratatului renunţă reciproc la compensarea cheltuielilor de război, dar vor încheia înţelegeri separate pentru compensarea pagubelor de război. România va fi incapabilă să compenseze pagubele de război produse nouă[4].

Evoluția evenimentelor din vara și toamna anului 1918, în desfășurarea lor cronologică, se regăsește în conținutul și mesajul mai multor articole din presa locală din sud‑estul Transilvaniei. Iată doar un exemplu: „După terminarea victorioasă a întregului război românesc, cu toate chinurile lui, ne‑am convins că siguranţa graniţelor noastre de sud‑est este de neclintit şi iată, acum trebuie totuşi să auzim că România nu a abandonat realizarea scopului său viclean. Încet, îşi echipează trupele, în loc să accepte obligaţiile stabilite prin pacea de la Bucureşti. Străduinţele mijlocitoare ale Puterilor Centrale au împiedicat ca România să se îndrepte a doua oară spre ruină, pentru că potrivit noilor ştiri, demobilizarea a fost în ultimele zile în progres mai rapid. Un cunoscător al realităţilor româneşti a declarat pentru Neue Freie Press: Czernin şi Kühlmann au dorit ca România să nu mai fie un pericol pentru Puterile Centrale şi deşi acest pericol există, armata română nu are muniţie şi greu şi‑ar putea procura”[5].

Liderii politici și de opinie maghiari nu pot accepta, sub nicio formă, unirea Transilvaniei cu România, presa locală publicând, în acest sens, mai multe articole, din care am reținut câteva: „13 milioane de maghiari și germani așteaptă înfrigurați să vină pacea armelor. Acest teritoriu care este închis din trei părți, nu va putea niciodată să fie împărțit în mai multe părți. Este nevoie de a se menține acest teritoriu în întregime, din punct de vedere economic și al căilor de comunicații. Dacă s‑ar putea discuta despre dezlipirea Slovaciei, în cazul Ardealului nu poate fi vorba de așa ceva. Nu este posibil ca această stare culturală superioară să fie asimilată de una inferioară. Liniștea necesară dezvoltării capitalului nu poate fi asigurată decât prin integritatea Ungariei[6]. În favoarea menținerii Transilvaniei și a celorlalte regiuni istorice românești din spațiul ardelean în componența Ungariei sunt invocate, aşadar, argumentele referitoare la integritatea mediului economic, configurația unitară a căilor de comunicații și „stare culturală superioară” a maghiarilor etc. „Având în vedere faptul că 45% din populația Ardealului este de origine etnică «neromână», se propune înființarea unei „republici a Ardealului, autonomă, în cadrul Ungariei”. „Domnii români își doresc Ardealul, însă aici locuiesc naționalități diferite, astfel: total 2.698.000 locuitori, din care: români – 1.471.000; maghiari – 940.000; sași – 234.000; alții – 53.000. Vor să asuprească 45% din populația neromână ceea ce este un lucru imposibil, căci aceasta nici nu vrea să audă de așa ceva. Se fac diferite calcule cu privire de cum ar arăta o republică ardeleană. Aceasta dacă nu este o soluție favorabilă de a păstra Ardealul la Ungaria. Consiliul național [secuiesc] să ia măsurile necesare de urgență căci deja suntem în întârziere față de români, care s‑au organizat și deja au preluat teritorii”[7].

În aceeași ordine de idei, este invocată „superioritatea numerică și calitativă” a principalelor categorii de intelectuali maghiari din Transilvania, „intelectualii care nu sunt dispuși să se supună jugului românesc”. „În Ardeal sunt în orașe 205.728 locuitori maghiari, 56.347 sași, 81.929 români și 6.224 alți. În întreprinderile industriale 76,8% sunt maghiari. În comerț 59,7% sunt maghiari, 22,0% sași, 15,88% români. În instituții de stat nu sunt admiși cei de altă limbă decât maghiară. Avocații sunt 65,0% maghiari și 26,0% români. Învățători: 52% maghiari, 34,8% români. Medici: 61,5% maghiari, 25% germani și 12,8% români. De aici se deduce că intelectualii nu sunt dispuși să se supună jugului românesc. Știutori de carte 70,9% maghiari și 32,8% români. În concluzie este absurd ca cei cu nivel de cultură mai scăzut să se suprapună peste cei mai civilizați. Acești intelectuali sunt îndreptățiți la iredentism”[8].

Din panoplia argumentelor formulate în favoarea menținerii Transilvaniei în cuprinsul statului maghiar nu lipsesc cunoscutele teorii potrivit cărora „românii sunt un popor nomad care au intrat în statul maghiar în secolul XVIII”, precum și comparațiile între școlile de care beneficiază românii ardeleni și cei din vechiul Regat. „Românii din Ungaria sunt minoritari și nu sunt îndreptățiți să primească teritorii. Este eroare că românii din răsăritul Ungariei se trag de la împăratul Traian. Românii sunt un popor nomad care au intrat în statul maghiar în secolul XVIII. Românii au emigrat din voievodatele românești în Ungaria datorită comportării despotice a conducătorilor români. La cei trei milioane de români din Ungaria, în 1912 au existat 2.655 școli, pe când în România, la șapte milioane de locuitori, sunt doar 4.645, față de 6.200 cât ar fi trebuit să aibă. Nu s‑au urbanizat forțat orașele, după 1867, acum existând 6,8 milioane locuitori orășeni; românii nu au fost în orașe majoritari, fiind o populație rurală. Nu se pune problema drepturilor egale între maghiari, sași, secui și români, fiindcă acolo unde locuiesc nu sunt teritorii românești, ci proprietate comună. Secuii nu recunosc decât declarația republicii maghiare. Nu admit aici o organizare care să știrbească integritatea teritorială”[9].

Presa locală de limbă maghiară din fostele comitate Ciuc, Odorhei și Treiescaune publică pastorala episcopilor ardeleni, document în care se precizează următoarele: „Mailath Gustav – catolic, Nagy Karoly – reformat, Ferencz Jozsef – unitar, Teutsch Frigyes – ev. Credem că Dumnezeu ne va ajuta în cele mai grele timpuri. Noi respectăm drepturile altora, dar și ale noastre să fie respectate. Rămânem credincioși Ungariei milenare. Avem voința să ne ocupăm locurile în noua lume. Violența nu va înfrânge adevărul. Credem că occidentul pe care l‑am apărat nu va permite tăierea noastră în bucăți. Nu este cazul să ne întristăm”[10].

Pe măsura apropierii datei de 1 decembrie 1918, asistăm la creșterea numărului articolelor în care este acceptată ideea unirii Transilvaniei cu România și, spre deosebire de momentul intrării Armatei Române în Ardeal, din august 1916, când oficialitățile de la Budapesta au încurajat populația maghiară din fostele comitate secuiești să se refugieze, acum, cititorii ziarelor locale sunt îndemnați la resemnare și la un comportament pașnic față de ostașii români. Astfel, în 16 noiembrie 1918, cotidianul „Szekely Nep” menționează: „Este sigur că armata română va ocupa Ardealul. Să nu mai cercetăm că din vina cui se întâmplă acest lucru. Când a mai intrat armata română în Ardeal nu a produs nicio atrocitate. Nu este cazul să ne neliniștim, întrucât ei vin cu gânduri pașnice”[11]. „În așteptarea ocupației române să îi primim cu cinste pe cei ce sosesc, ei fiind militari care au luptat cinstit și nu vin ca dușmani. Să ne ferim de dezordinea publică. Această situație nu va ține la nesfârșit. Să nu părăsim locurile de muncă. Acest popor nu va înceta să trăiască, ci își va cere drepturile”[12].

Publiciștii de la „Szekely Nep” avertizează că, în viitor, „în acest fel, iredentismul maghiar va deveni un cuib incendiar în Europa de mijloc, în locul Balcanilor”. „S‑a întâmplat. După atâta mizerie de război, trebuie să acceptăm cu bărbăție și această înjosire. Ocupația nu înseamnă invadare și până acum nu avem de ce să ne plângem în legătură cu comportamentul lor. Nu este cazul să ne pierdem speranța, căci deocamdată este vorba de executarea acordului semnat de guvernul maghiar. Conferința de pace în desfășurare va hotărî contra noastră și deci în favoarea României. Aceasta va fi hotărârea forțelor militare și nu a rațiunii de justiție de drept. Dacă se va hotărî în acest fel, iredentismul maghiar va deveni un cuib incendiar în Europa de mijloc, în locul Balcanilor. Nimeni nu neagă dreptul de autoconducere al românilor, dar asta nu înseamnă să se hotărască despre noi, fără ca noi să fim întrebați. Să accepte toată lumea măsurile de ordine impuse de forțele armate. Dușmanul a trimis aici militari care execută ordine pe care noi trebuie să le respectăm. Suntem siguri că va trece de la noi acest pahar amar”[13].

Urmează, apoi, informații referitoare la intrarea Armatei Române în principalele orașe din fostele comitate secuiești, relatări care pun în evidență comportamentul „prietenos” şi „impecabil” al militarilor români față de populația locală, nelipsind nici știri false despre intenţiile soldaţilor români de a părăsi armata şi de a pleca acasă. „În 26 nov. 1918, la amiază, un regiment de infanterie român a intrat în M. Ciuc, cu muzică de fanfară. Soldații au fost cazați în cazarma honvezilor și ofițerii în diferite case. Generalul român a fost de acord ca poșta, telegraful și gara să rămână cu vechii funcționari, dar sub control românesc. Alimentația trupelor române se va plăti la prețuri maximale. Peste 3 zile va sosi și trenul din România care va aduce proviziile din țară. Trupele de ocupație se comportă prietenos[14]. „Peste câteva zile, un ofițer român a apărut acolo și a anunțat că în curând un grup de câteva sute de soldați vor veni de la Miercurea Ciuc în vederea ocupării orașului”[15]. „În această noapte (de 7 decembrie 1918 – n.n.) a trecut prin Sf. Gheorghe un tren care transporta doi ofițeri români și unul francez spre Brașov. Personalul de dimineață de la Tg. Mureș nu a mai venit. Soldele soldaților maghiari din 1 decembrie 1918 vor întârzia să vină din cauza situației complicate, zice ministrul de război. Comportarea trupelor române în județul Ciuc este impecabilă. Trupele române au ajuns la Deda în drum spre Tg. Mureș. Soldații români nu vor să meargă mai departe spre Ungaria, de la Cluj, și de aceea evadează de la cazarmă”[16]. „Marți (10 decembrie 1918 – n.n.) au apărut dinspre Reghin trupele de ocupație. Orășenii sunt liniștiți. Nicăieri nu s‑au constatat dezordini. Ostașii români au cerut pâine de la locuitori, dar s‑au comportat impecabil. Un colonel a condus trupele în Reghin, de unde delegații români deja au plecat spre Alba Iulia. Colonelul român a spus în franceză că se vor proteja toate averile și fiecare să‑și vadă de treburile lui. S‑a tradus și în maghiară de către un căpitan. Ofițerii s‑au cazat la casele de români, frecventează cafeneaua și se comportă frumos. Fanfara militară a cântat duminică în centrul orașului. Colonelul Generșiu de la Divizia 13 a chemat la Reghin pe reprezentanții primăriei din Tg. Mureș. Mai multe sute de infanteriști au intrat cu fanfara în Tg. Mureș. Armata română arată prost. Soldații români spun că s‑au săturat de război și de Crăciun vor pleca cu toții acasă. Consiliul Național Român din Tg. Mureș s‑a alipit de trupe. Ordinea în oraș s‑a efectuat de români împreună cu maghiarii. Ofițerii români au declarat că și România se va declara republică, precum Ungaria”[17].

Totodată, aceeaşi presă informează cititorii și despre acțiunile împotriva unirii Transilvaniei cu România. Redăm câteva exemple din ziarul „Szekely Nep”: „La Tg. Mureș, la 28 noiembrie 1918, toți invitații din Ardeal și Secuime au hotărât înființarea Sfatului Ardeleano‑Secuiesc și Maghiar care să reprezinte voința maghiară. Cei de altă limbă decât maghiara să‑și trimită delegații. Sașii să ia imediat legătura cu noi”[18].Consiliul Național al Ardealului a chemat în ziua de 22 din această lună (decembrie – n.n.) populația din cele 26 de județe care nu vrea să renunțe la apartenența la Ungaria și care au fost alipite României conform hotărârii de la 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia. Oare administrația română va permite delegaților săi să vină la Cluj, așa cum a permis guvernul maghiar românilor să vină la Alba Iulia? Conform dreptului la autodeterminare expus de președintele Wilson, avem dreptul să ni se respecte dorința de a spune unde vrem să aparținem. Protestăm faţă de ruperea noastră de la republica maghiară unitară. Dacă nu ni se îndeplinește dorința vom rămâne cu un gust amar”[19]. „Comisia de organizare a solicitat prezența secuilor în 28 decembrie la Tg. Mureș, care să confirme că Ardealul nu se va dezlipi de la Ungaria. Se protestează față de anexarea Ardealului la altă țară”[20]. La „marea adunare populară săcuiască de la Budapesta”, Iancso Benedek a cerut ca toată lumea să rămână calmă până la sfârșitul Conferinței de pace. În proiectul de hotărâre se stipulează că Săcuimea dorește să facă parte din Ungaria, iar dacă aceasta nu este posibil, atunci să devină independentă, sub forma de Republică Secuiască”. În Memorandumul Universității din Cluj, Csengeri Janos a transmis guvernului de la Budapesta solicitarea „prin care să se lămurească America și Europa că este o absurditate ca Ardealul să fie rupt de la Ungaria”[21].

După cum se poate observa, ideile bolşevice au prins în secuime şi unii lideri secui chiar au promovat ideea creării unei Republici secuieşti după model sovietic. Se vehicula ideea realizării unei enclave secuieşti în mijlocul României care să facă parte din statul maghiar. Fireşte că autorităţile române au luat toate măsurile pentru a dejuca aceste acţiuni bolşevice şi antiromâneşti. Autorităţile româneşti, la fel ca majoritatea Europei, se temeau mai tare de bolşevism decât de naţionalismul maghiar. Evident că ele nu sunt pe placul istoricilor secui, care uită să prezinte copiilor care învaţă după Manualul de Istoria Secuimii contextul istoric corect[22].

În același timp, apar tot mai multe articole care îndeamnă la calm și răbdare și la combaterea „zvonurilor prostești împotriva autorităților române”. „Lumea este încă în fierbere și Antanta nu are destulă putere să facă ordine, bolșevismul roșu arătându‑și forța. Să avem deci răbdare că va sosi și timpul pentru un viitor fericit la adresa secuimii. Mihaly Istvan a încurajat mai mulți cetățeni să atace cu armele pe soldații români. A fost arestat și conducerea militară a dispus măsuri ferme de păstrare a ordinii publice. Să nu mai dăm crezare zvonurilor prostești împotriva autorităților române”[23]. Este de apreciat și iniția­tiva reprezentanților bisericii romano‑catolice și a celei ortodoxe din zona Clujului, de a interveni pentru normalizarea climatului de conviețuire interetnică și interconfesională. „La Cluj, în ziua de 17 noiembrie 1918 s‑a organizat Consiliul creștinesc al Ardealului. Participanți episcop Majlath și protoereu Dăianu. Consiliul nu se implică în politică, ci dorește ca toți creștinii să se iubească frățește”[24].

Cititorii sunt informați şi despre sosirea la București a delegației românilor ardeleni, care au înmânat Regelui Ferdinand Declarația de Unire adoptată la Alba Iulia. „După o călătorie de cinci zile, a ajuns, pe ger, în București, fiind întâmpinată de Prim-Ministrul Brătianu, precum și de o delegație a sașilor, în frunte cu dr. Frank. Trenul a fost remorcat din Sibiu de un mecanic român, în locomotivă maghiară. Ovații puternice au fost când au coborât din tren Miron Cristea, episcop de Caransebeș, episcopul Hossu de Gherla, Vaida Voevod, ministru de externe, și Vasile Goldiș, de la Cultură, luptătorii ardeleni în Parlamentul maghiar. Orașul București primește cu căldură pe frații iubiți care aduc, de dincolo de Carpați, regelui nostru unirea. Miron Cristea aduce mulțumiri Domnului când a văzut Unirea cu patria mamă. După primire, delegații sunt duși, cu mașinile, la palatul regal, unde sunt încartiruiți[25].

Răspunsurile la îngrijorările, frământările, speranțele populației maghiare din Transilvania sunt prezentate cititorilor ziarelor locale din fostele comitate secuiești prin intermediul unor interviuri cu importante personalități ale vieții publice din România. Iată câteva exemple: „Erdelyi Janos (Ioan Ardeleanu – n.n.), ambasadorul Comitetului Director la Budapesta, a declarat în 12 decembrie 1918: Toate ziarele pot să apară în continuare pentru că la noi există libertatea neîngrădită a presei. Unde există populație maghiară majoritară, administrația și învățământul rămân în continuare maghiare. Acolo, însă, ne vom îngriji ca minoritatea română să aibă și ea școlile ei. (…) Nu vă fie teamă că noi o să oprimăm minoritățile. Parcă noi avem nevoie de iredentism? Vedem ce s‑a întâmplat cu Ungaria milenară. Nu dorim asimilarea naționalităților. (…) România mare va acorda Ungariei, fără taxe vamale, tot ce are nevoie”[26]. „Pop Cicio Istvan (Ștefan Cicio Pop – n.n.), membru al Comisiei române autonome ardelene (Consiliul Dirigent – n.n.), declară că se dorește evitarea tuturor contradicțiilor în teritoriile administrate, privind cu respect toate manifestările naționale. Reciproc, se solicită ca și maghiarii să dovedească respect față de dorințele românilor. Poporul maghiar care a răsturnat regimul aristocratic privește cu înțelegere toate năzuințele poporului român. Dorește ca poporul maghiar să nu se simtă apatrid în propria sa țară”[27]. Cu toate aceste asigurări, frustrările, îngrijorările și scepticismul rămân în continuare, și se regăsesc în paginile ziarelor locale de limbă maghiară, precum în articolul următor. „1 decembrie 1918 reprezintă cea mai dureroasă zi a Ungariei. Ca despărțire ne‑au aruncat în obraz cele mai urâte acuzații. Românii ardeleni se află sub protecția armatelor străine. Nu contestăm dreptul lor de separare. Am luat la cunoștință. Mai mult, nu. Maghiarii, germanii, sașii și sârbii nu au votat la Alba Iulia. Majoritatea au aceștia, și nu românii. Iredentiștii români glorioși nu pot să condamne iredentismul maghiar[28].

2. Selecțiuni din mass‑media maghiară referitoare la reverberațiile și evaluările unor istorici și publiciști maghiari din România și Ungaria în preajma împlinirii a 100 de ani de la Marea Unire

În 18 septembrie 2012, la Consiliul Judeţean Harghita din Miercurea Ciuc a fost lansat cu mare pompă A székelyiség története, manual de istorie a secuilor, destinat claselor VI‑VII din învăţământul primar. Oficialităţile judeţului şi cei unsprezece autori au fost flancaţi de tineri îmbrăcaţi în uniforme militare de husari şi o mulţime de steaguri secuieşti şi ale Ungariei, printre care nu se afla niciunul al României. Solemnitatea manifestării sugerează importanţa momentului. Manualul este redactat de unsprezece autori, profesori şi istorici, și editat în limba maghiară de către Centrul Judeţean Harghita pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, deci din bani publici. Orice cititor, indiferent cât de avizat este în domeniul istoriei, poate sesiza două direcţii fundamentale ale acestui manual: promovarea ideii autonomiei, prin exagerarea intenţionată a libertăţilor secuilor din epoca medievală, şi cultivarea unei atitudini antiromâneşti[29].

În anul 2016 a fost lansată ediţia a II‑a a manualului, cartea fiind difuzată în judeţul Covasna într‑un tiraj de 1.750 de exemplare şi distribuită împreună cu un e‑book şi cu un caiet de lucru. Cu această ocazie, editorii volumului și‑au exprimat intenția ca în viitor să fie realizată şi o traducere în limba română a volumului, precizând că cel mai important este ca Istoria secuimii să fie predată în cât mai multe şcoli, fie ca materie opţională, fie în cadrul orelor de istorie pentru minorităţi[30].

Lucrarea este redactată din perspectiva istoriografiei maghiare şi „eludează sau minimalizează prezenţa şi dăinuirea populaţiei româneşti” în judeţele Covasna şi Harghita. Autorii volumului redactat au ignorat intenţionat folosirea literaturii de specialitate redactate în limba română, invocând insuficienţa surselor şi literatura de specialitate precară. În aceste condiții, sub presupusa obiectivitate științifică cu care este creditat în mod obișnuit un manual școlar, de fapt se promovează în mod grosier o lucrare de propagandă, pe cât de banală, pe atât de periculoasă pentru deformarea conștiinței tinerilor cărora li se adresează.

Pentru exemplificare, redăm, în continuare, modul cum sunt prezentate evenimentele din anul 1918, din Transilvania. „Pe data de 1 decembrie 1918, Adunarea naţională a românilor de la Alba Iulia a decis unirea Ardealului cu România. Ca urmare a acestei hotărâri, armata română a încălcat linia de demarcaţie stabilită și a început să invadeze întregul teritoriu al Ardealului. Până la sfârșitul lunii noiembrie, armata română a ocupat judeţele Ciuc și Treiscaune și la începutul lunii decembrie au intrat în Tg. Mureș și Odorheiu Secuiesc. Pentru a nu încălca armistiţiul de încetarea focului, Consiliile Naţionale Secuiești nu au opus rezistenţă armată pe toată perioada invadării teritoriului lor. Conducătorii armatei românești ocupante, la început au colaborat cu Consiliile Naționale judeţene. În scurt timp însă au introdus cenzura, au interzis circulaţia pe timpul nopţii și călătoriile, și, contrar spiritului declaraţiei de la Alba Iulia, au ars presa maghiară, au efectuat percheziţii și au interzis inscripţiile în limba maghiară. Funcţionarii care au refuzat depunerea jurământului de fidelitate au fost îndepărtaţi din funcţiile avute și mulţi dintre ei au fost hărţuiţi[31]. „După ce s‑a dovedit că nu este posibilă menţinerea integrităţii unui stat maghiar și nici înfăptuirea unei republici ardelene, un grup de politicieni secui s‑au gândit la realizarea unei republici a secuilor. Pentru realizarea planului a fost desemnat Paál Arpád, președintele Consiliului Naţional din Odorhei. Proclamarea înfiinţării republicii Secuiești a fost hotărâtă pentru ziua de 10 ianuarie 1919, dar cu o zi înainte, Paál Arpad a fost reţinut de către autorităţile române[32].

Tot în anul 2016, sub egida Academiei de Științe Ungare, a Centrului de Cercetare Umanistă (MTA BTK) Budapesta, a Asociației Muzeului Ardelean (EME) Cluj‑Napoca și a Muzeului „Haaz Rezso” (HRM) Odorheiu Secuiesc, cu susținerea financiară a Consiliului Local Odorheiu Secuiesc, a apărut lucrarea Istoria Ținutului Secuiesc, în trei volume, cu peste 2 200 de pagini. La redactarea lucrării au contribuit 22 de autori, coordonați de o „Comisie editorială” compusă din: Egyed Akos (președinte), Bardi Nandor, Hermann Gusztav Mihaly, Kolumban Zsuzsana (secretar), Oboni Terez, Pal Judith, Reisz T. Csaba (corector). „Comisia organizatorică” are ca președinte pe Buta Levente, primarul municipiului Odorheiu Secuiesc[33].

Dar, din consultarea bibliografiei care a stat la baza redactării celor trei volume, rezultă că nu „precaritatea informaţiilor oferite de surse şi a literaturii de specialitate sporadice” este cauza prezentării superficiale, distorsionate, incomplete – în contradicție evidentă cu adevărul istoric – a „celorlalți locuitori ai Ţinutului Secuiesc”, şi a modului în care aceștia „şi‑au lăsat amprenta în istoria acestei regiuni”, ci eludarea voită a surselor care nu corespundeau scopului urmărit de lucrare: prezentarea unui „Ținut secuiesc” locuit doar de secui, respectiv maghiari, o enclavă monoetnică, înconjurată de români „neprieteni”. Cum se poate altfel explica absența, din bibliografia celor trei volume, a lucrărilor fundamentale de istorie elaborate de Academia Română, inclusiv cele apărute sub egida Institutului de Istorie „George Barițiu” din Cluj‑Napoca, cât și toate volumele și studiile referitoare la românii din fostele scaune secuiești, apărute în ultimii 25 de ani, la editurile Eurocarpatica, Grai Românesc, Angvstia ș.a., purtând semnăturile unor distinși cercetători recunoscuți pentru probitatea lor profesională[34]. „Oricât de detaliată şi complexă ar fi prezentarea istoriei secuilor şi maghiarilor din spaţiul de referinţă, fără prezentarea cu obiectivitate a istoriei românilor din fostele scaune secuieşti şi a numeroaselor relaţii şi interferenţe ale secuilor cu românii din toate provinciile istorice româneşti, cele trei volume intitulate Istoria Ţinutului Secuiesc, rămân o simplă lucrare de propagandă, periculoasă chiar pentru formarea conştiinţei tinerilor cărora li se adresează, şi nu o lucrare monografică onestă, aşa cum o prezintă autorii, editorii şi patronii care au comandat‑o”[35]. Am reținut doar câteva crâmpeie referitoare la evenimentele din anul 1918, redate în Anexă. Autorii Ținutului Secuiesc, prezintă evoluția politică din Ungaria, în anul 1918, „ocuparea” Transilvaniei de către Armata Română, în contextul istoric favorabil, încercările de instituționalizare a unor forme de autonomie a „Ținutului Secuiesc”, eventual în cadrul Ungariei, glorificarea luptei Diviziei Secuiești împotriva Armatei Române, suferințele pricinuite populației secuiești/maghiare de către Armata Română și, apoi, de administrația românească instaurată în Transilvania, după 1 Decembrie 1918. În lucrarea menționată se afirmă că, „începând cu sfârşitul secolului al XIX‑lea Ţinutul Secuiesc devine un factor important al strategiilor naţionale maghiare şi române. După schimbările geo‑politice din 1918 – în timp ce problemele modernizării social‑economice au rămas aceleaşi – în noul cadru administrativ, obiectivul naţionalismului românesc a fost restructurarea ţării pe criterii etnice, omogenizarea naţională, iar în acest context, pe lângă oraşele transilvănene, Ţinutul Secuiesc a devenit cel mai important teritoriu ţintit”[36].

Evenimentele premergătoare și cele care au urmat Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 ocupă spații importante în mass‑media maghiară din România și Ungaria din perioada premergătoare marcării Centenarului Marii Uniri, din rândul cărora redăm doar câteva exemple. Sunt invocate frecvent proiectul „Republicii Secuieşti” și înființarea „Diviziei Secuiești”. „Când a devenit cunoscut faptul că, potrivit acordului adoptat în cadrul negocierilor privind armistiţiul din Belgrad, armata română a avut posibilitatea de a se deplasa până la Mureş, s‑a născut proiectul Republicii Secuieşti independente. Potrivit acestui proiect, Pământul Secuiesc ar fi creat un mic stat independent în cazul în care ar fi aparţinut, din anumite puncte de vedere, de Ungaria. Cei care au ghicit ideea Republicii Secuieşti independente au invocat principiul autodeterminării popoarelor, anunţat de preşedintele Wilson. Nu a existat suficient timp pentru realizarea proiectului. (…) Pentru găsirea unei soluţii în situaţia creată după distrugerea statului maghiar, la Târgu Mureş s‑a convocat marea adunare secuiască. Cetăţenii, militarii şi în general delegaţii secui au susţinut ideea republicii, însă Consiliul Naţional Maghiar din Cluj şi reprezentantul guvernului din Budapesta au adoptat o poziţie împotriva acestei idei, deoarece proclamarea Republicii Secuieşti a fost considerată lipsită de actualitate. Între timp şi la Budapesta a fost creat Consiliul Naţional Secuiesc, la care au participat personalităţi precum Jancso Benedek, Sebess Denes, Ugron Gabor, Urmanczy Nandor. Cu ajutorul acestora a fost creată Divizia Secuiască. Pământul Secuiesc, Transilvania au fost invadate de armata română[37].

La fel de des sunt invocate argumentele privind vechimea maghiarilor în Transilvania și, de aici, necesitatea de a asigura pentru maghiarii din Transilvania statutul de conaţiune. „Ar fi timpul să se înţeleagă şi faptul că insistarea asupra unui trecut istoric inventat, prezentarea Transilvaniei ca pământ strămoşesc românesc provoacă mari daune în privinţa respectului reciproc dintre cele două popoare. Istoria reală a Transilvaniei sugerează că problema maghiară transilvăneană poate fi soluţionată cu o singură condiţie: asigurarea, pentru maghiarii din Transilvania, a statutului de conaţiune, cu drepturi identice cu cele ale românilor”[38]. „Transilvania a fost sursa conflictelor, atât în ultima parte a celui de‑al Doilea Război Mondial, cât şi în timpul destrămării din 1918. Marile puteri care au decis destinul lumii au aruncat – relativ repede – destinul Transilvaniei din coşul relaţiilor şi colaborărilor lor”[39]. Unele puncte de vedere pun în evidență și contextul geo‑politic în care s‑au desfășurat evenimentele din anul 1918: „Învingerea Monarhiei Austro‑Ungare i‑a oferit României posibilitatea de a‑şi realiza planul pe termen lung, adică obţinerea Transilvaniei, pe care mulţi români o consideră leagănul culturii naţiunii române. Cândva, zona a fost nucleul imperiului dacic cucerit de împăratul roman Traian şi mulţi români o consideră pământ natal. Nu este surprinzător că Ungaria a respins ideea pierderii Transilvaniei, având în vedere numărul însemnat al locuitorilor maghiari. Trupele române au ocupat Budapesta (august‑noiembrie 1919, însă la presiunea aliaţilor au părăsit‑o, acceptând graniţele stabilite de pacea de la Saint‑Germain (1919) şi de cea de la Trianon (1920)[40]. (…) „Trebuie luat la cunoştinţă faptul că, la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia a avut loc o adunare naţională românească în cadrul căreia s‑a adoptat o hotărâre privind unirea României cu Transilvania. Totodată, trebuie luat la cunoştinţă şi faptul că doar acest lucru în sine nu ar fi fost suficient pentru ca Transilvania să ajungă să aparţină României. Pentru aceasta erau necesare voinţa marilor puteri şi armata română care intra în Transilvania. Aici intervine subiectivismul: în timp ce istoricul român apreciază ca fiind un lucru pozitiv, o dreptate istorică, maghiarul îl interpretează ca pe un eveniment tragic. Deci, istoriografia este parţial ştiinţă, parţial beletristică sau ficţiune. Acest lucru trebuie luat la cunoştinţă”[41].

În alte articole sunt reluate argumentele din presa de acum 100 de ani, referitoare la faptul că celelalte naționalități conlocuitoare din Transilvania nu au fost consultate, în 1918, cu privire la unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, invocându‑se și așa‑zisa diferență care ar fi existat între românii ardeleni și cei din Regat privind educația, idei care au stat la baza elaborării teoriei transilvanismului de către Kos Karoly, în perioada interbelică. „Armata regală română, care a invadat – în 1916, în 1918 – teritoriul milenar al Ungariei (Transilvaniei), nu a fost deranjată de faptul că pe teritoriile revendicate, care se întindeau până la Tisa, procentul românilor era de doar 43%. Scopul lor nu era eliberarea teritoriilor locuite de români, ci dobândirea de teritorii. Mai târziu, nu a generat mustrări de conştiinţă nici faptul că pe teritoriile dobândite la Trianon (1920) procentul românilor era de doar 53,8%. Nu a existat curaj în vederea organizării referendumului. Se ştia foarte bine că România boierească de odinioară, rămasă în urmă, nu putea fi atractivă pentru românii transilvăneni mai inteligenţi, educaţi într‑o democraţie civică! Până la mijlocul anilor 1930, Partidul Comunist Român a considerat teritoriile anexate în jurul anului 1920 drept o cucerire imperialistă[42].

Ideea privind superioritatea economică şi culturală a maghiarilor față de români este actualizată și completată cu acuze grave aduse la adresa statului român, care ar avea ca politică „distrugerea maghiarilor”. „Formarea conştiinţei naţionale a maghiarimii transilvănene a avut loc în condiţii grele, deoarece până la Crăciunul din 1918, ba chiar până la semnarea Tratatului de pace de la Trianon, nimeni nu se gândise că maghiarii, de o mie de ani indigeni şi creatori de stat, cu o forţă economică şi culturală indiscutabil mai mare decât a românilor, vor avea o soartă de minoritar şi vor ajunge sub puterea unui stat străin, care se străduieşte să îi distrugă complet economic şi spiritual, apoi să îi asimileze şi care duce o politică duşmănoasă la adresa lor[43].

În presa actuală de limbă maghiară sunt reluate şi cunoscutele aprecieri potrivit cărora, la 1 decembrie 1918, guvernul de la Budapesta a asigurat „trenuri separate delegaţilor români care au călătorit la Alba Iulia”, informațiile despre „adunare naţională a maghiarilor, din 22 decembrie 1918, de la Cluj” și despre „nedreptatea pricinuită maghiarilor prin dictatul de la Trianon”. „La 1 decembrie 1918, profitând de haosul ce a urmat Primului Război Mondial, respectiv de naivitatea statului ungar, beneficiind de prezenţa armatei române care în ultima clipă şi‑a trădat aliaţii militari şi politici, câteva zeci de mii de reprezentanţi ai românilor au organizat la Alba Iulia o aşa‑numită adunare naţională, în cadrul căreia şi‑au exprimat doleanţa ca Transilvania, locuită de alte etnii într‑un procent de aproape 50%, să se unească cu Regatul Român. Această dorinţă a lor s‑a împlinit prin dictatul de la Trianon din 4 iunie 1920. În 22 decembrie 1918 şi maghiarii transilvăneni au organizat o adunare naţională la Cluj, exprimându‑şi dorinţa de a rămâne în cadrul statului ungar, dar nimeni nu a mai ţinut cont de acest lucru. Viitorul Transilvaniei a fost definit de ocuparea militară românească şi de îngâmfarea marilor puteri victorioase. Guvernul ungar de atunci (al lui Karolyi Mihaly), al cărui ministru al armatei (horribile dictu!) a declarat că nu vrea să vadă militari, nu numai că nu a fost în stare să apere Transilvania, ci a asigurat trenuri separate delegaţilor români care au călătorit la Alba Iulia!”[44].

Înființarea și funcționarea unor proiecte nostalgice și neorevizioniste, precum Consiliul Naţional Secuiesc, organizație nerecunoscută juridic în România, sunt argumentate cu unele asemănătoare, de acum 100 de ani: „În 19 noiembrie 2010, în cadrul şedinţei ce a avut loc în Parlamentul Ungar, Consiliul Naţional Secuiesc a pronunţat continuitatea istorică dintre Consiliul Naţional Secuiesc înfiinţat la Budapesta în 19 noiembrie 1918 şi Consiliul Naţional Secuiesc înfiinţat la Sfântu Gheorghe în 26 octombrie 2003 prin voinţa comunităţilor din oraşele şi satele secuieşti. Hotărârea a stabilit 19 noiembrie 1918 ca fiind ziua fondării Consiliului Naţional Secuiesc, acea zi când contele Bethlen Istvan a iniţiat constituirea Consiliului Naţional Secuiesc din Transilvania”[45].

De spații mari în paginile presei maghiare se bucură unii istorici maghiari și români, precum Raffay Ernö și Lucian Boia, care prezintă evenimentele de acum 100 de ani din Transilvania din perspectiva istoriografiei maghiare: „Regatul Ungariei a pierdut războiul și a pierdut şi pacea, în timp ce Regatul României a pierdut războiul și a câștigat pacea”, a spus istoricul Raffay Ernö”[46]. Lucian Boia (în volumul În jurul Marii Uniri de la 1918: Naţiuni, frontiere, minorităţi, Editura Humanitas, 2017, tradus în limba maghiară de Rostas Peter Istvan – n.n.) spune că în 1918 nu a fost vorba de fapt despre Marea Unire, deoarece aceasta s‑a produs în 1859, când Țara Românească s‑a unit cu Moldova, respectiv s‑a fondat prima formă a statului român, la care în 1918 s‑a anexat și Ardealul. Boia oferă și o explicație, spunând că atributul Mare a fost utilizat de către istoricii ceaușiști, pentru că la vremea respectivă nu se putea pronunța că Ardealul s‑a unit cu Regatul”[47].

Prin intermediul mass–media, publicul din România a luat la cunoștință de evaluarea de către liderii politici, civici și de opinie maghiari din România și Ungaria, potrivit căreia ziua de 1 Decembrie, Ziua Națională a României, pentru maghiari reprezintă o „zi de doliu”. Se cunoaşte dispoziția guvernului de la Budapesta de a interzice ambasadorilor statului maghiar de a participa la manifestările oficiale consacrate acestei zile. Aceeaşi presă scrie şi despre dezideratele separatiste și autonomiste care, în viziunea liderilor maghiari, ar constitui o reparație a nedreptății făcută maghiarilor prin Pacea de la Trianon. „Pentru noi, această zi va rămâne o zi de doliu atât timp cât suntem toleraţi pe propriul pământ natal, atât timp cât pe clădiri publice pot flutura doar drapele străine, atât timp cât dreptul nostru la autoguvernare, la autonomie teritorială este tratat cu cinism”[48]. „Ar fi timpul să se înţeleagă şi faptul că insistarea asupra unui trecut istoric inventat, prezentarea Transilvaniei ca pământ strămoşesc românesc, provoacă mari daune în privinţa respectului reciproc dintre cele două popoare. Istoria reală a Transilvaniei sugerează că problema maghiară transilvăneană poate fi soluţionată, cu o singură condiţie: asigurarea, pentru maghiarii din Transilvania, a statutului de conaţiune, cu drepturi identice cu cele ale românilor”[49].

În data de 1 decembrie 2017, pe raza municipiului Odorheiu Secuiesc a fost distribuită o publicație tipărită în limba maghiară cu 12 pagini, intitulată 1000 de ani în Transilvania, 100 de ani în România, editată de Fundația Eurotrans, în colaborare cu președinția executivă a UDMR și FUEN. Pe prima pagină scrie: „Noi, maghiarii, trăim în Transilvania de o mie de ani, îmbogățim această țară cu valorile noastre de o sută de ani. Nu vrem să plecăm, nu renunțăm la drepturile care ni se cuvin! În anul Centenarului nu avem voie să ne temem, să ne izolăm. Trebuie să arătăm că noi, maghiarii, nu suntem cetățeni de rangul al doilea pentru România, ci creatori de valoare, astfel că și nouă ni se cuvine respect”[50]. „Românii trebuie să accepte că maghiarimea din Transilvania nu va putea şi nici nu vrea să sărbătorească 1918. Kelemen Hunor a declarat acest lucru recent într‑un interviu pentru cotidianul clujean Szabadsag”[51].

Un interes deosebit a suscitat, atât în presa maghiară, cât și în cea românească, înființarea, de către autoritățile de la Budapesta, a „Departamentului de cercetare Trianon 100”, și reacția mediului academic românesc față de acest proiect, așa cum rezultă din exemplele următoare: „Departamentul de cercetare Trianon 100 a fost declarat de către mass‑media de la Bucureşti ca fiind un departament antiromân de propagandă, acest proiect a fost iniţiat de către Academia Maghiară de Ştiinţe (MTA) pentru tinerii cercetători, proiect care a primit un sprijin din partea guvernului în valoare de 30 de milioane de forinţi, pentru realizarea de studii, cercetări, difuzarea tratatului de la Trianon, proiect ce se va desfăşura pe perioada a cinci ani. În presa din România din data de 02.05.2017 a început să apară ecoul analizei realizate la finele săptămânii trecute de către istoricul Ioan-Aurel Pop, rector al Universităţii «Babeș‑Bolyai» din Cluj‑Napoca, şi iniţiativa acestuia la Academia Română de a prezenta – LARICS (Laboratorul de Analiză a Războiului Informaţional şi Comunicării Strategice – centru care se ocupă mai mult cu ameninţările din Rusia). Rectorul clujean a declarat în prezentarea sa că România se află într‑un război informaţional cu un vecin al acesteia, Ungaria, iar Budapesta, din bugetul propriu, a înfiinţat Departamentul de cercetare Trianon 100, în timp ce România nu a acordat separat niciun fond pentru departamentul Centenarului”[52].

De data aceasta, mass‑media românească a informat pe larg publicul interesat de istoria României despre activitatea și obiectivele acestui „departament de cercetare” înființat de guvernul de la Budapesta și despre proiectele asemănătoare inițiate de mediul academic românesc. „Academia Română a lansat miercuri Laboratorul de Analiză a Războiului Informaţional şi Comunicare Strategică (LARICS), în care un grup de cercetători aflaţi în coordonarea profesorului Dan Dungaciu, din care fac parte şi mai mulţi experţi apropiaţi zonei de securitate naţională şi de comunicare, vor diseca mesajele şi strategiile de propagandă folosite în spaţiul românesc şi european, de către Rusia, dar şi de către Ungaria, după cum a arătat academicianul Ion-Aurel Pop. (…) Pop a exemplificat foarte multe discursuri şi adevăruri folosite de Ungaria într‑un veritabil război comunicaţional şi de informare pe care îl poartă cu România, în contextul în care România se pregăteşte să aniverseze în 2018 Centenarul Marii Unirii, iar Ungaria a înfiinţat un departament de stat pentru organizarea în 2020 a centenarului Tratatului de la Trianon, care a trasat graniţele Ungariei de astăzi. (…) Ei folosesc în acest moment aspecte care privesc identitatea Transilvaniei – ardelenismul şi modalitatea de a construi o nouă ţară pe temeiuri istorice, invocându‑se existenţa principatului autonom al Transilvaniei. Dintre aceste, câteva m‑au frapat, a arătat Ion‑Aurel Pop, care a înşirat multe dintre conceptele folosite tot mai insistent de Budapesta la adresa României în acest război informaţional”[53].

Din prezentarea conţinutului articolelor apărute în mass‑media de limbă maghiară din judeţele Covasna şi Harghita și în unele lucrări de istorie locală referitoare la Istoria României reiese faptul că atât acum 100 de ani, cât și în perioada actuală se vehiculau şi de vehiculează câteva linii de conduită permanente: contestarea unor teme de bază ale istoriografiei româneşti, cum sunt cele privind continuitatea, caracterul unitar şi valorile identitare ale statului roman; abordarea, dintr‑o perspectivă diametral opusă istoriografiei româneşti, a unor evenimente şi momente istorice importante din istoria comună, cum ar fi: revoluţia condusă de Horia, Cloşca şi Crişan, revoluţia de la 1848/1849 din Transilvania, Unirea de la 1 Decembrie 1918; prezenţa sistematică a unor teme din istoria modernă şi contemporană, cum ar fi „nedreptatea Trianonului”, „cuceririle etnice” româneşti a Transilvaniei, prin fluxuri migratorii extracarpatice; „cucerirea Pământului Secuiesc” prin „expansiunea Bisericii ortodoxe”, laitmotivul discriminării etnice a minorităţii maghiare; ignorarea interferenţelor româno‑maghiare şi, în general, tot ceea ce apropie cele două naţiuni; folosirea unui ton arogant, lipsit de respect faţă de istoria, cultura şi civilizaţia românilor; folosirea istoriei pentru formularea unor deziderate politice actuale, precum autonomia teritorială şi drepturile colective; aprobarea limbii maghiare ca limbă oficială în „Ținutul Secuiesc”, alături de limba română; reactualizarea doctrinei transilvanismului, prin inițierea unor noi proiecte regionale transilvane etc.[54].

De remarcat, asemănarea dintre discursul istoric al cercetătorilor din domeniul istoriei, al liderilor politici, civici și al publiciștilor maghiari, spațiul mare acordat subiectelor pe teme istorice în mass‑media maghiară, inițierea și susținerea financiară a echipei de cercetare academică ce investighează circumstanţele „dictatului de la Trianon” din 1920, precum și lipsa aproape totală a dialogului dintre istoricii români și maghiari pe tema Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 și, în general, pe temele principale de interes comun româno‑maghiar.

Anexă
Sfârșitul războiului și perioada revoluțiilor
Szekelyföld törtenete (Istoria Ținutului Secuiesc), Odorheiu Secuiesc, 2016, vol. I, p. 391‑392

În noiembrie 1918 s‑a încheiat la Belgrad o convenție militară prin care se puteau stabili noi tratate ce priveau problemele mai grave decât cele de până la acel moment. Noua linie de demarcație (noua graniță) a Ardealului a devenit râul Mureș. De asemenea, s‑a stabilit și forțele militare permise Ungariei, între care și divizia secuiască. Următoarele acțiuni ale guvernului au urmărit să reorganizeze armata în urma eșecului, în care un rol important l‑a avut ministru apărării, Ludex Bella, care a spus că nu mai vrea să vadă soldați. Conducerea ungară s‑a bizuit pe Antanta și a adoptat o politică antimilitaristă, ale cărei urmări au fost că părți din țară au ajuns sub ocupație străină.

Greutățile populației din Ținutul Secuiesc au crescut în anul 1918. Chiar dacă România a semnat în decembrie 1917 un pact privind încetarea focului, după care în 7 mai 1918 a semnat un tratat de pace separat, prin care a încălcat cele stabilite cu puterile Antantei în 1916. În județele de graniță staționau și pe mai departe unități austro‑ungare. Cele 30 de batalioane, 12 baterii de artilerie și 2 escadroane s‑au stabilit în Gheorgheni, Ciuc și Trei Scaune. Staționarea acestor unități a îngreunat viața populației locale, care încă nu‑și revenise după prezența forțelor armate române. Întoarcerea acasă a soldaților secui, după tratatul din 8 martie 1918, a dus la probleme alimentare și de siguranță publică.

Rusia a semnat în 3 martie tratatul de pace de la Brest‑Litovsk, prin care a încetat războiul. Soldații s‑au retras spre casele lor, înarmați, creând noi probleme de siguranță publică, în drum spre casă jefuind și devenind sursa a noi tragedii. Toate acestea au fost agravate de pericolul unei noi invazii românești, care nu a așteptat prea mult și la 7‑10 noiembrie 1918 s‑au raportat primele grupe mici din cadrul trupelor militare românești în zonele Gheorgheni și Borsec. În 13 noiembrie au ocupat zona Ghimeș și Sânmartin. În zilele următoare au fost semnalate trupe în trecătorile de la Oituz, Ghimeș și Tulgheș. Conducerea era neajutorată, maghiarii protestând în scris la conducerea Antantei. Soldații români nu au fost împiedicați de nimeni să ocupe teritoriul, ocupație care s‑a desfășurat cu tot mai multe atrocități. În 25 noiembrie, Borsecul a ajuns în mâinile românilor și trupele mai înaintate au ajuns pe linia Mureș.

Comandanții trupelor românești ar fi trebuit să facă eforturi ca trupele românești să nu se ciocnească cu localnicii secui, pentru a fi cât mai rapidă și fără probleme ocupația, dar aceasta nu s‑a întâmplat în cele mai multe locuri. Soldații români, prost echipați și înfometați, nu au întâmpinat piedici și totuși nenumărate atrocități au avut loc pe drumul lor, au jefuit și furat, împotriva rezistenței localnicilor. În zona Ghimeș, soldații români au avut ciocniri cu paznici locali. Rezistența locală nu putea fi încununată de succes împotriva unor militari, mai ales fără coordonare. În lupta lor fără speranță, localnicii așteptau ajutor de la Budapesta. După câștigarea teritorială a românilor, în Ținutul Secuiesc a urmat preluarea cu forța a administrației, acțiune ce era neconformă cu Tratatul de la Belgrad. Prefecții trebuiau să‑şi arate loialitatea, cine nu, era luat prizonier. În ianuarie, Consiliul Dirigent a stabilit programul de administrare. Conform acestora, județele au ajuns subprefecturi; pentru început, toată lumea și‑a păstrat slujbele, mai ales cei care au acceptat să depună jurământul, iar limba oficială a devenit limba română. Interesele Secuimii ar fi trebuit să fie reprezentate de Consiliul Național Secuiesc, care, în noiembrie, în Cluj, în orașele secuiești și la Budapesta au fost constituite. Membrii Consiliului au avut ca obiective autonomia și autoguvernarea.

Tratatul de la Belgrad permitea ca secuii, aflați dincolo de granița de pe Mureș, să aibă o republică independentă. Acest obiectiv a fost unul din cele pe care președintele american Thomas F. Wilson le avea în vedere, cu toate acestea nu erau șanse reale de realizare. Pentru clarificarea situației, în 28 noiembrie, la Tg. Mureș, s‑a convocat Consiliul Național Secuiesc. Cei mai mulți participanți au fost de acord cu ideea acestei republici. Din Cluj, Consiliul Național Maghiar și reprezentanții unguri ai guvernului de la Budapesta au urmărit etapele, astfel încât să nu fie împiedicată soluționarea pașnică, după război. Totuși, aceștia nu au putut asigura ajutor ca românii să fie îndepărtați din Ținutul Secuiesc. Guvernul ungar a făcut trimiteri la tratatul de la Belgrad, dar francezii nu au luat în considerare acest fapt. Trimișii militari unguri la sediul Antantei au stabilit în 12 decembrie 1918 ca zonele strategice și domeniile specifice să fie păstrate, românii recunoscând drepturile guvernului maghiar în punctele strategice prevăzute în tratatul de la Belgrad. În paralel, trupele românești au continuat înaintarea, fapt cu care politica externă a Franței nu a fost de acord, dar conducătorii militari francezi sprijineau acest fapt. Singura forță militară care a încercat să se opună trupelor românești a fost Divizia Secuiască.

Districtul Militar Ardelean a avut o nouă conducere în 26 noiembrie 1918, prin col. Kratocvill Karoly, care a trebuit să reorganizeze diviziile militare de honvezi (nr. 38). Împreună cu Fiedricle Istvan, secretar de stat în Ministerul de Interne, a elaborat un proiect în conformitate cu cele permise de tratatul de la Belgrad. A stabilit unități în Cluj, Zalău, Satu Mare și Dej, dar a căror eficiență a fost scăzută. Comandanții au crezut că unitățile vor fi completate de secui care aveau dorința să elibereze teritoriul lor. Organizarea a început în Trei Scaune, Ciuc și în zona Baraolt, la sfârșitul lunii noiembrie. Rezultatele au fost slabe din cauza administrației fragile, a pozițiilor imprevizibile ale acestora în fața trupelor românești și a autorităților române. Cu toate acestea, recrutarea a avut succes, la Cluj înregistrându‑se rezultate bune material și având un nivel politic bun pentru pregătiri de război.

În Budapesta, Consiliul Național Secuiesc a constituit un birou de coordonare secuiesc și s‑a grăbit să trimită în principalele orașe din Ardeal soldați secui sosiți de pe front. Până la mijlocul lunii decembrie, col. Kratochvil se putea baza pe 2‑3000 de soldați. Au fost ulterior integrați în Divizia Secuiască. Soldații români au ocupat Clujul înainte de Crăciun. Divizia secuiască, în fața forței mult mai mari, a avut eșecuri în a respinge atacurile, dar a împiedicat, cât a fost posibil, înaintarea. Divizia a luptat cu succes în 14 și 20 ianuarie 1919 la Zalău și Hunedoara. Dar și așa, românii au ajuns la începutul lunii februarie la hotarele vestice istorice ale Ardealului, unde au staționat pentru o lungă perioadă de timp. Pe această linie, timp de două luni și jumătate, unitățile secuiești au respins cu succes atacurile, ba chiar, în 22 februarie, câteva zile au recuperat Zalăul. Luptele Diviziei secuiești nu au fost sprijinite de Budapesta, ba mai mult, au fost împiedicate. Guvernul maghiar a adoptat în 20 martie o hotărâre prin care a retras trupele maghiare pe o nouă linie de demarcație aflată la 100 de kilometri de Satu Mare – Arad.

Lista de eșecuri ale guvernului ungar s‑a completat cu cele ale politicii interne, ceea ce a condus la demisia și predarea conducerii partidelor de stânga. În ziua următoare a fost proclamată noua republică și a început activitatea Consiliului Comandamentului Revoluției. Noile autorități nu au sprijinit Divizia Secuiască şi mult timp nu i‑au acordat atenție. Chiar dacă era singura forță militară care se opunea românilor, nu a primit ajutor decât două escadroane de avioane și două trenuri blindate. La ofensiva românească din 16 aprilie, col. Kratochvil a ajuns în regiunea Mateszalka și Nyirseg, unde a mai împiedicat înaintarea. Cartierul general comunist maghiar a dispus ca, la 25 aprilie 1919, divizia secuiască să se alăture flancului stâng la unitățile de pe Tisa. Col. Kratochvil nu a fost de acord să servească noua putere bolșevică și a depus armele, împreună cu divizia, în 27 aprilie 1919. Ținutul Secuiesc a devenit în 4 iunie 1920, ca urmare a Tratatului de pace de la Trianon, un teritoriu al României.

Ioan LĂCĂTUŞU

Note
[1] Arhivele Naționale Covasna (în continuare ANCV), Fond Prefectura Treiscaune, Comitele Suprem, inv. 850, dos. 166, doc. 130/1918, f. 161.
[2] Ibidem, doc. 133/1918, f. 163.
[3] Ibidem, doc. 277/1918, f. 165.
[4] „S‑a semnat pacea românească”, în Udvarhely Hiradó, 2 mai 1918, p. 1.
[5] „Demobilizarea României”, în Udvarhely Hiradó, 6 octombrie 1918, p. 1.
[6] „După atâta vărsare de sânge”, „Szekely Nep”, în Arhiva Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” (în continuare ACEDMNC), Colecția de Documente, dos. 923/A, f. 20 și 21.
[7] „Republica Ardeal”, ibidem, f. 63.
[8] Ibidem, f. 11, 13 și 14.
[9] „Răspunsul Secuimii la declarația Comitetului Național”, ibidem, f 24 și 25.
[10] „Pastorala episcopilor Ardeleni”, ibidem, f. 26.
[11] Ibidem, f. 60.
[12] „Ce să facem”, ibidem, f. 46.
[13] „Ocupația românilor”, ibidem, f. 15 și 16.
[14] „Armata română a intrat în Miercurea Ciuc”, ibidem, f. 78.
[15] „Ocuparea orașului Tg.Secuiesc”, ibidem, f. 60.
[16] „Ocuparea orașului Sf. Gheorghe”, ibidem, f. 79.
[17] „Ocuparea orașului Tg. Mureș”, ibidem, f. 8‑10.
[18] Ibidem, f.4.
[19] „Mare adunare de la Cluj”, ibidem, f. 23.
[20] „Marea adunare secuiască”, ibidem, f. 68.
[21] „Memorandumul Universității din Cluj”, ibidem, f. 69.
[22] Ciprian Stoleru, „Copiii secuilor învaţă la istorie că românii le‑au fost slugi”, în Adevărul, 14 martie 2013, p. 4.
[23] „Răbdare”, în Szekely Nep, ACEDMNC, Colecția de Documente, dos. 923/A, f. 61.
[24] Ședința preoților maghiari și români”, ibidem, f. 72.
[25] „Delegația românilor ardeleni la București”, ibidem, f. 22.
[26] „Declarația ambasadorului român despre teritoriile ocupate”, f. 18.
[27] Ibidem, f. 57.
[28] „Românii ardeleni nu reprezintă Ardealul”, ibidem, f. 7.
[29] Ioan Lăcătușu, Vasile Lechințan, Vasile Stancu, „Manualul de Isoria Secuilor cultivă lipsa de responsabilitate față de trecut, cu grave consecințe pentru formarea viitoare a tinerilor maghiari. O provocare jignitoare antiromânească pe bani publici”, în Informația Harghitei, anul XXIV, nr. 5526, 3 noiembrie 2012, pp. 1, 4‑5.
[30] „Istoria secuimii în ediţie nouă”, în Szekely hirmondo, nr. 16, 25.01.2016.
[31] A székelység története (Istoria secuimii), Ediţia revizuită și adăugită, Miercurea‑Ciuc, 2015, pp. 148‑149.
[32] Ibidem, p. 49.
[33] A székelység története (Istoria Secuimii), Odorheiu Secuiesc, 2015 (trei volume).
[34] Ioan Lăcătușu, Vasile Lechințan, „Istoria Ținutului Secuiesc – o nouă apariție editorială, din perspectiva istoriografiei maghiare”, în Informația Harghitei, 7 decembrie 2016, pp. 1‑3.
[35] Ioan Lăcătușu, Vasile Lechințan, „O nouă Istorie a Ținutului Secuiesc, în limba maghiară, 3 volume, 2200 p., Odorheiu Secuiesc, 2016”, în Informația Harghitei, 7 decembrie 2016, p. 1‑3; Bogdan Bolojan, „Istoria ținutului secuiesc contestată de doi cercetători români”, în D.C.NEWS, 29 noiembrie 2016, disponibil online la 9 septembrie 2018; Oana Mălina Negrea, „«Istoria Ținutului Secuiesc» apărută sub egida Academiei Ungare de Știință, contestată de cercetători români”, în Agenția AGERPRES, 1 septembrie 2016.
[36] Szekelyföld törtenete (Istoria Ținutului Secuiesc), Odorheiu Secuiesc, 2016, vol. I, p. 389.
[37] Egyed Akos, „Despre originea şi stabilirea secuilor”, în Haromszek, nr. 5298, 9 februarie 2008.
[38] Kadar Gyula, „Mesajul istoriei Transilvaniei”, în Szekely hirmondo, nr. 29, 24‑30 iulie 2009.
[39] Beke Gyorgy, „Schimbare de destin în Transilvania în 1944 / Iluzia graniţelor «transparente»”, în Haromszek, nr. 4693, 9 februarie 2006.
[40] „Rozsa Flores Eduardo: şi a venit timpul războiului – Război pentru Transilvania – Partea a II‑a – Fond istoric”, în Europai‑Idö, nr. 13, iunie 2006.
[41] Biro Blanka, „Discuţie cu istoricul Romsics Ignac din Ungaria / Istoria nu poate fi jucată din nou”, în Kronika, nr. 234, 30 noiembrie 2007.
[42] Kadar Gyula, „Înainte de 1 decembrie”, în Haromszek, nr. 5242, 29 noiembrie 2007.
[43] Albert Egon, „Teritoriul este divizibil, naţiunea nu”, în Erdövidek, nr. 22, 6‑12 iunie 2008.
[44] „În urmă cu 90 de ani, la Alba Iulia s‑a hotărât unirea Transilvaniei cu România / La 1 Decembrie vom sărbători împreună?”, în Szekely hirmondo, nr. 47, 28 noiembrie – 4 decembrie 2008.
[45] „Pregătiri pentru comemorarea a 100 de ani de la strădania autodeterminării secuieşti”, în www.szekelyfold.ma, 16 iulie 2017.
[46] „O pace rea este mai rea decât războiul”, în Szatmari friss ujsag, 6 iunie 2018.
[47] Szilagyi Szabolcs, „Astăzi dimineața”, în M1, 20 aprilie 2018
[48] Kadar Gyula, „1 decembrie şi autodeterminarea”, în Haromszek, nr. 5545, 29 noiembrie 2008.
[49] Kadar Gyula, „Mesajul istoriei Transilvaniei”, în Szekely hirmondo, nr. 29, 24‑30 iulie 2009.
[50] „1000 de ani în Transilvania, 100 de ani în România”, în www.bardoszsolt.com, accesat la 1 decembrie 2017.
[51] „Kelemen Hunor extremistul”, în magyaridok.hu, accesat la 17august 2017.
[52] „Echipă de cercetare academică investighează circumstanţele dictatului de la Trianon – Sperăm să nu lase acest lucru în seama evreilor”, în www.kuruc.hu, accesat la 8 februarie 2017.
[53] Andrei Luca Popescu, „Cum se vede de la Bucureşti propaganda Ungariei şi a Rusiei?”, în http://foter.ro, accesat la 2 mai 2017.
[54] Ioan Lăcătușu, Românii în mass‑media maghiară din Harghita și Covasna, Ed. Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2006 și Idem, Românii în mass‑media maghiară din Harghita și Covasna,vol. II, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2009.

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*