Punctul Critic » Editorial » Presa în era post‑adevărului

Presa în era post‑adevărului

Rezumat: Post‑adevărul vine să relativizeze adevărul până la lipsirea acestuia din urmă de orice valoare, și să‑l înlocuiască în postura de premisă pe care se generează, edifică și dezvoltă opinia publică și, mai departe, sub influența acesteia, „realități sociale” de acum extrem de fluide și emergente. Pe acest fond de detronare și marginalizare a importanței adevărului, post‑adevărul creează un teren fertil în câmpul informațional pentru denaturarea și/sau deformarea realităților sociale și/sau distorsionarea câmpului perceptiv al indivizilor, punct în care ajunge să se interrelaționeze puternic cu alte concepte‑cheie din vocabularul prezentului, precum „știrile false” (fake news sau junk news), „poveștile false” (fake stories), sau construcțiile narative mai ample, care recurg la mistificări, specifice propagandei (false narrative). Toate acestea, capătă o forță extraordinară de impact social în cadrul climatului cultural de comunicare publică generat de apariția new media. În acest context, era post‑adevărului constituie o provocare, am putea spune, de ordin existențial pentru presa de tradiție și profesia de jurnalist, care se văd nevoite să recurgă atât la un amplu proces de reinventare în ceea ce le privește, cât și la o atitudine proactivă, militantă, de recalibrare a climatului cultural de comunicare publică.

1. Introducere

În urmă cu mai bine de un deceniu, pe când eram masterand la Studii de Securitate în cadrul Facultății de Sociologie din cadrul Universității din București, o colegă care lucra într‑o reputată redacție de știri a unui post de radio mi‑a povestit, într‑un cadru de socializare informal, colegial, câte ceva despre politica redacțională a postului și despre „manualul standard” al jurnaliștilor din orice redacție de știri referitor la alcătuirea și prezentarea buletinelor de știri. În acest sens, respectiva colegă susținea cu o convingere de nezdruncinat că un „fapt social”, gen „o explozie sau un accident”, va intra întotdeauna cu prioritate în buletinul de știri, înaintea oricăror alte evenimente, indiferent de importanța acestora din urmă pentru comunitate ori societatea de ansamblu, acest lucru constituind o regulă pe care o cunoaște și o aplică cu strictețe orice jurnalist. Respectiva conversație avea loc la un moment la care tehnologia smartphone și fenomenul social media abia mijeau, gigantul în domeniul gadgeturilor în telecomunicații Nokia încă nu fusese detronat de către Samsung și Iphone, iar în mijloacele de transport în comun sau cafenele încă puteai vedea oameni răsfoind tacticos și relaxat presă scrisă pe hârtie sau câte o carte, și nu navigând obsesiv‑compulsiv, ori cel puțin precipitat, pe internet, cum se întâmplă astăzi mai pretutindeni în peisajul cotidian.

Deși mă intriga teribil pledoaria colegei mele de la cursurile de master pentru politica redacțională de prioritizare a „faptului social” cu un impact strict de ordin emoțional asupra, până la urmă, a indivizilor de pretutindeni (deoarece nu mai conta prea mult dacă aceștia erau din România sau din alt colț al lumii, pentru că sângele și fatalitatea au darul de a impresiona pe oricine, indiferent dacă au legătură directă sau nu cu el) în fața unor evenimente de importanță reală pentru societate și impact direct în viața indivizilor, cum ar fi decizii politice, măsuri fiscale, poziționarea țării în raport cu anumite evenimente internaționale de natură a modifica profilul și/sau nivelul de trai al societății etc., expozeul ei venea pentru mine ca o explicație pentru un fenomen pe care îl sesizasem de ceva timp ca luând amploare în țara noastră în perioada postdecembristă, acela de tabloidizare a mass-media și de suprasaturație de știri negative, binecunoscutele buletine de știri de la ora 17.00, cunoscute în folclorul popular și sub denumirea de „crimele de la ora cinci”.

Câțiva ani mai târziu, mai aproape de zilele noastre, aveam să aflu că respectivul fenomen pe care îl sesizasem și îl simțisem pe propria piele în țara noastră, de supra‑stimulare emoțională a indivizilor până la intoxicarea lor cu informație‑șoc de către mass‑media, informație care însă nu le era de nicio utilitate concretă în viața de zi cu zi, ci doar îi împovăra psihic inutil, făcându‑i mai vulnerabili și predispuși la manipulări, nu făcea altceva decât să trâmbițeze zorii unei noi ere informaționale în care pășea nu numai România, ci întreaga umanitate, era post‑adevărului[1].


2. Post‑adevărul

În anul 2016, Dicționarul Oxford avea să desemneze drept cuvânt al anului post‑adevărul, consemnând intensa utilizare a acestui termen pe parcursul acelui an, în special în relație directă cu campaniile politice din Marea Britanie și SUA aferente referendumului pentru Brexit și, respectiv, alegerilor prezidențiale câștigate de Donald Trump. Potrivit aceluiași dicționar, noțiunea de „post‑adevăr se referă la sau este folosit în circumstanțe în care fapte obiective au mai puțină influență pentru a modela opinia publică decât apelurile la emoție și la opiniile personale”[2].

Cu alte cuvinte, desemnarea post‑adevărului drept cuvântul anului 2016 venea să sublinieze faptul că în spațiul de informare și dezbatere publică apelul la emoție a reușit să surclaseze mai mult ca niciodată recursul la rațiune, iar realitatea construită s‑a impus în fața realității obiective, detronând‑o în ceea ce privește puterea de formare a convingerilor, opiniilor și atitudinilor indivizilor, precum și de influențare a acțiunilor acestora. Prin urmare, deși în mod explicit noțiunea de post‑adevăr nu se referă neapărat la falsificarea realității obiective, în mod implicit post‑adevărul poartă cu sine germenii mistificării realităților obiective, favorizând o anumită predispoziție pentru denaturarea acestora. În acest sens, Timothy Williamson, profesor la Oxford, conchide că post‑adevărul „este menit să denumească un anumit climat cultural și politic în care există mai puțin respect pentru adevăr, în care oamenilor – mai ales politicienilor – le pasă mai puțin de ceea ce spun și dacă ceea ce spun este adevărat. De asemenea, celor care îi ascultă le pasă mai puțin dacă ce spun ei este adevărat sau nu”[3].

În lumina celor de mai sus, este evident că în goana sa după senzațional timp de decenii la rând, mass‑media, prin prioritizarea apelului la emoție, a rătăcit într‑o oarecare măsură calea de la menirea sa inițială, aceea de a informa corect, obiectiv și oportun cetățeanul. Iar această rătăcire a produs mutații semnificative în mentalul colectiv și conștiința publică, mutații care au lovit ca un bumerang însăși în imaginea, prestigiul și poziția pe care presa le are în societatea prezentului[4].

Așadar, post‑adevărul vine să relativizeze adevărul până la lipsirea acestuia din urmă de orice valoare, și să‑l înlocuiască în postura de premisă pe care se generează, edifică și dezvoltă opinia publică și, mai departe, sub influența acesteia, „realități sociale” de acum extrem de fluide și emergente, ca să nu spunem efemere. Pe acest fond de detronare și marginalizare a importanței adevărului, post‑adevărul creează un teren fertil în câmpul informațional pentru denaturarea și/sau deformarea realităților sociale și/sau distorsionarea câmpului perceptiv al indivizilor, punct în care ajunge să se interrelaționeze puternic cu alte concepte‑cheie din vocabularul prezentului, precum „știrile false” (fake news sau junk news), „poveștile false” (fake stories), sau construcțiile narative mai ample, care recurg la mistificări ale realității, specifice propagandei (false narrative). Dintre acestea, cel mai în vogă s‑a dovedit a fi conceptul de știri false sau fake news, care în limbajul cotidian, printr‑o extensie a înțelesului său, practic a ajuns să le încorporeze și pe celelalte[5].


3. Fake news, fake story, false narrative

Ca o coincidență mai mult sau mai puțin stranie, și conceptul de fake news a fost resuscitat pentru a căpăta o largă popularitate cotidiană, la fel ca și cel de post‑adevăr, în același context al evenimentelor politice de anvergură globală ale anului 2016, fiind asociat în special cu discursurile lui Donald Trump, care l‑a utilizat în mod excesiv pentru a denigra și stigmatiza informațiile și știrile negative furnizate de presa de mainstream în legătură cu persoana sa.

Specie a jurnalismului galben[6], fake news sau știrile false sunt la fel de specifice și în cazul propagandei și dau consistență unei manipulări a opiniei publice ce constă în răspândirea de informații false, difuzate prin mass‑media tradițională scrisă și/sau audio‑vizuală sau, mai nou, prin intermediul rețelelor internet ori al platformele de socializare online. Astfel, știrile false sunt publicate întotdeauna cu scopul de a dezinforma un anumit public. De cele mai multe ori ele sunt puse în circulație cu intenția de a periclita imaginea și reputația unei persoane sau a unei entități, ori de a obține un anumit profit sau avantaj financiar – economic (prin câștigarea de audiență, publicitate etc.), politic sau de altă natură[7].


Matricea dezinformării apud Claire Wardle (2017)
Fake news. It′s complicated[8].

Mai multe știri false, înlănțuite oarecum coerent într‑un context ce pare plauzibil, și care sunt diseminate în spațiul public în mod consecvent, pe mai multe canale de comunicare, în funcție de o agendă strictă, care simte pulsul publicului țintă, sunt de natură a distorsiona segmente mai ample din realitatea obiectivă, generând așa‑numitele povești false sau fake stories.

La un nivel superior de complexitate celui specific fake news ori fake story regăsim narațiunile false (false narrative)[9]. Acestea sunt produse informaționale mult mai elaborate decât fake news ori fake story, pe care de altfel le încorporează ca specie într‑o matrice mult mai amplă, atât sub aspectul conținutului, al modalităților de diseminare, al duratei de timp în care se desfășoară, al efectelor generate în societate, cât și al întregii logistici puse în slujba producerii efectelor scontate. În acord cu gradul lor sporit de complexitate, narațiunile false au capacitatea de a distorsiona grav și pe termen lung câmpul perceptiv al indivizilor, acționând preponderent în zona universurilor simbolice în funcție de care se generează și se subordonează realitățile sociale. Narațiunile false în forma lor cea mai evoluată, care îmbracă hainele unei metanarațiuni, pot genera, manipula, distorsiona sau distruge universurile simbol, sau cel puțin părți însemnate ale acestora, care asigură cadrele de stabilitate ale societăților. Datorită acestor caracteristici ele sunt specifice în primul rând propagandei, de la cea de război sau politico‑ideologică (a se vedea, spre exemplu, propaganda nazistă, comunistă, neoliberală etc.) și până la cea religioasă (a se vedea în acest sens misionarismul religios sau anii de apogeu ai Inchiziției spaniole ori, mai recent, degenerările extremist‑islamiste interconexate cu fenomenul terorist).


Dar, fie că vorbim de post‑adevăr sau doar de relativizarea adevărului, de fake‑news și fake stories sau doar de știri false, minciuni, baliverne, zvonuri, bârfe și povestioare învestite cu putere de adevăr de către cei care le diseminează în public ori de false narrative sau pur și simplu de propagandă, realitățile pe care le exprimă aceste concepte atât de în vogă astăzi sunt prezente în societatea umană nu de azi sau de ieri, ci din cele mai vechi timpuri. Mărturie în acest sens stau, spre exemplu, școlile filosofice ale Antichității grecești care chestionau permanent adevărul acceptat public, punându‑l constant la încercare și, deci, relativizându‑l, sau legende care au răzbătut în timp până astăzi, precum cea a căderii cetății Troia datorită înșelăciunii puse la cale cu ajutorul Calului troian, ori mitologia religioasă a Egiptului Antic condus de faraoni‑zei, iar istoria abundă în asemenea exemple care, potrivit rigorilor terminologice de astăzi, ar fi catalogate drept fake news, fake story sau false narative, având puterea de a relativiza și chiar răsturna adevărul social de la un moment dat[10]. Atunci, ce anume le face pe acestea să fie atât de intens utilizate astăzi, până într‑acolo încât să se vorbească de o eră a post‑adevărului? Răspunsul la această întrebare este relativ simplu: ceea ce face ca lucrurile să stea altfel astăzi și să se vorbească de chiar o eră a post‑adevărului este tehnologia în domeniul telecomunicațiilor. Iar aici întâlnim un alt concept care vine să întregească, alături de fake news, fake story și false narrative, constelația terminologică prin care se dă consistență erei post‑adevărului. Acest concept este cel de new media.


4. New media

În linii mari, new media se referă la noile mijloace de comunicare în masă prin intermediul tehnologiei digitale, exemplul cel mai elocvent fiind internetul. Prin urmare, new media ar fi de neconceput fără computere, telefoane mobile, tablete digitale și tehnologie de tip smartphone, ori, mai simplu spus, fără computerizarea societății în sistem rețea și inflația de gadgeturi digitale în societate.


Prin definiție, new media se distinge de ceea ce ar putea fi definit drept old media sau presa tradițională, unde regăsim presa scrisă pe hârtie și pe cea audio‑vizuală de antenă. Deosebirea de fond care face distincția între new media și old media rezidă într‑o schimbare de natură paradigmatică a întregului proces de comunicare publică, având implicații atât de profunde încât încă este prea devreme pentru a se putea spune că ele au fost identificate și înțelese pe deplin. Astfel, dacă, spre exemplu, la momentul apariției sale presa tipărită avea implicații doar asupra unuia dintre stagiile procesului de comunicare publică, acela referitor la distribuția conținutului informațional, new media vine să revoluționeze întregul proces, de la momentul producerii/realizării conținutului informațional, trecând prin cel al manipulării și stocării acestuia, până la cel al distribuției sale, această revoluție fiind de natură să afecteze toate tipurile de conținut informațional, indiferent de fondul lor ori că este vorba despre text scris, imagine, film, sunet sau construcții spațiale cum ar fi schițele, desenele sau caricaturile[11].

Totodată, în aceste condiții, monopolul producerii și diseminării în masă de conținut informațional, deținut altă dată de instituțiile de presă acreditate, acum a fost spart, practic oricine având posibilitatea astăzi de a produce și distribui informație, veridică sau nu, la scară largă[12]. De aici mai departe se deschide un teren fertil pentru orice fel de manipulare cu posibilități de instrumentare în masă. Iar în acest punct ni se dezvăluie în ce constă de fapt era post‑adevărului. Dacă în acest tablou mai adăugăm și faptul că utilizatorii de internet se expun activităților de profiling, care mai departe presupun conceperea și/sau selectarea conținuturilor informaționale și furnizarea acestora în funcție de profilul individului țintă, precum și dacă luăm în considerare că deja există numeroase organisme specializate în acest gen de activități, care acționează mai mult sau mai puțin la vedere, realizăm că relativizarea adevărului nu a mai atins niciodată asemenea culmi în istoria umanității.

Astfel, cum deja am menționat în cele ce precedă, aceste transformări profunde ale procesului comunicațional sunt deocamdată imposibil de cuantificat în întregime, iar aceasta devine cu atât mai evident dacă avem în vedere că însuși contextul comunicării și mediul de comunicare suferă mutații majore, precum și faptul că actorii procesului de comunicare se metamorfozează de‑a dreptul, am putea spune fără a ne hazarda prea mult, chiar într‑un tip de om nou, digitalizat. Prin intermediul gadgeturilor digitale, indivizii prezentului primesc (sau mai bine spus sunt bombardați), în mod constant și în ritm alert, un volum foarte mare de informație, de multe ori preselectată de distribuitori conform profilului personal, fără a mai avea timp să o verifice. În acest fel, omul de astăzi este predispus la a deveni prizonierul unor bule informaționale în cadrul cărora este alimentat constant cu un anumit tip de conținut informațional în funcție de care își formează opiniile și atitudinile și își desfășoară acțiunile în plan social.

Această concentrare a atenției indivizilor din realitatea concretă în cea virtuală și formarea opiniilor și convingerilor lor nu prin contactul direct cu realitatea obiectivă, ci preponderent prin accesarea realităților virtuale, construite și ambalate, deschide calea către un veritabil război al realităților construite și subordonate de multe ori unor scopuri și obiective obscure, în cadrul căruia știrile false și tot arsenalul conex pot reprezenta o armă fatală.

De asemenea, diminuarea, până chiar la anularea completă în unele situații, a timpului de reflecție de care dispune omul prezentului vine să pună în discuție viabilitatea în contemporaneitate a tezei actorului rațional, care a constituit un reper de funcționare pentru societate în perioada modernă, și să edifice teza actorului emoțional ca nouă premisă‑reper pentru explicarea acțiunii sociale[13] în ceea ce obișnuim a defini ca fiind postmodernitatea, epocă care mai nou se poate caracteriza ca fiind și o eră a post‑adevărului. Într‑o asemenea perspectivă, dată de relația modernitate – postmodernitate și, respectiv, de cea adevăr – post‑adevăr, am putea conchide că post‑adevărul vine să marcheze relativizarea și destructurarea adevărurilor fundamentale cu valoare‑reper pentru epoca modernă, la fel cum postmodernitatea însăși, prin toate tezele și opțiunile sale, a constituit cadrul de referință în interiorul căruia s‑a procedat la diluarea și destructurarea fondurilor și formelor epocii moderne. Conceptele de familie, națiune, individ etc. și realitățile sociale reper pentru societățile moderne pe care le exprimau acestea odinioară au resimțit din plin acțiunea trendurilor destructurante ale postmodernității ambalate și promovate prin teoriile gender, cele privind parteneriatul civil și căsătoriile homosexuale sau multiculturalismul migraționist potențat de naturalizarea prin acordarea cetățeniei. Iar presa de mainstream a preluat aceste teme postmoderne și s‑a făcut o adevărată portavoce publică a lor, subordonându‑se trendurilor post‑politice[14] ale globalizării și prin aceasta intrând într‑o contradicție, la început latentă, disimulată, iar mai apoi flagrantă, cu toți aceia care încă își mai iau ca reper adevărurile sociale asumate de modernitate. În ochii acestora, presa mainstream a pierdut un capital de imagine care cu greu va mai putea fi recuperat, mai ales în contextul comunicațional determinat de apariția new media.

Conchizând, relativizarea adevărului prin inaugurarea post‑adevărului poate apărea și drept o consecință directă a coliziunii dintre opțiunile și „adevărurile” modernității, pe care totuși deocamdată continuă să se fundamenteze cele mai multe dintre societățile prezentului, ele dominând încă subconștientul indivizilor, pe de o parte, și trendurile promovate de postmodernitate, pe de altă parte, din a căror erodare reciprocă ia naștere o relativizare absolută a spațiului social și a adevărului social de referință. În aceeași cheie, așa‑numitele old media, care aveau ca reper de fond actorul rațional, ajung astăzi să reprezinte vestigii ale modernității aflate sub asaltul new media, al căror reper îl constituie actorul emoțional. Cu acest context ce dovedește un grad de complexitate aparte au de‑a face în contemporaneitate toți aceia care aleg să profeseze ca jurnaliști, ei trebuind să fie în măsură să dezlege această cacealma generată de interferențele realităților specifice unor epoci istorice distincte, astfel încât să nu își trădeze nici profesia, nici publicul și, până la urmă, nici pe ei înșiși.


5. Presa și provocările post‑adevărului

În lumina celor ce precedă, era post‑adevărului constituie o provocare, am putea spune, de ordin existențial pentru presa de tradiție și profesia de jurnalist. Desigur că majoritatea canalelor media au făcut și încă fac eforturi de adaptare la noile realități sociale configurate prin intermediul new media. S‑au reinventat, și‑au configurat profiluri și pagini de internet fiind prezente în tot ceea ce înseamnă spațiul virtual, prin site‑uri proprii de informare publică, dar și prin activitățile și interferențele pe care le au pe diferitele platforme social media. Cu toate acestea, în ciuda acestui travaliu extrem de metamorfozare și adaptare, cel puțin câteva probleme majore rămân fără răspuns deocamdată.

Dintre acestea, poate cea mai importantă este aceea reprezentată de spargerea monopolului mediatic pe care organismele de presă îl dețineau până nu demult în societate și ducerea în derizoriu a profesiei de jurnalist, prin faptul că astăzi oricine poate rostogoli un conținut informațional în spațiul public, indiferent dacă este adevărat sau fals, devenind un influencer/formator de opinie. Apoi, volumul mare de informație și fluxul rapid prin care se succed acestea în spațiul de comunicare publică constituie o provocare nu numai pentru indivizii consumatori de informație, ci chiar și pentru jurnaliștii profesioniști, care, pe de o parte, se văd supuși rigorilor profesiei, care impun o verificare și confirmare a conținutului informațional mai înainte de a fi diseminat publicului, iar pe de altă parte, trebuie să se mențină pe piața informațională printr‑o audiență semnificativă în rândul publicului țintă, aspecte care cu greu pot fi puse în acord în condițiile unui ritm informațional foarte alert. De asemenea, schimbarea profilului consumatorului de informație din actor rațional în actor emoțional constituie o altă dilemă, deoarece produsul informațional trebuie adaptat profilului consumatorului pentru ca acesta din urmă să îl accepte și să‑l caute, iar activitatea jurnalistică să aibă o finalitate socială.

În plus, toate cele de mai sus vin să releve faptul că și jurnalistul de profesie, la fel ca orice alt individ din societate, este în aceeași măsură expus, dacă nu chiar mai mult, în fața știrilor false, a poveștilor și narațiunilor false.

Prin raportare la cele de mai sus, ironia sorții față de aceste neajunsuri cu care presa și profesia de jurnalist se confruntă astăzi rezidă în faptul că însăși presa a lucrat și pregătit cu minuțiozitate terenul pentru afirmarea deplină a erei post‑adevărului în toți acei ani în care a alunecat în mirajul senzaționalului, făcând compromisul tabloidizării și al căutării audienței cu orice preț, în multe cazuri chiar cu prețul sacrificării adevărului și principiilor deontologiei profesionale, alienându‑și publicul în mod progresiv și expunându‑l la a deveni un consumator irațional de fakenews[15]. Din acest punct de vedere, jurnaliștii de profesie cărora le mai pasă, pentru a încerca să își salveze meseria, mai întâi ar trebui să își facă o mea culpa în numele întregii bresle și să strângă rândurile pentru a iniția prin intermediul asociațiilor profesionale un amplu proces de reeducare a publicului, revenind la ceea ce ar trebui să fie menirea unei profesii subordonate interesului public. În același sens, ar trebui dezvoltate instrumente de verificare a autenticității informației (de tipul fact chek reality)[16]. Din păcate, acest lucru reprezintă o provocare mult mai mare decât pare la prima vedere, în condițiile în care mass‑media prezentului este reprezentată în principal de presa comercială, care, pe de o parte, trăiește din publicitate, iar pe de altă parte, este subordonată unor interese comerciale care, la rândul lor, au conexiuni politice. Astfel, ceea ce ar trebui să fie presă liberă, obiectivă și subordonată interesului public, în cele mai multe cazuri se dovedește a fi de fapt o presă militantă, subordonată unor interese economice și politice[17]. Prin urmare, marja de acțiune în direcția unui rebranding al jurnalismului este destul de îngustă, iar „pojghița de gheață” pe care trebuie realizat acest lucru este, de asemenea, destul de subțire. Din această cauză, inclusiv acele instrumente de verificare a autenticității informației, încăpute pe mâini nepotrivite, se pot transforma în veritabile instrumente ale unei cenzuri subordonate unei corectitudini politice care să nu aibă nimic de‑a face cu interesul public, ci mai degrabă cu înființarea unui minister orwellian al adevărului[18].

Având în vedere toate acestea, este evident că provocările erei post‑adevărului au rădăcini și implicații extrem de profunde care nu vizează doar jurnalismul profesional, ci privesc până la urmă întreaga societate, vulnerabilizând‑o în ansamblu. Din această cauză răspunsurile la aceste provocări nici nu pot fi găsite în exclusivitate în interiorul profesiei de jurnalist, presa nefiind decât o zonă critică, mai expusă, a spațiului social unde intensitatea acestor provocări atinge un anumit vârf, făcându‑le extrem de vizibile. Prin urmare, pentru a diminua marja de acțiune a știrilor false, poveștilor și narațiunilor false, până într‑acolo încât să se încadreze între niște parametri acceptabili și inofensivi, este nevoie de realizarea unui consens social care să‑i reunească în acest scop deopotrivă pe jurnaliști, politicieni și pe consumatorii cotidieni de informație. Este nevoie de o șlefuire a întregului climat cultural al comunicării publice, care să implice în egală măsură atât o creștere a calității produselor informaționale diseminate publicului, cât și o atitudine mai selectivă a publicului în alegerea produselor informaționale și, bineînțeles, o legiferare politică în sensul susținerii unui asemenea demers. Ce poate face însă presa profesionistă în acest sens este de a renunța în primul rând la rostogolirea în spațiul public a știrilor false, pe de o parte, iar pe de altă parte, ca și zonă profesională de prim contact cu aceste provocări, să semnaleze în mod constant și să militeze pentru necesitatea unor demersuri susținute de remediere a climatului comunicațional, încercând să constituie masa critică de presiune socială care să susțină și să promoveze schimbările ce se impun în acest sens.

Dr. Mihai‑Bogdan MARIAN

Surse imagini:

● http://blogs.lse.ac.uk/government/event/post‑truth‑politics‑being‑a‑savvy‑news‑consumer/
● https://tiffanyabrown.wordpress.com/2016/11/22/ruminations‑on‑the‑post‑truth‑era‑and‑its‑implications‑for‑marketing/
● https://medium.com/@Miko_Janos/beware‑the‑false‑narrative‑83a497a7a914
● https://www.techfunnel.com/martech/traditional‑media‑vs‑new‑media‑beneficial/
● https://en.idi.org.il/articles/20512


Note

[1] Termenul de post‑adevăr a fost utilizat pentru prima dată în anul 1992, într‑un eseu publicat de către dramaturgul Steve Tesich în revista The Nation, și a fost consacrat în vocabularul de specialitate odată cu volumul „The Post‑truth Era”, al lui Ralph Keyes, apud A. Crăciun, Lumea informației digitale. Post‑adevărul, paradigme contemporane în construcția informației (2017) în revista Studii de biblioteconomie și știința informării nr. 21/2017, disponibil online la http://www.lisr.ro/21‑craciun.pdf, accesat la 11.01.2019
[2] Pentru detalii referitoare la post-adevăr (en. post-truth), a se vedea https://en.oxforddictionaries.com/definition/post-truth sau https://www1.agerpres.ro/cultura/2 016/11/16/-post-adevar-declarat-cuvantul-anului-2016-de-oxford-dictionaries-18-07-29 ori https://www.hotnews.ro/stiri-international-
21419011-post-truth-fost-desemnat-cuvantul-anului-prestigiosul-dictionar-oxford.htm
, accesate la 08.01.2019.
[3] A se vedea în acest sens Timothy Williamson (2017) Despre adevăr și post-adevăr, disponibil online la https://pressone.ro/timothy-williamson-profesor-la-oxford-post-adevarul-este-lipsa-de-respect-fata-de-adevar/, accesat la 08.01.2019.
[4] Cele mai elocvente exemple în acest sens sunt chiar rezultatul referendumului pentru Brexit și alegerea lui Donald Trump ca președinte al SUA, în contra campaniilor susținute de principalele canale mass‑media.
[5] A se vedea în acest sens V. Dâncu (2017) Fake news sau fake concept?, în revista Sinteza din 24.04.2017, disponibil online la http://revistasinteza.ro/fake‑news‑sau‑fake‑concept/, accesat la 12.01.2019. În articolul citat, autorul subliniază faptul că noțiunea de „fake news” nu se referă pur și simplu la informații sau știri false, ci mai degrabă este asimilată conceptului englezesc de „hoax” (farsă) care se referă la „un fel de înșelăciune complexă, o montură mincinoasă de mare difuziune publică, cu scopul de a induce în eroare, de a păcăli oamenii în legătură cu acțiuni, intenții sau programe politice”.
[6] Jurnalismul galben (the yellow journalism), cunoscut și sub denumirea de presă galbenă sau presă tabloidă ori de scandal, este un tip de jurnalism care a luat naștere pe parcursul secolului al XIX‑lea în presa americană, avându‑și originea în competiția pentru audiență dintre cotidianul New York World, condus de Joseph Pulitzer, și cotidianul New York Journal, condus de William Randolph Hearst, și care se caracterizează prin aceea că urmărește cu prioritate senzaționalul dincolo de faptele obiective, reale, punând în circulație publică zvonuri, bârfe, exagerări și informații neverificate, încălcând principiile deontologiei profesiei de jurnalist, care prioritizează adevărul. În ceea ce privește stilul redacțional specific jurnalismului galben, acesta abundă în titluri scrise cu font foarte mare, comparativ cu textul articolelor (în cazul presei audio‑vizuale distincția rezidă în spațiul/timpul alocat titlurilor/promo‑ului, care este excesiv de larg comparativ cu timpul alocat prezentării efective a informației și, totodată, nu se justifică prin importanța reală a informației furnizate, de cele mai multe ori expunerea din titlul/promo neavând o acoperire reală în conținutul informației), fotografii și alte imagini în detrimentul textului, culori puternice, și furnizarea de informații din surse neprecizate. Pentru detalii a se vedea https://history.state.gov/milestones/1866‑1898/yellow‑journalism, https://publicdomainreview.org/collections/yellow‑journalism‑the‑fake‑news‑of‑the‑19th‑century/ sau www.newworldencyclopedia.org/entry/Yellow_journalism, accesate la 12.01.2019.
[7] Având în vedere trei criterii de bază, respectiv a) tipul conținuturilor informaționale care sunt create și difuzate, b) motivația celor care creează conținuturile informaționale respective și c) modul în care acele conținuturi informaționale sunt diseminate, Claire Wardle identifică șapte tipuri de știri false, după cum urmează: „1) satiră sau parodie (nicio intenție de a provoca daune, dar are potențialul de a păcăli); 2) conexiuni false (când titluri, efecte vizuale sau legende ale unor poze sau grafice nu susțin conținutul); 3) conținut înșelător (utilizarea înșelătoare de informații pentru a afecta o persoană); 4) context fals (când conținutul autentic este îmbinat cu informații contextuale false); 5) conținut impostor (când sursele autentice sunt înlocuite cu sursele false); 6) conținut manipulat (când informații sau imagini autentice sunt manipulate pentru a induce în eroare, de exemplu, fotografie falsificată); 7) conținut fabricat (conținutul nou este 100% fals, conceput pentru a înșela și a face rău)”. În acest sens a se vedea https://firstdraftnews.org./fake‑news‑complicated/, accesat la 12.01.2019.
[8] Disponibil online la https://firstdraftnews.org./fake‑news‑complicated/, accesat la 12.01.2019.
[9] Pentru detalii a se vedea Occam′s Razor (2017) False narrative. Gatekeeper Press, SUA. În același sens a se vedea și Kirkpatrick K.T.(2017) Fake news and False narratives. Changing the false narrative that conflates gun violence and mental illness. în „Stanford social innovation review”, disponibil online la https://ssir.org/articles/entry/changing_the_false_narrative_that_conflates_gun_violence_and_mental_illness, accesat la 12.01.2019.
[10] A se vedea în acest sens V. Dâncu (2017) Fake news sau fake concept?, în revista Sinteza din 24.04.2017, disponibil online la http://revistasinteza.ro/fake‑news‑sau‑fake‑concept/, accesat la 12.01.2019, precum și I.M. Ioniță (2017) Despre fake news, numai de rău. în revista Historia, disponibil online la https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/despre‑fake‑news‑numai‑de‑rau, accesat la 12.01.2019.
[11] În acest sens a se vedea mai pe larg L. Manovich, What is new media?, disponibil online la https://www.mheducation.co.uk/openup/chapters/0335217109.pdf, precum și L. Manovich, New media: a users guide, disponibil online la http://manovich.net/content/04‑projects/026‑new‑media‑a‑user‑s‑guide/23_article_1999.pdf, accesate la 12.01.2019.
[12] Umberto Eco sintetiza acest fapt în stilul său caracteristic, cu sarcasm, umor și inteligență, spunând că astăzi „prostul satului a căpătat voce și mai este și ascultat”. (U. Eco, apud I.M. Ioniță (2017) Despre fake news, numai de rău. în revista Historia, disponibil online la https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/despre‑fake‑news‑numai‑de‑rau, accesat la 12.01.2019.
[13] Pentru detalii în acest sens a se vedea Max Weber, teoria acțiunii cu sens și tema actorului rațional în Borlandi, M., Boudon, R., Cherkaoui, M. și Valade, B. (2009) Dicționar al gândirii sociologice. Iași, Ed. Polirom, pp. 20‑23; Boudon, R., Besnard, P., Cherkaoui, M. și Lecuyer, B.P. (2009) Dicționar de Sociologie. București, Ed. Univers Enciclopedic Gold, pp. 245‑246; Marshall, G. (2003). Dicționar de Sociologie Oxford. București, Ed. Univers Enciclopedic, pp. 621, 633, 675‑677.
[14] Conceptul de post‑politică s‑a dezvoltat oarecum în continuarea tezei lui F. Fukuyama privind sfârșitul istoriei, și vine să sublinieze inaugurarea unei politici globale a consensului în perioada post‑Război Rece, care până la urmă a ajuns să anuleze distincțiile dintre familiile politice de tradiție și să relativizeze factorul politic și politica în sine ca meserie vocațională, marcând o degradare vizibilă a clasei politice. Evoluțiile ulterioare și noile realități sociale au generat noi realități politice, sau mai bine‑zis post‑politice, care în principiu au simplificat scena politică până într‑acolo încât principalele opțiuni contrapun curentele care susțin și promovează globalizarea celor care se opun ei.
[15] Așa cum remarcau J. Habermas și K. Bucher „de îndată ce presa de informare a evoluat în sensul unei prese de opinie, iar jurnalismul literar a devenit pentru scriitura de avize o concurență, acestui moment economic i s‑a adăugat unul nou, de natură politică în sens mai larg. Bucher desemnează printr‑o frază trăsăturile mari ale acestei evoluții: «Din simple publicații de știri, ziarele s‑au transformat în purtătoarele și călăuzitoarele opiniei publice. Acest lucru a avut pentru organizarea întreprinderii de presă consecința că între culegerea știrilor și publicarea lor s‑a mai insinuat un element: redacția. Pentru editorul de ziar însă acest lucru a însemnat transformarea lui dintr‑un vânzător de știri într‑un comerciant de opinie publică.»” Habermas, J.(2005) Sfera publică și transformarea ei structurală. Ed. comunicare.ro, București, p. 232.
[16] A se vedea în acest sens interviul realizat de Cristina Beligăr cu dr. Charles N. Davis (2017) America argumentelor și a faptelor în era post‑adevăr. În revista Sinteza, disponibil online la http://revistasinteza.ro/america‑argumentelor‑si‑faptelor‑era‑post‑adevar/, accesat la 12.01.2019.
[17] Așa cum bine remarca Manuel Castells: „Media, de regulă, nu este neutră, după cum afirmă ideologia jurnalismului profesional; și nici nu este instrumentul direct al puterii de stat, cu excepția evidentă a mass‑media sub regimurile autoritare. Actorii media construiesc platforme de comunicare și se angajează în producția de mesaje care se potrivesc cu interesele lor organizaționale și profesionale. (…) Dată fiind diversitatea actorilor media, aceste interese sunt diversificate. (…) corporațiile media sunt în primul rând afaceri, și majoritatea afacerilor sunt axate pe divertisment, inclusiv știrile. Dar au și interese politice mai largi, deoarece sunt investite direct în dinamica statului, parte‑cheie a mediului lor de afaceri. Astfel, regulile angajării în politică a media vor depinde de modelul specific de afaceri și de relația cu actorii politici și publici.” M. Castells (2015) Comunicare și putere. Ed. Comunicare.ro, București, p. 197. Pentru detalii pe larg în acest sens a se vedea ibidem, pp. 197 și urm.
[18] În acest sens a se vedea Orwell G. (2002) O mie nouă sute optzeci și patru. Ed. Polirom, Iași.

Total 2 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Mihai - Bogdan Marian

Mihai – Bogdan MARIAN Anul de nastere: 20 ianuarie 1979 Studii și formare profesională Sunt licențiat în Drept al Universității din București (Facultatea de Drept, 2001) și absolvent cu diplomă de master al cursurilor de master Managementul Activității de Informații [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*