Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Uniunea Europeană – o ecuație cu multe necunoscute » Populism‑suveranismul în Europa secolului al XXI‑lea și „The Movement”

Populism‑suveranismul în Europa secolului al XXI‑lea și „The Movement”

Cuvinte cheie: populism, suveranism, euroscepticism, The Movement, Steve Bannon

Abstract: Prezentul ne relevă ciocnirea a două valuri de populism, respectiv a unui val de populism care resuscitează populațiile nostalgice ale modernității împotriva actualului establishment de orientare globalist‑progresistă, pe de o parte, cu un alt val de populism, de orientare globalist‑progresistă, îndreptat împotriva a tot ceea ce susține și reprezintă vechiul sistem instituțional al statului național edificat de modernitate, fie că avem în vedere aici norme morale sau legale ori chiar instituții ca entități organizaționale, ori elite care nu se înscriu în linia corectitudinii politice globalist‑progresiste. În acest context, Steve Bannon, inspirându‑se din „know how‑ul de rețea” patentat de George Soros sub umbrela conceptului de societate deschisă, însă în opoziție cu principiile asumate de acesta, a purces la constituirea unei mișcări internaționale în oglindă cu sistemul de fundații și organisme finanțat de Soros, pe care a intitulat‑o „The Movement”, care își propune să coaguleze și să asigure sprijin logistic formațiunilor populiste de orientare naționalist‑suveranistă din cadrul UE. O mișcare care, în același timp, pe lângă faptul că se opune sistemului de rețea al societății deschise, vine să cloneze o altă rețea, concepută de data aceasta de geopoliticianul rus A. Dughin sub stindardul unei mișcări eurasianiste. Competiție sau complementaritate?

  1. Introducere

Într‑un articol precedent pe același subiect[2] subliniam, printre altele, distincția dintre demagogia populistă și fenomenul populist ca atare, înțeles prin prisma dimensiunii sale psihosociale. În timp ce în primul caz avem de‑a face cu simpla rostogolire în spațiul public a unor teme cu priză la mase largi de populație, în scopul acumulării de capital politic fără un substrat real și în ceea ce privește acțiunea politică concretă, în cel de‑al doilea caz este vorba despre manifestarea în plan sociopolitic a unei fracturi reale și profunde între straturile elitiste și restul populației, care vine să semnaleze creșterea nivelului de saturație al orânduirii sociale respective și apropierea momentului de colaps al întregului eșafodaj social de referință.

Cu aceeași ocazie, mai evidențiam și complexitatea fenomenului populist de astăzi, care rezidă în principal în coexistența a două tipuri de proletariat[3], unul încă ancorat psihologic în opțiunile și perspectivele modernității, iar celălalt aflat în siajul unor trenduri așa‑numite progresit‑globaliste. Astfel, putem spune că la confluența, sau mai bine spus la ciocnirea, dintre opțiunile modernității și cele ale postmodernității asistăm și la o coliziune a două forme de populism, respectiv una de tip reacționar, iar cealaltă de tip revoluționar. Ducând mai departe această perspectivă, cu ușurință vom putea identifica astăzi, pe de o parte, un tip de orientare și afiliere populistă care își trage seva din opțiunile epocii moderne, între acestea cea mai importantă fiind cea a suveranității naționale manifestate între frontierele statului național, iar, pe de altă parte, o orientare și afiliere populistă care subscrie promisiunilor postmodernității, circumscrise în majoritatea lor ideilor de globalizare și societate deschisă și tuturor temelor conexe acestor idei, între care cele mai controversate sunt reprezentate de teoriile gender și parteneriatele civile între persoane de același sex, promovarea curentelor migraționiste, tema suveranității limitate a statelor naționale, promovarea excesivă și discriminarea pozitivă a minorităților naturale sau artificiale în detrimentul majorităților naționale constitutive ale statelor naționale moderne, cu efect destructurant asupra celor din urmă etc.

În fine, tot în cadrul acelui articol, punctam faptul că o perspectivă istorică mai largă asupra fenomenului populist ne relevă că de fiecare dată când am avut de‑a face cu valuri de populism cărora le‑a urmat o răsturnare de paradigmă sociopolitică cu impact internațional, ceea ce mai întâi s‑a manifestat ca un tip de populism reacționar a subscris treptat la idei revoluționare, de orientare așa‑zis progresistă. Am exemplificat în acest sens cu impactul revoluției creștine asupra Romei antice, cu răscolirea europeană și mai apoi mondială produsă de Revoluția Franceză de la 1789 și ecourile acesteia de la nivelul anului 1848, consemnate de istorie sub denumirea de Primăvara națiunilor sau sintagma de Revoluțiile burgheze, fără a uita de malformațiile, tot cu impact mondial, generate de Revoluția Bolșevică din 1917[4].

Venind către timpuri mai recente, putem descoperi patternuri oarecum similare de manifestare și în ceea ce privește modul de articulare a „revoluțiilor anticomuniste” din anii 1989‑1991 cu „revoluțiile portocalii” ce le‑au succedat la scurt timp, pe parcursul primului deceniu al anilor 2000. Valul revoluționar, inițial cu o puternică tentă naționalist‑suveranistă, ulterior a orientat fostele societăți comuniste către fluxurile globalist‑internaționaliste, la care până la urmă acestea au și subscris într‑o formă sau alta. Și mai recent, într‑o perspectivă globală ce transcende granițele europene, putem identifica însă și o serie de particularităţi oarecum discordante cu acest pattern, pe care le prezintă valul revoluționar panarab declanșat la nivelul anilor 2010‑2011, particularități care însă își găsesc explicație, pe de o parte, în specificul societăților de religie islamică, puternic ancorate în tradiții, iar, pe de altă parte, în moștenirea vechilor sisteme de relații coloniale, care încă amprentează puternic viața sociopolitică din acele state, și în jocurile de putere globale dintre marii actori geopolitici, care în arealul islamic, cel puțin la prima vedere, îmbracă alte forme de manifestare decât pe teritoriul „bătrânului continent”. Spunem la prima vedere, păstrându‑ne o anumită rezervă, deoarece aceste jocuri globale de putere care i‑au încrâncenat în ultimii ani pe marii actori geopolitici par a îndrepta astăzi și societățile din arealul euro‑atlantic către o puternică reacțiune ce tinde a căpăta dimensiuni globale.

Urmează ca viitorul să reconfirme acest pattern al reacțiunii urmată de revoluție, de data aceasta într‑un teatru de desfășurare cu adevărat global, cu potențialul de a duce umanitatea pe o nouă treaptă existențială, or, din contră, să consemneze un punct de cotitură istorică, descris de o reflecție a omului asupra condiției sale, a existenței și a direcțiilor de evoluție ce i se prefigurează în actualele trenduri, reflecție care să determine o schimbare majoră de direcție, de opțiune politică și de acțiune socială, răsturnând patternurile confirmate până acum de istorie[5].

Conchizând la finele acestui preambul, prezentul ne relevă ciocnirea a două valuri de populism, respectiv a unui val de populism care resuscitează populațiile nostalgice ale modernității împotriva actualului establishment de orientare globalist‑progresistă, pe de o parte, cu un alt val de populism, de orientare globalist‑progresistă, îndreptat împotriva a tot ceea ce susține și reprezintă vechiul sistem instituțional al statului național edificat de modernitate, fie că avem în vedere aici norme morale sau legale ori chiar instituții ca entități organizaționale, ori elite care nu se înscriu în linia corectitudinii politice globalist‑progresiste. Rămâne de văzut dacă cele două curente de orientare populistă se vor reunifica sub stindardul unei mișcări proletare globale împotriva elitelor de orice fel sau se vor eroda reciproc, consolidând pozițiile anumitor straturi elitiste în detrimentul altora și mărind pe fond distanța dintre straturile sociale ale unei viitoare ordini sociale, de dimensiuni globale.

Cert este că, din perspectiva respectivelor patternuri, populismul poate fi anticipat, preluat sub control, manipulat și /sau deturnat în detrimentul celor care îi îngroașă rândurile în calitate de simpli indivizi ce se regăsesc printre cei mulți care conviețuiesc în societățile prezentului.

  1. Semnele unei noi reacţiuni globale

După ce decenii la rând paradigma globalistă, având ca vârf de lance teza societății deschise, a reușit să se impună ca paradigmă sociopolitică dominantă pe arena internațională, revoluționând la propriu sistemul de relații internaționale edificat de modernitate, precum și societățile statale de pretutindeni care, cu puține excepții[6], au fost racordate, într‑o formă sau alta, la noile fluxuri economico‑financiare, ideologice și politice ale globalizării, semnele unei mișcări contestatare, tot de răspândire globală, la adresa acestor evoluții au început să devină din ce în ce mai vizibile și să capete o consistență tot mai mare, găsindu‑și resorturile, cum de altfel s‑a mai întâmplat în istorie, în substratul unor încrâncenări geopolitice majore, dar și în cel al nemulțumirii în creștere, latente, chiar mocnite care de acum risca să izbucnească în mod necontrolat, manifestate de majoritățile naționale fondatoare de modernitate în fața asaltului politicilor de inspirație globalistă centrate pe promovarea minorităților. Iar despre aceste semne am putea spune că au venit să marcheze, să valideze și să ambaleze evoluții atât de surprinzătoare prin raportare la liniile politice încă dominante în plan global, încât este prea devreme pentru a putea fi descifrate în totalitate, respectiv pentru a înțelege dacă este vorba despre trenduri sociopolitice care se dezvoltă organic sau dacă suntem în prezența unor trenduri cu evoluție anticipată, a căror maturare organică a fost eludată și declanșată anticipat pentru a putea fi deturnate, preluate sub control și manipulate.

Între aceste semne putem enumera exemplificativ: 1. câștigarea alegerilor prezidențiale din SUA în anul 2016 de către Donald Trump prin asumarea unui discurs de campanie de orientare vădit antiglobalistă; 2. rezultatele referendumului britanic pentru Brexit, tot din anul 2016, în favoarea decuplării Marii Britanii de la Uniunea Europeană; 3. creșterea anvergurii curentelor politice eurosceptice în Uniunea Europeană, între care se distinge exemplul notabil al statelor membre ale Grupului Vișegrad, care au adoptat o linie politică național‑suveranistă pe relația cu Bruxelles-ul; 4. criza sociopolitică prelungită pe care o traversează Franța, marcată de protestele declanșate de „vestele galbene” în octombrie 2018, inițial împotriva taxei pe carburant, transformată ulterior într‑o mișcare de contestare politică împotriva președintelui Macron și a establishmentului politic aflat la putere; 5. tentativa de lovitură de stat din același an 2016 atât de bogat în evenimente notabile pe plan internațional, eșuată, împotriva regimului Erdogan și adoptarea de către Turcia a unei orientări tot mai naționalo‑centrice și suveraniste, marcată de o distanțare din ce în ce mai mare de liniile parteneriatului euro‑atlantic.

Ca substrat geopolitic de suport pentru toate aceste evoluții cu tentă reacționară față de politicile dominante ale ultimelor decenii, evoluții asumate în mod deschis ca fiind de orientare antiglobalistă și, în același timp, de perspectivă naționalist‑suveranistă, fără prea mare dificultate descoperim aceeași dispută ancestrală care antagonizează puterile maritime cu cele terestre, în speță Occidentul de inspirație anglo‑americană și, respectiv, marea masă continentală Eurasiatică dominată de Federația Rusă și China, având ca momente de referință criza ucraineană declanșată în anul 2013 și intervenția Federației Ruse în războiul civil sirian în anul 2015, ambele situații opunând în mod vizibil puteri care tind să se structureze din nou ca și blocuri geopolitice concurente de influență globală[7].

Și tocmai acest substrat cu relevanță geopolitică, și poate mai ales faptul că majoritatea evoluțiilor semnalate mai sus au decurs în siajul ideilor exprimate în prealabil de geopoliticianul rus Aleksandr Dughin[8], creditat la un moment dat drept „ideologul de casă al Kremlinului”, au făcut ca în spațiul public, dar și în cel politic și de intelligence, aceste evenimente‑reper să fie suspectate ca fiind victorii de etapă ale Federației Ruse pe terenul atât de mult‑vehiculatului război hibrid care macină într‑o formă sau alta societățile prezentului, cu o desfășurare ce pune accent pe dimensiunea psihosocială și pe vulnerabilizarea societăților prin fracturarea relației populație – decident politic. De la alegerea președintelui SUA în persoana lui Donald Trump în anul 2016, care de altfel până de curând a făcut obiectul unei anchete oficiale referitoare la ingerințele ruse în cadrul campaniei sale prezidențiale[9], și până la mișcarea „vestelor galbene” care erodează eșafodajul sociopolitic al Franței începând cu anul 2018, toate aceste evenimente‑reper au fost stigmatizate de exponenții establishmentului de orientare globalistă ca fiind rodul unei implicări ruse, într‑o formă sau alta, în contra liniilor directoare ale politicilor globaliste din ultimele decenii.

În acest context tulbure, în care metafora matrioșcăi devine extrem de actuală, subliniind faptul că nu poți ști ce se ascunde dincolo de aparențe și nici cine îți mai sunt prietenii și cine dușmanii adevărați, în fapt fiind important să fii conștient de cine ești tu și care îți sunt interesele proprii, a avut loc pe 26 mai 2019 și scrutinul electoral pentru Parlamentul European. Un scrutin electoral ce s‑a desfășurat sub spectrul creșterii euroscepticismului și anvergurii orientărilor politice naționalist‑suveraniste, care beneficiază de un sprijin activ tocmai din SUA, chestiune oarecum surprinzătoare, dar care, în același timp, își poate găsi unele explicații printre cele relatate mai sus, pe care vom încerca să le completăm și cu alte aspecte în cele ce urmează. Totodată, un scrutin electoral care, prin rezultatele sale, cât și prin evoluțiile postelectorale, atât prin cele înregistrate în spațiul UE, cât și în zonele adiacente, precum și în cele mai îndepărtate care constituie puncte „tradiționale” de inflexiune geopolitică, a venit să confirme încă o dată faptul că ne aflăm într‑o etapă activă de reașezare a faliilor și zonelor de influență geopolitică. Și în același sens, un scrutin care ridică un semn de întrebare în plus vizavi de caracterul mai mult sau mai puțin organic sau, după caz, programatic al evoluției curentelor politice europene de orientare populist‑suveranistă.

  1. Steve Bannon și The Movement

Indiferent dacă reorientările de politică externă ale SUA survenite în timpul mandatului preşedintelui Trump au cunoscut sau nu o reală influenţă rusă, cert este că fostul şef al campaniei sale electorale, Steve Bannon, după o oarecare distanţare oficială „cu scântei” de treburile administraţiei Trump[10], care pe undeva aminteşte de o altă ipostază publică implicând jocuri de rol asemănătoare, avându‑i protagoniști de această dată pe președintele rus Putin și pe geopoliticianul rus Aleksandr Dughin[11] în contextul crizei ucrainene, și‑a asumat public și cu emfază susținerea curentelor politice naționaliste de orientare populist‑suveranistă din interiorul UE. Și nu numai că și‑a asumat public susținerea acestor curente și mișcări politice, ci chiar a și întreprins acțiuni concrete în acest sens, menținând linia de afirmare a discursului politic practicat de către președintele Trump, a cărui convergență logico‑structurală rezidă în concurarea și combaterea politicilor și acțiunilor întreprinse atât pe teritoriul SUA, cât și în plan global sub brandul societății deschise patentat de miliardarul George Soros prin intermediul vastei rețele de fundații și organisme ale societății civile pe care acesta le finanțează. O rețea care include și lideri politici și de opinie, funcționari și demnitari ce au ajuns să ocupe funcții‑cheie în administrațiile de stat de pretutindeni, care au fost formați și sprijiniți financiar în ascensiunea lor publică prin intermediul fundațiilor sponsorizate de miliardarul Soros, și care în discursul public al președintelui Trump au ajuns să fie stigmatizați ca aparținând acelui „Deep state”[12] care eludează mecanismul democratic fundamentat pe votul electoral.

În sensul celor de mai sus, Steve Bannon, inspirându‑se din „know how‑ul de rețea” patentat de George Soros, a purces la constituirea unei mișcări internaționale în oglindă cu sistemul de fundații și organisme finanțat de Soros, pe care a intitulat‑o „The Movement”[13]. Dar, dincolo de faptul că The Movement și‑a propus să se edifice ca o mișcare în oglindă față de sistemul de tip rețea sponsorizat de miliardarul Soros, poate mai interesant de atât este că în același timp ea vine să cloneze o altă rețea, concepută de această dată de geopoliticianul rus Aleksandr Dughin[14]. Competiție sau complementaritate!? Este greu de spus la acest moment, argumente găsindu‑se pentru răspunsuri în ambele sensuri, însă ceea ce se poate reține cu certitudine este că Steve Bannon și a sa The Movement acționează, cel puțin la nivelul UE, pe același teren și pe aceeași nișă cu geopoliticianul Dughin.

Astfel, pentru a evidenția suprapunerea de planuri dintre abordarea lui Dughin (caracterizată de conservatorism, tradiționalism și un naționalism cu o puternică fundamentare spiritual‑religioasă, care, în același timp, respinge cu fermitate multiculturalismul ca politică de dezarticulare și dislocare a nucleelor etno‑culturale, precum și politicile de stimulare a migrației și de promovare excesivă a minorităților în dauna majorităților[15]) și cea a lui Bannon este suficient doar să ne oprim asupra unei „autocaracterizări” sumare a celui din urmă:

Aș spune că sunt deopotrivă populist, naționalist și suveranist, cu o tendință tradiționalistă, în măsura în care apăr structura familiei și valorile tradiționale. Este principiul însuși al mișcării din care fac parte de a reuni toate aceste curente ideologice. Aș dori să le explic puțin.

A fi populist înseamnă a fi în același timp opus elitelor (conducătoare) și favorabil subisidiarității: decizia trebuie luată la cel mai de jos nivel posibil.

A fi naționalist înseamnă a considera că trebuie consolidat sistemul westfalian: națiunea este singura entitate susținută de cetățeni și care le garantează în același timp acestora libertatea.

A fi suveranist înseamnă a apăra o rețea de națiuni libere în care fiecare poate semna un tratat sau o alianță (ca UE sau NATO), dar numai pe baza alegerii sale suverane[16].

Și în același spirit a fost înființată și The Movement, având ca scop oferirea de sprijin organizatoric și politic partidelor europene de dreapta în perspectiva creării unui singur bloc conservator în Parlamentul European. Potrivit lui Bannon, The Movement va fi pentru partidele populiste și de dreapta „o sursă centrală de sondaje și comunicare directă, identificând indivizii care sunt capabili să elaboreze strategii politice prin colectarea stărilor de nemulțumire care se răspândesc în întreaga Europă, în multe cazuri fără structuri politice profesionale sau bugete semnificative”, sens în care obiectivul major al lui Bannon și The Movement rezidă în organizarea și structurarea respectivelor stări de nemulțumire[17].

  1. The Movement, de la teorie și principii la practică

Consecvent principiilor enunțate și obiectivelor asumate sub stindardul The Movement, în pregătirea scrutinului electoral pentru Parlamentul European din luna mai 2019, Steve Bannon a pornit într‑un turneu european. După ce a stabilit sediul central al The Movement la Bruxelles, Bannon a inițiat contacte cu majoritatea liderilor politici europeni care reprezentau formațiuni politice eurosceptice, cu orientare naționalist‑suveranistă. Astfel, în Italia au fost realizate întâlniri cu Liga Nordului, condusă de Mateo Salvini, și cu Partidul 5 stele, condus de Luigi Di Maio, ambele formațiuni fiind catalogate ca populiste, chiar dacă prima dintre ele este considerată de dreapta, în timp ce a doua își asumă o doctrină de stânga, în Germania au fost contactați liderii Alternativei pentru Germania (AfD), în Franța formațiunea politică condusă de Marine Le Pen care, chiar dacă inițial a manifestat o oarecare reticență, în cele din urmă s‑a alăturat The Movement, în Ungaria s‑a stabilit o colaborare strânsă cu premierul Viktor Orban etc.[18], contacte importante fiind realizate inclusiv cu lideri ai unor formațiuni politice din Marea Britanie sau Olanda.

Încrezător în evoluția ascendentă a populismului naționalist‑suveranist din Europa, și în același timp încercând să minimizeze rolul jucat de The Movement în pregătirea scrutinului european, în preambulul exercițiului electoral Steve Bannon prognoza: „Cred că, dacă tendințele actuale continuă, atunci mișcările suveraniste ar putea avea între 33% și 35% dintre parlamentarii europeni. Asta va provoca un cutremur la Bruxelles”[19].

Și, coincidență sau nu, partidele populiste cu orientare naționa­list‑suveranistă au obținut în urma scrutinului un rezultat apropiat de prognoza lui Bannon, confirmând trendul ascendent anticipat de acesta pentru respectivele formațiuni politice. Astfel, după alegerile din 26 mai 2019, cele trei mari grupuri eurosceptice din Parlamentul European, respectiv Europa Națiunilor și Libertății (ENL, Marine Le Pen și Matteo Salvini), Conservatorii și Reformiștii Europeni (ECR, dominat de polonezi) și Europa Libertății și a Democrației Directe (EFDD, dominată de Nigel Farage și Mișcarea 5 stele) au câștigat 172 de locuri față de cele 155 obținute la scrutinul precedent din 2014[20]. În Ungaria, Fidesz‑ul lui Viktor Orban a câștigat cu aproximativ 53% din voturi; în Polonia, Partidul conservator Lege și Justiție a obținut mai mult de 45% din voturi; în Italia, Liga lui Salvini a crescut de la 6% la peste 33%, în timp ce Mișcarea 5 stele a obținut 17%, iar Forța Italia a lui Silvio Berlusconi 8,8%; în Marea Britanie, Partidul Brexit condus de Nigel Farage a câștigat aproape 32% din voturi; în Franța, formațiunea condusă de Marine Le Pen a obținut 23,3% din voturi; scoruri relativ bune obținându‑se de către partidele suveraniste și antimigraționiste și în alte țări precum Germania, Belgia sau Spania[21].

Sursa: Pierre Breteau, Le Monde, disponibil online la https://www.lemonde.fr/les‑decodeurs/article/2019/05/28/carte‑la‑progression‑dispersee‑des‑partis‑souverainistes‑au‑sein‑de‑l‑union‑europeenne_5468624_4355770.html, accesat la 27.06.2019.

Aceste scoruri bune obținute de partidele eurosceptice, de orientare naționalist‑suveranistă, l‑au determinat pe Steve Bannon să revină în spațiul public după încheierea scrutinului electoral pentru a afirma că „proiectul integrării europene a murit duminică [duminică, 26 mai 2019 – n.n., M.M.B.]”[22].

  1. Și totuși…, de la principii și politică la geopolitică

Aparent, evoluțiile electorale de pe scena politică europeană par a‑și găsi explicația în logica principiului potrivit căruia „exercițiul guvernării erodează capitalul politic și social al celui care guvernează”, în speță fiind vorba de decenii bune la rând în care promotorii politicilor de orientare globalist‑progresistă au deținut prim‑planul politicii europene și chiar mondiale, fapt care în mod inevitabil le‑a afectat imaginea. Dar o privire mai atentă asupra acestor evoluții și a altora conexe lor ne ridică o perspectivă cu un grad de complexitate mai mare. Astfel, în primul rând, chiar Steve Bannon vine și afirmă faptul că există o nemulțumire publică în creștere față de politicile globaliste derulate în ultimele decenii și că își propune, cel puțin declarativ, să coaguleze și să organizeze această nemulțumire sub o formă care să aibă reprezentativitate și însemnătate politică. Cu alte cuvinte, trendul de creștere al populismului de orientare naționalist‑suveranistă era de anticipat și, de ce nu, de exploatat. Apoi, nu putem trece cu vedere nici presupusele ingerințe ruse în politica americană și nici faptul că această politică a început să se deruleze în mandatul președintelui Trump oarecum convergent cu ideile exprimate anterior de geopoliticianul rus A. Dughin. Din acest punct de vedere, pare a exista o complementaritate și chiar o oarecare complicitate în sensul coagulării unei „noi internaționale”, culmea, de data aceasta antiglobalistă, de orientare naționalist‑suveranistă, care reunește la cel mai înalt nivel de reprezentare politică atât SUA, cât și Federația Rusă, altfel adversari tradiționali încă din perioada Războiului Rece. Și mai surprinzător la această presupusă formă de „parteneriat” este faptul că el pare a acționa în sensul șubrezirii statutului SUA de unică superputere globală și pentru readucerea Federației Ruse în prim‑planul jocurilor de putere globale.

Însă, nu mai puțin adevărat este faptul că în mod tradițional politica americană oscilează, cu o anumită ciclicitate, între intervenționism și izolaționism[23]. Și tot așa, nu se poate trece cu vedere nici faptul că, într‑o eră în care sistemele de tip rețea au ajuns să cunoască apogeul lor de manifestare, dezvoltând ramificații de anverguri globale în detrimentul ierarhiilor tradiționale de putere locale sau regionale, dacă rețeaua care își asumă stânga progresist‑globalistă sub patronajul lui George Soros a acționat decenii la rând în sensul instaurării supremației mondiale a SUA, acum, prin intervenția lui Steve Bannon și a sa The Movement, și rețeaua conservatoare, de orientare naționalist‑suveranistă care contestă liniile de evoluție ale politicilor globale, în cadrul căreia Federația Rusă deținea prima voce și avea o oarecare exclusivitate, ajunge să fie racordată la sfera politicii americane. Astfel, dacă Federația Rusă avea interesul de a reuni și coagula o forță de opoziție la adresa politicilor globale dezvoltate sub patronajul SUA, la fel de bine și SUA avea interesul să preia sub controlul său, chiar și printr‑o modalitate subversivă, respectiva mișcare de opoziție.

Prin urmare, chiar dacă populismul de orientare naționalist‑suveranistă ar fi putut să apară ca o reacție socială organică vizavi de politicile globalist‑progresiste ale ultimelor decenii, în niciun caz el nu continuă astăzi să se dezvolte organic, „de capul său”.

Mai mult decât atât, evoluții conexe acestor realități politice vin să ne evidențieze faptul că rațiunile de fond pe care se întemeiază acestea nu rezidă neapărat în principii și valori, ci mai degrabă în considerente care țin de jocul de putere și echilibrul geopolitic mondial. În acest sens, ne limităm la a exemplifica prin cazul României, unde forțele politice care și‑au asumat un discurs public cu tentă naționalist‑suveranistă, aflate anterior alegerilor europarlamentare într‑o postură dominantă pe scena politică autohtonă, într‑un mod destul de surprinzător au fost practic spulberate în urma scrutinului european, riscând chiar să piardă exercițiul guvernării. Evoluții interesante au apărut și în interiorul „Grupului Vișegrad”. Astfel, în timp ce formațiunile naționalist‑suveraniste și‑au consolidat poziția în Ungaria și Polonia, în Cehia au avut loc cele mai ample manifestații de stradă din ultimii 30 de ani împotriva premierului în exercițiu, acuzat de fraudă cu fonduri europene[24], a cărui formațiune politică a câștigat cu un rezultat fragil alegerile europarlamentare. Și mai departe, în aceeași zonă de dispută geopolitică de pe flancul estic al NATO, dincolo de granițele UE au izbucnit, aparent din senin, tensiuni sociale și politice majore, până recent aflate și gestionate într‑o stare latentă. Este cazul Republicii Moldova, unde practic pentru scurtă vreme au existat două guverne în exercițiu, până la urmă partidul aflat anterior la guvernare fiind nevoit să cedeze actul guvernării în fața protestelor de stradă și în urma unor negocieri politice arbitrate și calibrate din umbră de UE, SUA și Federația Rusă[25]. La fel și cel al Georgiei[26], unde o vizită și un discurs neinspirate realizate de un oficial rus au determinat proteste politice și sociale de amploare, tensionând suplimentar relațiile și așa precare dintre Federația Rusă și Georgia. Și exemplele de acest gen ar putea continua, fiind eventual extinse și la zone mai îndepărtate, unde recent, în urmă cu numai câteva luni, au avut loc schimbări de putere cu tentă revoluționară, tutelate și/sau negociate de consilierii și emisarii marilor puteri, precum cele din Algeria sau Sudan, ori unde conflictul civil a reizbucnit într‑o formă violentă, cum este cazul Libiei, sau tensiunile internaționale au atins cote extrem de ridicate precum în disputa SUA – Iran sau problema venezueleană.

Toate aceste cazuri nu fac altceva decât să evidențieze faptul că evoluția curentelor și mișcărilor politice populiste de orientare naționalist‑suveranistă din Europa se înscrie într‑un cadru mai larg de dispută geopolitică și război hibrid în plină desfășurare. În această dispută, un rol important revine structurilor de tip rețea, fie că acestea sunt asociate așa‑numitului „deep state”, fie că ele sunt coordonate de factori de putere contestatari ai actualului establishment globalist, rețelele având capacitatea de a acționa subversiv și de a penetra ierarhiile de putere tradiționale specifice structurilor statale, spre a le prelua sub control, manipula și/sau deturna[27]. În acest sens, pe terenul de afirmare a populismului european de orientare naționalist‑suveranistă deja putem identifica atât prezența unei rețele ale cărei ramificații ne călăuzesc către Federația Rusă, concepută și ranforsată de către geopoliticianul Aleksandr Dughin ca o Mișcare Eurasianistă ce se opune globalizării instrumentate de Occidentul talasocratic, cât și a rețelei tutelate de Steve Bannon sub stindardul The Movement. Ambele rețele mai sus‑amintite par a fi în concurență cu vastul sistem de rețea organizat și finanțat decenii la rând de miliardarul George Soros sub umbrela conceptului de societate deschisă.

Dar oare, prin prisma evoluțiilor recente ale jocului de putere global, The Movement chiar își propune să pună umărul la ridicarea și organizarea naționalismului din interiorul UE în opoziție cu politicile globaliste derulate de rețelele societății deschise, sau doar disimulează a fi în opoziție cu acestea pentru a concura celelalte rețele contestatare, autonome sau de influență rusă, pentru a prelua sub control naționalismul european, a‑l compromite și a‑l prăbuși, evitând căderea sa sub tutela Federației Ruse, și ajutând pe această cale la definitivarea ordinii mondiale promovate de societatea deschisă? Și oare Federația Rusă nu vede în naționalism doar un pretext viabil și sustenabil pentru punerea în practică a clasicului „dezbină și stăpânește” pentru șubrezirea construcției euro‑comunitare și, mai departe, a celei euroatlantice, spre a putea să dea curs apoi propriului instinct imperial călcând în picioare tocmai naționalismul statelor europene pe care astăzi îl încurajează? Fără doar și poate că viitorul ne va răspunde la aceste întrebări. Dincolo de orice dubiu este însă faptul că naționalismul și populismul de orientare naționalist‑suveranistă constituie o miză importantă în jocul strategiilor globale, iar disputa asupra acestei mize majore, atât pentru ordinile statale, cât și pentru ordinea globală, se află în plină desfășurare.

Bibliografie orientativă:
Bergson, H.L. (1998) Cele două surse ale moralei și religiei. Iași, Ed. Institutul European.
Borlandi, M., Boudon, R., Cherkaoui, M. și Valade, B. (2009) Dicționar al gândirii sociologice. Iași, Ed. Polirom.
Boudon, R., Besnard, P., Cherkaoui, M. și Lecuyer, B.P. (2009) Dicționar de Sociologie. București, Ed. Univers Enciclopedic Gold.
Caravalho, O. și Dughin, A. (2017) Statele Unite și noua ordine mondială. București, Ed. Humanitas.
Colas, D. (2010) Dicționar de gândire politică. București, Ed. Univers Enciclopedic Gold.
Cooper, R. (2007) Destrămarea națiunilor. București, Ed. Univers Enciclopedic.
Downs, A. (2009) O teorie economică a democrației. Iași, Ed. Institutul European.
Dughin, A. (2017) Destin eurasianist. București, Ed. Mica Valahie.
Dungaciu, D. (2004) Națiunea și provocările (post)modernității. București, Ed. Tritonic.
Ferguson, N. (2017) The Square and the Tower, Penguin Books, SUA.
Fukuyama, F. (2011) Marea ruptură. Natura umană și refacerea ordinii sociale. București, Ed. Humanitas.
Fukuyama, F. (2004) Construcția statelor. Ordinea mondială în secolul XXI. Filipeștii de Târg, Prahova, Ed. Antet.
Gresh, A., Radvanyi, J., Rekacewicz, P., Samary, C., Vidal, D., Ramonet, I. (2006) Atlas Le Monde Diplomatique. București, Ed. SC Societatea de Editură LMD SRL.
Habermas, J. (2005) Sfera publică și transformarea ei structurală. București, Ed. Comunicare.ro.
Hermet, G. (2007) Sociologia populismului. București, Ed. Artemis.
Hermet, G. (1998) Istoria națiunilor și a naționalismului în Europa. Iași, Ed. Institutul European.
Hobbes, T. (2011) Despre om și societate. București, Ed. All.
Horowitz, D. și Poe, R. (2018) George Soros – Puterea din Umbră. București, Ed. Contra Mundum.
Huntington, S.P. (1991) The third wave. Democratization in the late twentieth century. Oklahoma, Ed. University Of Oklahoma Press, disponibil online la http://polisci2.ucsd.edu/democracy/documents/Huntington-ThirdWave.pdf accesat la 12.04.2015.
Kinder, H. și Hilgemann, W. (2002a,b) Atlas de istorie mondială. Vol. I și II, București, Ed. Rao.
Korybko, A. (2014) Coup in Western Ukraine: the Arab Spring unleshed in Europe. [Online] disponibil la http://orientalreview.org/2014/01/24/coup-in-western-ukraine-the-arab-spring-unleashed-in-europe/ [Accesat la 12.04.2015].
Le Bon, G. (1990) Psihologia mulțimilor. București, Ed. Anima.
Le Bon, G. (fără an) Psihologie politică. Filipeștii de Târg, Prahova, Ed. Antet.
Locke, J. (2011) Al doilea tratat despre guvernământul civil. Filipeștii de Târg, Prahova, Ed. Antet.
Marshall, G. (2003). Dicționar de Sociologie Oxford. București, Ed. Univers Enciclopedic.
Marx, K. și Engels, F. (2006) Manifestul Partidului Comunist. București, Ed. Nemira.
Maslow, A.H. (2009) Motivație și personalitate. București, Ed. Trei.
Măgureanu, V. (2006) Sociologie politică. București, Ed. Rao.
Mânzat, I. (2007) Istoria psihologiei universale. București, Ed. Univers Enciclopedic.
McLean, I. (2001) Dicționar de politică. București, Ed. Univers Enciclopedic.
Moffitt, B. (2016) The global rise of populism. Stanford, California, Stanford University Press.
Molcuț, E. și Oancea, D. (1995) Drept Roman. București, Ed. Șansa SRL.
Moscovici, S. (2001) Epoca maselor. Iași, Ed. Institutul European.
Moscovici, S. (2010) Psihologie socială. București, Ed. Ideea Europeană.
Mudde, C. (2007) Populist radical right parties in Europe. New York, Cambridge University Press.
Muller, J.W. (2016) What is populism?. Philadelphia, University of Pennsylvania.
Popper, K.R. (2005) Societatea deschisă și dușmanii ei. Vol. I și Vol. II. București, Ed. Humanitas.
Reich, W. (1970) The mass psychology of fascism. New York, Farrar, Straus and Giroux.
Rothkopf, D. (2008) Superclass, elita globală a puterii și lumea sa. București, Ed. Publica.
Rousseau, J.J. (fără an) Contractul social. Filipeștii de Târg, Prahova, Ed. Antet.
Rousseau, J.J. (2001) Discurs asupra inegalității dintre oamenii. Filipeștii de Târg, Prahova, Ed. Antet.
Schutz, A. (1967) The phenomenology of the social world. New York, Northwestern University Press.
Tarde, G. (2007) Opinia și mulțimea. București, Ed. Comunicare.ro.
Teodorescu, B., Sultănescu, D. (2006) 12:XII Revoluția Portocalie în România. București, Ed. Rao.
Todd, E. (2002) Inventarea Europei. Timișoara, Ed. Amarcord.
Toffler, A. (1983) Al Treilea Val. București, Ed. Politică.
Vaisse, M. (2008) Dicționar de relații internaționale. Iași, Ed. Polirom.
How People Power Is Splitting Europe
http://www.economist.com/blogs/economist-explains/2016/12economist-explains-18
https://www.citylab.com/politics/2017/03/what-is-really-behind-the-populist-surge/519921/

Note:
[1] Mihai‑Bogdan MARIAN este doctor în Sociologie, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București (2015) și absolvent al masterelor „Managementul activității de informații pentru siguranță națională”, Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul” din București (2005), respectiv Studii de Securitate, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București (2008).
[2] Populismul, cântecul de lebădă al democrațiilor, disponibil online la https://www.punctulcritic.ro/mihai%E2%80%91bogdan-marian-populismul-cantecul-de-lebada-al-democratiilor.html, accesat la 05.04.2019.
[3] Termenul de proletar, respectiv de proletariat, își are originea în cuvântul latin proles, care îi desemna pe cei care nu aveau altă avere decât propriii copii. În căutarea unor condiţii de viaţă mai bune, aceşti proles migrau din zonele rurale, mărginaşe şi nesigure, către centrele urbane securizate, unde se puneau în slujba şi protecţia unui patron, ale cărui interese le serveau, inclusiv prin votul politic de care dispuneau în calitate de cetăţeni romani. (În acest sens, a se vedea E. Molcuț și D. Oancea, Drept roman, 1995, București, Ed. Șansa S.R.L., pp. 27‑28.) În teoriile sociopolitice moderne, termenul de proletar îi privește pe toți aceia care reprezintă forță de muncă, respectiv pe cei care nu sunt proprietari de capital de producție și trebuie să se vândă ca forță de muncă, să muncească, pentru a se întreține. (În acest sens, a se vedea K. Marx și F. Engels, Manifestul Partidului Comunist, 2006, București, Ed. Nemira.)
[4] Istoria a relevat faptul că inițial revolta maselor împotriva elitelor nu vizează neapărat schimbarea paradigmatică a organizării sociopolitice de referință, ci mai degrabă accederea celor mulți la unele privilegii rezervate doar anumitor categorii sociale, însă cu menținerea structural‑funcțională a respectivei forme de organizare socială. Abia ulterior, după ce energiile maselor au fost descătușate, începe să prindă contur sau să fie insuflată ideea unei revoluții totale de sistem, cu schimbarea din temelii a ordinii sociopolitice de referință, a principiilor, a structurii și a ierarhiei sociale ce o definesc.
[5] Dintr‑o altă perspectivă, S.P. Huntington se referă la „valuri de democratizare a societăților” urmate de câte un recul puternic, invocând o logică oarecum inversă decât cea expusă de noi. În ceea ce ne privește, am optat pentru a da prioritate în acest angrenaj al schimbării sociale reacțiunii, care treptat îmbracă hainele revoluției, deoarece mulțimile presupus revoluționare inițial sunt revendicative de drepturi fără a viza neapărat destructurarea eșafodajului sociopolitic de referință, deci reacționare. Abia ulterior, odată stârnit tăvălugul schimbării și dezordinii sociale, ajunge să se pună problema unor schimbări de ordin revoluționar ale societății în cauză, schimbări care de cele mai multe ori depășesc cu mult chiar și imaginația și dorințele reacționarilor deveniți revoluționari, evenimentele luându‑le‑o înainte, surprinzându‑i și purtându‑i pe căi nebănuite lor, după cum ne‑a relevat istoria de atâtea ori. Dar perspectiva lui Huntington este una deosebit de edificatoare în multe aspecte și credem că, odată ce ne‑am referit la ea, merită a fi descrisă pe scurt în cuprinsul acestui articol. Astfel, Huntington analizează tranziția sociopolitică a societăților de la regimul de tip non‑democratic la cel democratic, atât din perspectivă globală, cât și din perspectivă intra‑societală. În ceea ce privește perspectiva globală, Huntington identifică trei valuri mari de democratizare, respectiv: 1. 1829‑1926 (început în SUA cu acordarea de drepturi electorale pe scară largă și continuat în lume cu ceea ce avea să fie denumită Primăvara Națiunilor); 2. 1943‑1962 (conturat în urma victoriei aliaților din cel de al Doilea Război Mondial); 3. 1974‑finalul secolului XX (început cu Revoluția Portugheză din 1974, propagat apoi la nivelul țărilor din America Latină și mai târziu în țările din Europa Centrală și de Est). Fiecare din cele trei valuri, potrivit teoriei lui Huntington, este urmat de un reflux, în acest sens, el indicând perioadele 1922‑1942 și 1958‑1975. La nivel intra‑societal, Huntington identifică trei stadii ale democratizării, după cum urmează: 1. democratizarea drepturilor electorale; 2. democratizarea sistemului public și a instituțiilor; 3. instaurarea unei culturi democratice profunde în societate. (S.P. Huntington, 1991, The third wave. Democratization in the late twentieth century. Oklahoma, Ed. University Of Oklahoma Press, disponibil online la http://polisci2.ucsd.edu/democracy/documents/Huntington‑ThirdWave.pdf, accesat la 12.04.2015). Gândind mai departe în paradigma huntingtoniană a valurilor globale de democratizare, mai putem identifica un al patrulea val de democratizare care a atins Lumea Islamică începând cu Revoluția Tunisiană din 2010‑2011, val care însă pare a fi fost spart imediat de un puternic reflux, și chiar inițierea unui al cincilea val de democratizare care ar fi trebuit să atingă chiar epicentrul Lumii Slave ce gravitează în jurul Rusiei, început cu Revoluția Ucraineană din 2013 și care, și el, a înregistrat aproape concomitent un puternic reflux.
[6] În principiu, între acestea se numără state care la un moment dat sau altul au fost incluse de exponenții americani ai establishmentului globalist în așa-numita „axă a răului”, respectiv: Coreea de Nord, Iran, Siria sau, mai nou, Cuba, Venezuela ori Nicaragua și prin extensie Federația Rusă și China (a se vedea în acest sens http://www.ziare.com/george-bush/presedinte-sua/axa-raului-si-statele-problema-avea-george-w-bush-dreptate-de-la-cititori-1143165 și https://www.digi24.ro/stiri/externe/se-intoarce-politica-de-securitate-a-epocii-bush-care-este-noua-axa-a-raului-pentru-sua-1025072, accesate la 05 mai 2019).
[7] Pentru o analiză detaliată în acest sens a se vedea Mihai-Bodan MARIAN, „Între strânsoarea Leviathanului și ascensiunea Behemotului”, în Punctul Critic nr. 3/2018, disponibil online la https://www.punctulcritic.ro/intre-stransoarea-leviathanului-si-ascensiunea-behemothului.html, accesat la 05 mai 2019.
[8] A se vedea pe larg în acest sens A. Dughin, Destin Eurasianist, Ed. „Mica Valahie”, București, 2017.
[9] A se vedea https://www.digi24.ro/stiri/externe/sua/raportul-mueller-trump-nu-a-conspirat-cu-rusia-dar-a-incercat-sa-influenteze-ancheta-1115827, accesat la 07.05.2019.
[10] Pentru detalii a se vedea https://www.businessinsider.com/trump-says-steve-bannon-lost-his-mind-2018-1; precum și https://www.theguardian.com/us-news/2019/may/28/bannon-trump-organization-criminal-enterprise-comments-michael-wolff-book; sau https://www.politico.com/story/2018/01/03/steve-bannon-trump-conflict-322278, accesate la 26.06.2019.
[11] În acest sens, https://www.hotnews.ro/stiri-international-17581995-aleksandr-dughin-fost-demis-universitatea-lomonosov-din-moscova.htm;
[12] Originea termenului „deep state” se revendică de la rețeaua secretă înființată de Mustafa Kemal Ataturk în Turcia, în 1923, cunoscută sub numele de „derin devlet”, cu scopul de a întreprinde acțiuni clandestine, inclusiv „lovituri de palat” și asasinate, pentru a prezerva structura guvernamentală aflată la putere. Principalii vizați de respectiva rețea erau jurnaliștii incomozi, comuniștii, kurzii și alți disidenți. Cu timpul, termenul de deep state a ajuns să desemneze orice structură guvernamentală clandestină de tip rețea, nealeasă ca urmare a unui exercițiu electoral, ci care, din contră, operează în spatele scenei jocului democratic, eludându-l. Astfel, conceptul de deep state se referă la o rețea clandestină, adânc înrădăcinată în structura guvernamentală, birocrația de stat și serviciile militare și de intelligence, care controlează politica de stat din umbră, în timp ce persoanele care participă la jocul electoral public, specific democrației, și câștigă alegerile sunt doar de fațadă, de cele mai multe ori simple marionete. (conform Dictionary.com, disponibil online la https://www.dictionary.com/e/politics/deep-state/, accesat la 27.06.2019). Donald Trump, în discursurile sale publice, s-a referit în mod constant la „deep state” ca la principalul său adversar. În acest sens a se vedea și https://www.activenews.ro/externe/Arma-secreta-a-lui-Donald-Trump-pentru-a-contracara-%E2%80%9Estatul-profund-148001, accesat la 27.06.2019.
[13] Steve Bannon preciza următoarele: „Cred că George Soros are o influență foarte dăunătoare în întreaga lume. Cred că a făcut multe pentru a face rău Europei. Cred că această problemă cu migranții și cu frontierele deschise a afectat țări precum Ungaria, Austria și Italia. Toate acestea au provenit din inițiativele conduse de Soros”, exprimându-și totodată speranța că The Movement va deveni un „lider al unei revolte populiste de dreapta pe întreg continentul european, începând cu alegerile pentru Parlamentul European de anul viitor [alegerile europarlamentare din 2019 – n.n., M.M.B.]”, disponibil online la https://www.activenews.ro/externe/Fostul-strateg-al-lui-Trump-Steve-Bannon-%E2%80%9EGeorge-Soros-este-cauza-tuturor-relelor-din-SUA-si-din-lume.-Finanteaza-ONG-uri-legate-de-mass-media-de-stanga-pentru-a-se-opune-partidelor-populiste-si-nationaliste-din-intreaga-Europa-152134; în același sens a se vedea și https://gandeste.org/general/the-movement-ca-gropar-al-globalismului-sau-misiunea-eliberatoare-a-americanului-steve-bannon-in-europa/88692, accesate la 27.06.2019. Cu toate acestea, același Bannon îi recunoștea lui Soros calitatea de a fi „genial” în ciuda faptului că este „malefic”: „Soros este genial. Este diavolul, dar este genial.”, disponibil online la https://www.hotnews.ro/stiri-esential-22579400-steve-bannon-face-funda-europa-pentru-sprijini-partidele-populiste-primul-obiectiv-alegerile-europarlamentare-anul-viitor.htm, accesat la 27.06.2019.
[14] A se vedea în acest sens https://www.euractiv.ro/extern/lista-prietenilor-populisti-ai-rusiei-in-europa-3440; tot astfel și https://adevarul.ro/international/in-lume/the-
economist-nationalismul-ascensiune-lume-
ia-forme-mai-periculoase-1_5a424c1ed7af74
3f8dbd7ef8/index.html
; https://intelligence.sri.ro/alexander-dughin-si-ministerele-de-forta-ale-federatiei-ruse-contributie-la-studiul-privind-utilizarea-geopoliticii-de-catre-serviciile-speciale-civile-si-militare-rusia-moderna/; https://revistapresei.hotnews.ro/stiri-subiectele_zilei-17450999-intalnire-taina-viena-nationalistilor-europeni-rusi-dugin-ideologul-lui-putin-trebuie-anexam-europa-suntem-sprijiniti-coloana-cincea-pro-rusa.htm; https://www.punctulcritic.ro/intre-stransoarea-leviathanului-si-ascensiunea-behemothului.html, accesate la 26.06.2019.
[15] Pentru detalii a se vedea A. Dughin, Destin eurasianist, Ed. „Mica Valahie”, București, 2018.
[16] Steve Bannon despre el însuși într-un interviu acordat cotidianului francez Le Figaro apud Evenimentul Zilei, disponibil online la https://evz.ro/trump-bannon-europa-globalism.html, accesat la 27.06.2019.
[17] https://www.activenews.ro/externe/Fostul-strateg-al-lui-Trump-porneste-lupta-cu-%E2%80%9ESocietatea-Deschisa-a-lui-Soros-Steve-Bannon-lanseaza-MISCAREA-populista-europeana-151963, accesat la 27.06.2019.
[18] În acest sens a se vedea https://www.activenews.ro/externe/Steve-Bannon-vrea-sa-mobilizeze-conservatorii-europeni-impotriva-elitelor-%E2%80%9EItalia-este-centrul-universului.-Revolutia-miscarilor-suverane-va-porni-de-aici-152808 și https://www.activenews.ro/externe/Steve-Bannon-fostul-director-al-echipei-de-campanie-a-lui-Trump-va-colabora-cu-Viktor-Orban-pana-la-alegerile-europarlamentare-153517, accesate la 27.06. 2019.
[19] https://www.activenews.ro/externe/
Steve-Bannon-prezice-un-%E2%80% 9Ecutremur-in-alegerile-europarlamentare-Daca-tendintele-actuale-continua-miscarile-suveraniste-ar-putea-avea-intre-33-si-35-dintre-parlamentarii-europeni.-Asta-va-provoca-un-cutremur-la-Bruxelles-155996
, accesat la 27.06.2019.
[20] Pentru detalii a se vedea Mathilde Damgé și Pierre Breteau, Elections européennes 2019: la progression des partis eurosceptiques en carte, în Le Monde, disponibil online la https://www.lemonde.fr/les-decodeurs/article/
2019/05/28/carte-la-progression-dispersee-des-partis-souverainistes-au-sein-de-l-union-europeenne_5468624_4355770.html
; în același sens și https://www.activenews.ro/externe/Le-Monde-Evolutia-partidelor-suveraniste-in-Uniunea-Europeana-dupa-alegerile-pentru-PE-156210, accesate la 27.06.2019.
[21] Ibidem.
[22] https://www.news.ro/externe/proiectul-
integrarii-europene-a-murit-duminica-
apreciaza-steve-bannon-192240002800201
9051019015987
, accesat la 27.06.2019.
[23] A se vedea în acest sens https://courses.lumenlearning.com/boundless-politicalscience/chapter/the-history-of-american-foreign-policy/, accesat la 28.06.2019, precum și H. Kissinger, Diplomația, Ed. All, București, 2010.
[24] A se vedea https://www.digi24.ro/stiri/externe/ue/proteste-masive-la-praga-impotriva-premierului-acuzat-de-frauda-cu-fonduri-europene-1142633, accesat la 29.06.2019.
[25] În acest sens, https://www.euractiv.ro/euractiv-moldova/ue-sua-si-rusia-forteaza-o-coalitie-nefireasca-in-republica-moldova-14781, accesat la 29.06.2019.
[26] Au relatat în acest, printre alții, sens https://www.hotnews.ro/stiri-international-23219377-georgia-noi-proteste-tbilisi-impotriva-puterii-rusiei.htm și https://www.news.ro/externe/proteste-in-georgia-protestatarii-au-incercat-sa-intre-in-parlament-pentru-a-opri-discursul-unui-parlamentar-rus-video-1922402021052019060819038872, accesate la 29.06.2019.
[27] Pentru detalii referitoare la sistemele de tip rețea a se vedea Niall Ferguson (2017), The Square and the Tower, Penguin Books, SUA.

Mihai‑Bogdan MARIAN[1]

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Mihai - Bogdan Marian

Mihai – Bogdan MARIAN Anul de nastere: 20 ianuarie 1979 Studii și formare profesională Sunt licențiat în Drept al Universității din București (Facultatea de Drept, 2001) și absolvent cu diplomă de master al cursurilor de master Managementul Activității de Informații [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*