Punctul Critic » Cărți primite la redacție » Politica externă și diplomația românească pe parcursul unui secol de la înfăptuirea României Mari

Politica externă și diplomația românească pe parcursul unui secol de la înfăptuirea României Mari

Cartea Politica externă și diplomația României pe parcursul unui secol de la înfăptuirea României Mari (2 volume cu peste 1300 de pagini), închinată Centenarului Marii Uniri, reprezintă contribuția valoroasă, sub raportul bogăției de idei, de concluzii și a învățăturilor ce se impun, a celor 36 de coautori (30 de ambasadori și diplomați de carieră, precum și alți istorici consacrați – toți experți de prim rang în materie), constituindu‑se astfel, prin aria de probleme abordate, într‑o descriere de amploare a ceea ce a reprezentat politica externă și diplomația României pe parcursul unui secol. Fiind vorba despre o abordare de anvergură și de factură enciclopedică și nu de fragmente alăturate, sinteza pe care o oferă se prezintă ca un document de înaltă ținută științifică, bine conturată, constituind imaginea cât se poate de completă a ceea ce a reprezentat România ca stat în cadrul comunității internaționale și în contextul evenimentelor vremii, ce poziție a ocupat ea ca actor în arena internațională. Autorii au avut în vedere nu o simplă culegere de relatări despre politica și diplomația României, ci desenarea imaginii de ansamblu a României. Cartea se constituie totodată ca un tablou monumental al istoriei din acea vreme a națiunii noastre și mai ales a tuturor românilor, indiferent dacă ei s‑au aflat ori nu în cadrul frontierelor naționale sau în afara acestora.

Prin această descriere a obiectivelor de politică externă pe care le‑a urmărit, a acțiunilor diplomatice desfășurate în cadrul conferințelor la care a participat ori în cadrul relațiilor bilaterale, precum și prin tratatele încheiate, s‑a conturat imaginea avută de România și s‑a sugerat destinul acesteia oferind tot atâtea învățăminte pentru viitorime.

Analizănd conferințele internaționale la care România a participat (în ce poziție și cu ce rezultate), a tratatelor pe care le‑a încheiat (cu cine și în ce condiții) și acțiunile întreprinse și în care s‑a implicat, autorii au făcut o necesară și responsabilă operă de istorie, trasând o legătură dinspre trecut consemnând pentru istorie realitățile de atunci și semnificațiile perene ale unor momente decisive din viața națiunii ce nu trebuie să fie ignorate, cu trimitere spre epoca ce urmează.

Demne de a fi subliniate rămân abordarea calificată, riguroasă și curajoasă totodată a subiectelor tratate de cea mai mare parte a autorilor, mai ales în ceea ce privește dimensiunea juridică a raporturilor României în plan multilateral și bilateral, timp de 100 de ani, relevând ceea ce a fost pozitiv, respectiv criticând neajunsurile, trăgând concluzii echilibrate și pertinente, sugerând astfel care ar fi fost varianta cea mai potrivită.

Coordonarea lucrării, cât și o contribuție importantă la elaborarea ei ca autor, a avut‑o ambasadorul Ion M. Anghel, prestigios jurist în domeniul teoriei și practicii tratatelor internaționale (de menționat numărul mare de tratate pe care le‑a negociat, precum și rolul avut în pregătirea și participarea la Conferințele de codificare de la Viena a Dreptului diplomatic – 1961, a Dreptului consular – 1963 și a Dreptului tratatelor – 1986, unde a avut contribuții la formularea regulilor codificate).

Avem a sublinia gestul onorant al Academiei Române, precum și al Editurii acesteia, prestigioasa instituție sub auspiciile căreia s‑au tipărit opusuri de referință și din alte domenii, în condiții grafice de excepție. Toate au devenit o Sărbătoare Centenară, publicate fiind în colecția: Civilizația românească, cuprinzând lucrări din istoria socială a României, etnologiei, demografiei, economiei, științei și tehnologiei informației, istoriei muzicii și a filosofiei etc., în total 16 volume. Politica externă a fost înserată în volumele 17 – Momente cruciale – și 18 Factor activ în viața internațională, colecția urmând să aibă peste 30 de lucrări. Au fost și vor fi oglindite astfel contribuțiile românești în principalele domenii culturale și științifice de‑a lungul ultimului secol.

Volumul I – „Momente cruciale”, cuprinde o prezentare pe orizontală a marilor evenimente – participarea României la Primul Război Mondial, la Conferințele de pace și tratatele încheiate, etapele de cumpănă pentru destinul acesteia. Punctul de plecare îl constituie înfăptuirea visului de secole ‒ România Mare, consfințită de Conferința de pace de la Paris (1918‑1920), prin tratatele semnate de ea; urmează apoi momentul când, în urma Pactului Molotov – Ribbentrop, au avut loc, în 1940, ultimatumul de la Moscova (26 iunie), arbitrajul de la Viena (30 august) și Tratatul de la Craiova (7 septembrie), și României i s‑au luat o treime din teritoriul și populația sa; după această lovitură a urmat dezastrul din 1944, când România a intrat sub dominația sovietică pentru aproape o jumătate de secol, cu încercarea ei de a ieși de sub această subordonare; din fericire, a venit actul din decembrie 1989, când avea să i se deschidă drumul spre intrarea ei în structurile euroatlantice; sunt descrise transformările pe care România a trebuit să le facă spre a putea accede în Consiliul Europei, N.A.T.O și U.E.

Volumul II ‒ „România factor activ în viața internațională” – cuprinde o prezentare pe verticală a relațiilor cu alte state, precum și participarea la organizațiile internaționale pe întregul parcurs secular. Mai întâi sunt descrise relațiile României cu Marile Puteri ale lumii (S.U.A, Franța, R.F.G., Rusia, Republica Populară Chineză, Japonia), relațiile cu statele vecine (Ungaria și Polonia), cu alte state din afara Europei (statele arabe ș.a.); este prezentată participarea României la Societatea Națiunilor, fiind evocată personalitatea lui Nicolae Titulescu și a lui Vespasian V. Pella; epoca O.N.U. (acțiunile României la O.N.U și alegerea lui Corneliu Mănescu în funcția de președinte al Adunării generale O.N.U); contribuția remarcabilă a României în cadrul Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa; diplomația culturală și cea economică a României; contribuția României la opera de codificare a Dreptului internațional ș.a.

Îmi propun să mă aplec, în eseuri separate, asupra principalelor evenimente, să abordez liniile directoare ale lucrării, în viitorul apropiat, pentru a surprinde mai bine specificitatea fiecăreia dintre ele. În cele ce urmează mă voi referi în principal la plămădirea din punct de vedere juridic a României Mari. Aceasta, nu mai înainte de a sublinia faptul, relevat și la lansarea cărții, la Fundația Europeană Titulescu, că volumele proaspăt apărute reușesc să umple golul pe care îl lasă lipsa unei istorii de sine stătoare a diplomației românești, în ansamblul ei, din perioada medievală până în prezent. Este o obligației stringentă a istoriografiei contemporane să elaboreze un asemenea opus, probabil, în trei sau patru volume substanțiale, după modelul celor realizate de‑a lungul timpurilor de francezi, ruși, polonezi etc. Mai ales că România nu duce lipsă de importante contribuții sectoriale privind politica externă, însă nu și a unei monografii distincte. A se vedea unele din lucrările istoricilor sau diplomaților: Dan Berindei, Mircea Malița, Virgil Cândea, Constantin Vlad, Nicolae Ecobescu etc., ultimul din cei enumerați fiind diplomatul care, pentru perioada războiului rece, a realizat inestimabilele volume de studii și articole: România – supraviețuire și afirmare prin diplomație – cea mai amplă radiografie făcută în estul european – sine ira et studio – pe tema relațiilor internaționale la nivel global.

Tratatele semnate la Paris după primul război mondial

Etapele de cumpănă în politica extenă românească au fost – potrivit coordonatorului volumelor – Primul și al Doilea Război Mondial, cu tratatele semnate, toate, la Paris.

În ceea ce ne privește, despre o participare directă la negocieri n‑a putut fi vorba, totul realizându‑se după prima conflagrație mondială sub imperiul dominației marilor puteri, iar după a doua, sub bagheta lui Molotov, cel care și‑a pus semnătura împreună cu Ribbentrop, la 23 august 1939, pe tratatul secret germano‑rus, înțelegere prin care au fost ciopârțite teritoriile României și Poloniei. Se subliniază pregnant cum în 1919 și 1920, ca și la 1878 rușii nu s‑au dat în lături de la a „comite nelegiuiri” față de România/p.13/.

Astfel, în primul volum, găsim amplu tratată situația și premisele intrării în Primul Război Mondial ale României, după o neutralitate activă, respectiv după „balansarea de circumstanță între taberele beligerante: Antanta și Tripla Alianță”, pentru a fi găsite, potrivit intereselor românești, tabăra și momentul istoric propice.

În lucrare se subliniază meritul prim-ministrului român I. I. C. Brătianu, cel care a avut grijă ca la 4 august 1916 să semneze Tratatul de alianță și Convenția militară cu Antanta, prin care România urma să fie admisă, la sfârșitul războiului, cu drepturi egale, alături de celelalte puteri, urmând ca, la sfârșitul conflagrației, țării noastre să i se recunoască dreptul de a dobândi teritoriile românești din Austro‑Ungaria, deci Transilvania.

În vara anului 1916, Franța și Rusia au făcut mari presiuni asupra României neutre ca aceasta să intre grabnic în război, urmare a situației dezastruoase a celor două țări de pe frontul franco‑german /la Verdun/, dar și pentru a salva ofensiva rusă din Galiția împotriva Austro‑Ungariei.

Cunoscut fiind faptul că în 1916 dotarea cu armament modern a armatei române lăsa mult de dorit, în Tratatul menționat mai sus se stipulează imperativul ca România să acționeze cât se poate de energic pe frontul din Răsărit, urmând să fie ajutată cu o cantitate apreciabilă de muniție și material de război din partea Franței și a Rusiei; Parisul a promis părții române să lanseze la rându‑i o ofensivă puternică la Salonic, iar Rusia să vină în sprijinul frontului românesc pe aliniamente din Moldova și Dobrogea. România s‑a achitat de angajamentul luat și la 15 august 1916 a intrat în război cu cei 1,2 milioane de soldați și rezerviști, ceea ce însemna 30% din populația bărbătească a țării, devenind al treilea stat participant, după Franța și Rusia.

Cât de sincere au fost obligațiile luate de cele două țări aliate, aflăm de data aceasta cum, la o săptămână de la semnarea Tratatului de alianță și a Convenției militare a României cu Antanta, Franța și Rusia au încheiat între ele, la 11 august 1916, un acord secret de diminuare a pretențiilor României, la viitoarea conferință de pace, /vai, câtă sinceritate și loialitate din partea lor!/, cunoscut fiind că, la 20 noiembrie 1916, ministrul de război rus a declarat într‑un document intern că „ar trebui revizuite concesiile teritoriale acordate României” /p. 29/.

Lăsăm la o parte faptul că dezas­trul produs de Puterile Centrale în România de la sfârșitul anului 1916 până la armistițiul de la Compiègne s‑a datorat, mai ales, nerespectării de către cei doi aliați a angajamentelor asumate; așa că, la Pacea de la Paris din 1919‑1920, delegația română a trebuit să lupte din greu cu reprezentanții marilor puteri pentru a fi tratată ca un partener egal.

Amintim că lucrările Conferinței de pace privind Primul Război Mondial s‑au deschis în Palatul Versailles, cu participarea reprezentanților a 35 de state, lucrările fiind conduse de Georges Clemenceau, Thomas Woodrow Wilson, D. Lloyd George, Orlando și Saioujiu, iar prin documentele elaborate s‑au pus bazele juridice și politice de constituire a României Mari.

Fundamentul juridico‑politic al întregirii neamului

Modalitățile imprevizibil de sinuoase în care s‑au desfășurat lucrările Conferinței de pace, pozițiile principalilor actori sunt prezentate cu acribie de prof. dr. Ion M. Anghel. Cercetătorul descrie nu numai atmosfera și interesele Marilor Puteri, dar penetrează în analiza sa politico‑diplomatică esența documentelor, cu scopul de a le înțelege substanța și perenitatea lor, care durează de un secol, surprins fiind climatul în care acestea au fost semnate, fără a‑i scăpa zvârcolirile și amenințările în contextul exportului de revoluție bolșevic în plin avânt, la fruntariile României. Exact în 1919, Budapesta, strângând, prin Bella Kun, mâna otrăvită a Moscovei, a arătat chipul belicos la Ungariei, noile încercări disperate de a nu se supune noii ordini internaționale. A trebuit ca soldatul român să înalțe opinca pe Parlamentul unguresc, pentru ca flacările revoluției să se stingă, mai întâi aici și la 15 august 1920, și la Varșovia, urmare a „miracolului” de pe Vistula.

Lăsând la o parte organizarea și desfășurarea Conferinței, în cadrul căreia, așa cum menționam, se vedea de la o poștă faptul că Marile Puteri se manifestau în postura de a fi favorizate, în nici un fel nu s‑a pus chestiunea egalității în drepturi a participanților, reînviate fiind la indigou apucăturile de la 1877‑1878, după războiul ruso‑turc, în timpul Păcii de la Berlin. Pentru a nu lungi excursul nostru, ne oprim la importanța acestor negocieri și la semnarea tratatelor care privesc în mod direct România, respectiv cele de la Saint Germain și Trianon, care vizau raportul României cu Austria și Ungaria. Cele două state învinse au fost nevoite în timpul conferințelor de la Paris să recunoască faptul că ele au ocupat samavolnic Ardealul și Bucovina timp de secole și că au ținut populația majoritară sub un jug asupritor, rar întâlnit în Centrul Europei.

Este meritul delegației României și al experților Conferinței (cca 1000 de specialiști din toate domeniile), care au conștientizat că lupta de eliberare națională a românilor a fost îndreptată, în egală măsură, împotriva jugului bicefal acum învins și că ele acționaseră tot timpul discredinționar, în tandem. „Consecințele, în plan regulamentar, ce se stabileau prin tratat nu puteau fi diferite (ca argumente, deși se făceau încercări de ambele părți de a se deroba de răspundere)”.

S‑a ajuns la încheierea tratatelor menționate mai sus, în condițiile în care era clară „evoluția demolatoare care avusese loc – prăbușirea monstruoasei structuri imperialiste și împilatoare de popoare – o mixtură în care era însăilat acest imperiu ros de contradicții, intrate în derivă; în timp ce această bizară și anacronică structură politico‑juridică primea lovituri mortale pe front, iar în interior se amplifica mișcarea de eliberare din Transilvania, îndreptată împotriva ambelor – Austria și Ungaria; se ajunsese la un vid de autoritate, instalându‑se haosul și degringolada, toate acestea fiind provocate de refuzul de a se face dreptate pentru cei care își cereau libertatea națională. Colapsul era iminent; muribundul binom autro‑ungar s‑a zvârcolit separat, din motive proprii sau comune, dar în același scop, pentru a supraviețui, căutând cu disperare soluții de salvare”. Așa descrie Ion M. Anghel climatul în care s‑au stabilit cele două tratate. Și mai departe: „Pentru ambele state învinse, se puneau aceleași probleme și se aplică același gen de sancțiuni; pierderi de teritorii, plata datoriilor de război, tratamentul etnicilor – în timp ce încetaseră să mai fie ei stăpânii. Negocierile s‑au desfășurat în cadrul Conferinței în paralel cu fiecare dintre ele. Dar problemele ce s‑au ridicat în raportul dintre ele intrau în aceeași speță, ca surse și mod de rezolvare, precum și ca obstacol, boala necesitând același tratament; drept urmare, abordările în negocierile cu acest binom au fost aproape identice și complementare, din punctul de vedere al poziției partenerilor noștri, completându‑se unul pe celălalt, iar România îi înfrunta pe amândoi, pe temeiuri și reproșuri în egală măsură” /p. 57/.

Suita tratatelor din sistemul Versailles constituie pentru România punct de plecare în tot ceea ce o privește

Legitimitatea i‑a fost conferită României prin Tratatul de la Saint Germain și Trianon, dar mai ales prin Proclamația de la Alba Iulia, toate având darul de a da expresie idealului de întregire a neamului. În 1919 și 1920 drepturile ei au fost confirmate de comunitatea internațională, expusă fiind valoarea politico‑juridică și legitimitatea internațională corespunzătoare. Atunci, subliniază autorul, s‑a relevat momentul trecerii „de la speranță la realitate caput et fundamentum”. „Drept urmare, granițele României și statutul acesteia au fost consimțite prin șirul de tratate semnate la Conferința de la Versailles la care România a participat. Pentru România aceste tratate au constituit fundamentul juridico‑politic al întregirii ei, prin alipirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Crișanei și Dobrogei; acest nou statut a implicat modificarea și trasarea de noi frontiere, dobândirea cetățeniei române de către locuitorii provinciilor alipite”/p.77/.

Din punct de vedere științific, nu lipsit de interes mi se pare faptul că, în sesiunea științifică din 17 aprilie 2019, la Academia Oamenilor de Știință din România, lucrarea la care ne referim: Politica externă și diplomația României pe parcursul unui secol de la înfăptuirea României Mari, vol. I și vol. II, a fost salutată de însuși președintele distinsului for, prof. univ. dr. ing. Adrian Badea, drept: un aport „substanțial, de esență științifică și academică, de a vorbi despre istorie, de a rememora evenimentele ei cardinale, de a onora trecutul și, poate mai mult decât orice, de a învăța din lecția strălucită a istoriei pentru a ne gândi împreună la viitor.”

Volumele au fost lansate la 20 mai a.c. și la Academia de Științe a Moldovei, eveniment care s‑a bucurat de o largă participare din mediul academic și diplomatic.

Nicolae MAREȘ

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*