Punctul Critic » Fondul şi forma » Paradigma normativă şi exercitarea puterii în timpul regimului comunist din România

Paradigma normativă şi exercitarea puterii în timpul regimului comunist din România

Introducere:

Perioada cuprinsă între 1945‑1989 este una dintre cele mai controversate şi contradictorii ale istoriei recente a României, având o evoluţie sinuoasă şi oscilantă şi incluzând numeroase evenimente, fapte, fenomene şi procese social politice, economice şi culturale extrem de diverse. Ea se întinde pe parcursul celor aproape 45 de ani de dictatură comunistă, care a debutat prin impunerea guvernului Petru Groza, controlat de comunişti şi susţinut de sovietici, în 1945, abdicarea silită a regelui Mihai la 30 decembrie 1947 şi proclamarea Republicii Populare Române, continuând să fiinţeze după 1965 sub forma Republicii Socialiste România, pentru ca în decembrie 1989 să fie înlăturată în mod violent.

Analiza istorică şi sociologică a parcursului şi evoluţiei regimului comunist în România trebuie făcută, însă, diferenţiat, întrucât instaurarea dictaturii şi limitarea treptată a drepturilor şi libertăţilor fundamentale s‑a realizat în forme şi cu mijloace diferite, unele dure şi brutale, altele cu un aparent „aer de democraţie” şi de respectare „formală” a dreptului şi legislaţiei.

Într‑o primă fază (1948‑1964), s‑a procedat la eliminarea şi chiar exterminarea fizică a elitei societăţii civile, dublată de o acţiune de dezmembrare a vechilor partide istorice, iar ulterior, de desfiinţare a acestora şi preluarea puterii de către comunişti, în condiţiile ingerinţelor sovietice, care au instaurat în România un „model” marxist de modernizare şi dezvoltare a ţării, având ca pilon principal industrializarea forţată, cooperativizarea agriculturii şi transformarea socialistă a învăţământului, ştiinţei şi culturii. Concomitent, pentru a introduce controlul total asupra indivizilor, s‑a intensificat teroarea poliţienească, prin înfiinţarea unor instituții de forţă şi intimidare, în vederea reprimării oricăror mişcări de dizidenţă şi rezistenţă şi a introducerii unui climat de teroare şi nesiguranţă personală în rândul indivizilor. În cea de a doua fază (1964‑1989), mai ales prin Declaraţia din aprilie 1964, se produce un „dezgheţ” ideologic, politic şi intelectual, urmat de o perioadă de relativă „liberalizare” a regimului, când s‑a sperat chiar într‑o „deschidere” a regimului spre democraţie, ceea ce se va dovedi a fi o simplă iluzie deşartă.

De altfel, toate regimurile comuniste au încercat să folosească dreptul şi legislaţia ca instrumente politice ale luptei de clasă, iar diferitele etape ale construirii socialismului în aceste ţări trebuiau consacrate şi juridic, printr‑o serie de acte fundamentale ce reflectau „legalizarea” acestui proces. Din nefericire, România nu a făcut excepţie de la această regulă, astfel încât „fiecare nou regim şi‑a justificat venirea prin păcatele României vechi şi a promis să le înlăture, dar în loc de a o face, fiecare din aceste regimuri succesive a introdus instituţii şi mai autoritare, până ce, cu ultimul venit, autoritarismul a atins pragul totalitarismului”[1].

  1. Paradoxul dintre „forma” şi „fondul” constituţiilor socialiste din România

În perioada totalitarismului, în România au fost elaborate trei constituţii (în 1948, 1952 şi 1965), cea mai viabilă în viaţa societăţii româneşti fiind cea din 1965, care a rămas în vigoare un sfert de veac, până la evenimentele din decembrie 1989, care au pus capăt regimului comunist. Constituţiile perioadei socialiste aveau menirea de a dovedi „legalitatea” şi chiar „legitimitatea” regimului politic din România, ales în urma unor scrutinuri electorale populare, la care au participat majoritatea cetăţenilor ţării. Pentru acest motiv, respectând aparent regulile democraţiei şi legalităţii, regimul politic comunist a supralicitat, totodată, „legitimitatea” acestora, prezentându‑le ca întrunind adeziunea spontană şi necondiţionată a indivizilor faţă de valorile şi normele socialismului, ceea ce i‑a permis să‑şi realizeze finalităţile şi scopurile propuse. Acest surogat de „legitimitate” a fost însoţit de apelul permanent al regimului la un set de valori şi norme colectiviste, precum patria, partidul, naţiunea, proprietatea socialistă, munca, şi ignorarea voită a celor individuale (libertatea, proprietatea, demnitatea, competenţa etc.), ceea ce se va reflecta în modul de concepere şi elaborare a constituţiilor socialiste. Analiza lor atestă faptul că, dincolo de imperfecţiunile de tehnică legislativă şi de contradicţiile între termenii utilizaţi, aceste constituţii au supralicitat socialul şi au neglijat individualul, identificând, în mod deliberat, societatea cu statul şi atribuindu‑i acestuia rolul de instrument legal de impunere a dictaturii şi dominaţiei partidului comunist. Considerate ca reprezentând „voinţa clasei muncitoare şi, ulterior, a poporului, ridicată la rangul de lege fundamentală de organizare a societăţii şi statului”, constituţiile socialiste au reprezentat, totodată, principalul mijloc de „făurire şi generalizare a relaţiilor socialiste” în toate domeniile vieţii sociale prin: instituţionalizarea ordinii sociale socialiste şi consacrarea rolului conducător al partidului comunist, promovarea şi protejarea prin mijloace juridice speciale a proprietăţii socialiste de stat şi cooperatiste, reprimarea extrem de severă a oricărei transgresări a normelor şi valorilor socialiste de muncă şi de viaţă, centralism economic, politic şi administrativ, manipularea indivizilor prin intermediul utopiilor, ideologiei şi mass‑media comuniste, dublate de utilizarea mecanismelor întemeiate pe intimidare, descurajare, forţă şi frică.

Abdicând de la tradiţiile democraţiei parlamentare, constituţiile socialiste au reprezentat forma juridică de subordonare a societăţii (inclusiv a statului) voinţei unei singure forţe politice reprezentată de partidul comunist, ridicând la rang de principiu constituţional monopolul absolut al deciziei unui singur partid politic şi făcând din practica constituţională un ritual al manifestărilor dictatoriale ale guvernanţilor comunişti. Fiind lipsite de raţionalitate şi organicitate, ele vor genera, paradoxal, forme de imobilism istoric şi social, conducând la blocarea iniţiativelor individuale şi la un nivel scăzut al aspiraţiilor şi idealurilor sociale ale majorităţii indivizilor.

  1. Constituţia din 1948, principalul instrument de legitimare a dictaturii proletariatului în România

Prima constituţie de tip socialist a fost elaborată în 1948 şi a reprezentat instrumentul de realizare a dictaturii statului şi de trecere la economia socialistă planificată, fiind produsul tipic al aplicării în viaţa politică românească a doctrinei şi ideologiei comuniste, după modelul sovietic[2]. Ea statua principiile de organizare a statului democrat‑popular (sintagmă ce include o evidentă tautologie), considerat a fi rezultatul „luptei duse de popor în frunte cu clasa muncitoare împotriva fascismului, reacţiunii şi imperialismului”[3], negându‑se, astfel, orice fel de continuitate istorică şi naţională a societăţii şi statului român. Instituind forma de guvernare republicană, legiuitorul de la 1948 a omis, cu bună ştiinţă, faptul că, deşi menționa caracterul independent şi unitar al statului român, acesta nu mai era considerat şi indivizibil, al cărui teritoriu era inalienabil (aşa cum era prevăzut în constituţiile anterioare din 1866, 1923 şi 1938). Această omisiune intenţionată era dictată de considerentele politice ale momentului de atunci, şi anume acceptarea recunoaşterii tacite a pactului Molotov‑Ribbentrop şi implicit a anexării forţate de către URSS a unor teritorii aparţinând statului român (Basarabia, Bucovina de Nord, ţinutul Herţa şi, ulterior, insula Şerpilor din Marea Neagră).

Pentru prima dată în istoria vieţii politice şi parlamentare din România, prin actul constituţional din 1948 este înlăturat principiul separaţiei puterilor în stat şi înlocuit cu cel al „unităţii depline a puterii de stat”, organul suprem al puterii de stat devenind Marea Adunare Naţională, faţă de care răspund toate celelalte organe ale statului. Ea reprezintă o instituţie unicamerală (prin desfiinţarea Senatului), devenind singurul organ legislativ şi având o serie de competenţe şi atribuţii extrem de întinse în privinţa formării guvernului, votării bugetului, înfiinţării, contopirii sau desfiinţării unor ministere, adoptării deciziilor privind problemele războiului şi păcii, acordării amnistiei etc. În realitate, rolul Marii Adunări Naţionale era formal, deoarece majoritatea actelor legislative şi administrative vor fi elaborate şi aplicate de către guvern, care, în calitate de organ executiv şi administrativ, era desemnat să planifice şi să coordoneze economia naţională, să realizeze bugetul statului şi să asigure ordinea publică şi securitatea statului. Prin acest act constituţional se deschidea posibilitatea imixtiunii executivului în administrarea justiţiei, prin înfiinţarea instituţiei asesorilor populari, pe lângă instanţele de judecată, aleşi şi desemnaţi de partid să înfăptuiască justiţia şi legalitatea populară, renunţându‑se, de asemenea, la principiul inamovibilităţii judecătorilor. În materia „drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti” erau introduse o serie de interdicţii şi incompatibilităţi electorale şi elective pentru acele persoane „nedemne” sau „vinovate” faţă de orânduirea socialistă.

Pe baza acestei constituţii, vor fi adoptate primele măsuri politice, economice şi juridice vizând naţionalizarea principalelor întreprinderi industriale, bancare, miniere, de transport şi asigurări (iunie 1948), urmate de trecerea în proprietatea statului a căilor ferate, cinematografe, instituţii medico‑sanitare, precum şi a imobilelor de locuit aparţinând persoanelor particulare (1950). Au fost lansate două planuri de dezvoltare anuale, iar din 1950 începe elaborarea planurilor cincinale. Începând cu 1949 începe şi procesul de transformare socialistă a agriculturii, creându‑se, după modelul sovietic, gospodăriile agricole colective şi de stat (GAS), schimbându‑se fundamental regimul de proprietate în România, aceasta fiind obligată să plătească datorii de război uriaşe faţă de URSS şi să accepte jefuirea mascată a bunurilor naţionale, prin intermediul companiilor mixte româno‑sovietice (Sovromuri).

Imixtiunea directă şi brutală a partidului şi statului nu s‑a limitat numai la infrastructura societăţii (industrie, agricultură, transporturi, comerţ etc.), ea cuprinzând şi suprastructura şi spiritualitatea românească, reprezentată de învăţământ, ştiinţă, cercetare şi cultură. Primele reglementări normative au vizat reforma învăţământului românesc tradiţional, prin „democratizarea” şi „ideologizarea” acestuia[4]. Chiar dacă reforma învăţământului din 1948 a asigurat gratuitatea şi accesibilitatea pentru un mare număr de elevi şi studenţi, ea a fost fundamentată politico‑ideologic în direcţia formării unor cadre de specialişti conformişti politicii partidului şi statului. Pentru acest motiv, în planurile şi programele de învăţământ la diverse niveluri au fost introduse ca discipline obligatorii filosofia marxistă, materialismul dialectic şi istoric, istoria partidului comunist (bolşevic), ateism etc., fiind înlăturate o serie de discipline considerate „burgheze” şi „reacţionare”, precum istoria şi filosofia religiei, sociologia, antropologia, genetica ş.a., procedându‑se la excluderea şi persecutarea politică a unor cadre didactice valoroase, dar considerate indezirabile pentru regimul comunist[5]. Tot în anul 1948 este reorganizată pe principii politico‑ideologice şi vechea Academie Română, care treptat va fi „împănată” cu o serie de elemente fidele regimului, fiind obligată să „legitimeze” prin studii şi cercetări politica partidului. Este promulgat un nou cadru normativ privitor la regimul general al cultelor religioase, care va introduce o serie de discriminări, atât în privinţa liberei exercitări a unor culte (cazul cultului greco‑catolic), cât şi în privinţa statutului personalului din instituţiile religioase. Se introduce un control specializat şi restrictiv asupra culturii româneşti, prin înfiinţarea instituţiei cenzurii în anul 1949, care va exercita o presiune şi represiune asupra multor publicaţii şi scriitori.

Centralismul politic şi economic este dublat de cel administrativ, prin înlăturarea, în 1950, a vechii împărţiri teritoriale a României, experimentată timp de un secol, şi înlocuirea ei cu regiuni şi raioane administrativ‑teritoriale. Raionarea ţării, realizată după modelul sovietic, era justificată de către guvernanţii comunişti prin necesitatea „înlăturării separării artificiale dintre centrele agricole şi cele industriale”, în realitate ea urmărind introducerea unui control direct şi centralizat al puterii politice la nivel local, unde, din 1950, au fost înfiinţate primele Sfaturi populare, abilitate cu conducerea activităţilor economice, sociale şi culturale locale.

Fundamentată pe un sistem de reglementare normativă excesiv de restrictivă şi coercitivă, ordinea publică şi constituţională socialistă trebuia menţinută şi apărată de un ansamblu de instituţii şi organisme specializate, care trebuiau să asigure conformarea totală şi necondiţionată a tuturor cetăţenilor faţă de modelul etico‑juridic socialist. Inspirându‑se după modelul sovietic de represiune, regimul comunist din România înfiinţează, în 1948, organele de securitate, care se vor transforma într‑o adevărată poliţie politică, reprimând cu brutalitate cele mai neînsemnate acte şi fapte ale unor indivizi, dar considerate ca periculoase şi duşmănoase faţă de orânduirea socialistă. Tot în 1949 este desfiinţată vechea poliţie şi înlocuită cu miliţia populară, care se va implica activ în procesul colectivizării forţate şi în arestarea multor indivizi nevinovaţi, cărora li s‑au înscenat procese judiciare, încheiate cu ani grei de detenţie. Preocuparea pentru crearea unei „justiţii populare”, menită să apere ordinea socialistă, se concretizează prin adoptarea noilor legi de organizare judecătorească şi a procuraturii civile şi militare din 1952, care au înlocuit vechea structură tradiţională a justiţiei şi Parchetului. Ele au condus la transformarea treptată a puterii judecătoreşti într‑o anexă a politicului şi executivului, prin introducerea unor prevederi neconstituţionale, care limitau sensibil dreptul individului la apărare, la administrare de probe sau la publicitatea procesului judiciar.

Această primă constituţie a „legitimat” juridic trecere României spre un regim politic întemeiat pe monopartidism şi autoritarism statal şi spre o economie supercentralizată şi dirijată, constituindu‑se ca principalul „temei” juridic şi politic al legilor de naţionalizare în domeniul industrial, bancar, minier, de transport şi asigurări din 11 iunie 1948[6], urmate de cele privind naţionalizarea căilor ferate particulare, cinematografiei, farmacii, instituţii sanitare particulare şi imobile de locuit particulare.

În agricultură, au fost promulgate o serie de acte normative privind înfiinţarea de gospodării agricole colective (GAC) la sate, ceea ce a condus la schimbarea radicală a tipului şi regimului de proprietate în agricultură, conducând practic la anularea reformei agrare din 1945 şi la deposedarea, prin forţă şi intimidare, a ţărănimii de pământ. Consecinţa negativă a procesului de cooperativizare forţată a agriculturii a fost aceea că, în 1989, sectorul socialist de stat în agricultură reprezenta 90,7% din suprafaţa agricolă a ţării, România fiind singurul stat socialist în care s‑a aplicat aproape integral politica partidului comunist de trecere abuzivă a pământului în proprietatea statului.

În sfârşit, în domeniul politicii penale, această constituţie a stat la baza promulgării Codului penal socialist din 1949, care va conduce la o veritabilă „inflaţie penală” ce va deveni preambulul marilor abuzuri şi nedreptăţi flagrante comise de regimul comunist în perioada „obsedantului deceniu” al anilor 50‑60.

  1. Constituţia din 1952 şi dezvoltarea centralizată a statului şi economiei naţionale

Cea de‑a doua constituţie socialistă, elaborată în 1952, stabilea baza politică a noii orânduiri[7], prin realizarea „alianţei dintre clasa muncitoare cu ţărănime muncitoare”, dar în care rolul conducător revine clasei muncitoare, în frunte cu Partidul Muncitoresc Român, considerat „forţa conducătoare a organizaţiilor celor ce muncesc, cât şi a organelor şi instituţiilor de stat”. Ea stipula o serie de principii considerate „revoluţionare”, preluate din Constituţia din 1948, privind unitatea puterii de stat, centralismul democratic, planificarea naţională, legalitatea populară, considerând însă eronat că România „s‑a născut şi s‑a întărit ca rezultat al eliberării ţării de către forţele armate ale URSS de sub jugul fascismului şi de sub dominaţia capitalistă ca rezultat al doborârii puterii moşierilor şi capitaliştilor de către masele populare de la oraşe şi sate” şi că „prietenia şi alianţa” cu această ţară asigură „independenţa, suveranitatea de stat, dezvoltarea şi înflorirea Republicii Populare Române”. Prin actul constituţional din 1952, statul comunist devine principalul instrument de realizare a dictaturii proletariatului, întrucât planifică economia naţională, realizează industrializarea socialistă, transformarea socialistă a agriculturii, deţinând monopolul sistemului bancar şi de credite, al întreprinderilor şi instituţiilor de stat, industriale, agricole şi comerciale, precum şi al învăţământului public de toate gradele, asigurând, totodată, dezvoltarea culturii poporului român şi a minorităţilor naţionale.

Ca o „noutate”, dar şi o „inovaţie”, actul din 1952 nu mai vorbeşte de guvern, ci de Consiliul de Miniştri, considerat a fi „organ executiv şi de dispoziţie”, în care preşedintele lui este şi şeful guvernului, iar miniştrii nu mai răspundeau pentru actele lor. Ea legitima noua împărţire teritorială administrativă a României (începută în 1950), stabilind ca unităţi teritoriale; regiunile, raioanele, oraşele şi comunele[8]. În materie judecătorească, sunt prevăzute să funcţioneze două tipuri de instanţe: ordinare (tribunale populare, regionale şi Tribunalul suprem) şi speciale (militare), organizate după criteriul circumscripţiilor militare (de mari unităţi şi de regiuni militare), cu largi competenţe de a judeca faptele comise atât de militari, cât şi de civili. De asemenea, inamovibilitatea judecătorilor este înlocuită cu eligibilitatea acestora şi chiar cu numirea lor (în cazul instanţelor speciale). În sfârşit, constituantul din 1952 preia şi încorporează experienţa sovietică în materie de represiune penală, prin înfiinţarea instituţiei procuraturii, bazată pe unitatea şi stricta centralizare a unităţilor din teritoriu şi dependenţa lor totală faţă de partid, asigurând „supravegherea legalităţii socialiste”.

În domeniul economic, în urma „deplinei şi definitivei” generalizări a relaţiilor socialiste în economia de stat, România va fi una dintre puţinele ţări socialiste în care etatismul va deveni principiul suprem de organizare, conducere şi planificare economică, chiar dacă se recunoştea existenţa unui „sector” al micii producţii de mărfuri, care includea gospodăriile ţărăneşti mici şi mijlocii particulare şi atelierele meşteşugăreşti care nu exploatează munca altora. Însă, treptat, statul comunist va adopta o serie de măsuri legislative pentru limitarea şi îngrădirea acestui sector, care vor conduce la lichidarea treptată a acestor gospodării, de cele mai multe ori prin presiuni coercitive şi punitive adoptate contra ţăranilor necolectivizaţi[9]. Acest proces se va încheia practic în 1962, când, cu excepţia unor zone şi gospodării ţărăneşti din zonele de deal şi munte, întreaga agricultură va deveni de stat şi cooperatistă.

  1. „Liberalizare” şi monopartidism sub imperiul Constituţiei din 1965

Analiza evoluţiei istorice a perioadei dintre 1945‑1989 relevă faptul că România s‑a aflat în etapa consolidării bazei economice a socialismului şi de generalizare a relaţiilor sociale socialiste în toate sferele şi domeniile de activitate, aşa cum stabilea Congresul al IX‑lea al Partidului Comunist Român şi conserva juridic Constituţia României Socialiste din august 1965. Din perspectivă sociologică însă, perioada se caracterizează prin existenţa unei „presiuni normative excesive, susţinute de mecanismul forţei, fricii şi manipulării, care au obligat indivizii să adopte conduite şi acţiuni hiperconformiste, cărora le lipsea o conştiinţă colectivă comună”[10]. Aceasta s‑a tradus prin „existenţa unei integrări sociale formale, conformiste (…) generând o tendinţă de uniformizare a conduitelor şi slabă diferenţiere socială, scopul divizării muncii fiind omogenizarea socială”[11]. Lipsa de individualizare a acţiunilor, generată de incapacitatea indivizilor de a internaliza valorile ideologiei socialiste, a condus la un „blocaj al iniţiativei şi al creativităţii individuale şi la un nivel scăzut al aspiraţiilor”, marea majoritate a indivizilor acceptând „beneficiile” societăţii socialiste, însă cu preţul diminuării sensibile a drepturilor şi libertăţilor lor fundamentale.

Desigur, nu se pot ignora o serie de realizări importante ale regimului comunist, care, în perioada analizată, se putea „lăuda” cu unele dintre ele, cum ar fi: construcţia marilor hidrocentrale şi lacuri de acumulare de la Porţile de Fier, Vidraru şi Voineasa, realizarea Transfăgărășanului şi a Canalului Dunăre – Marea Neagră, prima autostradă Bucureşti‑Piteşti, modernizarea şi reconfigurarea litoralului românesc, construcţia metroului din Bucureşti. Pe plan social‑economic este perioada industrializării şi urbanizării României, când sute de mii de oameni au migrat spre oraşe, obţinând locuinţe la blocuri din proprietatea statului, beneficiind de locuri de muncă, învăţământ gratuit şi asistenţă medicală din partea statului, creşe şi grădiniţe pentru copii, concedii şi vacanţe în diverse staţiuni prin bilete de sindicat, premii şi recompense băneşti cu diverse ocazii festive etc., toate acestea păstrându‑se în „memoria colectivă” a celor care au trăit în aceea perioadă. Puţini au realizat faptul că, pe măsura trecerii anilor, regimul devenea tot mai atotputernic şi constrângător şi că, treptat, îşi epuiza resursele economice şi financiare, apelând tot mai des la arma propagandei şi ideologiei socialiste pentru a educa şi mobiliza cetăţeni.

În pofida succeselor obţinute în domeniul dezvoltării economice şi sociale, regimul comunist nu a renunţat niciodată la utilizarea elementului normativ coercitiv şi la setul de măsuri constrângătoare de guvernare în toată perioada celor aproximativ 25 de ani (dintre 1965‑1989), urmându‑se constant monopolizarea puterii politice de către un singur partid (Partidul Comunist) şi aservirea cvasitotală a indivizilor faţă de acesta. Fundamentându‑se pe o structură economică şi politică centralizată, în care întreaga avuţie naţională a devenit proprietate de stat socialistă (şi, parţial, cooperatistă), „statul şi partidul comunist s‑au întrepătruns în substanţă, fuzionând, în cele din urmă, într‑un aparat unic al puterii, care exprima numai voinţa partidului ridicată la rang de lege”[12] şi în care ideologia şi doctrina marxistă devin singura şi adevărata „religie de stat”, însă subordonată politicii partidului comunist. Dacă în faza de început a construcţiei socialismului în România paradigma normativă a fost dominantă, urmărind lichidarea brutală, prin represiune şi constrângere fizică şi morală, a oponenţilor regimului, în următoarea perioadă de evoluţie a socialismului „multilateral dezvoltat” represiunea brutală a fost înlocuită cu una ceva mai moderată şi tolerantă, deşi, paradoxal, controlul atotcuprinzător al partidului şi statului socialist s‑a extins (în ciuda aparenţelor de liberalizare a regimului) asupra tuturor instituţiilor publice, organizaţiilor sindicale şi obşteşti, şcolilor, universităţilor, mijloacelor de comunicare în masă, liberei circulaţii a persoanelor şi a contactelor cu străinătatea.

Din perspectiva cronologiei istorice, în această ultimă perioadă s‑au succedat o serie de evenimente importante în evoluţia societăţii şi a statului român, care şi‑au pus amprenta asupra acestora. Astfel, după dispariţia „oarecum neaşteptată” a lui Gheorghe Gheorghiu‑Dej (în martie 1965), a părut un „vid politic” şi chiar de „putere” în ceea ce priveşte eventualul succesor la conducerea Partidului Comunist (care se numea încă Partidul Muncitoresc Român), şi de care a profitat Nicolae Ceauşescu, care, în urma unor manevre abile de culise, reuşeşte să se impună şi să fie ales ca secretar general al PCR la Congresul partidului (devenit şi rebotezat „comunist”) din luna iulie 1965. La acest congres, noul lider comunist a adus o serie de critici activităţii politico‑ideologice desfăşurate în perioada anterioară, amintind faptul că o serie de discipline ştiinţifice au fost interzise abuziv, între care cibernetica, genetica şi sociologia, despre ultima chiar afirmând că a fost considerată pe nedrept ca o ştiinţă burgheză, neînţelegându‑se şi chiar negându‑se însemnătatea ei ca ştiinţă socială şi a rolului ei în societatea socialistă. Fiind rostite de la tribuna celui mai înalt for al partidului şi având, în spate, autoritatea liderului comunist, remarcile acestuia cu privire la sociologie au marcat atât teoretic, cât şi instituţional renaşterea sau relansarea sociologiei în România, după decapitarea ei, fizică şi instituţională, produsă odată cu instaurarea regimului comunist în România, în 1948. Conştient de faptul că toate aceste „surogate” de destindere şi liberalizare ale regimului, inclusiv în domeniul ştiinţelor sociale şi politice, nu‑i garantau pe termen lung acapararea puterii în stat, noul secretar al partidului reuşeşte, în mod inteligent şi abil, să se impună în faţa forului legislativ al României prin elaborarea, în august 1965[13], a unei noi constituţii, denumită „socialistă”, în urma căruia România devenea „republică socialistă”. Potrivit acesteia, România era proclamată „Republică Socialistă”, considerându‑se că dispune de o economie socialistă generalizată şi de relaţii de producţie socialiste dominante în toate domeniile vieţii sociale, orânduirea socialistă reuşind să se impună „deplin şi definitiv”. Acest lucru asigura, în viziunea constituantului de la 1965, „suveranitatea, independenţa şi unitatea” statului român, al cărui teritoriu devenea din nou, după o lungă omisiune (1948‑1965), „inalienabil şi indivizibil”. În ceea ce priveşte depozitarul puterii de stat, actul constituţional din 1965 preia dispoziţiile celor anterioare lui, considerând că aceasta aparţine „poporului, liber şi stăpân pe soarta sa”, definind structura socială a societăţii ca incluzând „clasa muncitoare – clasă conducătoare în societate, ţărănimea, intelectualitatea, celelalte categorii de oameni ai muncii, fără deosebire de naţionalitate”. Constituţia stipula, fără echivoc, că „puterea poporului se întemeiază pe alianţa muncitorească ţărănească”, sintagmă ce ulterior va suferi modificări sensibile devenind „democraţie muncitorească‑revoluţionară”, în condiţiile în care se lansase deja conceptul de „omogenizare socială” referitor la dispariţia şi nivelarea deosebirilor dintre diferitele clase şi categorii sociale din societatea românească.

Spre deosebire de Constituţiile socialiste anterioare, cea din 1965 consacră şi fundamentează cel mai pregnant monopolul politic al unei singure şi unice formaţiuni politice, reprezentată de partidul comunist, caracterizat ca fiind „cea mai înaltă formă de organizare a clasei muncitoare”. El este „forţa politică conducătoare a întregii societăţi”, îndeplinind „rolul conducător în toate domeniile construcţiei socialiste” şi îndrumând „activitatea organizaţiilor de masă şi obşteşti, precum şi a organelor de stat”. Iar principalul instrument de transpunere şi realizare în practică a politicii partidului comunist este statul socialist, care, conform dispoziţiilor constituţionale, organizează, planifică şi conduce economia naţională, apără şi dezvoltă proprietatea socialistă, asigură condiţiile pentru dezvoltarea învăţământului, ştiinţei şi culturii, apără legalitatea socialistă şi ordinea de drept, organizează apărarea ţării şi dezvoltarea forţelor armate.

Constituţia din 1965 a păstrat în linii mari aceeaşi structură, organizare şi funcţionare a organelor statului existente şi în constituţiile anterioare: organele supreme ale puterii de stat (Marea Adunare Naţională şi Consiliul de Stat), organele centrale ale administraţiei de stat (Consiliul de Miniştri), organele locale ale puterii de stat (Sfaturile populare) şi organele locale ale administraţiei de stat (Comitetele executive ale Sfaturilor populare), organele judecătoreşti (judecătorii, tribunale şi tribunale militare) şi organele procuraturii (subordonate ierarhic Procuraturii Generale). Nerecunoscând nici de această dată principiul separaţiei puterilor statului, actul fundamental din 1965 nu a reuşit să încorporeze nici una dintre tradiţiile constituţionale româneşti în materie de legislaţie şi aplicare a acesteia în funcţie de organele şi instituţiile desemnate legal şi legitim să o facă. Astfel, deşi Marea Adunare Naţională era considerată „unicul organ legiuitor”, care adoptă legi şi hotărâri privind întreaga viaţă economică, politică, socială şi culturală a ţării, această prevedere era pur formală, întrucât activitatea de elaborare a legilor va fi preluată de către Consiliul de Stat, „organ suprem al puterii de stat, cu activitate permanentă”. Acest nou organism putea „emite decrete şi adopta hotărâri”, ce reprezentau în realitate norme cu putere de lege care, deşi erau supuse dezbaterii şi aprobării forului legislativ suprem, vor conduce practic la guvernarea ţării prin decrete. În schimb, în calitatea sa de organ al administraţiei de stat, Consiliul de Miniştri exercita conducerea generală a activităţii executive, pe întreg teritoriul ţării, putând adopta „hotărâri pe baza şi în vederea executării legilor”, ceea ce‑i va conferi acestui organism largi posibilităţi de imixtiune în materie legislativă şi de aplicare a dispoziţiilor normative. Mai mult, în practica legislativă românească din perioada totalitarismului se va introduce o „inovaţie” politico‑juridică, în sensul că unele dintre cele mai importante acte normative vor îmbrăca o dublă titulatură: hotărâri ale Consiliului de Miniştri şi ale Comitetului Politic Executiv al Partidului Comunist. Aceleaşi „inovaţii” se vor regăsi şi în privinţa actelor normative şi de administrare elaborate la nivel local, unde Sfaturile populare şi comitetele lor executive emiteau şi aplicau „hotărâri” şi „decizii” sub directa îndrumare şi controlul organizaţiilor şi comitetelor de partid. În privinţa organizării sistemului judiciar nu s‑au produs modificări esenţiale faţă de cele existente în actul fundamental din 1952, cu excepţia faptului că s‑a prevăzut posibilitatea exercitării dreptului individului lezat printr‑un act ilegal al unui organ de stat de a cere organelor judecătoreşti anularea actului şi repararea prejudiciului produs, redeschizându‑se astfel calea contenciosului administrativ[14].

Considerând că în România socialismul a învins „definitiv”, prin actul constituţional din 1965 economia naţională era definită ca fiind socialistă, bazată pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie, proprietate ce îmbrăca fie forma proprietăţii de stat (incluzând bunurile ce aparţin întregului popor), fie a celei cooperatiste (incluzând bunurile ce aparţineau fiecărei organizaţii cooperatiste). În consecinţă, „exploatarea omului de către om a fost pentru totdeauna desfiinţată”, realizându‑se principiul socialist al repartiţiei după „cantitatea şi calitatea muncii”, principiu care n‑a devenit niciodată real în condiţiile existenţei monopolului de stat, care l‑a făcut pe individ să fie dependent total de un singur patron (statul socialist), care trebuia să‑i asigure supunerea necondiţionată a acestuia în schimbul protecţiei şi siguranţei economice de care avea nevoie. În condiţiile preponderenţei sectorului şi proprietăţii socialiste era totuşi ocrotit dreptul de proprietate personală, legea enumerând însă limitativ bunurile ce pot constitui obiect al acestui drept: „veniturile şi economiile provenite din muncă, casa de locuit, gospodăria de lângă ea şi terenul pe care ele se află, precum şi bunurile de uz şi confort personal”. În afară de această referire generală privind dreptul de proprietate personală, legiuitorul de la 1965 introduce două dispoziţii speciale privind exercitarea acestui drept în cazul ţăranilor cooperatori şi al ţăranilor cu gospodării individuale care nu au fost cooperativizaţi din diverse motive. Astfel, „casa de locuit şi construcţiile gospodăreşti anexe, terenul pe care acestea se află, precum şi, potrivit statutului cooperativelor de producţie, animalele de producţie şi inventarul agricol mărunt, constituie proprietatea personală a ţăranilor cooperatori”, care pot deţine cu titlu de folosinţă şi un lot de pământ aflat în proprietatea cooperatistă. În schimb, ţăranii care nu s‑au putut asocia în cooperativele agricole de producţie (gospodării situate, de regulă, în zonele de deal şi munte) deţin proprietatea asupra „pământului pe care îl lucrează ei înşişi şi familiile lor, asupra animalelor de muncă şi producţie”. În felul acesta, s‑au creat, în mod artificial, în agricultura românească, două tipuri de drepturi şi regimuri de proprietate, unul reglementat de normele dreptului cooperatist‑agrar şi altul de normele dreptului civil şi funciar, cu consecinţe în privinţa eficienţei şi raţionalităţii muncii în agricultura cooperatistă şi individuală.

Constituţia din 1965 a supralicitat rolul dreptului şi legislaţiei ca instrument de modelare şi transformare a realităţii sociale, însă atribuindu‑le o funcţie pur instrumentală în vederea menţinerii şi consolidării regimului socialist şi asigurării subordonării necondiţionate a indivizilor faţă de partidul şi statul socialist. Transpusă în practică, această concepţie s‑a dovedit utopică şi deficitară, concretizându‑se într‑o adevărată „inflaţie” legislativă ce a caracterizat însăşi acest aşezământ constituţional care, între 1965‑1989, a cunoscut zece modificări importante şi şase republicări, depăşind astfel toate celelalte legi fundamentale ale României din 1859 până în 1965[15].

Perioada de după 1965 şi până în 1989 este dominată de încercarea de restabilire şi reabilitare a comunismului naţional, Constituţia din 1965 nemaiacordând importanţă URSS ca „frate eliberator”, aşa cum procedaseră constituţiile anterioare din 1948 şi 1952, fiind relatinizat numele ţării (din Romînia în România), istoria naţională dobândind o pondere importantă atât în învăţământul general, cât şi în cel superior, fiind modificate sensibil planurile şi programele şcolare în direcţia creşterii interesului pentru această disciplină[16].

Marea majoritate a populaţiei nu a perceput atunci faptul că, deşi acest aşezământ constituţional recunoştea formal existenţa şi chiar „garantarea” principalelor drepturi şi libertăţi cetăţenilor, în practică, realizarea lor a fost sensibil diminuată printr‑o serie de „inovaţii” legislative şi chiar politico‑ideologice. Ele s‑au transpus în practică printr‑o suprambalare a mecanismelor normative de reglementare, legislaţia devenind principalul instrument de modelare şi transformare a realităţilor sociale şi a comportamentelor individuale, în ideea menţinerii şi consolidării regimului comunist şi asigurarea subordonării necondiţionate a indivizilor la cerinţele sistemului.

Cu toate acestea, suprasolicitarea mecanismelor restrictive şi coercitive în „educaţia civică” a oamenilor nu s‑a derulat liniar şi uniform, incluzând atât momente de „liberalizare” aparentă, cât şi momente de „închidere” şi îngustare a libertăţilor individuale. Astfel, urmând prioritar stabilitatea căsătoriei şi familiei, precum şi stimularea natalităţii în vederea creşterii demografice a României, în anul 1966 sunt adoptate două acte normative care încălcau flagrant sfera vieţii private a indivizilor. Primul se referea la interzicerea întreruperii cursului sarcinii şi provocarea ilegală a avortului de o femeie, interdicţia de a deţine instrumente sau materiale avortive, precum şi omisiunea de a anunţa efectuarea avortului, toate acestea fiind considerate infracţiuni şi sancţionate cu pedepse cu închisoarea extrem de dure. Dincolo de faptul că aceste măsuri draconice au reprezentat imixtiunea brutală a statului în viaţa privată a indivizilor şi o formă de violenţă (i)legală a statului faţă de femei, ele au condus la creşterea „artificială” a fenomenului de infracţionalitate, prin arestarea şi detenţia a mii de femei care au încercat să‑şi facă sau au fost bănuite că şi‑au făcut avort, precum şi prin decesul multora dintre ele care au încercat prin mijloace empirice să avorteze. În această privinţă nu există date precise privind numărul total al femeilor sancţionate cu închisoare şi nici cel al celor decedate în urma avorturilor, unele studii făcute după 1989 (până atunci statistica delictelor şi a persoanelor condamnate era strict secretă) estimează că în jur de 10.000 de femei au fost victime ale acestor măsuri (abrogate după 1989). Însă efectul „secundar” sau „pervers” al acestor măsuri draconice a fost apariţia „artificială” a aşa‑numiţilor „decreţei”, adică a copiilor născuţi în urma aplicării Decretului 770/1966[17], care vor crea o presiune demografică în anii următori asupra instituţiilor de ocrotire a copiilor, generând fenomenul de „instituţionalizare” a copiilor şi care a necesitat o rezolvare legislativă după anii ’70, fenomen care continuă să ridice probleme şi în prezent.

Cea de‑a doua măsură legislativă viza creşterea stabilităţii căsătoriei şi familiei[18], prin introducerea unor cerinţe normative care limitau sensibil motivele invocate de soţi pentru desfacerea căsătoriei prin divorţ (de exemplu, căsătoria mai putea fi desfăcută doar dacă soţul suferea de alienaţie mintală cronică, a fost declarat mort prin hotărâre judecătorească sau a părăsit ţara, a fost infidel sub forma adulterului etc.). Pentru a ilustra ridicolul acestei măsuri, o analiză statistică a numărului de divorţuri din anul următor (1967) atestă că el a cunoscut o scădere de la câteva zeci de mii, cu un an înainte, la sub o sută în anul următor, pentru ca ulterior, treptat, să atingă din nou cotele anterioare, dovadă că măsurile juridice nu sunt eficiente şi compatibile în cazul comportamentelor ce privesc viaţa familială şi privată a indivizilor. Efectele negative ale acestor măsuri profamiliste se vor concretiza, ulterior, în „etichetarea” multor persoane ca „neintegrate” sau „inderizabile” şi chiar „deviante”, în special a acelor necăsătorite sau căsătorite dar fără copii, precum şi a celor divorţate, introducându‑se criterii morale şi politico‑ideologice de remunerare şi promovare a indivizilor, fără să se aibă în vedere competenţa, profesionalismul sau meritul lor.

Ulterior, urmează o perioadă de „relativă destindere” şi „aparentă liberalizare” a regimului comunist, concretizată în posibilitatea acordată cetăţenilor de a utiliza credite în vederea cumpărării sau construirii de locuinţe proprietate personală, în unele cazuri intervenind chiar statul pentru a facilita construcţia de locuinţe, măsuri de care au beneficiat categorii largi de populaţie stabilite în marile oraşe în urma proceselor de industrializare şi urbanizare a ţării. Prin politica de „repartizare armonioasă” a zonelor ţării şi a planificării economice centralizate au fost create numeroase întreprinderi şi locuri de muncă, ceea ce a permis multor categorii sociale să aibă sentimentul siguranţei economice, prin obţinerea unor venituri sigure, capabile să le permită să ducă un trai relativ decent. Tot atunci, statul a permis să funcţioneze o serie de ateliere meşteşugăreşti particulare, precum şi magazine şi restaurante cu mandatari particulari, care s‑au bucurat de audienţă în rândul cetăţenilor, pentru ca, după câţiva nai, să fie desfiinţate brusc, sub pretextul obţinerii unor venituri necuvenite sau ilicite.

Anul 1968 marchează, în opinia multor istorici, sociologi şi politologi, momentul de „vârf” în ceea ce priveşte măsurile de „liberalizare” a regimului comunist din România, care debutează cu Plenara CC al PCR din aprilie 1968, când, în urma dezvăluirii şi condamnării publice a abuzurilor comise de organele de securitate, procuratură şi justiţie în perioada anterioară, acestea sunt puse sub controlul partidului comunist. De altfel, cu un an înainte (1967) au fost „demascate” o serie de abuzuri şi încălcări ale drepturilor individuale de către organele administraţiei de stat, fiind introduse o serie de garanţii legislative pentru ca astfel de abuzuri să nu mai poată fi comise în viitor, iar cetăţenii să poată recupera pe cale judiciară prejudiciile suferite (legea conten­ciosului administrativ). Tot în 1968 se modifică organizarea administrativă teritorială a României, înlocuindu‑se regiunile şi raioanele cu judeţe, care includeau municipii, oraşe şi comune (cu acest prilej a fost desfiinţată Regiunea Autonomă Maghiară, ea fiind împărţită în trei judeţe: Harghita, Covasna, Mureş). Partidul Comunist profită de prilejul invadării Cehoslovaciei (în august 1968, de către trupele Tratatului de la Varşovia), invazie la care România nu a participat, recurgând la coarda sensibilă a sentimentului naţio­nal şi inducând în rândul populaţiei sentimente de solidaritate şi adeziune faţă de partidul comunist şi valorile socialismului. Acest val de entuziasm „naţional”, apărut pe fondul condamnării invaziei din Cehoslovacia de către chiar liderul conducător al partidului, s‑a concretizat în zeci de mii de cereri de adeziune şi primire în rândurile partidului a multor oameni, inclusiv intelectuali de valoare, precum şi la constituirea, organizarea şi funcţionarea pe teritoriul României a gărzilor patriotice, ca element de rezistenţă în faţa unei posibile invazii. În acelaşi timp, în mod paradoxal, se înăspreau şi măsurile represive împotriva celor care încălcau secretul de stat (prin legea privind apărarea secretului de stat, din decembrie 1969) şi promulgarea (la 1 ianuarie 1969) a noului Cod Penal al României, care reflectă concepţia filosofică şi penală marxist‑socialistă privind supraprotecţia socială a statului şi instituţiilor acestuia, în detrimentul apărării şi garantării drepturilor şi libertăţilor indivizilor. Prin acest Cod, faptele antisociale erau incriminate şi sancţionate în funcţie de „periculozitatea” lor socială şi politică, fiind protejate în mod special valorile şi relaţiile sociale socialiste, cum ar fi: patria, statul, partidul, poporul, proprietatea de stat şi cooperatistă, în timp ce viaţa, persoana, demnitatea, integritatea, sănătatea şi proprietatea individului erau trecute pe plan secundar. Astfel, la loc de frunte, ca periculozitate şi gravitate penală, erau incriminate infracţiunile contra securităţii statului, cum ar fi: trădarea, inclusiv cea produsă prin ajutarea inamicului sau transmiterea de secrete, spionajul, atentatul care pune în pericol securitatea statului, acţiunile duşmănoase contra statului, subminarea puterii de stat, actele de diversiune, sabotajul şi complotul se pedepseau cu moartea şi confiscarea totală a averii sau cu închisoare pentru 25 de ani. De asemenea, o serie de fapte şi comportamente care nu se încadrau în „modelul socialist” de muncă şi viaţă, cum erau: cerşetoria, prostituţia, vagabondajul, parazitismul etc., şi considerate străine esenţei socialismului, erau sancţionate destul de sever, în timp ce altele, precum frauda, mita, corupţia, abuzul şi neglijenţa în serviciu, erau sancţionate destul de blând.

Momentul de cotitură, care a marcat încheierea perioadei de „liberalizare” şi „deschidere” aparentă a regimului comunist din România, este considerat anul 1971, an în care, deşi popularitatea liderului conducător al partidului era la apogeu, datorită politicii naţionale şi de independenţă faţă de Uniunea Sovietică, s‑a produs vizita acestuia în China şi Coreea de Nord, unde a fost impresionat de manifestările triumfaliste şi grandioase ale populaţiei faţă de conducerea comunistă din aceste ţări. Reîntors în ţară, liderul comuniştilor români a lansat şi propagat vestitele „teze din iunie 1971”, care conţineau „in statu nascendi”, „germenii” culturii personalităţii. Ele au fost considerate „drept minirevoluţie culturală”, o parodie a revoluţiei culturale chineze şi au creat un şoc puternic şi demoralizare în rândul intelectualilor”[19], marcând, de fapt, politica de închidere a regimului comunist şi începutul perioadei cultului personalităţii. În noiembrie 1971, este adoptat „Codul normelor muncii şi vieţii comuniştilor, al eticii şi echităţii socialiste”, prin care se redefinea profilul moral şi spiritual al „Omului Nou”, constructor conştient al societăţii socialiste multilateral dezvoltate. El a creat un clivaj între membrii de partid şi restul indivizilor societăţii, primii devenind automat „cetăţenii cei mai avansaţi şi conştienţi ai societăţii”, cu înalte calităţi morale, profesionale, politice şi ideologice, iar restul populaţiei un fel de cetăţeni de „mâna a doua”.

„Inflaţia” legislativă din perioada analizată s‑a extins în aproape toate domeniile vieţii publice şi private, puterea comunistă utilizând paradigma normativă ca o modalitate principală de impunere a dominaţiei şi controlului statului şi partidului asupra indivizilor şi un instrument de aplicare diferenţiată a justiţiei şi dreptăţii sociale. Astfel, printr‑o serie de acte normative, este reglementată organizarea şi disciplina muncii în unităţile socialiste de stat, precum şi organizarea muncii în agricultură, fiind stabilite criterii discriminatorii privind încadrarea şi promovarea în muncă a personalului din unităţile socialiste de stat. În vederea asigurării adeziunii „voluntare” a indivizilor încadraţi în muncă faţă de statul socialist, în 1975 este legiferată depunerea jurământului de credinţă şi devotament faţă de patrie, care a condus practic la „înregimentarea” majorităţii cetăţenilor faţă de instituţiile totalitare. Limitarea treptată a libertăţii contractuale a indivizilor este dublată de îngustarea posibilităţilor libere de exprimare în presă, care este strict reglementată şi controlată politic, fiind, totodată, diminuate şi înlăturate oportunităţile de utilizare a maşinilor de scris sau multiplicat de către persoanele particulare.

Urmărind consecvent distrugerea unor valori ce ţineau de viaţa, demnitatea şi, mai ales, proprietatea individului, regimul totalitar a abandonat treptat orice tradiţie sau principiu constituţional înscris iniţial în actul fundamental de organizare şi guvernare a statului. În acest sens, au fost adoptate o serie de legi de „sistematizare teritorială” a localităţilor urbane şi rurale, prin care, în cazul înstrăinării construcţiilor imobiliare pe diverse căi, terenul aferent acestora trecea în proprietatea statului (este adevărat, în schimbul unei despăgubiri modice), ceea ce a construit o serioasă „dezmembrare” legală a dreptului de patrimoniu. Mai mult, transpunerea în practică a ideilor megalomane ale liderului conducător se va concretiza în acţiunile de demolare şi translatare a unor cartiere întregi de locuinţe din zona Uranus – Dealul Spirii, pe locul lor (inclusiv al unor biserici şi lăcaşe de cult) fiind construită clădirea megalitică cunoscută drept Casa Poporului. Lezarea dreptului de proprietate personală şi intelectuală este extinsă normativ şi asupra persoanelor care doreau să emigreze definitiv din ţară, acestea fiind obligate să cedeze locuinţele proprietate personală în favoarea statului în schimbul unor despăgubiri băneşti pur simbolice (iar în cazul plecării „frauduloase” în străinătate şi refuzului de înapoiere în ţară, locuinţele treceau în proprietatea statului), fiind chiar obligate la plata creanţelor datorate unor unităţi de învăţământ şi să restituie cheltuielile suportate de stat cu şcolarizarea lor. Printr‑un alt act normativ se stipula faptul că o familie nu mai putea deţine în proprietate personală decât o singură locuinţă şi o singură casă de odihnă, iar în cazul dobândirii pe orice cale legală (moştenire, cumpărare, donaţie etc.) a unei a doua locuinţe (sau casă de odihnă) ea fiind obligată să înstrăineze sau să renunţe la una din ele într‑un anumit termen reglementat normativ.

Confruntat, începând cu anii ’80, cu o lipsă şi, apoi, criză de produse alimentare, energie electrică, termică, gaze naturale şi alţi combustibili, regimul comunist adoptă măsuri de austeritate în aceste domenii, limitând, în primul rând, consumul particular şi determinând deprecierea treptată a nivelului material şi cultural al majorităţii indivizilor. Sunt elaborate, în acest sens, acte normative care stabilesc „ştiinţific” modalitatea de alimentaţie a populaţiei, concomitent cu adoptarea unor măsuri referitoare la „întărirea autoconducerii şi autoaprovizionării teritoriale şi la asigurarea aprovizionării în bune condiţii a populaţiei cu pâine, făină şi mălai”. În condiţiile penuriei de combustibil necesar încălzirii locuinţelor în timpul iernii sau preparării hranei, populaţia este „sfătuită” să‑ţi pună o haină în plus sau să utilizeze „raţional” şi „judicios” energia electrică şi termică şi să economisească benzina de la automobile. Raţionalizarea unor alimente de strictă necesitate pentru populaţie a condus la apariţia „cozilor” interminabile din faţa magazinelor, luate cu asalt de aşa‑numiţii „şoimi ai patriei”, reprezentaţi de persoane de vârstă matură, nevoite să stea la aceste cozi ore întregi. Penuria alimentară este dublată de penuria culturală, programele de televiziune funcţionând doar seara, aproximativ două ore, iar emisiunile erau dedicate, în principal, realităţilor din economie şi vizitelor de lucru ale liderului partidului.

Preocupat de subordonarea totală a individului, statul socialist elaborează în continuare reglementări normative referitoare la autoconducerea şi autofinanţarea unităţilor administrativ‑teritoriale, obligând salariaţii să participe cu „părţi sociale” la constituirea fondului de dezvoltare economică a întreprinderilor şi să „accepte” diminuarea disimulată a veniturilor realizate din muncă sub forma „retribuirii în acord global şi acord direct”. Chiar în ultimele sale momente, deşi atât din interiorul ţării (grevele şi mişcările muncitorilor din Valea Jiului din 1977, mişcările muncitoreşti de la Braşov din noiembrie 1987), cât şi din exterior proveneau semnale suficient de elocvente privind iminenta prăbuşire a sistemelor totalitare est‑europene, regimul comunist din România nu a încercat să adopte nici cea mai elementară măsură normativă şi politică capabilă să „satisfacă” cerinţele alimentare şi culturale ale populaţiei, în condiţiile în care exalta propagandistic „lichidarea” datoriilor externe şi interzicerea creditării provenită din străinătate. Regimul a ignorat, astfel, existenţa şi menţinerea în rândul indivizilor a unei „memorii sociale”, care nu uită şi sancţionează, la un moment dat, greşelile şi opresiunile sistemului. Însăşi organizarea mitingului din 22 decembrie 1989, de către fostul dictator, atestă lipsa de raţionalitate şi logică a sistemului totalitar care, apelând iluzoriu la „tradiţiile” festiviste şi propagandistice cu care a fost obişnuit, a ignorat acumularea şi agravarea tensiunilor şi nemulţumirilor sociale generate de evenimentele de la Timişoara, pecetluindu‑şi astfel prăbuşirea şi dispariţia sa.

  1. Partid‑stat sau stat‑partid – între suprapunere şi identificare

Evoluţia vieţii politice şi constituţionale între 1948‑1989 permite identificarea a două perioade distincte: a) prima, marcată de lichidarea brutală, prin constrângere şi represiune extrem de dură (procese, detenţii, execuţii, interdicţii etc.), a instituţiilor şi persoanelor legate de sistemul constituţional tradiţional; b) cea de a doua, marcată de tendinţa de evoluţie spre un regim „relativ moderat şi tolerant”, în care represiunea directă şi brutală este înlocuită de controlul atotcuprinzător al partidului şi statului asupra instituţiilor publice, organizaţiilor sindicale, şcolilor, universităţilor, mijloacelor de comunicare în masă, liberei circulaţii a persoanelor şi a contactelor cu străinătatea etc. Surprinzător, în ambele etape, cele două instituţii politice, partidul şi statul socialist, care au practicat o politică inflexibilă şi autoritară, şi şi‑au justificat „legalitatea” măsurilor adoptate prin apelul la existenţa unor „principii” şi „norme” constituţionale, în vederea realizării „consensului” şi „credibilităţii” maselor largi de cetăţeni, ca şi pe „entuziasmul” voluntarilor construcţiei socialiste.

În perioada 1948‑1965, evoluţia vieţii politice a României se derulează sub imperiul celor două constituţii democrat‑populare, care au consfinţit conţinutul nou al orânduirii şi puterii de stat în România, ca şi principiile de organizare şi funcţionare a noilor instituţii ale statului socialist. Prin acest act fundamental, partidul comunist devenea „forţa politică conducătoare a clasei muncitoare”, pentru ca, ulterior, el să dobândească rolul de „forţă politică conducătoare atât a organizaţiilor celor ce muncesc, cât şi a organelor şi instituţiilor de stat”. Relevând rolul crescând al statului ca instrument principal al construcţiei socialismului, raporturile dintre partidul comunist şi statul socialist devin raporturi instituţionalizate, dar care nu au cunoscut o evoluţie lină şi uniformă, aşa cum considera propaganda oficială, ci contradictorie şi, uneori, conflictuală, din cauza schimbării raporturilor de forţe şi interese din interiorul celor două instituţii politice. Practic, au existat şi s‑au manifestat două tendinţe extreme care au caracterizat această evoluţie: a) una de separare şi delimitare a sferei şi atribuţiilor celor două instituţii, mergând până la desfăşurarea unor activităţi paralele ale organelor de partid şi de stat şi, în acest context, a „sustragerii” unor instituţii ale statului de sub controlul partidului (cazul organelor de securitate şi procuratură); b) alta de substituire a partidului cu statul în domeniul economic, social şi cultural‑ştiinţific, prin preluarea, de către unii membri ai partidului, a unor atribuţii administrative ale statului în virtutea realizării principiului „rolului conducător” al partidului în societate. Ambele tendinţe au generat profunde efecte negative în viaţa politică românească, manifestate prin încălcarea gravă a legalităţii şi justiţiei sociale, proliferarea abuzului şi arbitrariului în relaţiile cu cetăţenii şi ignorarea drepturilor şi libertăţilor lor fundamentale.

În schimb, în etapa „consolidării bazei economice a socialismului” şi de „generalizare a relaţiilor sociale socialiste”, marcată de Congresul al IX‑lea al partidului comunist şi de adoptarea Constituţiei Republicii Socialiste România din 1965, viaţa politică capătă „noi valenţe şi redimensionări” pe măsură ce statul socialist nu mai este considerat ca o „dictatură a proletariatului”, ci un stat al „democraţiei muncitoreşti revoluţionare”. Devenind „forţa politică conducătoare a întregii societăţi” şi având „rolul conducător în toate domeniile construcţiei socialiste”, partidul comunist obţine implicit, prin actul constituţional din 1965, monopolul conducerii politice, statul fiind însă considerat doar ca instrumentul de realizare în practică a politicii partidului. Acest lucru a generat o tendinţă de slăbire şi diminuare treptată a atributelor şi răspunderilor organelor şi instituţiilor statului şi o „preluare” a lor de către aparatul şi funcţionarii partidului, care se transformă treptat în „tehnicieni” şi „administratori” ai unor probleme ce reveneau de drept în competenţa statului. Sesizând acest pericol al „tehnicizării” activităţii organelor de partid, treptat, este acreditată ideea că deţinerea de către partidul comunist a rolului conducător în societate nu înseamnă implicit şi asumarea de către acesta a tuturor funcţiilor de conducere, care sunt şi rămân un atribut al întregului sistem politic. Pentru a marca faptul că „organele statului nu sunt cu nimic inferioare organelor de partid”, propaganda oficială s‑a străduit să combată teza existenţei unui stat subordonat şi tutelat de partid, lipsit de iniţiativă şi răspundere în îndeplinirea liniei politice a partidului. Statul nu este şi nu poate fi doar un instrument în construirea vieţii socialiste, ci este „organizatorul viu şi responsabil al vieţii sociale”. El semnifică, pe de o parte, „puterea” societăţii (ca reprezentant suprem al puterii poporului), iar pe de altă parte, este „organizatorul” responsabil al vieţii sociale şi „administratorul” general al avuţiei naţională a societăţii. În consecinţă, statul ca reprezentant suprem al puterii este singurul abilitat să adopte legi şi decizii normative pentru toţi cetăţenii ţării, care sunt obligaţi să le respecte şi să le aplice în viaţa socială. După cum arată Lucio L. Radice, „regimul politico‑ideologic al socialismului apare legat de fuziunea partidului cu statul şi de proprietatea statală generalizată”[20], fază în care întreaga societate devine subordonată ideologiei marxiste şi politicii partidului şi statului comunist.

Realitatea vieţii politice din perioada regimului comunist relevă însă contrariul, în sensul că nici unul dintre aceste „deziderate” teoretice nu s‑au putut realiza, întrucât evoluţia conducerii de către partid şi stat a societăţii nu a fost democratică, ci monocratică, în sensul că puterea a aparţinut în întregime partidului comunist, care, prin instrumentele sale (de stat), a reuşit să‑şi asigure hegemonia şi autocraţia în societate. Mai mult, şeful statului (partid) este şi secretar general al partidului, el fiind singura autoritate supremă (şi, implicit, inatacabilă), având adevărate puteri de conducere absolutiste. Din nefericire, atât în România, cât şi în alte ţări socialiste au fost experimentate asemenea sisteme totalitare, ce au permis atât apariţia, cât şi ascensiunea unor personalităţi despotice în funcţii supreme de conducere în aparatul de partid şi de stat, care au ştiut să speculeze la maximum virtuţile „democraţiei” şi „principiile” constituţionale pentru a‑şi păstra şi întări puterea proprie şi pentru a o exercita în mod abuziv şi arbitrar.

  1. În loc de concluzii

Chiar dacă evoluţia regimului comunist în România a fost sinuoasă, inducând momente dure şi brutale de conducere, dar şi încercări de reformare a sistemului său, de „liberalizare” şi diversificare a opţiunilor, rămân câteva trăsături esenţiale ale perioadei 1948‑1989 care definesc forma şi conţinutul acestuia, şi anume: monopolul partidului unic, a cărui influenţă creşte devenind exclusivă în societate; „societatea închisă” de tip socialist a creat cadrul „gândirii captive”, obligată să accepte ideologia oficială a comunismului (socialismul reprezentând doar prima fază a acestuia); distrugerea valorilor ce ţineau de libertatea umană şi, mai ales, proprietatea individuală; supralicitarea mecanismelor restrictive şi coercitive de reglementare a conduitelor indivizilor; îngrădirea drastică a posibilităţilor de exprimare liberă sau „îngăduirea” acesteia numai sub controlul oficial al autorităţilor de partid şi statale.

Departe de a reprezenta un factor modelator al intereselor sociale şi o modalitate de raţionalizare a vieţii sociale româneşti, legislaţia din timpul regimului comunist nu a reuşit să fie o expresie a „voinţei generale” şi un factor de reglare normativă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale indivizilor, ci doar manifestarea unui exerciţiu de putere a partidului şi statului comunist. Contradicţia evidentă dintre „forma” şi „fondul” majorităţii actelor legislative, ca şi iluzia potentaţilor vremii că legea poate fi singura şi unica soluţie de „modelare” a realităţilor sociale au condus, în cele din urmă, la incapacitatea factorului normativ de a rezolva problemele sociale fundamentale ale societăţii româneşti. Supralicitând ideea că prin legislaţie statul şi partidul comunist trebuie să deţină supremaţia în societate şi să realizeze supunerea necondiţionată a indivizilor la cerinţele sistemului, socialismul din România a eşuat, în final, atât ca proiect istoric de societate, cât şi ca sistem politic şi economic, deschizând calea aplicării unui nou proiect de dezvoltare, care se derulează în prezent, cu realizările şi sincopele sale.

Angela Banciu

Note:

[1] Vlad Georgescu, Istoria Românilor, ediţia III, Bucureşti, Ed. Humanitas, p. 253.
[2] Constituţia Republicii Populare Române, publicată în „Monitorul Oficial”, nr. 87 bis din 13 aprilie 1948.
[3] Dionisie Ionescu, Gh. Ţuţui, Gh. Matei, Dezvoltarea constituţională a statului român, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1957, p. 358.
[4] Decretul 175/1948 privind reforma învăţământului, în „Monitorul Oficial”, nr. 177 din august 1948.
[5] Cătălin Zamfir, Iancu Filipescu (coord.), Sociologia românească: 1900‑2010. O istorie socială, Cluj‑Napoca, Ed. Eikon, 2015, p. 66‑67.
[6] Legea nr. 119 din 1948 de naţionalizare, în „Monitorul Oficial”, nr. 133 bis din 11 iunie 1948.
[7] Constituţia Republicii Populare Române, publicată în „Buletinul Oficial”, nr. 1 din 27 septembrie 1952.
[8] Cele 16 regiuni erau: Bacău, Baia Mare, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Hunedoara, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Stalin (Braşov) şi Regiunea Autonomă Maghiară.
[9] În acest sens, la şedinţa festivă a MAN din martie 1962, însuşi conducătorul de atunci al partidului şi statului comunist, Gh. Gheorghu‑Dej, recunoştea că: „În numele luptei împotriva chiaburilor, peste 80.000 de ţărani, în majoritatea lor ţărani muncitori, au fost trimişi în judecată, dintre ei peste 30.000 au fost judecaţi în procese publice, ceea ce a creat o mare frământare în masa de ţărani, aduşi să asiste la aceste înscenări infame” Gh. Gheorghiu‑Dej, Articole şi cuvântări (1961‑1962), Bucureşti, Editura Politică, 1962, p. 206‑207.
[10] Sorin M. Rădulescu, Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al problemelor sociale, Bucureşti, 1994, p. 59.
[11] Ibidem.
[12] Angela Banciu, Istoria vieţii constituţio­nale în România (1866‑1991), Bucureşti, Editura Şansa SRL, p. 244.
[13] Conform cu specialiştii dreptului constituţional, aşezământul din 1965 e cunoscut, până în 1989, nu mai puţin de zece modificări majore (Angela Banciu, Istoria constituţională a României, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 2001, p. 348‑349).
[14] Legea nr. 1 cu privire la judecarea de către tribunale a cererilor celor vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ilegale, în „Monitorul Oficial”, nr. 67 bis, din 26 iulie 1967.
[15]  Angela Banciu, Istoria vieţii constituţionale din România, ed.cit., p. 234. Modificarea cea mai spectaculoasă a Constituţiei se produce în martie 1974, când se introduce funcţia de preşedinte al republicii, care cumulează o multitudine de atribuţii transferate de la forul legislativ suprem şi de la cel administrativ central. Deşi era ales de către Marea Adunare Naţională, preşedintele republicii devenea „şeful statului şi reprezintă puterea de stat în relaţiile interne şi internaţionale ale Republicii Socialiste Române”. El este, totodată, comandantul suprem al forţelor armate, preşedintele Consiliului de Stat, fiind singurul în măsură să stabilească măsurile de importanţă deosebită ce privesc interesele supreme ale ţării. Preşedintele ţării prezidează chiar şedinţele Consiliului de Miniştri (atunci când apare necesar), având dreptul de a numi şi revoca (la propunerea primu‑ministrului) pe viceprim‑miniştrii, miniştrii şi preşedinţii altor organe ale administraţiei de stat, precum şi pe membrii Tribunalului Suprem. În vederea realizării acestor atribuţii, preşedintele putea emite norme cu putere de lege sub forma de decrete prezidenţiale şi decizii.
[16] În 1967 este editată revista „Magazin istoric”, în 1968 se creează Societatea de Ştiin­ţe Istorice, iar în 1972 se înfiinţează Muzeul Naţional de Istorie.
[17] Decret 770/1966 pentru reglementarea întreruperii cursului sarcinii (devenit Legea 36/1966), în Buletinul Oficial nr. 60/1 octombrie 1966.
[18] Decret 779/1966 pentru modificarea unor dispoziţii legale referitoare la divorţ (devenit Legea 39/1966), în Buletinul Oficial nr. 60/8 octombrie 1966.
[19] Cătălin Zamfir, Iancu Filipescu, Sociologia românească: 1900‑2010. O istorie socială, ed.cit., p. 75.
[20] Lucio L. Radice, Socialisme de inventare. Riflessioni sulla via democratica alla transformazione della societa, Roma, Editori Riuniti, 1979, p. 37‑39.

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*