Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Cultură naţională, multiculturalism şi dialog intercultural » O analiză a legislației minorităților integrate în România în baza prevederilor tratatelor internaționale (1919‑1920)

O analiză a legislației minorităților integrate în România în baza prevederilor tratatelor internaționale (1919‑1920)

Studiul de față se dorește a fi o scurtă analiză cu privire la ceea ce numim astăzi minorităţi naţionale sau identitățile politice plurale în perioada de după 1918. În cadrul demersului nostru științific ne propunem să analizăm parcursul politic și identitar al minorităților naționale încorporate în cadrul statului român odată cu transferul teritoriilor care s‑au unit cu România, decizii recunoscute în cadrul sistemului de tratate internaționale la care România a fost parte prin semnarea și ratificarea acestor tratate.

Am conceput analiza noastră dintr‑o perspectivă oficială transpusă în spațiul public prin luarea în considerare a deciziilor politice, a legislației, dar și a relației stat‑societate‑minorităţi naţionale. Ne dorim a prezenta o viziune prin care să reevaluăm atât legislaţia cu privire la minorități, efectele acesteia, cât și elementele relaţiei majoritate versus minorități.

În contextul particularităților legate de încheierea Primului Război Mondial și reconfigurarea hărții politice a Europei, au fost reglementate decizii cu privire la minorităţi. Comunităţile minoritare aparținătoare cândva unor imperii au trecut sub tutela statelor naționale apărute după implozia politică a imperiilor care dominaseră Europa de secole. Pe lângă statele nou apărute pe harta Europei, decisă în cadrul sistemului de la Paris‑Versailles, se aflau și statele care își extinseseră teritoriul, între care amintim și România, care practic s‑a dublat din punct de vedere teritorial și uman prin adăugarea la teritoriul Vechiului Regat a provinciilor unite. Construcția politică românească rezultată în 1920 va deveni „una din piesele de frunte ale sistemului de la Versailles[1]”, conform consemnărilor lui George Castellan. Participarea României la Războiul Mondial de partea Antantei a plasat‑o în cadrul statelor care se aflau în tabăra învingătoare, ceea ce i‑a dat dreptul să revendice teritorii în care locuiau importante comunități românești[2]. În această calitate, de stat participant la conflagrație, Regatul României a fost invitat să negocieze în cadrul lucrărilor Conferinţei de Pace de la Paris începută în primăvara anului 1919. În urma acestui demers diplomatic, România devine un stat de mărime medie în Europa, cu o întindere de aproape trei sute de mii de km2 (mai precis 295 049 km²) și cu o populație care ajunsese la 15 milioane de locuitori de la 7 milioane cât număra înainte de război[3]. În acest proces de transformare socială se adăuga și preluarea unui segment de populație care nu aparținea ideologic, cultural, identitar și istoric de spațiul românesc – minoritățile. Aceste enti­tăți au intrat în această ecuație politico‑socia­lă automat, prin transferul de teritorii de la Austro‑Ungaria (Banat, Transilvania și Bucovina) și de la Imperiul Țarist (Basarabia)[4]. Prin urmare, România anilor ’20 are în componența sa socio‑demografică un procent de aproape 30% cetățeni care fac parte din cadrul altor comunități decât cele românești.

Tema includerii civice și politice a grupurilor entice este utilă în studierea procesului de integrare a minorităţilor naţionale, întrucât cazul românesc are un caracter special. Analiza acestei teme implică analiza legislaţiei elaborate și compararea efectelor legislaţiei asupra relaţiei stat‑minorităţi. Faţă de poziţiile celor doi actori, este interesant de observat unde se plasează atât societatea civilă, cât și cea politică, în care românii constituiau elementul majoritar de aproximativ 70% din populaţie[5].

Conceptul de integrare a minori­tăților și‑a făcut debutul în timpul Revoluţiei Franceze[6], acesta urmând să constituie, în urma transformărilor aduse de Conferința de Pace de la Paris, „o revoluţionară inovaţie faţă de gândirea trecutului”[7] şi, în egală măsură, „un element de linişte psihologică”, o condiţie esenţială în vederea menţinerii echilibrului între națiuni. Aceste deziderate aveau o coerență doar în teorie, deoarece la momentul punerii în practică nu va fi vorba decât de un compromis între Puterile Aliate și Asociate, pe de o parte, și, pe de altă parte, între noile state care moșteneau minorități etnice şi între reprezentanţii minorităţilor din statul rezident.

Tratatele de Pace încheiate cu Austria, Bulgaria, Ungaria şi Turcia, Tratatul de la Paris, din octombrie 1920, precum şi tratatele privind protecţia minorităţilor, încheiate cu Polonia (28 iunie 1919), Cehoslovacia şi Iugoslavia (10 septembrie 1919), România (9 decembrie 1919) şi Grecia (10 august 1920), vor reprezenta starea relativă a sistemului de protecţie a minorităţilor naţionale[8]. În locul unor prevederi uniforme, democratice şi egale pentru toate statele, Puterile Aliate și Asociate vor concepe și aplica un sistem unilateral, pe care vor încerca să îl implementeze doar în anumite state, fie ca sursă de profit, fie ca pretext în vederea intervenției viitoare în cadrul politicilor interne. Noul sistem de protecție internaţională a drepturilor minorităților nu va putea răspunde provocărilor create de noua configurație geopolitică. Respectiv, în ce mod vor fi integrate politic minorităţile și în ce scop se va face protecţia acestora[9] în contextul creării corpului social al statului.

Dacă la început, în proiectul iniţial al Tratatului Minorităților, principiul ocrotirii minorităţilor va fi considerat o obligaţie egală pentru toate statele semnatare, ulterior, la protestul delegaţiei britanice, se va stabili aplicarea acestor prevederi doar în statele nou apărute sau cele extinse (cum era și cazul României) după dezmembrarea imperiilor: Austro‑Ungar, Otoman şi Țarist. Acest sistem internaţional de ocrotire va fi compus din instrumente diplomatice diferite ca obligaţii, sferă de aplicabilitate sau dată de intrare în vigoare[10]:
–   Tratate ale minorităţilor încheiate între Marile Puteri cu ţările enumerate anterior (Polonia, Iugoslavia, Grecia, Cehoslovacia, România);
–   Clauze speciale inserate în tratatele de pace cu Austria, Bulgaria, Ungaria şi Turcia;
–   Declaraţiile prezentate în cadrul Consiliului Societăţii Naţiunilor, de către Finlanda şi Albania (1921), Lituania (1922), Letonia şi Estonia (1923);
–   Convenţia germano‑poloneză, cu privire la Silezia Superioară (1923);
–   Convenţia dintre Marile Puteri şi Lituania, referitoare la teritoriul Memel (1924).

Reglementarea problemei minorităţilor la nivel internaţional va crea premisele modificării permanente în plan global a raportului de forţe, precum și a oficializării dreptului de intervenţie a Marilor Puteri şi a nemulţumirii noilor state create[11].
Clauzele documentelor amintite aveau în vedere asigurarea drepturilor individuale pentru minorităţi, dar şi dreptul Puterilor Aliate și Asociate de a se asigura, prin intermediul Societăţii Naţiunilor, de respectarea acestor clauze şi de dobândirea, în schimbul acestei protecţii acordate, a numeroase avantaje economico‑financiare[12].
În ceea ce priveşte obligaţiile României faţă de minorităţile naţionale, acestea au fost reglementate atât de Tratatele de pace încheiate cu Austria şi Ungaria, cât şi de Tratatele din 9 decembrie 1919, respectiv 20 octombrie 1920. România, ca stat semnatar al Convenţiei din decembrie 1919, se angaja: să respecte conţinutul acesteia şi să se asigure că dispoziţiile incluse vor fi recunoscute ca legi fundamentale, urmărind în egală măsură ca reglementările interne să nu intre în contradicţie cu cele ale Marilor Puteri (SUA, Anglia, Franţa, Italia şi Japonia). În concluzie, conţinutul acestui tratat va fi garantul protecţiei de către statul român a: vieţii, libertăţii, egalităţii, liberului exerciţiu al credinţei şi al recunoaşterii ca cetăţean român al oricărei persoane domiciliate în ţară sau născute pe acest teritoriu şi care nu se va putea prevala de o altă cetăţenie[13].


1. Poziţia României faţă de sistemul internaţional de ocrotire al minorităţilor

România va „lua act” de acest sistem de protecţie la sfârşitul lunii martie 1919, când i se va cere semnarea Tratatului de pace cu Austria şi va protesta vehement, întrucât i se vor impune clauze dure, fără o consultare a acestora în prealabil. Odată primit textul integral (30 mai 1919), nemulţumirile vor continua deoarece: pe de o parte, acest sistem nu va viza decât statele succesorale, iar pe de altă parte, va acorda semnificative privilegii Marilor Puteri.

Articolele 14‑17 din cadrul Tratatului special asupra minorităţilor vor impune României: „să accepte pe teritoriul său, inclusiv în apele teritoriale, libertatea de tranzit persoanelor, mărfurilor, navelor, trăsurilor şi curierilor poştali aparţinând Marilor Puteri, precum şi tranzitul dinspre sau înspre oricare din statele aliate şi acordarea unui tratament similar cu cel impus persoanelor, mărfurilor, navelor, trăsurilor, vagoanelor şi curierilor poştali români”[14]. Aceleaşi privilegii vor urma să fie acordate şi în domeniul serviciilor poştale, telefonice şi telegrafice. Delegaţia României va respinge aceste clauze, motivând că:
–   Legislaţia noului stat creat va asigura deplina egalitate în drepturi a tuturor cetăţenilor săi, indiferent de rasă, religie sau limbă;
–   Noul stat format, independent şi suveran, nu va admite ingerinţa Marilor Puteri în vederea soluţionării eventualelor diferende interne apărute;
–   Va accepta clauzele referitoare la minorităţi doar în momentul în care acestea vor avea aplicabilitate generală, în cadrul tuturor statelor membre ale Societăţii Naţiunilor.

Având acordul delegaţiilor Cehoslovaciei, Poloniei, Iugoslaviei şi Greciei, Ion I.C. Brătianu, șeful delegației române, va propune o nouă formulare a clauzelor tratatului. Rezultatul va fi însă unul negativ. La 5 iunie, îi va înmâna o scrisoare lui Woodrow Wilson, în care va motiva refuzul României de a nu semna Tratatul. La 2 iulie, va adresa Consiliului Suprem Aliat un memoriu cu aceeași temă şi va părăsi Conferinţa de Pace în semn de protest. Semnarea pe 12 septembrie, la Versailles, a Tratatului cu Austria, fără participarea României, va da curs unei serii de controverse şi va culmina cu demisia lui Brătianu din fruntea guvernului[15]. În vederea acceptării, asumării clauzelor enunţate în Tratat, dar și pentru semnarea acestuia, Marile Puteri vor apela la diverse strategii de convingere a României.

În primă fază au trimis în România reprezentanţi pentru negociere cu care nu s‑a ajuns la consens, ceea ce a determinat Consiliul Suprem Aliat să expedieze o notă ultimativă la 15 noiem­brie 1919 prin care somau România să semneze Tratatul în cel mult opt zile. În cazul în care România nu accepta acest ultimatum, relaţiile cu statul român urmau să se înrăutățească. Ulterior după refuzul delegației României de a semna, reprezentanții Consiliului Suprem Aliat vor încerca să negocieze, prin intermediul ministrului de Externe român acreditat la Paris, Victor Antonescu[16]. Criza diplomatică nu a fost deblocată nici după negocierile cu Victor Antonescu, deoarece guvernul condus de Arthur Văitoianu a avut o poziție intransigentă și nu a vrut să cedeze presiunilor venite din partea Consiliului Suprem Interaliat. După ce au mai fost expediate încă 12 ultimatumuri României de către Consiliul Suprem Interaliat, Arthur Văitoianu demisionează din funcția de prim‑ministru, lăsând locul liber lui Alexandru Vaida‑Voevod. Șeful noului guvern era cunoscut ca o persoană extrem de echilibrată, cu un tact diplomatic deosebit, și care va accepta să intre într‑o lojă masonică pentru a ajuta România în cadrul Conferinței de Pace de la Paris. Informația este dată publicității de către cercetătorul Tudor Sălăgean, intervievat de Remus Florescu, care publică un articol recent în ziarul Adevărul[17]. Însuși Vaida‑Voevod consemnează ulterior că a discutat cu șeful delegației române, Ion I.C. Brătianu, cu care a făcut o strategie pentru a obține semnarea tratatului în condiții avantajoase pentru România. Alexandru Vaida‑Voevod se confesa în anii ’20, afirmând că: „Am făcut parte, ca simplu membru, din loja Ernest Renan din Paris timp de 5‑6 luni pe vremea Conferinței de Pace cu aprobarea, dacă vreți din însărcinarea șefului meu de atunci, președinte al Consiliului de Miniștri și prim delegat al României la acea conferință, Ion I.C. Brătianu[18]. În cele din urmă, Tratatul a fost semnat la 9 decembrie 1919, în condițiile pe care România le‑a dorit: recunoaşterea independenţei nemaifiind condiţionată de acceptul clauzelor referitoare la drepturile minorităților[19]. În spatele acestor refuzuri, va prevala ideea că acest Tratat va alimenta tendinţele unor cetăţeni de a ieşi de sub autoritatea statului român şi de a se adresa forumurilor internaţionale, un pretext suficient pentru Marilor Puteri de a interveni în treburile interne ale statului român[20].

După experiența ultimatumurilor și după episodul semnării tratatului, în 1920, pentru a împiedica intervențiile Marilor Puteri a existat un demers acceptat reciproc de către delegaţiile României, Poloniei şi Cehoslovaciei, care au cerut și au obținut modificarea anumitor prevederi din Tratatul Minorităților. Prevederile în cauză stipulau că plângerile minorităţilor vor trebui comunicate statului din care fac parte, urmând ca acesta, în termen de trei săptămâni, să decidă dacă este nevoie de soluţionarea problemei de către instanţele internaţionale, răspunsul final urmând să fie prezentat în termen de două luni de la notificare.

Doi ani mai târziu, în septembrie 1922, aceleaşi delegaţii, la care se va alătura şi delegația Iugoslaviei, vor obţine prin Rezoluţia din septembrie 1922 obligaţia minorităţilor de a „coopera în calitate de cetăţeni loiali cu naţiunea la care aparţin”[21]. Aşa cum va preciza şi I.G. Duca, la 16 septembrie 1925, problema ocrotirii minorităţilor va implica „un angajament bilateral al guvernului de a ocroti şi al minorităţilor de a fi loiale faţă de statele din care fac parte. Consiliul nu trebuie să admită ca problema minorităţilor să se transforme pentru unii într‑o masă de obligaţii, iar pentru alţii într‑un pretext de agitaţii interesate”[22]. Punctul acestuia de vedere va fi susţinut şi de eruditul diplomat român Nicolae Titulescu, care afirma: „Extinderea obligaţiilor actuale, oricare ar fi forma şi metoda lor, numai în sarcina unor state, fără perspectiva de a se ajunge la un sfârşit, nu ar duce decât la slăbirea consolidării statelor”[23].


2. Reacţia partidelor politice românești față de Tratate

Articolul 60 din Tratatul cu Austria sau articolele 14‑17 din Tratatul Minorităţilor vor constitui doar câteva exemple referitoare la avantajele economico‑financiare pe care marile state vor viza să le obţină[24]. Doar în acești termeni putea fi explicată şi înţeleasă reacţia ostilă a partidelor şi a grupărilor politice faţă de tratatele încheiate. Rezumând, putem spune că partidele nu contestau necesitatea ocrotirii minorităţilor naţionale, ci doar faptul că României i se impuneau clauze de neacceptat pentru profitul urmărit al Marilor Puteri. O reacţie fermă, în acest sens, o vor avea liberalii. Principiul pe care aceştia îl vor urma va putea fi redus la următoarea afirmaţie: „Suntem pentru o viaţă independentă a statului şi nu primim în relaţia dintre stat şi cetăţenii săi controlul vreunui stat”[25]. Ion I.C. Brătianu considera că astfel se va pune în primejdie unitatea statului român, reproşând Societăţii Naţiunilor că împarte: „cetăţenii unui stat în două cete: unii care îşi găsesc tot sprijinul şi tot ajutorul în statul lor şi ceilalţi care, pe lângă statul lor, îşi găsesc un sprijin superior, în statele din afară”[26]. Rezultatul? „Se va obţine o viaţă de zâzanie şi de animozitate”[27].

Ulterior, analiza articolelor tratatelor va revela formulările vagi, ambigue şi interpretabile ale acestora. Articolul 8 din Tratatul Minorităţilor va prevedea crearea unor „înlesniri”[28] supuşilor străini înaintea instanţelor internaţionale[29]. Dar, în egală măsură, va uita să specifice despre ce avantaje era vorba şi în ce condiţii acestea vor putea fi acordate.

Articolul 12 din Tratat va motiva posibilitatea intervenţiei membrilor Consiliului în favoarea minorităţilor la săvârşirea oricărei „infracţiuni sau primejdii de infracţiune”[30]. Acelaşi articol va împuternici Consiliul să pună în aplicare „măsurile ce vor părea mai potrivite şi de folos”[31]. Scopul acestora va fi omis, astfel că nu se va putea şti cu exactitate în folosul cui urmau să fie aplicate: al marilor puteri, al statului în cauză sau, pur şi simplu, al minorităţilor? Conservatorii conduși de Alexandru Marghiloman vor susține același punct de vedere formulat de Ion I.C. Brătianu, în vreme ce membrii partidului condus de Take Ionescu îl vor acuza de o rigiditate exagerată. În cadrul Partidului Naţional Român, părerile vor fi împărţite. În vreme ce Alexandru Vaida‑Voevod va considera Tratatul Minorităţilor sinonim cu „o abdicare de la suveranitate”[32], Iuliu Maniu va merge pe formula negocierilor, nu va admite clauzele iniţiale, dar nici nu le va respinge.

Partidul Ţărănist, prin Virgil Mad­gearu, va face referire la problemele pe care Marile Puteri le au cu minorităţile proprii, exemple evidente putând fi considerate SUA, Anglia sau Franţa. Aplicarea diferenţiată a Tratatului va fi expresia dependenţei statelor nou create faţă de Marile Puteri. Partidul Naţionalist Democrat, prin Nicolae Iorga, va aprecia constant că Marile Puteri nu vor putea soluţiona şi nu vor reuşi să intervină solidar în problema ocrotirii minorităţilor. Opinia unanimă va fi aceea că statul român va fi capabil să soluţioneze chestiunile legate de protecţia şi integrarea minorităţilor, fără ca puterile garante să impună acest lucru prin monitorizare și prin impunere[33]. Sistemul internaţional de ocrotire a minorităţilor se va dovedi o gravă eroare. Acesta va pune sub semnul neîncrederii capacitatea statelor mici şi mijlocii, nou create, de a rezolva problemele specifice statului naţional.


3. Reglementarea statutului minorităţilor în cadrul prevederilor Tratatului de Pace de la Paris (9 decembrie 1919)

Deşi Regatul României se angajase să respecte şi să reglementeze statutul minorităţilor naţionale prin legi interne care să le asigure un cadru legislativ favorabil, „Consiliul celor patru” (Franţa, Anglia, SUA şi Italia) va impune României semnarea unui Tratat Special al Minorităţilor. Acest aspect s‑a produs deoarece au existat premisele impunerii unor clauze, dat fiind specificul complex al „structurii de decizie piramidală” care a existat în cadrul Conferinței de pace de la Paris[34]. Consiliul Suprem Interaliat era format din cinci membri: președintele S.U.A. și prim‑miniștrii Franței, Marii Britanii, Japoniei și Italiei, care practic au dictat în anumite situații prevederile tratatelor, deoarece își apărau interesele geopolitice, militare și teritoriale. Invocând autoritatea Consiliului Suprem Interaliat, reprezentanții acestuia vor convinge România să semneze tratatul, eveniment ce a avut loc la Paris la 10 decembrie 1919. Ulterior, Tratatul va fi ratificat prin decretul‑lege din 30 august 1920 şi va fi publicat în Monitorul Oficial pe 26 septembrie 1920[35].

Anii 1919 și 1920 s‑au dovedit a fi foarte importanți pentru România în contextul deschiderii lucrărilor Conferinţei de Pace de la Paris, care a recunoscut, prin Tratatul de la Saint‑Germain (10 septembrie 1919), unirea Bucovinei, prin cel de la Trianon (4 iunie 1920), unirea Transilvaniei şi prin cel de la Paris (28 octombrie 1920), unirea Basarabiei cu România.

Revenind la Tratatul Minorităților, în articolul 1, România se obliga să respecte conţinutul articolelor Tratatului ca legi fundamentale şi să se asigure că: „nici o lege, nici un regulament, nici un act oficial nu se află în contrazicere sau în opoziţie cu aceste stipulaţiuni şi că nici o lege, nici un regulament sau acţiuni oficiale (să nu treacă înaintea lor) să nu aibă precădere faţă de ele”[36].

Articolul 2 al Tratatului obliga statul român să acorde tuturor locuitorilor de pe întinsul său, pe de o parte: „întreaga şi deplina protecţie pentru viaţa şi libertatea lor, fără nicio deosebire de naştere, de naţionalitate, de limbă, de rasă sau de religie”[37], iar pe de altă parte, să le respecte acestora liberul exerciţiu al credinţei, dacă acesta nu contravine ordinii publice sau bunelor moravuri. Articolul 3 al Tratatului specifica obligația României de a: „recunoaşte ca supuşi români, de plin drept şi fără nici o altă formalitate pe oricare teritoriu făcând parte din România, inclusiv teritoriile alipite ei prin Tratatele de pace cu Austria şi cu Ungaria sau teritoriile ce i s‑ar putea transfera ulterior, afară numai dacă la acea dată supusul s‑ar putea prevala de o altă naţionalitate decât naţionalitatea austriacă sau ungară”[38].

Statutul locuitorilor austrieci şi maghiari urma a fi reglementat, precizându‑se că puteau să opteze pentru o altă cetățenie[39]. Prin urmare, supușii străini urmau să îşi mute domiciliul în statul pentru care optau a avea cetățenie în maximum 12 luni de la ratificarea tratatului [40]. Cu drepturi depline, potrivit articolului 4, urmau a fi considerate şi persoanele de naţionalitate austriacă sau ungară născute pe teritoriile româneşti, indiferent de domiciliul părinţilor, la data intrării în vigoare a Tratatului. Ulterior, în termen de doi ani, aveau posibilitatea să se decidă în favoarea cetăţeniei. Dacă urmau a: „renunţa la cetățenia română vor fi socotiţi ca supuşi români. În această privinţă, declaraţia soţului va fi privită ca valabilă făcută pentru soţie, iar aceea a părinţilor ca valabilă făcută pentru copiii în etate de mai puţin de optsprezece ani”[41]. Articolele prezentate anterior erau analizate prin conţinutul celui de‑al şaselea articol, care urma să garanteze cetăţenia română tuturor persoanelor născute pe teritoriul românesc, respectând criteriul potrivit căruia nu se pot prevala de altă cetățenie. Problema care a generat discuții a fost legată de statutul evreilor, care a fost reglementat prin intermediul articolului 7, potrivit căruia evreii erau consideraţi: „supuşi români, de plin drept şi fără o formalitate”[42]. A se observa similitudinea cifrei 7 legată de negocierile independenței României de către Marile Puteri la 1878. Și atunci articolul 7 din constituție urma să fie modificat în scopul „naturalizării” cetățenilor evrei. Referitor la această situație, Al. Vaida‑Voevod preciza în presa vremii: „Dacă în trecut relaţiile dintre evrei şi populaţia românească nu au fost pe deplin satisfăcătoare, cauza nu era defel intoleranţa religioasă, ci motivele de ordin economic care au dispărut în prezent, ca urmare a realizării reformei agrare şi a sufragiului universal, care au condus la emanciparea clasei ţărănești”. Vaida‑Voevod afirma: „Populaţia evreiască este legată de acum înainte prin drepturi şi interese egale şi identice cu ţara. Populaţia românească are datoria să‑i accepte cu încredere în sânul ei pe evrei, care încetează de a mai fi străini, tot aşa cum datoria evreilor e de a se apropia cu aceeaşi încredere de populaţia română, pentru a contribui de comun acord la dezvoltarea ţării pe calea progresului şi civilizaţiei[43]. Un alt om politic, Take Ionescu, va comenta în mod pozitiv același articol 7 din Tratat, afirmând: „încetăţenirea evreilor este o măsură pe care am primit‑o fără rezerve. E necesar ca prin lege să se recunoască personalitatea juridică a Comunităţilor israelite, iar statul are datoria să creeze şcoli primare în număr suficient pentru ca toţi copiii israeliţi să poată primi învăţământ gratuit. Până atunci statul trebuie să subvenţioneze şcolile primare evreieşti care suportă sarcinile materiale ce revin statului. Cultul mozaic trebuie să fie tratat pe picior de egalitate cu celelalte culte şi subvenţionat ca acestea din urmă”[44].

Articolul 8 din Tratat stipula „egalitatea în faţa legii, precum şi exercitarea drepturilor civile şi politice, fără deosebire de rasă, limbă sau religie”[45]. Acesta va confirma liberul acces în cadrul serviciilor publice, dar și accesul la diferite profesii şi meserii al tuturor cetăţenilor (inclusiv al celor care aparțineau anumitor etnii). „Nu se va edicta nici o restricţie contra liberei întrebuinţări de către vreun supus român a vreunei limbi oarecare, fie în materie de religie, de presă sau de publicaţii de orice natură, fie în întrunirile publice. Cu toată stabilirea de către Guvernul român a unei limbi oficiale, se vor face înlesniri raţionale supuşilor români de altă limbă decât cea română pentru întrebuinţarea limbii lor, fie oral, fie în scris, înaintea tribunalelor”[46]. Înfiinţarea şi conducerea instituţiilor de binefacere, religioase sau sociale, precum şi a şcolilor, sau a altor stabilimente de educaţie, va fi garantată tuturor locuitorilor, inclusiv în limba proprie a minorităţilor, potrivit articolului 9 din Tratat[47].


4. Reglementările legislative românești cu privire la minorități

Integrarea minorităţilor naţionale în cadrul noului stat extins după încorporarea provinciilor istorice va reprezenta un proces complex, pe durata căruia statul român se va preocupa de crearea unei legislații care să asigure deplina egalitate între toţi cetăţenii săi.

Un prim pas în acest sens îl va constitui Decretul pentru reforma electorală, adoptat în noiembrie 1918, decret prin intermediul căruia se va renunţa la deosebirile de ordin etnic dintre locuitorii României: „Toţi cetăţenii români majori vor alege prin vot obştesc, obligatoriu, egal, discret şi secret şi pe baza reprezentării proporţionale un număr de deputaţi proporţional cu populaţia” (art. 1)[48]. Era încercarea unei forme de includere politică a minorităților etnice care ajunseseră sub administrație românească. Ulte­rior, toate drepturile şi libertăţile, garantate minorităţilor de Tratatul de Pace de la Paris, vor fi legiferate și aplicate şi la nivel național, atât de legea din 26 septembrie 1920, cât şi de Constituţia din martie 1923.

Aceasta va ratifica dobândirea cetăţeniei române, acordată prin Decretele din 30 decembrie 1918 şi 28 mai 1919 tuturor locuitorilor României născuţi în ţară şi care nu au fost supuşi unui stat străin (art. 133)[49]. În ceea ce priveşte legea din 26 septembrie 1920, aceasta le va recunoaşte tuturor locuitorilor provinciilor româneşti cetățenia română conform prevederilor stipulate în Tratat. Ulterior, legea electorală adoptată în martie 1926 va stabili votul universal, egal, direct, secret şi obligatoriu pentru toţi cetăţenii ţării (bărbaţi având peste 21 ani). Un element de noutate, apărut faţă de legislaţia anterioară, viza: „capii confesiunilor recunoscute de stat, câte unul de fiecare confesiune, întrucât sunt aleși sau numiţi conform legilor ţării şi reprezintă un număr de peste 200 000 de credincioşi”[50], puteau deveni senatori. De asemenea, legea mai stabilea că în circumscripţiile electorale în care o grupare câştiga majoritatea absolută a voturilor, aceasta putea beneficia de totalitatea mandatelor din circumscripţiile respective. Prevederea constituia un avantaj, în special pentru Partidul Maghiar, care va reuşi să obţină adesea majoritatea absolută a voturilor în regiunile în care populaţia de origine etnică maghiară va fi majoritară[51].

Seria de legi şi ordonanţe adoptate între anii 1923‑1924 de ministrul Instrucţiunii Publice, Constantin Angelescu, va plasa instituţiile şcolare ale minorităţilor naţionale într‑o situaţie delicată și complicată. Nici una dintre şcolile confesionale existente nu mai putea funcţiona fără o autorizaţie ministerială. În egală măsură existenţa acestora va fi condiţionată şi de data înfiinţării (cele create înainte de Marea Unire, cu formalităţi de funcţionare aprobate de Consiliul Dirigent vor fi singurele aprobate). Programa acestora cuprindea un număr minim obligatoriu de discipline predate în şcolile de stat. Examenele de la finalul fiecărui an trebuiau susţinute în faţa unei comisii numite de inspectorul regiunii, în limba română pentru disciplinele predate în această limbă şi în limba minorităţilor naţionale pentru disciplinele minorităţilor naţionale.

Corpul didactic trebuia să depună jurământul de credinţă faţă de rege, să fi promovat un examen la limba română, istoria şi geografia României şi drept constituţional românesc, şi să fi făcut dovada cetăţeniei române. Adoptarea, în 1924, a legii pentru învăţământul primar public, în ciuda numeroaselor nemulţumiri ale minorităţilor naţionale, impunea din nou numeroase dispoziţii restrictive.

Repartizarea elevilor între şcolile publice româneşti şi şcolile minoritare nu era deloc ușor de îndeplinit. Articolul 8 specifica: „cetăţenii de origine română ce şi‑au pierdut limba maternă sunt obligaţi să‑şi instruiască copiii într‑o şcoală publică sau particulară având româna ca limbă de predare”[52]. Prin legea învăţământului particular din decembrie 1925, minorităţile naţio­nale puteau să‑și construiască şcoli proprii, cu aprobarea ministrului Instrucţiunii Publice. Se preciza că limba de predare rămânea la aprecierea finanțatorilor şcolilor respective, cu menţiunea că: „limba română, istoria României şi geografia României se vor preda în limba română”[53]. Prevederi similare va avea şi legea pentru învăţământul secundar din anul 1928, care va preciza că acest tip de învăţământ se va putea desfăşura atât în şcolile de stat (şcoli publice), cât şi în şcolile sau institutele particulare autorizate de către stat. Pentru şcolile secundare de stat, în care minorităţile vor avea o pondere ridicată, se prevedea în programa de învăţământ posibilitatea alegerii ca obiect facultativ de studiu limba minoritară respectivă. În scopul integrării şi în sprijinul minorităţilor naţionale, se mai specifica înfiin­ţarea pe lângă liceele de stat a unor secţii cu limba de predare a minorităţii. Cu toate acestea, limba română, geografia României, istoria României sau instrucţiunea civică erau predate în limba română[54].

Învăţământul public, va preciza articolul 10, în şcolile primare, acolo unde ponderea minorităţilor atinge cote mari, se va putea face în limba acestora. Comunităţile săseşti şi secuieşti din Transilvania se vor bucura de autonomie locală, în domeniul religios şi educaţional, potrivit articolului 11 din lege[55]. Respectarea acestor drepturi şi garanţii va fi atent supravegheată de Societatea Naţiunilor, iar modificarea lor se puteau face doar cu aprobarea majorităţii Consiliului Societăţii Naţiunilor[56], potrivit articolului 12 din Tratatul Minorităților. Alte domenii vor cunoaște reglementări pe măsura importanței lor în procesul de integrare a minorităților în „corpul social românesc”. Printre aceste domenii putem aminti cultele și regimul confesional al acestora sau administrația publică locală în care minoritățile erau implicate. Legea pentru regimul general al Cultelor va fi adoptată în aprilie 1928. Aceasta va garanta tuturor cultelor o egală libertate şi protecţie, atât timp cât exerciţiul acestora nu va prejudicia ordinea publică, bunele moravuri sau legile statului. „Nici un cult nu va putea avea relaţie de dependenţă faţă de o autoritate sau organizaţie bisericească din străinătate, în afară de cele impuse de principiile lui dogmatice şi juridico‑canonice, excepţie făcând cultul catolic, singurul în ţară cu o asemenea dependenţă”[57].

Legea pentru organizarea administraţiei publice locale va intra în vigoare în august 1929 şi va înlocui legea similară din 1925. Aceasta va stabili că: „fiecare locuitor al ţării, fără deosebire de vârstă, sex, naţionalitate sau confesiune, trebuie să fie membru al unei comune şi să participe la sarcinile ei”[58]. Acest lucru va facilita ca: „între membrii de drept ai Consilii­lor urbane să se afle şi reprezentanţi ai şcolilor secundare particulare care aparţin grupului minoritar celui mai numeros din localitate, precum şi ai bisericii minoritare cu cel mai mare număr de credincioşi din localitate”[59].

Pe 25 iunie 1931, guvernul condus de Nicolae Iorga, în urma proiectului de lege adoptat, va înfiinţa un Subsecretariat de Stat al Minorităţilor, care va funcţiona pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Acesta va fi: „un organ consultativ al guvernului pentru problemele minoritare, cu misiunea de a iniţia măsurile necesare convieţuirii armonioase a elementelor minoritare în cadrele intereselor generale ale statului român”[60].

Liderul Partidului German din România a condus acest organism. Legislaţia adoptată va avea un caracter democratic şi va urmări integrarea minorităţilor naţionale. Trebuie precizat faptul că autoritățile române au făcut eforturi considerabile pentru înființarea unui subsecretariat de stat pentru minorități. Pentru garantarea şi respectarea acestor drepturi, în cadrul acestui subsecretariat a fost înființat un Comisariat General cu atribuţii în a supraveghea modul cum măsurile legislative şi administrative se aplică faţă de minorităţi. Același Comisa­riat avea atribuții de a interveni pentru aplicarea exactă şi unitară a măsurilor dispuse pe întregul teritoriu al Regatului şi de a studia problemele legate de minorităţi şi a propune autorităţilor competente soluţiile ce se impuneau. Articolul 3 din Regulamentul pentru funcţionarea Comisariatului General pentru minorităţi prevedea că legile în vigoare asigură tuturor cetăţenilor români, fără deosebire de limbă, rasă sau religie, aceleaşi drepturi civile şi politice, acelaşi tratament şi aceleaşi garanţii. Să ne imaginăm minorităţile culturale ca situându‑se de‑a lungul unui proces continuu privind modul şi măsura în care acestea urmăresc integrarea în societatea dominată de majoritatea românească. Ideea unui teritoriu în interiorul căruia s‑ar situa diferitele categorii de grupuri etnoculturale apare în mod repetat.


În loc de concluzii

Fiecare minoritate din cadrul unui stat se încadrează, în general, între două sisteme de referinţă. Unul care îi este propriu şi care angajează existenţa acesteia şi cel de‑al doilea, pe care îl dictează sistemul politic propriu statului care are în interiorul său acel grup minoritar. Autorităţile guvernamentale româneşti au fost preocupate, au insistat şi au fost interesate de crearea cadrului legislativ care să asigure deplina egalitate a tuturor cetăţenilor României.

Problema minorităţilor comportă un aspect fundamental, adică ea trebuie definită, privită şi rezolvată întâi din punctul de vedere al statului naţional[61]. De asemenea, România a semnat și aplicat Tratatul Minorităţilor încheiat la Paris în timpul Conferinţei de Pace 1919‑1920. Acest tratat stabilea pentru minorităţile naţionale din România două categorii de drepturi şi libertăţi fundamentale din care derivă o serie de drepturi şi libertăţi speciale. Cele două categorii sunt: a) dreptul la cetăţenia română, din care derivau dreptul la protecţia vieţii şi libertatea individuală; b) drepturi civile şi politice, precum și egalitatea în faţa legilor ţării. Constituţia ţării era flexibilă şi în ceea ce priveşte libera folosire a limbii materne pentru minorităţi în presă şi orice publicaţii, în comerţ, în relaţii particulare.

De asemenea, s‑au înscris în legi particularități pentru libera folosire a limbii şi cetăţenilor aparţinând minorităţilor care nu cunoşteau limba statului, atât în relaţiile lor cu autorităţile, cât şi în justiţie. Primul pas în acestsens îl va constitui, aşa cum am prezentat anterior, decretul‑lege pentru reforma electorală, adoptat în noiembrie 1918, care va introduce votul obligatoriu, direct, egal şi secret pentru toţi cetăţenii majori, indiferent de originea etnică. Ulterior, reforma electorală (alături de cea agrară) va contribui la crearea unei adevărate reforme politice. Constituţia din 1923, la rândul ei, se va dovedi a fi una dintre cele mai progresiste şi democratice din Europa acelei epoci și va crea cadrele de manifestare și integrare societală a minorităților. Aceeași constituție va reglementa pentru toţi românii, fără a ţine cont de deosebirile de origine etnică, limbă sau religie, libertatea conştiinţei, învăţământului, presei, libertatea întrunirilor şi a dreptului de asociaţie.

Educația publică va fi atent reglementată, prin nenumărate legi. Prin legea pentru învăţământul particular din decembrie 1925, minorităţile na­ţionale au avut dreptul la şcoli proprii cu limba de predare stabilită de susţinătorii acestora. Singurele precizări în domeniu vizau obligativitatea limbii române, limba oficială a statului naţional român, geografia şi istoria acestuia, care nu puteau fi predate în limbile minorităţilor naţionale. Legea pentru învățământul secundar, din mai 1928, va reglementa acest tip de învăţământ în şcolile publice, precum şi în instituţiile de învăţământ particulare, în care, în conformitate cu programa şcolară adoptată de Ministerul Instrucţiunii Publice, printre disciplinele facultative de studiu un loc important era deţinut de studiul limbilor minorităţilor naţionale.

Legea cultelor, din aprilie 1928, va garanta egalitatea şi protecţia cultelor existente pe teritoriul statului român. În altă ordine de idei, au existat şi disfuncţionalităţi, generate de existenţa anumitor mentalităţi colective legate de percepția în noile reconfigurări. Particularitățile și interesele grupurilor politice sau ale liderilor anumitor minorităţi naţionale vor conduce și la tentative de obţinere a unor drepturi exploatând şi carenţele regimului democratic românesc. În repetate rânduri plângerile minorităţilor (în unele cazuri nefondate) vor ajunge în faţa forurilor internaţionale, care vor încerca să medieze pentru rezolvarea lor. Constrânse de presiunile externe, guvernele României au adoptat o tactică defensivă, prin intermediul căreia vor încerca să convingă asupra corectitudinii politicii pe care o vor aplica în raport cu minorităţile naţionale[62]. Autoritățile române au comunicat și au colaborat la rezolvarea problemelor revendicate de Societatea Naţiunilor sau Comunităţilor Evreieşti internaţionale. Aceleași autorități vor purta discuţii cu emisarii veniţi să constate eventualele nereguli, au oferit tabele şi date statistice comparative privind situaţia românilor din Transilvania, Bucovina şi Basarabia înainte de 1918, precum şi cea a minorităţilor naţionale din aceste teritorii după Marea Unire. Cu toate acestea, propaganda românească susţinută în străinătate va fi una sporadică și inconsecventă, cercurile politice româneşti trăind cu iluzia că dreptatea cauzei acestora va fi prea evidentă pentru a putea fi pusă cu adevărat sub semnul întrebării. Dar lucrurile nu s‑au petrecut așa. Cu toate acestea, situaţia concretă a minorităţilor naţionale din România se va deosebi fundamental de imaginea acreditată pe plan internaţional[63].

Datele şi statisticile vremii vor revela aceste realități. Reprezentanții minorităților vor fi împroprietăriţi și vor beneficia de legile date pentru impulsionarea dezvoltării economice. Peste 1 400 353 capi de familie au primit pământ, dintre care 206 265 vor aparţine minorităţilor naţionale, după cum urmează: 46 069 dintre aceştia vor fi maghiari, 24 815 vor fi germani, 34 709 vor fi ruşi şi 12 725 vor fi bulgari.

Numărul şcolilor confesionale aparținând minorităţilor naţionale a crescut, numărul publicaţilor sau a lăcaşurilor de cult ale acestora a sporit, de asemenea. Se vor crea structuri politice şi culturale, se vor schimba idei şi se vor căuta adesea soluţii favorabile minorităţilor naţionale. Dar, pe de altă parte, progresele înregistrate vor constitui rezultatul cooperării şi al activităţii depuse pe ambele baricade. Astfel, legislaţia adoptată de statul român va asigura cadrul democratic de manifestare a tuturor locuitorilor săi, indiferent de originea etnică, limbă sau religie. Una dintre autoarele care au scris despre minoritate evreiască consemna: „Un stat care nu ar face toate sforţările pentru a asigura maximul de bine minorităţilor sale, un stat care n‑ar înţelege că interesul primordial se întemeiază pe loialitatea tuturor cetăţenilor şi nu pe anihilarea individualităţii culturale şi religioase a unora dintre supuşii lui, un stat care nu şi‑ar da seama că el însuşi trebuie să fie cel mai mare luptător al intereselor bine înţelese ale minorităţilor sale, ar încălca nu numai legea umanităţii, care trebuie să conducă întreaga comunitate civilizată, dar ar încălca însăşi legea de conservare a propriei sale vieţi”[64]. Un alt autor analiza cultivarea adevăratelor valori promovate de acestea şi în egală măsură de către stat. Prin urmare, acesta îndeamnă: „Să ne cunoaştem, să ne respectăm şi poate în final să ne acceptăm împotriva tuturor trăsăturilor ce ne diferenţiază (…) să cunoaştem și să înţelegem altfelul celor din jurul nostru”[65].

Sfârșitul Primului Război Mondial a fost urmat de complexul sistem de tratate negociat în cadrul Conferinței de Pace de la Paris, sistem conceput încă înainte de sfârșitul războiului[66]. De departe conferința a constituit cel mai important eveniment diplomatic al începutului de secol XX prin amploarea evenimentelor și prin numărul de participanți (zece mii de persoane, conform afirmațiilor unor autori[67]). Conferința de Pace a condus la dispariția celor trei mari imperii care au stabilit vreme de trei secole ordinea politică și diplomatică a Europei. Conferința a creat „implozia” celor trei imperii și ca o „pedeapsă” pentru dezechilibrele pe care le creaseră din punct de vedere politic și diplomatic. Sistemul de tratate a deschis calea unui experiment sociologic la scară mare în ceea ce privește formula politică a societății multiculturale și multietnice pe care Europa o va cunoaște după 1920. Statele națiune vor lua locul marilor imperii și vor „învăța” să‑și construiască drumul politic și diplomatic pe care îl aveau de parcurs în secolul XX, care a fost de departe cel mai violent, cel mai tumultuos și cel mai „generos” în ceea numim generic „experimente totalitare”. În cazul românesc integrarea minorităţilor naţionale în structura statului român a presupus multe eforturi de ordin politic, diplomatic și instituțional. A fost o provocare pe care sistemul politic românesc, dar și elita intelectuală au gestionat‑o cu priceperea, cunoașterea și resursele epocii. Exemplul românesc al „integrării” minorităților a fost unul pozitiv, dacă analizăm comparativ cum au fost tratate și integrate minoritățile în cadrul statelor succesoare marilor imperii. Acest subiect va face obiectul unei alte analize extinse.

Enache Tuşa

Note:
[1] George Castellan, „Histoire de la Roumanie”, în Carol Iancu, Evreii din România. De la emancipare la marginalizare (1919‑1938), Editura Hasefer, Bucureşti, 2000, p. 23.
[2] Gheorghe Calcan, România în relaţiile internaţionale ale Conferinţei de Pace de la Paris‑Versailles ‑ 1919‑1920. Recunoaşterea internaţională a Marii Uniri, Editura Mega, Cluj Napoca, 2013, pp. 8‑11.
[3] Buletinul Statistic al României, ianuarie‑februarie 1924.
[4] Ion Calafeteanu, Gheorghe Sbârnă, Tratatele de pace ale României 1919‑1920, Editura Muzeului Litaraturii Române, București, 2017, pp. 42‑46.
[5] Carol Iancu, Evreii din România. De la emancipare la marginalizare (1919‑1938), Editura Hasefer, Bucureşti, 2000, p. 27.
[6] Grigore Geamănu, „Dreptul internaţional contemporan”, în Mihai Iacobescu, România şi Societatea Naţiunilor (1919‑1929), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1988, p. 195.
[7] George Sofronie, „Problema păcii internaţionale şi organizarea ei juridică”, în Mihai Iacobescu, op. cit., p. 195
[8] Ioan Scurtu, Liviu Boar, Minorităţile naţionale din România (1918‑1925). Documente, Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1995, p. 8.
[9] Romulus Seişanu, „Principiul naţionalităţilor, originile, evoluţia şi elementele constitutive”, în Mihai Iacobescu, op. cit., p. 195.
[10] Ioan Scurtu, Liviu Boar, op. cit, p. 8.
[11] Sistemul procedural de acordare a protecţiei, cel puţin la început, va fi foarte vag. Stabilit prin scrisoarea lui George Clemenceau, din 24 iunie 1919, trimisă reprezentantului Poloniei, va suferi modificări, în 1920, 1921, 1923, 1925 şi 1929. Se va ajunge la un sistem de norme şi reguli foarte vag, datorat în special deselor modificări, cunoscut parţial, dar invocat foarte des.
[12] Mihai Iacobescu, op. cit., p. 197.
[13] „Tratatul asupra minorităților încheiat între principalele Puteri Aliate și Asociate și România”, în Ion Calafeteanu, Gheorghe Sbârnă, Tratatele de pace ale României 1919‑1920, Editura Muzeului Literaturii Române, București, 2017, pp. 262‑272.
[14] N. Dașcovici, „Interesele şi drepturile României în texte de drept internaţional public”, în Mihai Iacobescu, op. cit., p. 198.
[15] Ioan Scurtu, Liviu Boar, op. cit, p. 8.
[16] Mihai Iacobescu, op. cit., p. 199.
[17] Articolul: Alexandru Vaida‑Voevod a intrat masonerie pentru a ajuta România în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris, publicat de Remus Florescu în Adevărul din 7 noiembrie 2013. https://adevarul.ro/locale/cluj‑napoca/alexandru‑vaida‑voevod‑intrat‑masonerie‑ajuta‑romania‑conferinta‑pace‑paris‑1919‑1_527bac9dc7b855ff56cadde1/index.html.
[18] Ibidem.
[19] Mihai Iacobescu, op. cit., p. 199.
[20] Ioan Scurtu, Liviu Boar, op. cit, p. 8.
[21] Mihai Iacobescu, op. cit., p. 214.
[22] Ibidem.
[23] Ibidem, p. 218.
[24] Printre obligaţiile statului român se vor număra: acordarea liberului tranzit al mărfurilor, vagoanelor, vapoarelor sau vehiculelor Marilor Puteri şi scutirea acestora de vamă pe 5 ani.
[25] Mihai Iacobescu, op. cit., p. 200.
[26] Ibidem.
[27] Ibidem.
[28] Ibidem
[29] Romulus Seișanu, Principiul Minorităţilor. Originile, evoluţia şi elementele constitutive ale naţionalităţii Tratatele de Pace de la Versailles, Saint Germain, Trianon, Neuilly‑sur‑Seine, Sevres, Lausanne, studiu introductiv, note, îngrijire de ediție de Constantin Schifirneț, Editura Albatros, București, 1996, p. 263.
[30] Mihai Iacobescu, op. cit, p. 207.
[31] Ibidem.
[32] Ibidem.
[33] Roger Brubaker, Margit Feischmidt, Jon Fox, Liana Grancea, Politică naţionalistă şi etnicitate cotidiană într‑un oraş transilvănean, Editura Institutului Pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale și Editura Kriterion, Cluj Napoca, 2000, p. 47.
[34] Ion Calafeteanu, Gheorghe Sbârnă, op.cit., p. 23.
[35] Carol Iancu, Evreii din România. De la emancipare la marginalizare (1919‑1938), Editura Hasefer, Bucureşti, 2000, p. 84.
[36] Ioan Şerbănescu, Evreii din România în secolul XX. 1900‑1920: fast şi nefast într‑un rãstimp istoric (vol. II), Editura Hasefer, Bucureşti, 2003, p. 471.
[37] Ibidem.
[38] Ibidem.
[39] Opţiunea soţului urma să fie aplicată şi soţiei, la fel cum opţiunea părinţilor se va răsfrânge asupra copiilor în vârstă de până la 18 ani.
[40] Cu garanţia că, pe de o parte, vor putea lua cu ei bunurile mobile dobândite pe teritoriul românesc şi că, pe de altă parte, vor păstra dreptul de proprietate asupra bunurilor imobiliare.
[41] Ioan Şerbănescu, op. cit., p. 472.
[42] Ibidem.
[43] „Le Petit Parisien”, 26 decembrie 1919, în Carol Iancu, op. cit., p. 80.
[44] „Curierul Israelit”, 5 martie 1922, în Carol Iancu, op. cit., p. 85.
[45] Ion Calafeteanu, Gheorghe Sbârnă, op.cit. p. 274.
[46] Ioan Şerbănescu, op. cit., p. 472.
[47] Cele zece mii de persoane erau reprezentate de către membrii delegațiilor, militari de rang înalt, politicieni, translatori, experți ternici, diplomați – Ion Calafeteanu, Gheorghe Sbârnă, op.cit. p. 23.
[48] Ioan Scurtu, Liviu Boar, op. cit, p. 8.
[49] Mehmet Ali Ekrem, Din istoria turcilor dobrogeni, Editura Kriterion, București, 1994, p. 110.
[50] Ioan Scurtu, Ioan Dordea, Minorităţile naţionale din România (1925‑1931). Documente, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 1996, p. 7.
[51] Roger Brubaker, Margit Feischmidt, Jon Fox, Liana Grancea, Politică naţionalistă şi etnicitate cotidiană într‑un oraş transilvănean, Editura Institutului Pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale și Editura Kriterion, Cluj Napoca, 2000, pp. 12‑15.
[52] Carol Iancu, op. cit., p. 109.
[53] Ioan Scurtu, Ioan Dordea, op. cit., p. 8.
[54] Ibidem.
[55] Roger Brubaker, Margit Feischmidt, Jon Fox, Liana Grancea, Politică naţionalistă şi etnicitate cotidiană într‑un oraş transilvănean, Editura Institutului Pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale și Editura Kriterion, Cluj Napoca, 2000, p.290.
[56] Ioan Scurtu, Ioan Dordea, op. cit., p.473
[57] Ibidem.
[58] Ibidem, p.7.
[59] Ibidem.
[60] Ibidem, p.16.
[61] Iancu, Ghe. (2002) Problema minorităţiilor etnice din România în documente ale Societăţii Naţiunilor (1923‑ 1932), Editura Argonaut, Cluj‑Napoca, p. 14.            
[62] Romulus Seișanu, op.cit , pp. 377‑380.
[63] Gheorghe Calcan, România în relaţiile internaţionale ale Conferinţei de Pace de la Paris‑Versailles ‑ 1919‑1920. Recunoaşterea internaţională a Marii Uniri, Editura Mega, Cluj Napoca, 2013, p. 157.
[64] Lya Benjamin, Prigoană şi rezistenţă în istoria evreilor din România (1940‑1944). Studii, Editura Hasefer, Bucureşti, 2001, p. 5.
[65] Ion Diaconu, Minorităţile, Identitate, Egalitate, Editura Institutului Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1998, p. 47.
[66] Gheorghe Calcan, op.cit., p.277.
[67] Ion Calafeteanu, Gheorghe Sbârnă, op.cit., p. 23.

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*