Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Cultură naţională, multiculturalism şi dialog intercultural » Nicolae Mareş: Regina Maria a României – diplomat desăvârşit în serviciul cauzei naţionale

Nicolae Mareş: Regina Maria a României – diplomat desăvârşit în serviciul cauzei naţionale

Despre Regina Maria s‑a scris mult, şi totuşi prea puţin pentru a înfăţişa şi mai ales pentru a oglindi la adevărata valoare personalitatea ei complexă, pline de afecţiune, de dăruire şi dragoste faţă de poporul român, faţă de cauza istorică a naţiunii române. Ea a fost printre personalităţile cele mai proeminente care a înţeles locul României ca ţară şi aspiraţiile ei naţio­nale în toată profunzimea. A fost cap de afiş pe front în războiul balcanic şi în cel de întregire a neamului, mereu alături de soldaţii răniţi în spitalele de campanie; a reprezentat interesele ţării în momente critice, acţionând pentru rezolvarea favorabilă, demnă a problemelor apărute, în ciuda argumentaţiei şubrede a aripei conservatoare, care l‑a înconjurat pe Carol şi ulterior pe Ferdinand. Regina Maria a fost cea care a intuit că situarea României de partea Antantei, şi nu a Puterilor centrale, va putea asigura – în ciuda oricăror oprelişti – constituirea unui stat naţional românesc unitar. Sunt numeroase aprecierile contemporanilor şi ale posterităţii cu privire la personalitatea şi manifestările sale. Se poate constitui cu uşurinţă – şi mai mult ca sigur se va elabora – un florilegiu cu cele mai nimerite ziceri în ceea ce o priveşte.

Fără seamăn în Europa

În afara istoricului neamului, Nicolae Iorga, printre cei care au cunoscut‑o vreme îndelungată și de aproape a fost I. G. Duca, în calitatea de ministru, inclusiv de Externe, de prim‑ministru, de om de cultură. Să nu uităm că el se numără printre guvernamentalii care au gestionat cu mare dibăcie treburile culturii și spiritualității românești; în același timp, Duca a participat la principalele evenimente istorice din timpul războiului și – ulterior –, încât dintr‑o asemenea postură, avea să scrie că Regina este strălucitoare, fizic ca şi moral – „încât îți ia văzul, nimeni nu o poate întrece. Frumoasă, de o frumusețe încântătoare”. Și mai departe: „Nu cred să fi fost în Europa multe femei care să se fi putut asemui cu dânsa. Inteligentă, fermecătoare, plină de talent pentru pictură, pentru călărie, pentru scris” – încă nu cunoscuse sobrul demnitar, și n‑a avut cum, Jurnalele Reginei – punând scrisul în urma călăriei! Și a mai adăugat „cronicarul” Duca: „avea conversație sclipitoare, vervă, umor, spontaneitate în gândire, originalitate de expresie, curaj – cine n‑a văzut‑o la Iași, în mijlocul epidemiilor, mergând acolo unde primejdia era mai mare? Dragostea de adevăr de frumos, de bine – nimic nu i‑a lipsit. Adăugați la aceasta, împinsă până la cinism, o hotărâre neșovăielnică, o bunătate izvorâtă dintr‑o reală pricepere a naturii omenești și o indulgență caracteristică tuturor sufletelor alese”[1]. Iată ce tablou inconfundabil – icoană i‑am spune – ne‑a pus la dispoziție contemporanul ei pentru a o cunoaște mai bine pe Regina Maria.

Încercarea autorului de a‑i găsi și umbre nu‑i va reuși. După cum nici altora nu le‑a reușit. Cele mai actuale rămân, și pentru vremurile de azi, stihurile aparținând poetului Vasile Militaru, scrise la trecerea la cele veșnice a Reginei, acum 80 de ani: O stea pe cerul nopţii cade… e parc‑o lacrimă de sânge… Prelung plâng clopotele toate… Plângi ţara mea, că ai ce plânge…

Azi, din perspectivă vieții internațio­nale globalizante, când lumea diplomatică s‑a feminizat peste măsură, ne putem întreba: – Cine putea reprezenta România în acele vremuri grele mai bine decât această Stea? Această mare Doamnă, care avea atributele și calitățile prezentate mai sus, la care însuși Ferdinand Întregitorul a mai adăugat: „voința, sinceritatea, vitalitatea, veselia”[2].

O asemenea personalitate, care a avut un cuvânt hotărâtor de spus în treburile dinlăuntru și din afară, s‑a dovedit a fi salvatoare prin calitățile ei în momentele grele ale negocierii păcii după prima mare conflagrație, la Paris, la începutul anului 1919. Regina Maria s‑a dovedit a fi o persoană providențială ca diplomat pentru acele vremuri, poate de talia eruditului Nicolae Mișu, cel care reprezenta România la Londra și cu care a intrat într‑o relație fericită.

Și azi putem afirma că a fost extrem de bine inspirat Ion I.C. Brătianu, prezent în capitala Franței ca principal negociator al Tratatului de Pace, când a cerut sprijin Regelui Ferdinand Întregitorul să o desemneze pe Regina Maria să facă oficiul de a reprezenta Țara exact în perioada în care piedicile din partea englezilor și a francezilor deveniseră insurmontabile. Astfel, șeful guvernului a găsit a fi oportună folosirea relațiilor de rudenie ale Reginei cu unul dintre „aliați”, cu însuși Regele Angliei – văr primar, cel ai cărui trimiși/reprezentanți din capitala Franței bruiau din plin interesele românești și pe Brătianu personal. Pus în mare încurcătură, fiul fostului prim‑ministru, I.C. Brătianu, n‑a uitat de obstrucțiunile îndurate de tatăl său și de ministrul său de Externe, Mihail Kogălniceanu, la Conferința similară de la Berlin din 1878, când Țările Românești au fost trecute prin furcile caudine de liderii marilor puteri/aceleași state, de data aceasta cu excepția Rusiei și Germaniei/, aceleași care au înfăptuit, în împrejurări similare, a doua răpire a Basarabiei[3]. Și atunci, ca și acum, soldații români își vărsaseră din belșug sângele pentru a înfrânge Imperiul Otoman, la Grivița și la Plevna, marile puteri ajutându‑i pe ruși să smulgă Basarabia din nou din trupul țării. Dorința românilor la Pacea de la Berlin era: „Am dat sângele nostru, dar să nu dăm și pământul nostru!”[4] Și, vai, cedate au fost părți din trupul Moldovei. De data aceasta, la Paris, fiul principalului negociator român de odinioară era pus – după patru decenii – într‑o situație și mai grea. Să reîntregească țara. Întâmpina, cumva, aceleași piedici. În asemenea condiții s‑a apelat la „serviciile” Reginei, roata istoriei întorcându‑se.

Regina acceptă să plece în Anglia și în Franța pentru a salva situația României

Activitatea și manifestările ulterioa­re ne arată cât de înțeleaptă a fost hotărârea respectivă. Grăitor e faptul că în momentul în care Regina ajungea la Paris, pe 5 martie 1919, „în drum” spre Londra, unde avea să își întâlnească și fiul, pe prințul Nicolae, aflat la studii, la Eton, multe aveau să se schimbe. Aici, un rege, regele unui imperiu, împreună cu regina o așteaptau pe Maria pe peronul gării. Păcat că istoricii încă nu au prezentat, cu rigoarea necesară, și felul în care au primit‑o mai întâi francezii. Aceștia au văzut în Regina Maria adevăratul „sol” al României în plină prefacere. Prețiosul volum: „Capitole târzii din viața mea – Memorii redescoperite”, tipărit abia în 2009, ne arată cu lux de amănunte acest lucru, dar nici acestea n‑au fost încă puse în valoare[5].

Iată ce consemna Regina în legătură cu primirea de la Paris: „Deși nu sunt aici în mod oficial, mi‑a fost oferită o primire neprevăzută; era o masă densă și amestecată. Toți românii mei erau desigur acolo, și numeroși demnitari francezi, generali, ofițeri, mulți prieteni personali și atât de multe flori că nu știam cum să le mai fac față. Publicul mă saluta, iar fotografii mă urmăreau ca un roi de țânțari. Din momentul în care am pus piciorul pe peron am intrat într‑o alertă sălbatică pe care n‑o să fiu capabilă s‑o scriu vreodată!”[6]
Agitația respectivă nu se va termina nici în apartamentele de protocol de la renumitul hotel Ritz, unde: „Fețe, fețe și flori în cantități enorme care aproape mă îngropau, și toată lumea vorbea, discuta, fiecare dintre ei dorea să‑mi spună noutățile lui, să‑mi împărtășească noutățile sale speciale, fiecare potrivit punctului său de vedere, și în timpul acestor conversații ușa se deschidea continuu și erau aduse din ce în ce mai mult flori, păduri întregi de liliac, trandafiri, cale, orhidee, iriși, narcise, frezii, violete, încât puteau să facă pentru mulți ani o expoziție de flori…. Toată lumea roiește în jurul meu. Sunt tratată ca un fel de eroină și trebuie să încerc să fiu la înălțimea rolului acesta neașteptat care mi‑a fost încredințat. Toți jurnaliștii din lume par a se roti în jurul meu, bâzâie ca niște roiuri de albine, repezindu‑se pe urmele mele… Trec zâmbitoare prin agitație, zgomote, confuzie, încercând cât mai bine să‑mi mențin calmul și să nu‑mi pierd capul”[7]. Ce cadre pentru un film memorabil!

Totul până când apare Brătianu, venit pentru „o discuție mai lungă”, pentru a‑i prezenta starea situației politice, „să‑mi explice cu cine trebuie să mă văd, cum trebuie să mă comport, în ce fel pot fi de folos”…

Mai departe, în „înnebunitorul și fermecătorul Paris”, presa, prieteni vechi și noi stau la pândă să o prindă… prin coșmarul acesta de interes și afecțiune a trecut Regina Maria.

Toate acestea în contextul în care atmosfera din jurul României nu era deloc favorabilă țării. Iar la recepția dată seara de comunitatea română, un torent constant de oameni: francezi, englezi, americani, ruși, cunoștințe din timpul războiului vin să o vadă. „Exclamații de veselie, discuții, discuții, discuții – vai Doamne, bietul meu cap!” – se plânge Regina.

Obiectivul demersurilor sale se vor concentra însă în a‑l convinge pe Clemenceau cu privire la eforturile făcute de România de partea Antantei, din 1916 până la sfârșitul războiului.

Întâlnirea cu Clemenceau

A avut loc la 7 martie și devine principalul eveniment, la care a participat și ministrul plenipotențiar român la Paris, Victor Antonescu, în 1936‑1937 – ministru de Externe, sub Carol al II‑lea. Regina a încercat să îi placă interlocutorului și chiar i‑a plăcut. Surprinde că acesta – „Tigrul” – are ceva din stilul direct al unui soldat și este „cu certitudine un încăpățânat”.

Din povestirea Reginei rezultă clar că nu a intrat la convorbiri în rolul de negociator, pe care – probabil – i‑l sugerase Brătianu și diplomații de cea mai bună calitate din preajma sa: Nicolae Mișu, Cretzianu, Antonescu.

Instinctiv, ea a îmbrăcat – recu­noaște – un alt rol, acela de a susține unele dintre revendicările României, și „de care s‑a ținut ca o lipitoare”, cunoscând „încăpățânarea” lui Georges Clemenceau, prim‑ministru francez şi omul numărul 1 al Conferinţei de Pace.

Sub pana ei se află descrierea unei lupte precum cea dintre Mircea și Baiazid, reconstituind cu măiestrie momentul în care interlocutorul a atacat‑o direct cu privire la felul în care România negocia tratativele pentru pace.

„Și când i‑am explicat ce ne‑a condus la aceasta și cum s‑a ajuns aici, el s‑a uitat feroce în ochii mei: Ne me racontez pas ces histoires la, vous etiez pour la resistance, vous! / – Nu‑mi spuneţi poveştile astea – chiar dumneavoastră aţi fost pentru rezistenţă, Domnia Voastră! Aceasta a fost o lovitură puternică, dar am mărturisit cu deosebit curaj că, femeie fiind, am ținut cu pasiune la un punct de la acea vreme, aflându‑mă foarte aproape de evenimente, nu am avut nici un moment din care să văd situația ca pe un întreg. Am crezut în victoriile aliaților, așa încât eram gata să mă țin cu dinții, dar dacă era o atitudine înțeleaptă era treaba altora să o judece”. Și a continuat: „Nu am venit să vorbesc despre mine, ci să modific atitudinea față de România, și asta înseamnă să mă lupt, așa după cum am luptat în bătăliile din timpul anilor tragici de război. Din nefericire, nu pot scrie toată conversația noastră, sunt foarte presată de timp. Nu pot spune cum am ajuns să‑l conving, dar știu că nu l‑am plictisit, doar ce m‑am ridicat să plec pentru a nu‑i răpi timpul prețios. Atunci, fără înduplecare, mi‑a făcut semn să stau jos: Am destul timp pentru dumneavoastră; nu vă precipitaţi, vorbiţi răspicat, îmi place aşa! Nu știu dacă am atins vreo coardă sensibilă a inimii sale, dar fața mea i‑a adus o imagine plăcută despre România, zâmbetul meu fiind mult mai convingător decât dezbaterile politice obositoare. Mi‑a fost confirmat sentimentul lui de simpatie prin ceea ce i‑a spus mai târziu lui Antonescu: O regină ca a voastră poate fi primită numai cu onoruri militare, cu Mareşalul Foch în frunte! Am plecat în sunetul muzicii Marseillaise, aerul fiind umplut de praf auriu”. Nu știu ce diplomat al acelor vremuri ar fi putut face față unei asemenea înfruntării cu Clemenceau în plină glorie, în situația dată. Regina României pur și simplu și‑a dezarmat interlocutorul.

Mai departe, vizita la preşedintele Raymond Poincare s‑a încheiat cu trecerea în revistă a gărzii de onoare. Era pentru prima dată când Franţa republicană a oferit unui suveran această cinste. Mai mult, la plecarea spre Londra, președintele Franței, împreună cu soția au condus‑o la gară. Înainte de a părăsi Parisul pentru a reveni, însoțită de un colonel francez, Regina Maria a dus cantitățile mari de flori primite la mormintele ostașilor francezi morți la datorie, prilej de‑a consemna în Jurnal o priveliște îngrozitoare a Franței, care i‑a frânt inima. A fost un gest care îi face reîntoarcerea și mai triumfală. Abia acum avea să audă de la Brătianu că atât Clemenceau, cât și Lloyd George și‑au schimbat atitudinea față de România. Și câtă onestitate din partea Reginei, care a dorit să țină cât mai mult legătura cu ministrul plenipotențiar Nicolae Mișu, un diplomat de‑o infinită modestie, „extraordinar de inteligent și de învățat, care vorbea paisprezece limbi străine. El niciodată nu s‑a pus înaintea altora, fiind omul cel mai altruist pe care l‑am întâlnit vreodată. Fiind un filosof, el era deasupra pasiunii de partid, nu‑i păsa nici de onorurile personale și nici de recompense, cu greu accepta chiar recunoașterea sa. Dar inima lui era în locul potrivit, iar considerația noastră reciprocă devenea mai puternică cu fiecare zi”[8]. Este imnul pe care Regina‑diplomat îl aduce diplomatului de profesie întâlnit în acest periplu. Nu cunoaștem să mai fi făcut altul, cu toate că a cunoscut mulți: străini și români. Ei au rămas în imaginația ei tânără drept figuri ilustre în lumini și umbre ale vremurilor sale[9].

Note:

[1] I. G. Duca, Memorii, vol. I, Editura Expres, București 1992, p. 141 și în continuare.
[2] Idem, p. 141.
[3] Stelian Neagoe, Istoria unirii românilor *** De la Cuza Întemeietorul la Ferdinand I Întregitorul, Editura Diogene, București 1993, pp. 117‑ 216.
[4] Idem. p. 117 și în continuare.
[5] Regina Maria a Românei, Capitole târzii din viaţa mea – Memorii redescoperite, Editura Alfa, 2009.
[6] Idem, pp. 24-25.
[7] Idem, p. 25 și în continuare.
[8] Regina Maria. op cit. p. 64.
[9] Idem – Pp. 206 și în continuare: Sir Hugh, ministru Angliei, familia Kennedy, cu care nu a pierdut legătura după plecarea ei de la București, contele și Fritz Larisch, contele Lago, Rubido Zichy, colonelul Rozwadowski, polonez de origine, baronul Gall, Otto Czernin, care va ajunge ministru de Externe al Imperiului Austro-Ungar etc., toate figuri strălucite în istoria diplomației.

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*