Punctul Critic » Noutăți-Evenimente » Nicolae Mareş: Corneliu Mănescu sau triumful politicii externe a României în secolul al XX‑lea

Nicolae Mareş: Corneliu Mănescu sau triumful politicii externe a României în secolul al XX‑lea

Alegerea ministrului C. Mănescu în calitate de președinte al celei de a XXII‑a Sesiuni a ONU reprezintă pentru țara noastră reintegrarea ei pe scena internațională, unde a jucat în trecut roluri atât de importante. Ea este o demonstrație a vitalității și energiei poporului român, care încă o dată, în cursul istoriei sale agitate, a știut să se debaraseze de forțele negative care îi împiedicau libera dezvoltare. Independent de regimul politic sub care trăiește, atunci când redevine el însuși – ca să întrebuințăm o forumulă preferată a generalului de Gaulle – poporul român își pregătește caracterele sale fundamentale de echilibru, moderație și aspirație la pace. /…/ Alegerea domnului Mănescu constituie ratificarea, recunoșterea policii externe curajoase a României, a eforturilor pentru afirmarea independenței sale față de Moscova, a poziției constructive adoptate în diferite probleme internaționale. /Postul de radio „Europa liberă”/.

Așa cum ne‑a obișnuit de ani buni, în 2017 Fundația Europeană Nicolae Titulescu a tipărit și lansat volumul al nouălea din seria coordonată de ambasadorul Nicolae Ecobescu: „Supraviețuire și afirmare prin diplomație în anii Războiului Rece” – Corneliu Mănescu – Ministrul de Externe al României, Președinte al Adunării Generale a ONU, Sesiunea a XXII‑a.

Prin cele 222 de documente inedite înserate în impunătorul volum, precedat de un remarcabil studiu introductiv al editorilor, ambasadorii Nicolae Ecobescu și Paraschiva Bădescu, s‑a realizat o operă ce se constituie într‑o apariție eveniment, opus pe care îl putem denumi, fără teama de a greși: Cartea anului 2017. Lucrarea /541 p./ se adresează unui public țintă divers: cercetători ai relațiilor internaționale, istorici, diplomați, studenți, oameni de cultură, publiciști etc. Cu siguranță ea n‑ar trebui să lipsească de pe rafturile bibliotecilor acestora, a celor publice, cât și din marile biblioteci internaționale. N‑ar strica să fie studiată și de personalul misiunilor diplomatice de la București, de la atașat la ambasador, dar și de „consilierii” acestora, care ar putea reține/constata – dacă s‑ar dori ‑ modul demn în care România s‑a manifestat cu 50 de ani în urmă pe arena internațională. Lectura ar trebui să îi facă pe cei amintiți să se abțină cât mai grabnic în a mai da lecții autorităților românești asupra modului în care ar trebui să se manifeste, încălcând normele de comportament internaționale prevăzute în Convenția de la Viena din 1961. Dacă cei vizați ar citi cu atenție lucrarea la care ne referim ar remarca cu ușurință că nici sovieticii în timpul cât funcționa Tratatul de la Varșovia nu își permiteau un asemenea comportament. Acestea au fost primele gânduri desprinse din lectură cu trimitere la ceea ce constatăm azi.

Propunându‑și să ilustreze manifestarea diplomației multilaterale românești de la jumătatea anilor 60 ai secolului trecut și în primul rând prestația ministrului român al afacerilor externe din anii 1967‑1968 în calitate de președinte a celui mai reprezentativ for internațional suntem introduși în laboratorul diplomatic internațional și românesc din acei ani, caracteristici Războiului Rece, întâlnim manifestarea concretă a actorilor care au pus în pagină directivele și mandatul primit: redactat în minister, dar aprobat de „forurile superioare”, acestea aveau la bază normele și principile de drept internațional, ale respectării neabătute a suveranității, independenței, neamestecului în treburile interne, egalității, avantajului reciproc etc. Editorii surprind manifestarea respectivă în cele „cinci paradigme primordiale”: paradigma păcii generale, a conviețuirii pașnice și a colaborării, a egalității suverane, a întăririi legalității internaționale și a bunei vecinătăți. În fapt, sunt cele care au întruchipat piatra unghiulară care a stat la baza politicii externe românești timp de trei decenii.

Cu această abordare a venit în 1967 la ONU Corneliu Mănescu, ca reprezentant al blocului socialist de atunci, abordare care își trăgea seva din principiile și manifestările titulesciene promovate de acesta în anii ’30 ai secolului al XX‑lea la Liga Națiunilor.

Noul opus din seria amintită: „Supraviețuire și afirmare prin diplomație în anii Războiului Rece” pune în evidență și faptul că această abordare n‑ar fi fost posibilă dacă România nu s‑ar fi eliberat, în prealabil, tot pe cale diplomatică, din chingile Moscovei, mai întâi prin retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul românesc (1958‑1960), iar ulterior prin adoptarea cunoscutei Declarații de independență din 1964.

Meritul editorilor este acela că pun pentru prima dată în lumină pe baza unor documente insolite modul de lucru și abordarea de zi cu zi, din ianuarie 1965 până în iunie 1968 /interviul ministrului Mănescu acordat revistei Lumea/, cum s‑au desfășurat „ostilitățile”. Da, citiți bine: ostilitățile.

Cu ușurință se descifrează comportamentul voluntarist/dictatorial al Moscovei de a încredința înalta funcție de președinte al Sesiunii ONU unui diplomat maghiar fără performanțe în materie, acesta din interesul de a marca fără sincope 10 ani de la evenimentele din Ungaria înăbușite cu forța armată de sovietici în 1956. Sigur URSS era conștientă că actorul propus nu avea nici un atu profesional pentru a deține postul respectiv. Acesta nu fusese decât un umil director de protocol în MAE maghiar, cu o activitate detestată de diplomații occidentali la Budapesta în anii respectivi, acum reprezentanți la ONU. Din documentele românești publicate pentru prima dată rezultă modul cum s‑a ieșit din impasul nefericit. Diplomații români de la New York, bine îndrumați de centrala MAE, manifestând o mare prudență pentru a nu deranja susceptibilitățile „țărilor frățești”, respectiv pentru a nu adânci idiosincrasia față de politica externă românească mult diferită de cea a „lagărului socialist”, mai ales după Declarația de independență amintită, cât și a poziției prinicipiale față de evenimentele din Orientul Mijlociu, prin stabilirea de relații diplomatice cu Republica Federală a Germaniei etc. Timp de doi ani, prin negocieri, pas cu pas s‑a reușit ca România să întrunească acordul aproape unanim al statelor votante pentru a fi dejucat planul sovietic.
Diplomația românească de azi are în față o lecție de demnitate diplomatică practicată cu abilitate și profesionalism demne de invidiat, eventual de calchiat în zilele noastre. Avem de‑a face cu un demers făcut cu tact, ani în şir, de mari actori în politică externă: Maurer, Mănescu, Malița, Macovescu, Diaconescu, Ecobescu, Constantinescu, Celac etc. Cei care cunosc realitățile din laboratorul ad‑hoc constituit știu rolul jucat de diplomații din urmă în redactarea și transpunerea textelor care au circulat prin cancelariile vremurilor. S‑a acționat cu mare abilitate și tact, inclusiv în relația cu Ungaria, încât însuși ministrul de externe maghiar, Peter Janos, a fost cel care a ajuns la concluzia că țara sa n‑are nici cea mai mică șansă de‑a ocupa râvnitul post sugerat de Moscova.

În faza finală un rol deloc neglijabil l‑a jucat ambasadorul român la ONU, Gheorghe Diaconescu. El a fost cel care l‑a convins pe omologul său sovietic, Fedoreno, cu privire la necesitatea ocupării postului de președinte al celei de a XXII‑a sesiuni a Adunării Generale de către reprezentantul român.

Atât diplomații din centrala MAE, cât și cei de la post au acționat la unison, în mod unitar și coerent în susținerea candidaturii ministrului Corneliu Mănescu. Așa s‑a ajuns ca el să întrunească la alegerea din 19 septembrie 1967 – 112 voturi din numărul de 120 de state participante, cinci buletine fiind anulate și un vot acordat ambasadorului Tanzaniei, mai mult ca sigur de către el însuși.
În cuvântarea rostită de noul președinte (doc. 83) în care românii găseau ceea ce în mod intim simțeau, însă pentru prima dată idei actuale ce aminteau de pledoariile titulesciene, îndemnurile la acțiuni creatoare la care diplomatul nepereche Nicolae Titulescu a chemat națiunile în intervențiile sale de la Tribuna Ligii Națiunilor, a cărei dublă președinție a deținut‑o în anii ’30 ai secolului trecut, la Geneva.

Astfel, se evidenția, după lungi și amarnice frustări, o frază cu un asemenea conținut: „Poporul român, căruia îi aparțin, a dobândit, în cursul multor secole de încercări aspre, virtuțile păstrării ființei naționale, apărării unității și independenței, unei dezvoltări de sine stătătoare. El a cunoscut suferințele războaielor, ca și binefacerile păcii, amărăciunile subjugării sau dependenței, precum și bucuria de a fi stăpân în casa sa. Dar unul din învățămintele cele mai de preț pe care el și le‑a însușit este acela că pentru a fi respectat trebuie să respecți și că drumul cel mai sigur spre a vedea aplicate regulile de conduită internațională trece prin observarea strictă a acestor reguli de către fiecare, unul față de altul… Cercetarea cauzei tuturor crizelor internaționale care periclitează grav pacea lumii conduce în ultimă instanță la concluzia că în fiecare caz în parte a fost încălcat dreptul inalienabil al popoarelor de a‑și hotărî singure soarta. Nu există nimic mai costisitor și în același timp atât de ineficace decât încercarea de a impune soluții din afară prin coercițiune, peste voința celor interesați”.

Repet. Se rostea fraza de mai sus în plin Război Rece, în plin proces de decolonizare, când frățietate a socialistă se dovedea a fi efemeră pentru cei care aveau ochi să vadă. În curând o vor demonstra celelalte țări ale lagărului, prin acțiunea lor concertată, atacând Praga, în august 1968. Și a mai adăugat Corneliu Mănescu:
„Fără a dori să anticipez un răspuns pe care nu îl putem da înaintea săptămânilor încordate de lucru care ne așteaptă, cred că ceea ce rezultă din ansamblul relațiilor dintre state, precum și din respectarea lor în activitatea Organizațiilor Națiunilor Unite, este necesitatea intensificării eforurilor tuturor țărilor spre rezolvarea problemelor lumii contemporane. Aici aportul fiecăruia poate fi de preț. Soluții durabile sunt cele care țin seama de interesele popoarelor, ale statelor în cauză, de principiile relațiilor internaționale, sunt rezolvările fără presiuni și amestec străin”. /doc. 83, pp. 227‑229/.

Nu trebuie făcut un efort prea mare pentru a sesiza similitudinii pilduitoare între spusele lui Corneliu Mănescu și principiile și cauzele pentru care militase predecesorul său, Nicolae Titulescu, la Liga Națiunilor. Autorii pun în valoare cu acribie ecourile avute în mai toate capitalele lumii ale poziţiei șefului român al externelor şi României. Elocventă în acest sens a fost aprecierea venită din partea președintelui SUA, Lyndon B. Johnson: „Permiteți‑mi să vă adresez, Domnule Președinte, respectele mele cordiale. Prin felul cum ați condus lucrările acestei sesiuni, Dumneavoastră ați câștigat noi onoruri pentru țara dumneavoastră și pentru dumneavoastră personal.”

Experiența diplomatică dobândită timp de mai mulți ani l‑a determinat pe Corneliu Mănescu să mențină cele mai bune relații cu președintele organizației, U Thant, și mai ales să țină o legătură permanentă cu cei 17 vicepreședinți ai Adunării Generale și cu președinții celor 7 comisii; aceștia au fost permanent solicitați să asigure activitatea ritmică a comisiilor și, prin aceasta, a Adunării Generale. Corneliu Mănescu a dat posibilitatea tuturor vicepreședinților să prezideze adunările generale, asigurând, în mod atent și echitabil, rotația lor pe scaunul prezidențial, ceea ce a produs satisfacția lor manifestă. În același timp, președintele român a trebuit să depășească rezistența Secretariatului ONU, ale cărui cadre, conform practicii anterioare, erau obișnuite să prezinte președintelui soluțiile lor, care s‑au dovedit în multe cazuri greșite, și care puteau să ducă, dacă ar fi fost aplicate de președintele român, fie la rezolvări necorespunzătoare, fie la incidente. Modul în care a procedat Corneliu Mănescu i‑a întărit mai mult decât predecesorilor săi prestigiul în rândul aparatului ONU.

Marile agenții și presa internațională au fost unanime în a elogia rolul jucat de președintele sesiunii. Mai puțin la Moscova, unde Pravda și Izvestia au scris 10 rânduri despre alegerea sa; prea mult nu s‑a scris nici la Praga, Sofia sau Varșovia, cu diferența că în Polonia, în Buletinul special care se tipărea și difuza autorităților, cuvântarea lui Mănescu s‑a publicat integral. Sesiunea s‑a dovedit a fi extrem de dificilă, având sarcina de a asigura o atmosferă de lucru, după eșecul și dezamăgirile din cursul acelei veri, fiind duse la capăt mai toate acțiunile scontate. După prima parte a lucrărilor delegația română era coautoare la 10 rezoluții și la trei amendamente (mai mult decât la oricare din sesiunile precedente). Diplomații români au avut 37 de intervenții, bucurându‑se de aprecierile participanților. Nu se poate să nu remarcăm modul în care trimisul postului de radio „Europa liberă” a caracterizat prezența diplomației românești, a ministrului Corneliu Mănescu la Sesiunea a XXII‑a a ONU.

„Pentru România, alegerea domnului Mănescu este un eveniment istoric. Această alegere reprezintă pentru țara noastră reintegrarea ei pe scena internațională, unde a jucat în trecut roluri atât de importante. Ea este o demonstrației a vitalității și energiei poporului român, care încă o dată, în cursul istoriei sale agitate, a știut să se debaraseze de forțele negative care îi împiedicau libera dezvoltare. Independent de regimul politic sub care trăiește, atunci când redevine el însuși – ca să întrebuințăm o forumulă preferată a generalului de Gaulle – poporul român își pregătește caracterele sale fundamentale de echilibru, moderație și aspirație la pace. /…/ Alegerea domnului Mănescu constituie ratificarea, recunoșterea politicii externe curajoase a României, a eforturilor pentru afirmarea independenței sale față de Moscova, a poziției constructive adoptate în diferite probleme internaționale”. /pp. 249‑250/.

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*