Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Cultură naţională, multiculturalism şi dialog intercultural » Neagu Udroiu: Cultura – substratul identităţii şi demnităţii naţionale. Cazul finlandez

Neagu Udroiu: Cultura – substratul identităţii şi demnităţii naţionale. Cazul finlandez

Antrenați în definirea conceptului de identitate națională, teoreticienii genului convoacă termeni diverși, nu o dată de complexitate aparte, mai greu de cuprins fără abordări suplimentare. Nu lipsesc în această operație de juxtapunere câțiva vectori unificatori, considerați verigi de esență: istoria, limba, credința, obiceiurile, tradițiile. Cultura este privită, fără echivoc, drept cariatidă.

Finlanda, ca stat – recurg la acest exemplu fiindu‑mi familiar – nu vine de departe. Teritoriul de azi al țării, umezit de golfurile Finic și Botnic, cu fruntea sprijinită pe vifornița polară și poezia nopților albe, a fost amar de vreme al vecinilor, situați de‑a stânga și de‑a dreapta. Mai întâi al Coroanei suedeze, încântată și pricepută în a stimula valențele locale pentru susținerea războaielor la modă. Nu doar prin luptători musculoși în oastea regatului, dar și ca pricepuți crescători de cai pentru cavaleria sa greu încercată. A durat câteva secole. Când Napoleon a ținut să‑i pedepsească pe suedezi pentru vina de a fi permis accesul vaselor britanice în porturile proprii a dislocat de pe hartă pământul finlandez, transferându‑l cu arme și bagaje în mâinile țarului rus. Mai bine de un veac a durat Marele Ducat, condus atunci, în calitate de Mare Duce, de cel ce purta însemne împărătești – Alexandru I. În amintirea acelui act de împroprietărire, și astăzi urmașul lui Petru cel Mare și al Ecaterinei a II‑a privește cu ochi de bronz către vizitatorii ce pătrund în interioarele catedralei din Porvoo, unde s‑a deplasat personal să‑i informeze pe aleșii locali de hotărârile luate.

Nașterea Finlandei ca țară liberă și independentă, prin ruperea de Rusia, s‑a produs în vârtejul evenimentelor de la Petrograd, spre sfârșitul primului conflict mondial. Notabilitățile vremii au decis fără ezitare și forma de guvernământ: monarhie. Europa gâfâia sub autoritatea capetelor încoronate și de urmași la tron fără tronuri la dispoziție. Ușor de găsit un slujitor cu pofte de comandă. Augusta persoană a fost identificată, i s‑a confecționat și coroana ce urma să‑i împodobească fruntea. Aceasta poate fi și azi văzută odihnindu‑se în vitrina unui muzeu local. Și știm de ce: aproape de sfârșitul războiului s‑a clătinat vârtos și poziția monarhiei ca instituție. Între țările Nordului european, Finlanda avea să rămână singura Republică. Germinată, e drept, pe fundațiile a două foste coroane atotputernice: suedeză și țaristă.

Identitatea națională a căpătat statut de țintă ce se cuvine atinsă cu orice preț. Resursele au fost căutate prin văi și lunci, în întinderea pădurilor de mesteacăn fără de sfâșit, în susurul lacurilor fără de număr. Natura‑mamă a reprezentat patul germinativ generos. Priviri răscolitoare au monitorizat pașii prin viață ale oricui părea potrivit să slujească drept modelul pe care pruncul în fașă urma să‑l preia. A fost așezată pe pervazul ferestrei orice scintilație din trecutul propriu, au fost și sunt privite cu religiozitate semnele generatoare de mândrie națională. Sunt convenite piscuri în măsură să individualizeze în plan superior potențialul national și termeni de conversație cu restul Europei și al Planetei. Acestea au intrat în manua­le școlare și semnalate doritorilor a ști prin ce este în stare să se remarce un stat ușor de ignorat în absența reperelor autentice de recognoscibilitate, prin trimiteri la clișee de tipul „Țara celor o mie de lacuri”…

Ca străin, te dumirești degrabă, și iată‑te stârnit să explorezi relieful identitar pe varii coordonate la îndemână. Pe John Ludvig Runeberg (1804‑1877), poetul national, îl citești acasă, la școală ori la bibliotecă, dar îl vei întâlni sub formă de statuie în diverse localități pe întinsul țării. Versurile sale au fost preferate pentru a da personalitate Imnului Finlandei. La Porvoo îi poți vizita locuința de altădată. Vreme de aproape un deceniu și jumătate nu s‑a ridicat din pat, sechestrat de o boală mistuitoare. Ziua lui de naștere, 5 februarie, este consfințită în calendar ca sărbătoare a tuturor. Sute și sute de clădiri, începând cu adresele instituțiilor oficiale, arborează drapelul țării, recunoaștere a dimensiunii sale. Este ziua în care cofetăriile din toate localitățile oferă drept piesă de desert prăjitura pe care soția, nedezlipită de la patul lui, i‑o pregătea an de an. Jean Sibelius (1865‑1957) ocupă fotoliul de orchestră în Pantheonul Național. Îi descoperi casa în care a văzut lumina zilei, undeva în umbra cetății Hameenlina. Îl evocă orășelul Loviisa, unde viitorul artist își petrecea vacanțele, supravegheat de mătușa sa. Dar despre el poți afla cel mai mult întârziind pe malul lacului Tuusula. Vila Ainola și ograda din care face parte adună ani și ani de existență. Este zona de planetă unde a compus cele mai multe dintre lucrările ce ni le‑a lăsat (peste 300). Aici a și rămas definitiv. Finlandezul este ademenit să și‑l fixeze în minte și inimă călcând pe sub copacii seculari, întârziind în încăperile gândite de un prieten – arhitect vestit, Lars Sonck – și împodobite de opere semnate de alți prieteni: Waino Altonen, Emil Wickstrom, Vile Valgren, Gallen‑Kallela, Albert Edelfeld, Jarnefelt. Un sanctuar de care nu te vei mai despărți niciodată. Și nume de căutat pe fiecare în parte la locul său în Pinacoteca autohtonă. Pe Akseli Gallen‑Kallela, de pildă, în spațiile generoase ale clădirilor publice, unde se desfășoară la dimensiuni celeste picturile prin care artistul dă chip și înfățișare lumească miturilor coborâtoare din Kalevala, epopeea națională finlandeză. Localnicii nu își permit luxul de a se plictisi de această biblie autohtonă (îmi sună în urechi declarații patetice, drăgăstoase, rostite pe la noi: Mi‑e silă de România; M‑am săturat de Eminescu; Troglodita viziune mioritică). Ei prefer să salute cu capul descoperit orice vocaliză ce vine dinspre măiastra carte. Sunt aproape două veacuri de când a văzut lumina tiparului lucrarea pusă la cale de un medic de țară, Elias Lonnrot (1802‑1884). Cu răbdare, pasiune și un îngeresc dar de a asculta, doctorul a bătătorit Karelia pentru a colecta materia primă ce se va converti în capodoperă. Kalevala nu e doar o carte, căutată și astăzi febril în țara dominată de audiovizual, de posibilități la îndemână în defavoarea literei tipărite. O poveste în care personaje cu proprietăți supranaturale torc elegant și povățuitor întâmplări de la nașterea lumii. Ea reprezintă o pătimașă asociere de destine proiectate în fabulos, întâmplări cioplite în décor de basm, aventuri cu nemiluita, faceri și desfaceri la scară cosmică, îngemănări de zâmbete și tragice convulsii, dansuri apoteotice care duc finalmente spre desenul unui colț de planetă ce va fi locuit până la adâncile lor bătrâneți de oameni. Meritul uriaș al pictorilor, în primul rând Gallen‑Kallela, constă în răspunderea asumată de a ni‑i arăta la chip pe protagoniști, numiți care cum: Vainamoinen, Ilmatar, Aino, Pohijola, Sampo, Kullervo. Grație pictorului, numele devin chipuri. Compozitorii au alergat și ei de mână cu miturile pentru a le da glas. Astfel, culegerea realizată de Lonnrot capătă existență multidimensională.

Spuneam că luna februarie cheamă dragul de carte al finlandezului prin două date de calendar specific: pe 5 este sărbătorit Runeberg; pe 28 este proslăvită Kalevala.

Pe durata celor două zile, candele prinse peste întinderi nesfârșite de zăpadă viscolită printre brazi înmiresmați și mesteceni romantici, țara întreagă arborează steagul naţional. Astfel, spectacolul de spirit capătă tușe domestice, radiind intens evlavie și participare nu doar la nivelul unei încăperi de lectură, a bibliotecii ori amfiteatrului universitar.

În Finlanda, biblioteca are înfățișare de bancă americană, unde vii dintr‑o necesitate irecuzabilă. Respectul față de carte începe cu respectul către cititor. S‑a investit uriașă fantezie pentru a asimila locuința de fiecare zi a cărților cu un sanctuar unde vii nesilit de nimeni și de unde pleci doar când n‑ai încotro. O politică specială în administrarea și finanțarea bibliotecii conduce treptat la alcătuirea unui algoritm polivalent și deplin eficient. Gândită ca o casă permanent deschisă oricui, biblioteca promovează democrația. Ea se constituie în conveior al moștenirii culturale și promotor al multiculturalismului. Să reținem acest termen, în fond un nume propriu de viitor: biblioteca hibrid. Nu de alta, dar cine știe de ne va ocoli…

Așezările Finlandei – orașe, târguri, sate, cetăți – nu s‑au născut precum Brasilia, capitala de azi a Braziliei. Așadar, ca peste tot, a apărut la un moment dat nucleul, în jurul căruia s‑au cristalizat noutăți. A prins bine de fiecare dată forța de gândire și acțiune a celui aflat în fruntea coloanei. Generatorul de noutate. În cazul de față, modelul suedez poate fi identificat în profilul castelelor, cetăților și porturilor. Modelul rusesc a țâșnit din mistria unui arhitect parașutat în Marele Ducat pe la mijlocul secolului al XIX‑lea. Carl Ludwig Engel a avut proprietatea ignorării vârstei. Așa se face că au rămas atâtea în urma lui. Bisericile, fără îndoială, risipite prin țară. În sistemul său de referință se însumează îndeosebi amenajările de pe cuprinsul Capitalei, abia urnită din umbra castelului din Turku și adusă mai aproape de metropolă. Centrul‑centru domină prin așezarea construcțiilor în jurul pieței. În centru, devastatoare prin masivitate – și personalitate – Catedrala. În dreapta, clădirea Universității, flancată de Biblioteca Națională. În stânga, sediul Guvernului. Școala de arhitectură va convoca în tranșee nume de ținut minte. Identificabile prin amenajările ce le poartă semnătura. Casa stărilor socia­le ți‑l dezvăluie pe Gustav Nystrom. Bulevardul ce ajunge în fața Palatului Prezidențial – Esplanadi – poartă semnătura lui Theodor Hoijeuț, ceva mai încolo, pe alt bot de deal, biserica lui Lars Sonck numită Kallio. Muzeul National este datorat tripletei faimoase Gesellius‑Lindgren‑Saarinen. Etapa târzie a vârstei Jugend o găsim subliniată în construcția gării semnată de Saarinen. După Primul Război Mondial se construiește Parlamentul (I. J. Siren). Trăsnesc idei moderniste. Apare din pământ Temppeliaukio (Timo și Tuomo Suomalainen), Dipoli (Raili și Reima Pietila). Observi cât de puțină trecere au zgârie‑norii într‑o țară cu sol stâncos…

Mijlocul de secol aparține lui Alvar Aalto (1898‑1976). Un profesor de liceu, consultat dacă s‑ar putea duce la facultatea de arhitectură, îi răspunde sec: „– N‑ai talent pentru asta! Poate încerci pe la journalism”. Nu îl ascultă și se duce exact acolo unde simțea că îl trage ața. Identifici „moda Aalto” peste tot unde ajungi. În Capitală sunt zeci de clădiri unde te dumirești că a trecut pe acolo. Sigur, semnătura sugerată de o plăcuță metalică se vede de departe. Dar și clanțele de la uși, lampioanele, mobilierul îi trădează prezența. Administrația vrea ca tu să știi că acolo rezidă imaginația unui priceput. „Este un geniu”, va declara un nume important al arhitecturii mondiale: Frank Lloyd Wright. Aprecierea vine târziu, a confirmare, cunună de laur pe fruntea unui om care trudise parcă doar cu gândul la ea. Sunt așezări care beneficiază din plin de lucrările sale. La Jyvaskyla cerul se sprijină pe acoperișuri plămădite de el. Casa proletarilor, Vila Muurame, sediul poliției, Teatrul, Vila de vacanță a familiei. Seinajoki este imaginat de el prin caligrafierea construcțiilor comunitare de bază: Primăria, Biserica, Biblioteca, Teatrul. La fel în Rovaniemi. Orașul călcat în picioare de nemții cărora li se ordonase retragerea va accepta pentru reconstrucție planul Aalto. În marginea ținutului arctic urma să apară un profil de ren, diferite segmente anatomice urmând a prelua sectoarele necesare viețuirii. Sunt vizibile diversele participări ale arhitectului aflat în plină glorie. Esențial se dovedește centrul civic: Primăria orașului. Biblioteca, Teatrul cu acoperișul sugerând aurora borea­lă. În Helsinki sunt de văzut destule, dar pe terasa superioară a celorlalte se individualizează Palatul Finlandia. Este buchetul înmiresmat lăsat ca din întâmplare în glastra unei vieți de crea­tor. Aici a fost semnat Actul Final al OSCE în august 1975.

Așadar, proiecte risipite în spațiul cultural menite, prin apropiere, să deseneze proiectul‑sumă, național.

Este de observant o realitate ce poate fi înțeleasă și ca mișcare telescopică spre toate zările. Invitație la cunoașterea unei țări situate la margine de Europă, încrezătoare în virtuțile racordului la universal. Participarea Finlandei la expozițiile mondiale de la Paris și New York cu pavilioane stârnind entuziasmul general au relevat un talent aparte pentru originalitate, pentru lucrul făcut să dureze, să fie ținut minte. În SUA am fost la câteva adrese unde Finlanda, prin proiectanții săi de marcă, a reușit să se înșurubeze în tranșeele memoriei. Poarta spre Vest, acel arc gândit să sprijine toartele cerului la Saint Louis, pe Missouri, aparține unui finlandez. Ca și gara din zonă supersolicitată în asigurarea fluenței pe calea ferată între Est și Vest. Nu uităm primăria orașului St. Paul, capitala statului Minnesota, adunat sub aceeași umbrelă cu așezarea vecină, Minneapolis, generând o metropolă suis generis: Twin Cities. Tot un finlandez a croit înfățișarea clădirii de pe Mississippi, amestec incredibil de istorie și legendă.

Se poate distinge un plan la scară mare, întocmit pentru a proiecta un nume de țară de fel pașnică și tăcută pe ecranul monitoarelor lumii. Constatăm ce? De la război încoace, în cuprinsul fiecărui deceniu, un eveniment de relief planetar își găsește loc de desfășurare pe pământ finlandez. Un bun prilej ca nume proprii de pe coordonate locale să alerge de‑a lungul și de‑a latul continentelor. Să ne amintim. În 1952 se desfășurau la Helsinki Jocurile Olimpice de Vară, programate inițial în 1940, dar suspendate din motive știute. Atunci am cucerit și noi prima medalie olimpică de aur, prin Iosif Sârbu. Capitala Finlandei a devenit semn de referință la scară globală. În 1962 s‑a ținut Festivalul Mondial al Tineretului și Studenților, după ce acesta fusese găzduit de Praga, Budapesta, Berlin, București, Varșovia, Moscova, Viena. În anii ’70, cum am putea uita tocmai noi, s‑a pregătit Actul Final al Organizației de Securitate și Cooperare în Europa, semnat la Palatul Finlandia de 32 de șefi de stat sau prim‑miniștri din Europa, SUA și Canada. În anii ’80 au venit încoace atleții lumii pentru a se întrece în cadrul campionatelor mondiale, pe aceleași piste pe care triumfase Emil Zatopek, triplu campion olimpic. În 1992 liderii statelor semnatare ale documentului final – și cele ivite între timp – reveneau la Helsinki. Nu chiar aceiași care se văzuseră în noiembrie 1990 invitați de președintele Mitterand la reuniunea OSCE de la Paris. Lipseau de această dată Mihail Gorbaciov, Margareth Thatcher. Erau, în schimb, Boris Elțân, John Major. Erau sefii statelor apărute prin dispariția Uniunii Sovietice. Iugoslavia destrămată nu mai era reprezentată de nimeni. Președintele Havel informa că țara sa nu mai există, pe drum fiind două state mai mici: Cehia și Slovacia. Reuniune‑eveniment.

Finlanda a intrat în noul secol printr‑un recurs la memorie. În vara anului 2002 autoritățile au marcat cu fast 50 de ani de la Jocurile Olimpice. Festivitatea de pe Stadionul Olimpic a urmat ritualul din 1952. Campioni olimpici de atunci au fost văzuți purtând steagul lor național, sub faldurile căruia concuraseră și câștigaseră. Iată‑i acum pe ziariști de pe tot Pământul debarcând în capitala Finlandei pentru a transmite la adrese de pe Planiglob, în cel de al doilea deceniu al acestui veac, informații și comentarii, opinii despre desfășurarea întâlnirii dintre mai marii lumii: Trump și Putin. Ce va fi în deceniul următor?

România și Finlanda nu stau alături pe harta Europei. Dar le unește Meridianul 25, care travesează într‑o parte Paralela 45, iar în cealaltă Cercul Arctic. Cele două state s‑au cău­tat de timpuriu și astăzi fac parte din UE. N‑aș zice că funcționează o curiozitate nestăpânită, dar semne că ne interesează unii de alții sunt vizibile. Comunicarea în plan cultural are parametrii proprii. Dacă ne referim la aria diplomatică, vom constata că România a trimis la Helsinki ambasadori de prestigiu. Îi amintesc pe Raoul Bossy, Caius Brediceanu, Noti Constantinide, Gheorghe Caranfil, Constantin Vlad. Periodic, de o parte și de alta, s‑au înființat consulate onorifice. În plan cultural, de multă vreme avem lectorate de limba română la Universitatea din Turku și de finlandeză la Cluj. Asociații de prietenie bilaterale au ținut treaz interesul pentru o mai bună cunoaștere reciprocă. În localitaea Toijala, aproape de Tampere, este deschisă de multă vreme o bibliotecă de carte românească, cea mai mare din statele nordice, cu acces electronic din toate aceste țări. Un simplificat sistem de lucru permite solicitarea de volume, primirea lor la biblioteca cea mai apropiată de domiciliu și restituirea prin aceeași metodă. Am reușit să stabilesc legături permanente cu un oraș comparabil ca întindere de la noi – Bolintin Vale, schimbul de delegații, primul consumându‑se sub ochii mei. Nu foarte departe, în Valkakovski, funcționează o bine dotată bibliotecă muzicală, cu discuri, casete, cărți de specialitate, partituri venite de la București.

Am întâlnit persoane în vârstă care ne‑au vizitat țara și la inițiativa cărora s‑a acționat pentru traducerea de carte românească. Începutul făcut cândva cu romane de Zaharia Stancu ar fi fost normal să continue cu autori din zilele noastre. Cred că lentoarea acestor demersuri poartă însemnele dezinteresului vizibil la noi pentru acele părți de Europă percepute drept periferice. Finlanda intră sigur în această viziune. Am stat de vorbă cu președintele Uniunii Scriitorilor Finlandezi. Mi‑a dat de înțeles că dacă poate fi făcut ceva, contactele la nivelul uniunilor de creatori poate fi benefic. Opinie pe care am trimis‑o acasă, fără a primi răspuns. Într‑o convorbire cu poeta Gabriela Melinescu, stabilită, cum se știe, în Suedia – ne cunoaștem de pe timpul când era redactor la revista „Femeia” – mi‑a evocat vremea când tinerii scriitori români erau prezenți la festivalul de poezie de la Lahti. Fusese acolo împreună cu Blandiana. I‑am contactat pe organizatori care zburdă în continuare pe căile lactee ale liricii universal. Am preluat întreaga documentație și am expediat‑o la București.

Am descoperit în Finlanda un cuplu de translatori din diverse limbi. Româna figurează în meniu. Le voi face o vizită acasă celor doi (trebuind să aștept trecerea sezonului de cules fructe de pădure din proprietăți de stat, cu învoire de la Împărăție, așa face tot poporul). Am discutat cuprinsul unei traduceri viitoare din Eminescu, prelungind o activitate deja începută. Relația pe subiect cu Bucureștiul nu funcționează. La fel mi s‑a întâmplat la Tallinn, unde plănuiam un dicționar bilingv. M‑a stimulat existența unui vocabular estonian‑francez‑rus‑român. Autoarea, profesoara Veronica Palandy, se număra printre apropiații Ambasadei și era născută în Basarabia. M‑a prezentat, la cererea mea, unui intelectual născut într‑o familie româno‑estoniană. Fusese la un moment dat ambasadorul Estoniei la Washing­ton. S‑a arătat deschis la propunere. A rămas să‑i comunic termenii colaborării, făcând o precizare: pornește la drum cu un contract semnat și cu banii jos. Condiții care la vremea respectivă nu au plecat din block‑start…

În schimb, un dicționar româno‑finlandez s‑a realizat. La preluarea inventarului din biroul unde aveam să lucrez aproape cinci ani, am identificat, între altele, trei dosare voluminoase. Cuprindeau, în proiect, un astfel de demers. Semnatarul învățase la București la începutul anilor ’60. Ideea îi aparținuse. Dar se oprise la faza de eboșă. I‑am propus să facă parte dintr‑un grup restrâns de cunoscători ai limbii române. Profesorul Lindgren fusese în mai multe rânduri la București și chiar la cursurile de vară de la Sinaia. A îndeplinit o vreme funcția de prorector al Universității din Turku. Lectorul universitar Marilena Aldea ocupa postul de titular pentru cursul de română la Turku. Apelul meu către rectorul universității din Turku a avut ecou: le‑au fost puse la dispoziție condiții de lucru deosebite: spațiu, logistica necesară. S‑a apelat la studenți locali, avansați în studiul limbii române. Au lucrat pe rupte și după plecarea mea. N‑am reușit să le fac loc în planul editurilor finlandeze de profil enciclopedic, deși dicuții la nivel de director au avut loc. Și la ei, același refren: – Banii jos… Spre cinstea acelora care au asudat la elaborarea dicționarului, au fost găsite soluții pentru tipărirea valoroasei lucrări. De care am aflat și eu pe seama întâmplării.

Rechem în minte mai vechi pățanii. O întâlnesc la o reuniune oficială pe primărița din Helsinki. Fostă vedetă de telviziune, ușor de identicat pe oriunde deschide ușa, salutată ceremonios de mai toată lumea. Femeie frumoasă și oricând pregătită să înceapă o nouă convorbire. Îi plasez ofuri pe care le‑am tot enunțat. Îmi replică: – De ce nu veniți la birou la mine să discutăm? O iau ca pe o poruncă și iată‑mă în somptuosul cabinet de la primul etaj al dichisitei construcții din veacul al XIX‑lea. Ușa se deschide doar comandată din interior și seamănă cu o poartă de cetate. Expun doleanțele în această ordine: !1. Avem la București străzi cu nume de țări ori capitale de pe diverse continente; la Helsinki lipsește obiceiul; dar o stradă România ori București am putea încerca? 2. Merg prin Capitală și admir statui de tot felul: Mannerheim, Sibelius, Runeberg, Topellius. N‑am putea încerca un schimb? Vă propun să instalăm aici un bust Enescu, pot propune la București un bust Sibelius. Pregătește cu o pauză prelungită răspunsul care urmează: – Noi personalități străine nu admitem în peisajul stradal. Este o stare de spirit ce n‑o putem ignora. În ce privește numele de stradă, nu eu hotărăsc; avem o comisie la nivel național care se ocupă de asta. Pronunță numele istoricului cu aceste atribuții. – Îl cunosc, par eu deja câștigător. – Facem așa: v‑ați adresat mie, rămâne să vă dau eu un răspuns. Pentru aceasta, aștept o cerere adresată mie de Excelența Voastră, o adresez oficial profesorului și aștept răspunsul pe care vi‑l transmit în cel mai scurt timp. Am procedat astfel și răspunsul a sosit fără amânare: – Nu se poate! Nu oricine poate opera pe terenul administrat de Primărie.

Am luat‑o de la capăt. O discuție telefonică, continuată cu schimburi de scrisori cu autorități din țară m‑au adus în situația de a primi la Ambasadă un număr de busturi de personalități românești: Eminescu, Brâncuși, Enescu, Nichita Stănescu, precum și un reușit basorelief înfățișându‑l pe Caragiale. Le solicitasem pentru a le dispune în incinta ambasadei, teritoriu de care, ca ambasador, eram direct răspunzător și puteam dispune în consecință. Între clădirea propriu‑zisă și grilajul de la intrare am imaginat configurația unui nai. Din trunchiuri de mesteacăn solicitate unei companii forestiere au fost confecționați suporții celor patru busturi; o buturugă descoperită în apropierea casei noastre a fost adusă cu forțe proprii și fixată la sol în prelungirea arcului desenat de piesele deja montate acolo. Cineva a confecționat un suport metalic, similar celor ținute de noi în sufragerie pentru a prezenta poze de familie de interes: plan ușor înclinat, permițând vizibilitatea dinspre stradă, la îndemâna trecătorilor. Cât despre stradă, ce să zic: poate cu o altă ocazie…

Să închei cu o întâmplare ce poate spune destul despre ce credem noi că rețin alții despre noi și ce aleg ei din coșul la îndemână. Eram în vizită „oficială” la Moș Crăciun, pe Cercul Polar. În așteptarea fotografiilor făcute aici, ne întindem la vorbă. – În România ați fost? Greșeală de… tipar: cum să crezi tu că el, Santa Claus pândit de gândul copiilor de pe tot Pământul, și‑ar permite să părăsească locul de muncă? Nu intră în fișa postului. Răspunsul mă ia prin surprindere: – Desigur! Devin atent și preocupat, gândindu‑mă: poate pe linia bisericii, poate a Ministerului Turismul, vreun primar mai firoscos să‑l fi adus pe plaiuri mioritice. – Am mulți prieteni acolo… Insist, furat de subiect: – Vreun nume? Mă pregătesc de un exercițiu pe temă data: îl cunosc, nu‑l cunosc. Numai ce îl văd înfigându‑și degetele mâinii drepte, răsfirate, în fuiorul bărbii mergând către genunchi. Mormăie ca pentru el: – Mai ales unul, am băut de atâtea ori împreună… Cum de nu‑mi vine în cap mai repede numele lui? Încerc să‑i suprim cazna și sunt gata să schimb subiectul. Dar tocmai atunci sare de pe loc, cu degetul mare arătând spre creier: – Dracula! El este omul, prietenul meu român!

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*