Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Cultură naţională, multiculturalism şi dialog intercultural » Minoritățile naționale din România. Diversitate și forme de reprezentare

Minoritățile naționale din România. Diversitate și forme de reprezentare

Încă de la debutul procesului de revenire la sistemul politic constituțional-pluralist, minorităţile naţionale – prin reprezentanţii lor legitimi – au luat parte activă la viaţa politică a societăţii româneşti, reluând cursul unei tradiţii existente până la instaurarea regimurilor totalitare. De altfel, în decembrie 1989, minorităţile au reprezentat elemente active ale procesului de transformare a regimului politic din România, Frontul Salvării Naţionale incluzând, inițial, un număr de 14 maghiari, printre care personalităţi ca László Tőkés, Károly Király şi Géza Domokos, dar și reprezentanți ai altor minorități naționale.

Caracterul reprezentativ al Adunării Legislative ar fi fost poate mai puţin „reprezentativ” fără prezenţa minorităţilor naţionale, dacă considerăm Parlamentul ca fiind un microcosm al naţiunii[1], deşi acesta nu este şi nici nu poate fi, descriptiv vorbind, oglinda exactă a alcătuirii unei societăţi la un moment dat. Începând cu anul 1990 un număr de state foste socialiste – dar nu toate – au adoptat măsuri a căror intenţie a fost aceea de a creşte reprezentativitatea, corectând sub‑reprezentarea minorităţilor naţionale. Dacă în regimurile non‑democratice prezenţa minorităţilor în adunările legislative are legătură mai curând cu limitarea autonomiei minorităţilor şi cu dorinţa de a afişa existenţa „păcii etnice” (aparente), în statele est‑europene astfel de măsuri au fost benefice nu doar armonizării inter‑etnice (în plan intern), dar şi îmbunătăţirii stabilităţii şi cooperării regionale. Promovând şi reglementând reprezentarea parlamentară a minorităţilor naţionale, România s‑a alăturat, astfel, unui grup restrâns de state – şi vorbim şi de democraţii consolidate, nu doar de cele recente – care garantau și reprezentarea politică a minorităţilor naţionale, nu numai recunoașterea drepturilor lor etno‑culturale.

Considerații privind situația minorităților naționale în perioada interbelică și în perioada comunistă

După Primul Război Mondial, în sistemul tratatelor de pace de la Paris‑Versailles au fost prevăzute clauze specifice privind minorităţile naţionale pentru ca, în cadrul Societăţii Naţiunilor, să fie creat şi mecanismul procedural pentru garantarea drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor (exista un drept de petiţie), precum şi comitete pentru minorităţi. Statele succesoare au fost obligate să semneze tratate privind drepturile minorităţilor, ca o precondiţie a recunoaşterii lor internaţionale. Au fost semnate şi o sumă de tratate bilaterale între Societatea Naţiunilor şi o parte din statele nou apărute (dar şi cu cele care s‑au extins teritorial); astfel de documente au fost convenite cu Polonia, Iugoslavia (Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor), cu Cehoslovacia; cu România[2] şi cu Grecia (ca state care s‑au extins teritorial), dar şi cu state din fosta alianţă a Puterilor Centrale (Ungaria, Austria, Turcia, Bulgaria). De asemenea, cu Albania, Lituania, Letonia, Estonia şi, din afara spaţiului european, cu Irakul. Recunoaşterea drepturilor minorităţilor era şi o condiţie obligatorie pentru statele care aplicau pentru calitatea de membru a Societăţii Naţiunilor. Urmând sistemul idealist wilsonian, necesitatea care a stat la baza reglementărilor privind drepturile minorităţilor a fost determinată de dorinţa de a construi un sistem internaţional stabil şi de a împiedica, pe viitor, comiterea unor atrocităţi similare celor comise în timpul şi imediat după încheierea Primului Război Mondial. În cele din urmă sistemul va eşua, nereuşind să tempereze resurgenţa militarismului şi a revizionismului, aşa cum a eşuat şi în asigurarea unei protecţii efective a minorităţilor etnice.

În perioada interbelică problematica minorităţilor etnice a reprezentat, aşadar, una dintre dominantele relaţiilor inter‑statale, situaţia etnică a Europei Centrale şi de Est nemodificându‑se simţitor faţă de perioada ante­rioară (în sensul în care coexista acelaşi mozaic etnic, de data aceasta nu între frontierele unor imperii, ci a unor state naţionale). Resurgenţa naţionalismelor, instituţionalizarea schimbului de populaţii[3], lipsa unor mecanisme colective eficiente de protejare a drepturilor minorităţilor în faţa ideologiilor totalitare, erodarea treptată a acceptării eterogenităţii pluri‑etnice, precum şi emergenţa violenţelor xenofobe au completat tabloul unei perioade turbulente pentru întreg continentul european. Deportările, purificările etnice[4], repopulările şi migraţiile forţate au cunoscut o catastrofală exacerbare în perioada războiului, afectând un număr de aproximativ 35 de milioane de persoane. În contextul celui de‑Al Doilea Război Mondial politicile genocidare au reprezentat un capitol aparte al politicilor de „omogenizare” etnică cu orice preţ, rezultatul constând în exterminarea a 6 milioane de evrei europeni. Un destin similar a împărtăşit şi o parte importantă a populaţiei roma (estimându‑se exterminarea unui număr de 220.000 de persoane sau 25% din totalul populaţiei roma din Europa acelei epoci)[5].

În România interbelică problema minorităţilor nu a fost rezolvată printr‑un cod sistematic al minorităţilor sau printr‑o lege specială cu putere de aplicare la scara întregii ţări. Baza principială a fost cuprinsă în Hotărârile Adunării de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 şi în prevederile tratatului adiţional de la Paris din 9 decembrie 1919. Pentru spaţiul intracarpatic a fost şi Decretul 1 al Consiliului Dirigent, care a utilizat Legea despre egala îndreptăţire a naţionalităţilor de la 1868 din Ungaria, cu modificările de rigoare.

Prevederile importante aveau în vedere: „Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va putea instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi aleşi din sânul lor şi fiecare popor va avea drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi în guvernarea ţării în raport cu indivizii care‑l compun”. „Egală îndreptăţire şi deplină libertate autonomă, confesională pentru toate confesiunile de Stat”. Tratatul adiţional prevedea însă chestiuni mai explicite:
Art. 8 Toţi supuşii români vor fi egali în faţa legii şi se vor bucura de aceleaşi drepturi civile şi politice fără deosebire de rasă, limbă sau religie. Deosebirea de religie, de credinţă sau de confesiune nu va putea fi o piedică pentru nici un supus român cu privire la folosinţa drepturilor sale civile şi politice, în special la admiterea în serviciile publice, în funcţiuni şi onoruri sau la exercitarea diferitelor profesiuni. Cu toată stabilirea de către guvernul român a unei limbi oficiale, se vor face înlesniri raţionale supuşilor români de altă limbă decât cea românească, pentru întrebuinţarea limbii lor, fie oral, fie în scris, înaintea tribunalelor.

Art.11 România consimte să acorde, sub controlul Statului român, comunităţilor secuilor şi saşilor, în Transilvania, autonomie locală în ce priveşte chestiunile religioase şi şcolare.

Art.12 Declară aceste drepturi ale minorităţilor ca fiind puse sub garanţia Societăţii Naţiunilor şi statorniceşte modul de aplicare a acestor garanţii.

Aceste prevederi au fost insuficient cuprinse în Constituțiile din 1923, respectiv 1938, ultima dintre acestea marcând intrarea României în perioada regimurilor totalitare

Prezentare comparativă a constituţiilor române din anii 1923 şi 1938
Nr. crt.Denumirea instituţiei sau materiei reglementate Constituţia din 1923Constituţia din 1938
1Caracteristicile statuluiNaţional, unitar şi indivizibil (art. 1)Naţional, unitar şi indivizibil (art. 1)
2Forma de guvernământMonarhieRegat
3Teritoriul RomânieiNealienabil (art. 2)Inalienabil
4Strămutarea de populaţii străineNu pot fi colonizate populaţii de gintă străină (art. 3)Nu pot fi colonizate populaţii de seminţie străină (art. 3)
5Egalitatea între cetăţeniFără deosebire de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, potrivit legii speciale, de naştere, de clasă socială (art. 5‑8)Românii se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociaţie şi de toate libertăţile care decurg drepturi, în condiţiunile statornicite prin legi.
5CetăţeniaDobândirea prin naturalizare se reglementează prin lege specialăPrin căsătorie, prin filiaţiune, prin recunoaştere şi prin naturalizare. Naturalizarea se acordă individual, prin lege; ea nu are efect retroactiv (art. 11)
6Dreptul la identitate al persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale____________________________
7Drepturi şi libertăţi fundamentaleEgalitatea în faţa legii (art. 8)

Românii fără discriminare sunt admisibili în funcţii şi demnităţi publice. Străinii nu pot fi admişi în funcţii publice decât în cazuri excepţionale, şi anume statornicite de lege (art. 8)

Libertatea conştiinţei, libertatea cuvântului şi a presei, drepturi politice determinate prin Constituţie şi legea electorală, libertatea învăţământului (art. 22, art. 25, art. 6, art. 24)

Libertatea întrunirilor – „Dreptul românilor de a se aduna paşnic” (art. 28)

Toţi cetăţenii români, fără deosebire de origine etnică şi credinţă religioasă, sunt egali în faţa legii, datorându‑i respect şi supunere (art. 5)

Libertatea conştiinţei este absolută. Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate şi protecţiune cât exerciţiul lor nu aduce atingere odinei publice, bunelor moravuri şi siguranţei Statului. Biserica ortodoxă creştină şi cea greco‑catolică sunt biserici româneşti. Religia creştină ortodoxă fiind religia marii majorităţi a românilor, biserica ortodoxă este biserică dominantă în Statul român, iar cea greco‑catolică are întâietate faţă de celelalte culte (art. 19)

8Administraţia publică locală. Principii de bazăDesemnarea se face prin alegeri de către cetăţenii români prin vot universal, egal, direct, secret, obligatoriu şi cu reprezentarea minorităţii, după formele prevăzute de lege. Din aceste autorităţi mai fac parte şi membrii de drept şi membrii cooptaţi, adăugaţi prin lege. Din ultima categorie pot face parte şi femeile majore (art. 108)Instituţiunile administrative sunt statornicite prin legi (art. 79).

 

În spiritul ideologiilor dominante în Europa epocii, Constituţia regală din 1938 a accentuat voit latura naţionalistă a statului, deși libertăţile fundamentale (cum sunt dreptul la libera exprimare și dreptul la libera formare a opiniilor) subzistă, dar ponderate de „limitele şi condiţiunile legii”, sintagmă care lăsa deschisă varianta interdicţiilor şi cenzurii prin legi speciale. Ca interstiţiu între amurgul democraţiei parlamentare şi regimurile politice de mână‑forte carlismul are, de bună‑seamă, unele caracteristici care‑l deosebesc de totalitarismele care îi vor urma. Dar are şi suficiente trăsături care‑l apropie. În perioada carlistă debutează şi politica antisemită ca politică de stat[6], în acea vreme adoptându‑se o legislaţie inspirată din cea a Reich‑ului nazist. Evreilor le‑au fost impuse interdicţii economice, sociale şi educaţionale, statul român îndreptându‑se în forţă spre caracteristicile unui stat totalitar, etnicist şi rasial. Regimul antonescian va exceda în aplicarea acestor politici de omogenizare, numite direct „politici de românizare”. Nucleul politicii antonesciene a fost reprezentat de „naţionalismul integral”, prin aceasta înțelegând omogenizarea etnică a statului, eliminarea străinilor (şi în special a evreilor) din structurile societăţii româneşti, „românizarea economiei”, „apărarea sângelui românesc” etc. Două au fost minorităţile spre care s‑au îndreptat, cu predilecţie, mecanismele represive ale statului: evreii şi romii. Chiar dacă şi celelalte minorităţi naţionale erau strict controlate prin mecanisme poliţieneşti, aceste două minorităţi etnice au înregistrat şi un număr considerabil de victime. După o scurtă și aparentă revenire la sistemul Constituției din 1923, după august 1944, România va intra în orbita sistemului sovietic, de pe agenda construcției noului regim de „democrație populară” neputând lipsi problema minorităților naționale. În mod evident, exemplul urmat a fost, cel puţin pentru perioada de început, acela luminat de noul „far călăuzitor”, URSS. Minorităţilor naţionale le erau admise drepturi egale cu majoritatea, câtă vreme acestea nu puneau problema unor riscuri politice pentru regim şi în paradigma respectării „neabătute” a angajamentului faţă de principiile edificării societăţii socialiste. Liniile generale privind politica naţionalităţilor (politică subsumată dictonului leninist „naţională în formă, socialistă în conţinut”) s‑au regăsit în prevederile constituţiilor adoptate în perioada comunistă (începând cu aceea din 1948 şi continuând cu constituţiile din 1952 şi 1965). În practică însă, tentaţia omogenizării naţionale şi construirea naţiunii conform standardelor naţional‑comuniste au interpus între drepturile constituţionale ale minorităţilor şi practica exercitării acestora diverse obstacole, între care accesul la resurse şi logistică era unul dintre cele mai dificile. Voluntarismul regimului politic în perioada sa de început, problemele politice existente între PCR şi partidele comuniste din regiune, direcţiile adoptate la diferitele congrese ale PCR au influenţat şi situaţia minorităţilor (relaţiile româno‑iugoslave şi traseul sinuos al acestora au afectat, de exemplu, situaţia minorităţii sârbilor, aşa cum stabilirea unor relaţii bune cu RFG sau cu statul Israel au avut repercusiuni şi asupra minorităţilor respective, în principal în ceea ce priveşte emigrarea). Problema minorităţilor nu a fost, aşadar, inexistentă pe agenda politicii comuniste, însă tipul de atitudine a variat de la ignorare la cooptare sau chiar la recunoaşterea unor forme de autonomie. Societatea românească în întregul ei – majoritarii ca şi minoritarii – a fost supusă unor acţiuni constante de omogenizare în baza imperativului construirii „omului nou socialist”. Între minorităţi, maghiarii s‑au bucurat, pentru un timp, de o atenţie specială, constituţia din 1952 consacrând existenţa unei Regiuni Autonome Maghiare pentru un teritoriu care, în fapt, abia cuprindea ceva mai mult de ¼ din totalul populaţiei maghiare din România. O autonomie de tip „sovietic”, a cărei scurtă funcţionare va dura de facto până în 1956, anul Revoluţiei Maghiare, reorganizarea de jure venind ceva târziu, în 1960. Constituţia din 1965 va redefini România ca stat socialist unitar şi indivizibil, problema naţionalităţilor conlocuitoare fiind considerată definitiv rezolvată, cu păstrarea aparenţei reprezentativităţii minorităţilor la toate nivelurile puterii de stat. În realitate însă, capacitatea minorităţilor de a influenţa politica generală a statului era redusă, la numirile în funcţii prevalând întotdeauna loialitatea politică – faţă de aparatul de partid şi de structurile centrale de conducere – şi mai puţin notorietatea în cadrul comunităţii sau meritele profesionale rezonante în interiorul minorităţilor respective. Dinamica componenţei PCR reflectă cu suficientă acurateţe această evoluţie: dacă în 1955 79% din totalul membrilor de partid făceau parte din majoritate, în 1980 ponderea se va situa undeva în jur de 90%. Au continuat să existe consiliile muncitoreşti ale naţionalităţilor conlocuitoare (germani, maghiari, sârbi, ucraineni), însă toate acestea operau sub umbrela FDUS (Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste) şi în coordonarea PCR (Secretariatul Comitetului Central fiind organismul care gira şi bugetele proprii ale acestor organizaţii). Mai mult, consiliile oamenilor muncii aparţinând naţionalităţilor conlocuitoare nu aveau nici sedii proprii, orare de funcţionare, structură de resurse umane etc., raţiunea pentru care acestea erau periodic convocate fiind aceea de a menţine aparenţa unei republici în care PCR avea grijă de interesele oamenilor muncii indiferent de naţionalitate[7]. Fireşte, minorităţile, conform legilor electorale în vigoare, aveau reprezentanţi în Marea Adunare Naţională – acel simulacru de Parlament unicameral – însă candidaturile treceau, în prealabil, prin filtrul PCR şi al FDUS, iar mandatul în sine nu era atât de reprezentare, cât semnifica o validare a conformităţii ideologice a celor care‑l deţineau.

Prevederi privind minorităţile naţionale în Constituţiile României din perioada 1948‑ 1965

Numărul Titlului Prevederi referitoare la minorităţi
1948Titlul III Art. 16 şi 17

Art. 24

Se stabileşte egalitatea în faţa legii şi pedepsirea prin lege a oricărei propovăduiri sau manifestări a urii de rasă sau de naţionalitate.

Consacră pentru minorităţi dreptul la folosirea limbii materne şi dreptul de a avea învăţământ de toate gradele în limba maternă, folosirea limbii materne în justiţie şi în relaţia cu administraţia locală. Predarea limbii şi literaturii române este obligatorie în şcolile de orice grad.

1952Cap. Introductiv

Cap. II, privind Orânduirea de stat, Art. 17 alin. j)

Cap. II Art. 19

Cap. VI Art. 68

Cap. VII Art. 82

„Minorităţile naţionale din Republica Populară Română se bucură de deplina egalitate în drepturi cu poporul român. În Republica Populară Română se asigură autonomie administrativ‑teritorială populaţiei maghiare din raioanele secueşti, unde ea formează o masă compactă”

Regimul democraţiei populare „asigură desvoltarea culturii poporului român şi a culturii minorităţilor naţionale, socia­listă în conţinut, naţională în formă”.

Dintre minorităţi, minorităţii maghiare îi revine ca formă de organizare administrativ‑teritorială Regiunea Autonomă Maghiară, cuprinzând raioanele: Ciuc, Gheorgheni, Odorhei, Reghin, Sîngeorgiu de Pădure, Sf. Gheorghe, Târgu‑Mureş, Târgu‑Secuiesc, Topliţa, cu centrul administrativ la Târgu‑Mureş.

Se asigură folosirea limbii materne a populaţiei de altă naţionalitate în regiunile şi raioanele locuite de aceasta.

„În RPR se asigură minorităţilor naţionale folosirea liberă a limbii materne, învăţământul de toate gradele în limba maternă, cărţi, ziare şi teatre în limba maternă. În raioanele locuire de populaţii de altă naţionalitate decât cea română, toate organele şi instituţiile vor folosi oral şi scris şi limba naţionalităţilor respective şi vor face numiri de funcţionari din rândul naţionalităţii respective sau al altor localnici care cunosc limba şi felul de trai al populaţiei locale”.

1965Titlul II Art. 22

Titlul VI Art. 109

Introduce noţiunea de naţionalităţi conlocuitoare, cărora li se asigură folosirea liberă a limbii materne, precum şi cărţi, reviste, ziare, teatre, învăţământ de toate gradele, în limbă proprie.

Se asigura şi folosirea limbilor naţionalităţilor în toate organele şi instituţiile din raza unităţilor administrativ‑teritoriale locuite şi de altă naţionalitate decât cea română, precum şi numirea de funcţionari din rândul acestor naţionalităţi sau „al altor cetăţeni care cunosc limba şi felul de trai al populaţiei locale”.

În ceea ce priveşte reprezentarea politică, legile electorale nu prevedeau drepturi electorale specifice[8], însă nici nu existau interdicţii, votul fiind universal, egal, secret şi direct, candidaturile fiind depuse pe circumscripţii electorale stabilite prin lege. Teoretic, minorităţile naţionale ar fi putut participa cu candidaţi proprii şi în varianta asociaţiilor culturale sau altor variante de organizaţii de masă ale „oamenilor muncii”[9], votul în RSR fiind imperativ[10]. În practică, acest lucru ar fi fost dificil de realizat. Constituţia din 1965 va fi consfinţit rolul de unic conducător politic al PCR, candidaturile – ale majoritarilor sau minoritarilor – fiind ideologic controlate de Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste, aflat sub conducerea Partidului Comunist Român. Rămânea deschisă posibilitatea asocierii în organizaţii social‑culturale, uniuni de creaţie, asociaţii ştiinţifice, tehnice, sportive, obşteşti etc., însă aceste forme de organizare nu puteau influenţa deciziile politice majore nici măcar din eventuala postură de instituţii consultative sau cu rol informal.

În perioada comunistă ponderea minorităţilor s‑a diminuat considerabil ca urmare a părăsirii definitive a ţării, în pofida cadrului normativ restrictiv. Evreii au reprezentat prima minoritate ce s‑a înscris pe un curs descendent progresiv: de la 410.000 persoane, câte erau înregistrate imediat după Al Doilea Război Mondial (după URSS, în România vieţuind cea mai mare minoritate evreiască din estul Europei), la începutul anilor ’70 vor mai fi rămas puţin sub 25.000. Aceeaşi tendinţă a existat şi în ceea ce priveşte minoritatea germană, deşi regimul a căutat cu constanţă să restrângă posibilitatea de migrare a etnicilor germani, consideraţi o resursă umană de bună calitate, importantă în arhitectura politicilor economice dirijiste. În dimensiunea politicilor culturale, venirea lui Nicolae Ceauşescu la putere, la jumătatea anilor ’60, a însemnat și o pe­rioadă de relaxare şi liberalizare. Concesiile făcute de noul lider s‑au făcut simţite în domeniul culturii, în mod pozitiv se poate spune: a apărut revista maghiară Săptămâna (A hét), s‑a înfiinţat editura Kriterion, la televiziunea naţională au început să fie difuzate emisiuni în limbile maghiară şi germană, în Harghita şi Covasna au apărut noi ziare în limba maghiară, aceeaşi atitudine de deschidere remarcându‑se şi în domeniul educaţiei. Acest tablou va suferi modificări importante începând cu jumătatea anilor 80 ai secolului trecut, în linia generală a degradării situaţiei interne: drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor au avut de suferit, cenzura şi‑a intensificat activitatea, precaritatea condiţiilor de trai devenise o realitate curentă pentru majoritatea cetăţenilor indiferent de etnicitatea acestora. Sistematizarea rurală a lovit nediscriminatoriu, libertatea religioasă a fost afectată pentru toate cultele, emisiunile în limbile minorităţilor au început să dispară, în condiţiile în care spaţiul de emisie al posturilor naţionale a fost diminuat semnificativ şi politizat dincolo de limitele absurdului propagandistic al ceauşismului târziu. „Frontul istoric”, deschis și de apariția unor mult‑comentate lucrări istorice elaborate la Budapesta, a avut și consecințe în plan diplomatic (spre exemplu, Consulatul maghiar de la Cluj a fost închis în 1988), situație care va fi semnificativ îmbunătățită abia în 1996, odată cu semnarea „Tratatului de Înţelegere, Cooperare şi Bună Vecinătate” însoţit de o „Declaraţie Politică Comună Româno‑Ungară” şi de un „Acord de Reconciliere şi Parteneriat”, chiar dacă polemicile pe tărâm istoriografic au continuat.

Problematica minorităților naționale după 1990

Se poate spune că în ţările blocului sovietic dezideratele etnice au fost îngheţate de totalitarismul ideologic, însă, după implozia acestuia, identitatea etnică şi conştiinţa naţională vor fi revenit în forţă determinând, în unele cazuri, conflicte secesioniste însoţite de un întreg cortegiu de alte fenomene negative (expulzări, acţiuni genocidare, purificări etnice etc.). După colapsul comunismului, pericolul unui conflict ideologic (şi militar) global a fost depășit, izbucnind însă războaie civile etnonaţionaliste, mai mult sau mai puţin deschise; dacă în Occident teza caracterului artificial al naţiunii s‑a răspândit de decenii bune devenind, în timp, oarecum acceptabilă, în estul european această idee nu și‑a găsit publicul necesar; se poate considera că, în principal, acest lucru este urmarea decalajului istoric dintre regiuni (perioade diferite de construcţie ale statelor naţionale centralizate, evoluţii socio‑economice şi culturale diferite etc.). Cu toate acestea, şi partea de la est de linia Sczecin – Trieste a participat, în limitele ideologice, la perioada internaţionalistă dintre anii 1945‑1989, revenind, ulterior, la o perioadă mai curând „naționalistă”, interstițiu depășit odată cu integrarea în Uniunea Europeană și adoptarea valorilor acesteia.

În perioada de glorie a modelului „statului bunăstării” problematica socială s‑a atenuat, dispărând treptat condiţiile care justificau teoria luptei de clasă prin formarea unei largi majorităţi a clasei de mijloc, pentru care identitatea şi/sau solidaritatea clasială nu reprezentau o prioritate. Era pe­rioada în care şi în Est, dar şi în Vest se credea, mutatis mutandis, că dezvoltarea economică şi avansul tehnologic vor duce, în cele din urmă, la dispariţia statului naţional şi la eradicarea tuturor formelor de naţionalism. Unii credeau în internaţionalismul proletar şi victoria definitivă a acestuia, alţii în internaţionalismul economiei de piaţă și triumful final al acestuia. Problematica naţională nu intra în vederile nici unora. În cele din urmă istoria va contrazice optimismul ambelor tabere, în Europa de Est naţionalismul devenind „opiul” pseudreligios al unor naţiuni silite la parcurgerea şi acceptarea unor transformări post‑comuniste dureroase şi dificile; de partea cealaltă, „anticomunismul”, odată dispărut, a lăsat în loc un vid cultural care va fi umplut – cel puţin în parte – de revenirea la principiul identităţii.

Europa de astăzi se află sub zodia societăţii de imigrare, devenită un fel de regulă generală – pe acest fundal, naţionalul a recâştigat din nou teren ca reacţie la procesul de integrare europeană, a prăbuşirii lumii comuniste şi ca reflex faţă de imigrările masive; de aici disputele aprige în legătură cu politica faţă de refugiaţi, de imigranţi şi faţă de evoluţia Uniunii Europene, contestată nu în ceea ce privește capacitatea ei de a decide, de exemplu, în privinţa unei pieţe de muncă libere (şi nici aici în totalitate) sau libera mișcare a capitalurilor, cât, mai ales, în ceea ce privește afectarea dreptului constituţional al statelor naţionale de a acorda cetăţenia conform pro­priilor lor reguli. Evident, problemele etnice nu se pot rezolva prin segregare, expulzare sau prin asimilare. Autonomia şi integrarea sunt singurele metode de a rezolva deosebirile culturale dintr‑o perspectivă pluralistă, asigurând, totodată, egalitatea între culturi. O comunitate politică, oricare ar fi aceasta, poate cere de la cetăţenii săi loialitate politică, dar nicidecum nu poate cere asimilare culturală. Statul trebuie să fie neutru cultural, asigurând cadrul politic în interiorul căruia societatea civilă să se poată dezvolta, în jurul conştiinţei comunităţii. Altfel spus, cetățeanul este dator a respecta loialitatea politică faţă de statul naţional și loialitatea culturală faţă de comunitatea din care provine, această dublă identitate constituind (și va constitui şi în continuare) sursa unor tensiuni permanente din perspectiva preeminenței. Evident, diferenţele culturale şi sublinierea obsecventă a statutului de minoritate poate duce şi la rebeliuni politice, la inventarea unor formule de particularizare identitară (de genul Romandiei elveţiene, a „secuimii” din România etc.), însă, sub semnul toleranţei culturale și aprofundării civismului politic, acestea se estompează.

Evoluții demografice recente

Începând cu 1990 evoluţia demografică a României a cunoscut o dinamică negativă, între 1992 şi 2011 înregistrându‑se o diminuare semnificativă a totalului populaţiei (de la 22.810.035 în 1992 la 20.121.641 persoane în 2011). Situaţia minorităţilor naţionale a urmat aproximativ acelaşi curs – şi facem referire, în primul rând, la minorităţile descrise în general ca „istorice” (acestea fiind şi minorităţile cu ponderea cea mai mare din totalul minorităţilor). Astfel, minoritatea maghiară a scăzut de la 1.624.959 în 1992 la 1.227.623 în 2011, cea germană cu ceva mai mult de 2/3, comparativ cu începutul anilor 90 (de la 119.462 în 1992 la 36.042 persoane în 2011); minoritatea ucraineană a rămas relativ staţionară ca pondere în total (0,27% de la 0,28% sau de la 64.472 în 1992 – 50.920 în 2011). Singura minoritate cu o evoluţie demografică pozitivă este minoritatea roma (de la 401.087 în 1992 la 621.573 în 2011).

199220022011
Total populaţie22.810.03521.680.97420.121.641
Români20.408.542 (89,5%)19.409.400 (89,5%)16.792.868 (83,5%)
Maghiari1.624.959 (7,1 %)1.434.377 (6.60%)1.227.623 (6,50%)
Roma401.087 (1,75%)535.250 (2.46%)621.573 (3,29%)
Ucraineni65.472 (0,28%)61.091 (0.28%)50.920 (0,27%)
Germani119.462 (0,52%)60.088 (0.28%)36.042 (0,19%)

Explicaţiile variază în funcţie de fiecare minoritate (minoritatea germană a migrat consistent şi definitiv spre Germania după ce graniţele au fost deschise, însă tendinţa exista şi înainte de 1989 – după 1967, după ce cursul relaţiilor româno‑germane (RFG) a cunoscut o turnură ascendentă, între chestiunile convenite cu prilejul diverselor întâlniri oficiale s‑a numărat şi aceea a repatrierii etnicilor germani în Germania Federală. Comparativ cu anul 1930, când minoritatea germană însuma aproximativ 750.000 (peste 4% din totalul populației) scăderea a fost mai mult decât semnificativă. Minoritatea evreiască a cunoscut o tendință asemănătoare; ca și în cazul minorității germane, situația a fost mai curând inevitabilă, întemeierea Israelului catalizând cea mai mare parte a fluxului migrator al evreilor români (dacă în 1930 evreii erau în număr de 728.115, aproximativ 4% din totalul populației, recensământul din 1977 consemna un număr de 24.667, iar cel din 2011 3.153, reprezentând 0,002 din populația României; 9.351 membri la 31 decembrie 2006, în centralizarea FCER).

În ceea ce priveşte minoritatea roma aceasta, cu cele 9‑12 milioane estimate la nivelul întregii Uniuni Europene, constituie cea mai mare minoritate etnică din UE, mare parte fiind localizată în cel puţin cinci ţări europene (Bulgaria, Ungaria, România, Slovacia şi Spania).

Minoritățile naționale din România și reprezentarea politică – dinamica legislativă

Evident, legislaţia privind minorităţile (conservarea limbii şi statutul instituţiilor în limba maternă, conservarea tradiţiilor, dar şi alte aspecte importante) s‑a bucurat de o atenţie spe­cială imediat după revenirea la regimul parlamentar, însă considerăm acest lucru firesc pentru perioada imediat următoare anului 1989, având în vedere evoluțiile politico‑culturale ale ultimelor decenii ale comunismului din România, care au însemnat (pentru minorităţile naţionale) în cel mai bun caz ignorarea nevoilor comunităţilor (și aceasta când „factorii de decizie” nu aveau în vedere aplicarea de politici asimilaţioniste subsumate „imperativului istoric” de omogenizare a „naţiunii socialiste”). Lipsa preocupării structurilor puterii centrale pentru problemele specifice ale minorităţilor naţionale, coroborate cu precaritatea condiţiilor de viaţă au determinat, printre altele, și valurile migratorii semnificative care au modificat numeric situa­ţia minorităților existentă în perioada interbelică.

Dreptul minoritaților de a fi reprezentate în Parlamentul României – în urma unui proces electiv – a fost stabilit de Constituție și de Legea Electorală, acestea garantând reprezentarea minoritaților naționale în Camera Deputaților; astfel, conform Art. 62, alin. 2 al Constituției României: „Organizațiile cetațenilor aparținând minorităților naționale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la câte un loc de deputat, în condițiile legii electorale. Cetațenii unei minoritați naționale pot fi reprezentați numai de o singură organizație”. Drepturile de ordin general stabilesc formele de participare publică la care au acces toți cetațenii români, implicit și minoritațile naționale (libertatea de asociere, de întrunire, de exprimare, accesul neîngrădit la orice informație de interes public, dreptul de a formula petiții etc.). Forma revizuită a Constituției, în vigoare din anul 2003, nu a adus cu sine modificări de esență ale drepturilor minoritaților naționale, dar a venit cu două dimensiuni suplimentare la drepturile sociale ale acestora: dreptul de a folosi limba maternă în justiție (art. 182/2) și în administrația publică (art. 120).

Prin urmare, după 1989, drepturile identitare ale minoritaţilor şi grupurilor etnoculturale au fost incluse în noul cadru constituţional post‑comunist, participarea politică fiind facilitată prin diverse proceduri legale, care au pornit de la premisa că sistemele electorale nu permit întotdeauna, prin alegeri, reprezentarea minorităţilor la nivel naţional (excepţia fiind, în cazul României, Uniunea Democratică a Maghiarilor din România, al cărei bazin electoral i‑a permis prezenţa constantă în ambele Camere ale Parlamentului, în toate legislaturile). Din punctul de vedere al consolidării democratice, un pas politic important a fost reprezentat de anul 1996, când un partid politic reprezentând o minoritate națională, UDMR, a intrat pentru prima dată într‑o coaliție de guvernare, alături de Convenția Democratică și de Partidul Democrat. În anul 1997 Comisia Europeană a certificat că România îndeplinea criteriul politic de la Copenhaga, ajungând la un stadiu la care drepturile minorităților naționale erau pe deplin respectate și asigurate la nivel național.

În planul legislației electorale, România – ca și Polonia, Lituania sau Croația – a amendat cadrul normativ pentru a excepta minoritățile de la realizarea unei valori a pragului electoral similar celui existent pentru partidele politice, astfel încât acestea să poată fi prezente în Parlament, pe un număr de locuri dedicate. Evident, o minoritate care are un partid politic ce întrunește pragul legal pentru accederea în Parlament va avea un număr de mandate corespunzător voturilor obținute (este cazul minorității mahiare), caz în care este exclusă de la locul dedicat discriminativ. Potrivit Legii privind Alegerea Senatului și a Camerei Deputaților,  „organizațiile cetățenilor aparținând unei minorități naționale, legal constituite, care nu au ob­ținut în alegeri cel puțin un mandat de deputat sau de senator au dreptul la un mandat de deputat, dacă au obținut, pe întreaga țară, un număr de voturi egal cu cel puțin 5% din numărul mediu de voturi valabil exprimate pe țară pentru alegerea unui deputat” (Art. 56 din legea 208/2015, prevedere care exista şi în legea similară 68/1992 pentru Alegerea Camerei Deputaţilor şi Senatului, la Art. 4). S‑a asigurat, astfel, reprezentarea politică a minorităților dincolo de obstacolele de natură demografică (limitative în privința bazinului electoral), rezultatul constând în structurarea unui grup politic parlamentar al minorităților naționale la Camera Deputaților, organizat ca toate celelalte grupuri parlamentare și ai cărui membri participă plenar la toate activitățile parlamentare (în comisiile permanente sau speciale, în activitățile de reprezentare în diverse organisme interparlamentare sau regionale etc.).

În cele aproape trei decenii de existenţă, Grupul Parlamentar al Minorităților Naționale a contribuit de o manieră semnificativă la definirea mecanismelor strategice şi a instrumentelor legale privind păstrarea identităţii cultural‑etnice a minorităţilor din România. Promotor al unităţii în diversitate, idee politică ce a definit traiectoria României începând cu Proclamaţia de la Alba‑Iulia în contextul Marii Uniri de la 1918, rolul acestui grup parlamentar în dezvoltarea post‑1989 a României a fost şi este, cu siguranţă, mult mai mare decât ar indica‑o statistica simplă a ponderilor grupurilor politice din Parlamentul României sau izbucnirile episodice cu privire la modul de vot din Camera Deputaților pe anumite proiecte de legi. Trebuie spus că minorităţile naţionale reprezentate în Parlamentul României au militat direct şi cu eficienţă pentru integrarea euroatlantică a ţării şi pentru consolidarea relaţiilor bilaterale cu ţările de apartenenţă etno‑culturală. Aproape toate organizaţiile minorităţilor naţionale din România şi‑au dezvoltat, în timp, infrastructuri organizaţionale, structurate în filiale şi organizaţii locale, în vederea gestionării eficiente a resurselor politice şi financiare avute la dispoziţie (din partea statului român, dar şi din partea statelor de origine).

În ceea ce priveşte contribuţia nemijlocită a minorităţilor naţionale din România la modernizarea cadrului legislativ (şi ne referim la proiectele depuse sau susţinute, pentru a deveni legi, de către parlamentarii Grupului Minorităţilor Naţionale), aceasta este sesizabilă în foarte multe domenii: aproape întreaga legislaţie privind minorităţile naţionale, dar şi contribuţii legislative importante în domeniile educaţiei, sănătăţii publice, tehnologiei informaţiei, administraţiei şi finanţelor publice (între 1996 și 2016 parlamentarii minorităților manționale au contribuit la redactarea sau au susținut un număr de peste 1700 de iniţiative legislative). În egală măsură parlamentarii minorităților naționale au participat activ la formarea guvernelor și la validarea programelor de guvernare. Dimensiunea Grupului minorităților naționale a variat de la 12 (numărul minorităților reprezentate în 1990‑1992) la 15 (1996‑2000), 18 (2004‑2008 și următoarele legislaturi 2008‑2012, 2012‑2016), în actuala legislatură fiind reprezentate 17 minorități (din cauza unor disensiuni interne între reprezentanţii minorităţii tătare, această minoritate nu şi‑a putut valida un reprezentant pentru legislatura 2016‑2020)[11].

Prezența minorităților naționale în Parlamentul României nu a furnizat niciodată pretextul unor nemulțumiri sau al unor manifestări ostile din partea populației majoritare, motiv pentru care România a și fost nu de puține ori citată ca exemplu pentru modul în care a tratat problematica respectării drepturilor minorităților naționale. Din perspectiva Convenţiei Cadru privind Protecţia Minorităţilor Naţionale a Consiliului Europei (1994) România oferă un cadru stimulativ participării civice şi politice a minorităţilor prin: asigurarea libertăţii de asociere, a libertăţii de a forma partide politice şi prin prevederile favorabile din cuprinsul legii electorale. Intensitatea şi complexitatea formelor de mobilizare (mai ales în perioada post‑aderare) a depins nu de voinţa statului de a asigura/implementa cadrul legal necesar (din 1990 şi până în prezent acesta însumând peste 200 de acte cu caracter normativ privind minorităţile), ci de capacitatea minorităţilor de a adop­ta strategii eficiente de reprezentare şi de a se implica în gestionarea politicilor generale ale ţării.

Contextul normativ și instituțional

Cadrul normativ şi instituţional românesc pe problema minorităţilor naţionale a fost (şi este) modelat de trei tipuri de surse: actori interstatali şi normele adoptate de aceştia (Uniunea Europeană, Consiliul Europei, OSCE ş.a.m.d.), statele de origine ale minorităţilor naţionale şi acordurile bilaterale încheiate de România cu acestea şi, nu în ultimul rând, de formaţiunile politice ale minorităților naținale din România, implicate în generarea unor solicitări de ordin legal. Aşa cum stipulează Constituţia României, reglementările internaţionale au preeminenţă, în cazul neconcordanţelor între legislaţia internă şi pactele şi tratatele privitoare la drepturile omului, la care România este parte.

Cronologia implementării standardelor europene privind minorităţile naţionale:
1990 – România semnează Charta de la Paris pentru o Nouă Europă ade­rând la principiile acesteia şi angajându‑se „să respecte şi să încurajeze contribuţia valoroasă a minorităţilor naţionale în viaţa socială”, „să pledeze pentru îmbunătăţirea continuă a situaţiei acestora”.
1990 – România devine semnatară a „Documentului Copenhaga” (Dimensiunea Umană a CSCE), act prin care drepturile minorităţilor devin parte a unui proces de internaţionalizare, normele de protecţie a minorităţilor depăşind cadrele naţionale în măsura în care sunt extinse la scara întregii OSCE. Chiar dacă documentul în sine nu impunea părţilor semnatare modificarea legislaţiei interne corespunzător principiilor enunţate, semnarea acestuia are valoarea unui angajament asumat politic de către România.
1992 – Este ratificat, prin Legea 95/16.09.1992, Tratatul dintre România şi Republica Federală Germania privind cooperarea prietenească şi Parteneriatul în Europa (este important de observat că la Art. 1 se menţionează respectarea drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor na­ţionale).
1992 – Adoptarea Declaraţiei Naţiunilor Unite privind Drepturile Persoanelor aparţinând minoritaţilor naţionale, etnice, religioase sau lingvistice. România, ca parte semnatară a documentului, îşi asumă o dublă responsabilitate: 1) garantarea drepturilor minorităţilor în conformitate cu principiile cuprinse în Declaraţie şi 2) transpunerea în legislaţia internă a acestor principii privind garantarea drepturilor minorităţilor.
1993 – România devine membra asociată a Consiliului Europei, asumându‑şi obligaţia de a pune în practică cadrul normativ emis de acest organism colectiv. Între acestea, Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi Libertăţile Fundamentale, care, în plan intern, va contribui la diversificarea agendei drepturilor privind minorităţile naţionale, prin includerea principiului non‑discriminării (Art. 4 privind interdicţia discriminării pe bază de sex, limbă, religie, opinii politice sau de altă natură, origine socială sau naţională, afilierea la o minoritate naţională, proprietate, naştere sau alte statute. Intervalul cronologic în care Guvernul României a transpus în practică această prevedere (non‑discriminarea) a fost unul relativ mare (7 ani), rezultatul fiind Ordonanţa 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare. Notabilă este tergiversarea aplicării celebrei recomandări 1201 a APCE (1993), articolele 11 şi 12 – în mod special – fiind privite cu foarte mare reticenţă de unele dintre partidele politice majoritare (articole a căror aplicare deschidea minorităţilor naţionale accesul la structurile administraţiei locale, acolo unde acestea erau majoritare).
1993 – Crearea Consiliului pentru Minorităţi Naţionale, a cărui principală misiune era aceea de a „acţiona în domeniile legislativului, administrativului, problemelor financiare legate de exercitarea drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a‑şi prezerva, dezvolta şi exprima identitatea etnică, culturală, lingvistică şi religioasă după cum este stipulat în Constituţia României, legislaţia în vigoare, precum şi în tratatele şi convenţiile internaţionale la care România este parte”. O responsabilitate importantă a noului organism instituţional consta în distribuirea fondurilor bugetare alocate de guvern organizaţiilor minorităţilor naţionale. Şi în ceea ce priveşte componenţa acestei structuri s‑a manifestat deschidere în sensul principiilor Convenţiei Europene: în componenţa CMN intrau câte trei reprezentanţi ai formaţiunilor parlamentare ce reprezentau minorităţile naţionale.
1996 – România a ratificat Tratatul de bună vecinătate cu Ungaria, incluzând în corpul documentului şi Recomandarea 1201. Corelat cu Articolul 119 din Constituţie, ce statuează dreptul administraţiei publice de a se întemeia pe principiul autonomiei locale şi pe acela al descentralizării serviciilor publice; această adoptare deschidea calea reprezentării minorităţilor în administraţia locală. În corpul tratatului a fost introdusă şi o clauză specială: „Părţile contractante afirmă că Recomandarea 1201 nu se referă la drepturi colective, şi nici nu impune obligaţia de a acorda dreptul la un statut special de autonomie teritorială pe criterii etnice”.
1997 – modificarea structurii Consiliului pentru Minorități Naționale prin HG 506/12.09.1997 prin care se reglementa şi prezenţa reprezentanţilor acelor organizaţii ale minorităţilor naţionale înfiinţate până la data de 27 septembrie 1992, care, deşi unice reprezentante ale minorităţilor res­pective, nu au participat la alegerile parlamentare sau au participat, dar nu au întrunit numărul necesar de voturi pentru obţinerea unui mandat în Camera Deputaţilor. CMN a intrat în coordonarea SGG. A urmat o altă modificare instituţională, fiind înfiinţat Departamentul pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale, cu o competenţă care includea şi Ofciul Naţional pentru Romi, şeful respectivului Departament având rang de ministru.
2001 – Departamentul pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale îşi modifică titulatura în Departamentul pentru Relaţii Interetnice, fiind transferat de la Prim‑Ministru la Ministerul Informaţiilor Publice, în coordonarea unui secretar de stat.
2003‑2004 – Departamentul pentru Relații Interetnice revine în subordinea Prim‑ Ministrului, fiind coordonat de un ministru delegat al SGG. Reaşezarea instituţională a continuat cu transformarea Oficiului Naţional pentru Romi în Agenţia Naţionala pentru Romi (octombrie 2004), coordonată de un secretar de stat.

În România funcţionează şi un Institut pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, stabilit prin Ordonanţa de Guvern 121/2000, aprobată de legea 396/2001 şi funcţionând în baza Hotărârii de Guvern 893/2007. Cu sediul la Cluj Napoca, acest institut coordonează efectuarea unor studii multidisciplinare privind minorităţile naţionale din România, acordă burse de cercetare în domeniu; ierarhic, se află în coordonarea Departamentului pentru Relaţii Interetnice al Guvernului României.

Nu în ultimul rând trebuie menționat sprijinul constant acordat de statul român în vederea păstrării moștenirii culturale a minorităților naționale din spațiul românesc (la care se adaugă, firesc, asistența statelor de apartenență etno‑culturală) în diverse arii de interes: instituții cu rol educativ (școli, biblioteci, grădinițe, școli estivale etc.), înființarea sau funcționarea unor puncte muzeale, conservarea unor monumente laice sau religioase, funcționarea unor centre de studii, susținerea eforturilor publicistice și editoriale sau organizarea unor evenimente culturale ori științifice etc. În afara infrastructurii politice, minoritățile dispun și de o infrastructură culturală destinată păstrării patrimoniului cultural propriu, ca parte integrantă din patrimoniul cultural românesc. Fiecare minoritate națională dispune de propriul organ de presă și, eventual, de o editură – exemple: minoritatea albaneză scoate revista culturală „Prietenul albanezului” și dispune și de o editură, Privirea, la care s‑au publicat peste 40 de titluri (unele volume fiind bilingve) din domeniul beletristicii, istoriei, etnografiei, științelor didactice etc.; minoritatea bulgară dispune de un bilunar, „Náša glás” (Glasul nostru), și de alte două reviste culturale intermitente, editate cu ocazia unor evenimente speciale, precum și de o publicație confesională „Isusvata svetlust”; Uniunea Democrată a Slovacilor și Cehilor din România scoate revista „Naše snahy” („Stradaniile noastre”, în slovacă și în cehă) și suplimentul „Naše snahy plus”, cu tematică cultural‑literară; minoritatea croată și UCR scot ziarul „Hrvatska Grancica”, cu o apariție lunară, însă au fost editate și o sumă de lucrări ale unor personalități culturale: Marcu Mihail, Deleanu, Radan Mihai, pr. Marian Tincul, Nicolae Jurcul etc. Minoritatea italiană din România este depozitara unei remarcabile tradiții culturale, între personalitățile care au activat în România numărându‑se Luigi Cazzavillan (fondatorul celui mai citit ziar din epoca sa, Universul, dar și ctitor al Școlii italiene din București și un mare filantrop), dar și Mario Pietro Cugino, Marc Antonio Canini, Luigi Ademollo, I. Gargiullo, Enrico Croce, Roberto Fava, A. Giandana, C. M. Mingarelli, F. Genazzini și alții (Cercul Italian din București avea, la începutul secolului al XX‑lea, o activitate deosebit de bogată). În prezent Ro.As.It desfășoară o bună activitate culturală: editează un număr de publicații, între care ziarul Piazza Romana și revista culturală „Siamo di nuovo insieme”, organizează evenimente culturale (expoziții, lansări de carte, evenimente cu caracter etno‑folcloric) și a sprijinit în mod constant înființarea unor clase cu predare în limba italiană. O activitate la fel de bogată, legată de valorificarea și consolidarea patrimoniului cultural, o întâlnim și la comunitatea evreiască, FCER‑CM coordonând un Centru Iudaic de Editură și Publicistică, un Centru pentru studii istorice, biblioteci, un muzeu de istorie, dispune de editura Hasefer (participantă la peste 100 de târguri de carte) și de o publicație‑reper, Realitatea Evreiască. Oficiul de Cultură și Artă al FCER a coordonat o multitudine de evenimente culturale și științifice, dezbateri tematice, recuperarea memoriei personalităților culturale etc. De editură proprie dispune și minoritatea elenă, precum și de un periodic bilingv, Elpis (o altă mențiune specială trebuie acordată UER pentru organizarea olimpiadelor internaționale de limbă neo‑elenă). Polonezii editează, încă din 1991, revista „Polonus” și „Mały Polonus”, ultima concepută de copii și tineri, în coordonarea profesorilor de limbă poloneză. În fapt, la nivelul tuturor minorităților – și al celor mai „vizibile”, dar și ale celor cu o activitate poate mai puțin reflectată în mass‑media națională – putem constata lucruri similare (la publicații mai pot fi menționate, fără a epuiza lista, „Macedoneanul”, a minorității macedonene, Zorile și Aurora aparținând comunității rușilor lipoveni, Cuvântul nostru, Viaţa literară și Vestitorul de Timişoara, editate de minoritatea sârbă, Qaradeniz‑Marea Neagră a tătarilor de la UDTTMR, Hakses a Uniunii Democrate Turce sau cele ale ucrainienilor – „Vilne slovo”, „Ucrainskyi visnyk”, „Curierul ucrainean”, Asul de Treflă editat de Partida Romilor etc.)[12]. Despre activitatea culturală și info‑publicistică a minorității maghiare se poate spune că reprezintă standardul înalt în domeniu (CEDIME‑SE, într‑un studiu dedicat minorităților din Europa de Sud‑Est inventaria un număr de peste 150 de instituții și asociații culturale ale maghiarilor, cu date de contact, existente la momentul respectiv în România, la care se adăugau 6 asociații din sfera mass‑media, 18 stații radio, 14 stații TV cu emisiuni maghiare, peste 40 de edituri și aproximativ 50 de cotidiane centrale, județene și locale). Și minoritatea germană, chiar dacă a cunoscut o diminuare numerică semnificativă în ultimele decenii, continuă să susțină o importantă activitate culturală și civică (un ziar central de limbă germană este editat la București, pe lângă acesta apărând, cu regularitate, 3 săptămânale politice și două reviste culturale).

Prin urmare, și în acest domeniu cadrul legislativ al României garantează tuturor minorităților dreptul la libera exprimare și la informare în limbile materne, consolidându‑se un model de conviețuire și de integrare conform valorilor europene.

Sebastian Simion

Note:
[1] Hannah Pitkin, The Concept of Representation, Berkeley, CA. University of California Press, 1967.
[2] Tratatul între Puterile Aliate şi Asociate şi România a fost încheiat la Paris la 9 decembrie 1919, intrând în vigoare la 16 iulie 1920. Ratificat de guvernul britanic la 12 ianuarie 1921, de Japonia la 25 ianuarie 1921 şi de Italia la 3 martie 1921, va fi înregistrat la Liga Naţiunilor la 21 iulie 1921. Cf. League of Nations Treaty Series, Treaty between the Principal Allied and Associated Powers and Roumania, signed at Paris, December 9, 1919 [1921] LNTSer 63; 5 LNTS 335 p 336‑353. Din partea Regatului României a semnat generalul Constantin Coandă, fost preşedinte al Consiliului de Miniştri.
[3] Cum a fost cel dintre Bulgaria şi Grecia, reglementat printr‑un tratat la 1919, sau cel dintre Turcia şi Grecia, cuprins în Tratatul de la Lausanne din 1923, ori migrarea controlată a populaţiilor germanice din URSS, Italia şi Ţările Baltice în Germania, prin politica „Heim ins Reich”.
[4] Intrat în uz odată cu epilogul sistemului socialist, termenul de purificare etnică descrie un model (nu inedit – perioada interbelică și imediat următoare încheierii acestuia cunoscând fenomene de acest gen) din speța celor genocidare, utilizat mai ales cu referire la evenimentele violente din fosta Iugoslavie. Însă, înainte ca termenul să fie utilizat în sens propriu de Milosevic sau Seselj, îl întâlnim în fosta URSS, în contextul violențelelor din enclava Nagorno‑Karabakh, în formularea etnicestkie chistki; în aprilie 1987, Milosevic, pe atunci lider al Partidului Comunist din Serbia, a sugerat ideea unei purificări etnice a provinciei Kosovo, ca reacție la intensificarea naționalismului și separatismului albanez din regiune, idee dusă mai departe de Vojislav Seselj, care și‑a dorit nu numai îndepărtarea a peste 360.000 de albanezi, dar și ilegitimarea copiilor proveniți din căsătorile mixte sârbo‑croate.
[5] Simion, Sebastian coord.: Grupul Parlamentar al Minorităților Naționale: 1990‑2016 (sinteza activității parlamentare), UER Press, București 2016 p. 14‑25.
[6] Decretul‑lege nr. 2650, privitor la starea juridică a locuitorilor evrei din România, în Sergiu Stanciu (coord.), Lya Benjamin, Evreii din România între anii 1940‑1944. Vol. 1. Legislaţia antievreiască, (Bucureşti: Edit. Hasefer, 1993), 37, 39.
[7] Desfăşurarea şedinţelor consiliilor muncitoreşti ale naţionalităţilor se făcea în prealabil cu informarea structurilor FDUS şi PCR, şedinţele fiind conduse în limba română şi nu în limba respectivei minorităţi.
[8] Constituţia RPR 1952, Cap. VIII Sistemul Electoral
[9] Idem Cap. VIII Art. 100
[10] Idem, Art.101 „Deputatului i se poate oricând mandatul, în urma hotărârii majorităţii alegătorilor, luată în conformitate cu procedura fixată de lege”.
[11] Simion, Sebastian coord.: Grupul Parlamentar al Minorităților Naționale: 1990‑2016 (sinteza activității parlamentare), UER Press, București 2016 p. 31‑39 și passim.
[12] http ://www. dri.gov.ro/presa‑minoritatilor/

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*